Influențe și confluențe în literatura română contemporană (IV)

Dan Sociu

O editură americană s-a oferit să-mi publice un volum de poezii, câteva săptămâni mi-am recitit textele, să fac selecția. Editorul mi-a zis că vrea o antologie, cu texte reprezentative pentru diverse perioade, dar ideea mă cam plictisește. Aș vrea o carte unitară, pe un singur ton. Pică oricum câteva zeci de poezii rimate și rămâne mai puțin de ales dar n-am o problemă, vreau o carte subțire. Deși editorul e cam nemulțumit, grosimea contează. Am improvizat diverse criterii, inclusiv o iluzie puritană, să pun doar ce am scris când nu eram stimulat de nici o substanță. Rezultatul era interesant psihologic, majoritatea erau poezii despre alți oameni și se vedea echilibru și modestie. Dar nu degeaba se duceau strămoșii neandertali să picteze în peșteri fără prea mult aer, să delireze puțin. De fiecare dată când selectam, mă atrăgeau cel mai mult trei poeme, cel numit Pavor nocturn, care începe cu „dacă nu te vindecă de tot, nu te vindecă deloc” , cele adunate în cărțulia mea de acum vreo 10 ani, Vino cu mine… , nu antologia cea mare, cărțulia, și un poem lung din Uau fără titlu, care începe așa „În ultima parte a morții mele….” Toate aveau ceea ce Șklovski numește insolitare, mimau retorica solemnă, sentențioasă și se jucau cu semnificația, versurile se apropiau asimptotic de semnificație, fără să o atingă, ca un nebun care vorbește singur în autobuz, pe rândul din spate, despre omul uriaș de aur de sub Casa Poporului. Frazarea e frumoasă, nebunul poate a fost cândva actor la Teatrul Național și e acolo mereu o afectare, o dramatizare fără obiect și chiar și fără subiect, jocul poeziei se joacă singur, cum zicea mama lui Wittgenstein lui Wittgenstein, tu hai la masă, lasă jocul, că el se joacă singur. Artisticitatea nu doar că e anulată în numele autenticității, dar e accentuată, dar la fiecare efect special se faultează singură în mici amănunte ce o aruncă în derizoriu. Invers, derizoriul e ridicat și treptat ne dăm seama că autorul își bate joc de noi. Și totuși nu ne lasă reci.

Unde am văzut eu toate astea, dacă vorbim de influențe? La suprarealiști și absurdiști, la Mazilescu, Mureșan, Padina, în unele videoclipuri, cum ar fi neoromanticul parodic Last dance of Mary Jane sau în isteria psihotică rafinată de la Jefferson Airplane, Bjork, Kate Bush, în alternările bipolare, de câine care vrea să-l mângâi și te mușcă, ale lui Beethoven sau Tori Amos, la Dan Deacon. Gustul pentru ciudățenie mi-a revenit acum 15 ani, prin august, când am ieșit din spital. Mă ținuseră o vreme la terapie intensivă și atmosfera de acolo m-a bântuit. Eram în penumbră, tăcere, mi se dădeau sedative, stăteam pe o parte și vorbeam cu o fată de pe alt pat, n-o vedeam, avea sarcină extrauterină sau mai murea cineva. Am reconstituit în versuri toate scenele, de la momentul operației, pe care l-am transfigurat într-o ședință foto misterioasă, „trupul gol sub cupola de blitzuri” , ca la o răpire a extratereștrilor, „dar acum ești în laboratorul de somn” până la zilele și nopțile de la postoperatoriu, cu monitoarele de la capătul patului, unde „din când în când pâlpâie câte o inimioară sonoră”. Imaginile rămăseseră în mine, dar s-au conturat abia după ce, peste o lună, am cunoscut și am citit niște poeți americani contemporani, Anthony McCann, Zapruder, David Berman, foarte liberi în expresie și, la fel, cu miza pe insolitare. După încă abia 4 ani am scris și versurile, într-o singură săptămână, într-un apartament fierbinte de la ultimul etaj, în Bobocica, sub acoperișul de smoală clocotită, cu un perete roșu în față, după ce a murit motanul casei și l-am văzut în cadă cum agonizează și la o zi după ce am auzit la radio că o fetiță s-a dus la școală și a murit în fosa septică, înecată în căcat. Apartamentul fusese al unei bătrâne bolnave de Alzheimer, asistentă medicală înainte, și am scris atunci propoziții care par spuse de cineva cu memoria găurită („cum îl cheamă pe actorul meu preferat?”). Poezia rimată, o altă zonă mai nouă, mi-a fost inspirată de Larkin, Seidel, Brumaru, dar și, în 17 poezii, de ceva ce vine dinaintea literaturii culte și se vede și la William Blake, un fel de folclor fără patrie, texte mici, simple, pe o schemă ca de poezie de copii, luminoase, adică diferite de tot ce făceam înainte. Și cu o calitate de caligrafie chinezească, fiecare pare un singur simbol desenat dintr-o mișcare, cu o idee centrală, fără un ego. Mi-ar plăcea să mai scriu așa, îmi mai vine uneori câte un sonet în stilul ăsta și deși știu că e irelevant pentru poeții tineri, știu că plac la oameni de vârsta mea. E paradoxal că mai multe experiențe traumatice adunate în timp m-au făcut mai senin în poezie decât eram cândva, când trupul mi se regenera în fiecare secundă și eram nou-nouț. Sonoritățile rafinate și rimele îmi dau o satisfacție specială, o mare plăcere și respect de sine. Poate e și pentru că alte feluri de a scrie, oricât de lăudate într-un timp și într-un context, de alți literați, de obicei, te lasă cu îndoieli, la un text cu formă fixă ai măcar certitudinea căți-au ieșit pașii bine. Simți că ai făcut o mică magie și poți să le citești și la oameni oarecare și să le aprecieze măiestria. Și Facebook, dar și preocupări mai vechi în sensul ăsta, al democratizării poeziei, mi-au creat interesul pentru așa un public, deși am scris neprogramatic, din plăcere. Public textele în cărți mai întâi, ca să fie acolo, dar le și pun – sau mi le pun alții – pe Fb și Instagram, pe blogul meu. În paralel, s-a întâmplat ca și Simona Popescu să scrie cam așa mai nou și mă bucur, e o poetă la care țin.

*

Cristina Stancu

1. Scriu poezie, dar citesc mai multă proză, scriitorii care probabil m-au influențat sunt, deci, mai degrabă prozatori, însă nici aici nu sunt ceea ce unii ar numi un cititor profesionist, pentru mine literatura are legătură mai mult cu intuiția decât cu analiza. Nu mă opresc destul de mult la o carte cât să-mi analizez/construiesc influențele. Îmi plac autorii cu stiluri foarte bine creionate, accentuate, exagerate chiar, duse până la limitele lor. David Foster Wallace (mai ales cu „Infinite Jest”) a fost o revelație, la fel și Clarice Lispector, Danielle Collobert, Anne Carson, Sylvia Plath (mai ales cu jurnalul), Auster, sau Ryu Murakami în adolescență, împreună cu Dostoievski. Mai nou, revelații au fost „Neliniștea serii” de Marieke Lucas Rijneveld și „The Employees” a Olgăi Ravn. Probabil că m-au influențat în sensul că m-au stimulat să caut noi modalități de a face poezie, să îmi lucrez textele până iese ceva ce mă entuziasmează, în primul rând, pe mine. În plus, cred că influențele sunt acceptabile acolo unde sunt cu adevărat prelucrate, asimilate – influențele ar trebui să fie un punct de plecare, nu o destinație sau încă o „cârjă” celebră de bifat.

2. Îmi place să introduc referințe în poezie mai ales când ele compun noi valențe, un nou „strat”. Pentru mine sunt foarte importante și filmele fiindcă îmi oferă o paletă mai diversă de idei și imagini cu care pot lua contact mult mai rapid. În cazul meu, „potențialitățile dialogului cultural” înseamnă să mă expun la cât mai multe imagini, „plot-uri” (filme/seriale/articole) și stiluri noi (proză/poezie) pentru ca apoi să fac un colaj din ce am „asimilat” plus ce trăiesc/vreau eu să exprim, dar în poezie. La fel de important mi se pare și mediul creat de rețelele de socializare, care mă bombardează cu informații despre oameni și lume. Încerc să fiu foarte conștientă de ce mă influențează pe rețelele de socializare și să folosesc ce observ, cred că asta e valabil despre orice lucru cu care intru în contact (literatură sau nu): încerc să folosesc mai ales elementele care ajung la mine cu adevărat, care mă fac atentă și curioasă, cu care rezonez, pentru că nu sunt atât de multe și de obicei sunt foarte personale, oricât de exterioare ar fi, vorbesc și despre mine. Faptul că pe mine mă interesează acel anumit aspect/element spune multe lucruri despre mine, despre etapa în care mă aflu, mi se pare interesant cum adunăm în jurul nostru – uneori inconștient – în funcție de ce trăim, bucăți de informații, simboluri, lucruri care se potrivesc cu ce trăim mai bine decât ne dăm seama. M-a interesat ce direcții poate lua poezia mea, pornind și de la aceste elemente, iar cartea „apără pe cineva de tine” (CDPL, 2021) poate fi considerată un experiment și în acest sens.

3. Sper să fie ambele, dar sper să fie mai ales în raport de discontinuitate, fiindcă poezia care nu aduce nimic nou, diferit (măcar pentru mine) mă plictisește, iar atunci când o scriu eu, consider că nu merită să fie publicată. De aceea sper să fiu în stare să o recunosc întotdeauna, să evaluez cât mai corect ceea ce scriu.

4. Nu cred că mai este necesar, cred că am ajuns în acel punct al istoriei literaturii române când cel puțin poezia poate evolua natural în direcții diferite, fără să fie nevoie să considerăm noile direcții drept contra-modele subversive (asta dacă facem abstracție de certurile din culise sau de pe Facebook). Dar eu nu am citit prea multă critică literară, așa că am impresia că nu pot dezvolta prea mult aici. Totuși, nu simt nevoia să am sau să devin un contra-model subversiv, vreau doar să scriu astfel încât să îmi placă, e o eliberare plăcută de constrângeri și asta.

5. Nu am și nu-mi doresc vocabularul, organizarea sau lecturile unui teoretician literar, înțeleg poezia mai degrabă instinctiv, aș putea, cel mult, să descriu cum grupez poezia pe care o citesc în funcție de anumite criterii generale (feminism, biografism, ecologism, postumanism etc.) sau mai personale. De cele mai multe ori, o carte de poezie se încadrează în cel puțin două astfel de categorii/criterii, ideal pentru mine ar fi să se încadreze în mai multe fiindcă aștept de la o carte de poezie în primul rând complexitate sau/și specificitate. Prefer să cred că influențele sunt numeroase, că vin prin nenumărate canale și că nu pot fi explicate prin identificarea „membrilor” câtorva direcții. Nu îmi plac nici direcțiile sau încadrarea în generații/curente, prefer să cred că fiecare scriitor are o voce unică, pe care o lucrează în felul său, aș vrea să ne concentrăm mai mult pe fiecare astfel de voce, decât pe a găsi asemănări și deosebiri care să ne permită să etichetăm mai multe voci cu aceeași etichetă. Cele mai valoroase mi se par influențele din afara literaturii, cele care vin dinspre societate și experiența de zi cu zi, cu toate contactele accidentale, sau nu, pe care le presupun acestea. Pentru mine e prea puțin util să fac liste de scriitori care scriu asemănător și să analizez cine și ce a preluat/modificat de la cine.

*

Iulia Stoichiț

1. Răspunsul meu deja s-a constituit sub formula unui „da, dar”. Da, cel mai probabil sunt influențată de poeții Școlii de la Brașov (Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Mihai Ignat, Vlad Drăgoi – sunt fana lui Vlad Drăgoi pentru totdeauna; e ca supa de pui pe care ți-o face mama când ești mic și bolnav, ești vai de capul tău), probabil și de Cristian Popescu (cum să nu-ți placă poezia sa atât de whimsical, ca o farsă atât de mișto formulată?), Elena Vlădăreanu, Mariana Marin și cred că aș mai putea da câteva nume. Problema cu ele e că nu sunt neapărat o influență directă (nu scriu genul de poezie pe care o scria Mariana Marin; deși poate avem același tip de vână poetică). Pe Andrei Bodiu îl iau ca reper pentru poezia socială (deși a mea nu este) și modul atât de aerodinamic, aș putea spune, prin care își construia versurile. La Romulus Bucur mă raportez pentru o experiență cât mai nemediată a biografismului, dar și pentru intimitatea cinstită, fără artificii. Poezia lui Mihai Ignat te lovește în plex printr-o violență (uneori, nu totdeauna) abia conținută, care se abține să nu străpungă suprafața realității. În acest mix, intră și Anne Sexton (nu știu în ce măsură), puțin Richard Brautigan, atitudinea față de poezie și discuțiile tot despre poezie (sau nu) pe care le mai am cu Răzvan Țupa. Toate acestea (și nu numai) se topesc în poezia pe care o scriu. Cel mai probabil la lista asta se vor mai adăuga și alte nume și, mai mult ca sigur, în perioada următoare vor fi scriitori și scriitoare queer.

2. În ceea ce mă privește, pop culture-ul își găsește locul foarte ușor în ceea ce scriu pentru că creierul meu e cam ca un Google Chrome cu prea multe tab-uri deschise pe care le accesez constant sau pe care, pur și simplu, am uitat să le închid. Având în vedere că volumul meu de debut intră într-o relație para-socială destul de ciudată cu un desen animat pentru adulți produs de platforma de streaming Netflix (BoJack Horseman), cred că pot spune că-mi place să mă joc cu tot felul de referințe, din mai multe medii, nu doar cărțile sau autorii care mă obsedează pe mine. Și, deși există prejudecata că a avea prea multe referințe culturale asupra cărora mai și atragi atenția e de prost gust și arată și nesiguranță ca scriitor, eu cred că își au rostul lor. Dar depinde mult și de personalitatea pe care o are cel care scrie și cum contextualizezi. Unii mi-au spus că e prea mult ce fac, că ar trebui să le integrez mai organic, alții au înțeles că acesta e modul meu de a le integra și că funcționează strict pentru mine (nu cred că e o rețetă pe care s-o poți multiplica), că fac parte din mine, de fapt, e vorba de un corp fluid în sine. Și nu, nu sunt menite să le prinzi sau să le înțelegi pe toate ca cititor. Unde e farmecul dacă nu te reîntorci la volumul meu să cauți să mai elucidezi un mister (asta dacă îți place să te ocupi cu așa ceva)?

3. Nu că aș suferi de falsă modestie, dar chiar nu știu ce să răspund la întrebarea asta. Simona Popescu mi-a spus prin 2019, la un atelier de poezie, când încă mă împrieteneam cu vocea mea, că s-ar putea să trec drept un epigon al generației 2000 și că nu m-am născut când trebuia. Recent, mi s-a spus că se vede influența 2000-ismului și că nu e un lucru rău în sine. La cealaltă extremă e răspunsul lui Răzvan Țupa când i-am povestit ce mi-a spus Simona Popescu, iar din punctul lui de vedere, îi depășesc și pe douămiiști și pe postumaniști. Varianta mea arogantă o să aleagă ultima variantă (nu știu despre alții, dar mie mi-ar conveni să mi se spună că am inovat limbajul/ imaginarul poetic actual), dar nu mă ajută să evoluez ca scriitoare dacă rămân în această paradigmă de gândire. Cred că, prin prisma influențelor de la întrebarea 1, există atât locuri în care continui ce au început celelalte generații, cât și locuri în care mă despart de ele, pentru că trebuie să-ți mai și „omori” părinții literari ca să poți scrie. Îi las pe alții să-mi spună dacă se văd influențele date de mine mai sus în ceea ce scriu sau e vorba de altele.

4. Mi se pare dăunător să mai vorbim de o tradiție literară, sinceră să fiu. Perpetuează un sistem conservator de a privi literatura. Da, probabil că îi ajută pe cei care vor să canonizeze anumiți scriitori, care ajung dup-aia în programa școlară. În ceea ce mă privește, cel mai concludent exemplu aici despre cum funcționează acest lobby al valorii estetice care introduce un scriitor în programa școlară e lipsa aproape totală a lui Max Blecher din ea (e strecurat prin programa de clasa a XI-a, la romanul experienței, dar vă garantez eu că toată lumea îl alege pe Mircea Eliade). Mi se va spune că e prea greu să-l predai, că nu există destul aparat critic pe baza operelor sale, cum îl faci digerabil etc., dar mi se pare cel mai valoros prozator din perioada interbelică, iar elevii nu sunt obligați să-l cunoască.

Oricum, literatura română cred că a ajuns să fie îndeajuns de nișată și într-o continuă expansiune încât orice discuție despre cum se continuă sau nu o tradiție, se preia un model subversiv sau nu, e cam futilă și probabil au nevoie de ea cei care nu pot dormi noaptea mai liniștiți dacă nu se vorbește despre aceste lucruri. Cu atât mai mult cred că există o mișcare mai degrabă browniană la capitolul modele cu cât deja nu mai vorbim doar de modele literare, ci de influențe din alte domenii și medii culturale. Putem vorbi de anumite direcții (iar biografismul va mai face destui purici în România, aia e, cu sau fără arome suplimentare), dar nu știu dacă ceea ce se scrie acum e atât de diferit în esență de bazele puse de optzeciști. 

5. Cred că, dacă vorbim de influența altor spații culturale, vorbim de cea anglo-saxonă și/sau americană preponderent. În funcție și de background-ul și afinitățile scriitorilor, mai pot fi influențați de literatura maghiară, cea franceză, cea germană, cea est-europeană. Dar cred că e o constantă ca influență literatura din spațiul anglo-saxon și/sau americană de la optzeciști încoace. Cât despre confluențele interne, tot optzecismul îmi vine în minte, îmi pare rău că nu-mi pare rău pentru cei care sperau să dau alt nume de grupare.

*

Krista Szöcs

1. Să vorbești despre influențe e o trădare măruntă, în primul rând pentru că oricât ți-ai dori să te retragi din acel spațiu unde ți-ai așezat pătura confortabilă, iar acel spațiu nimeni să nu-l perceapă, tot acolo găsești soluțiile și convingerile atunci când ai nevoie. Ca să fiu cât mai concretă mă voi referi doar la două influențe principale din literatura română: Mariana Marin și Angela Marinescu. Cred că influența Marianei Marin e mai asumată în volumul de debut, unde dialogul cu madi e un dialog de fapt cu Mariana Marin, iar madanne la fel, doar că Mariana Marin din volumul Aripa secretă. Interesul pentru poezia ei, mai ales pentru părțile unde realitatea are rolul principal, a venit imediat după ce am citit Mutilarea artistului la tinerețe, volumul cu care am început, apoi Aripa secretă m-a făcut să privesc povestea Annei Frank altfel și, în modul acesta, poezia ei a devenit catalizatoare pentru mine. Poezia Angelei Marinescu m-a uimit prin modul de a exprima adevărul personal, de a descrie lucruri care ar putea face diferența; poezia ei iese în evidență nu doar prin post-confesionalismul la care mă duce adesea cu gândul, dar și prin căutarea unui uman care apropie și mai mult biografia de poezie. Am făcut multe exerciții încercând să învăț ceva din scrisul ei. Nu am păstrat acele exerciții, dar știu că am învățat mult mai multe despre autoexplorare, identitate, autoreflecție, exces și obsesii.

2. În berlin muzica și filmul au jucat un rol esențial, nu doar ca referințe, dar și ca ajutor pentru scris. Playlist-ul muzical, mai degrabă eclectic, ascultat de atât de multe ori și la care încă mă întorc, a ajutat la împărțirea unor narațiuni și scenarii din capul meu, pe care ulterior am putut să le introduc mai bine într-un context. Muzica e cea mai importantă atunci când scriu, nu doar pentru că adesea câte o melodie e legată de un eveniment și mă ajută să-l reproduc mai bine, dar și pentru corectarea textelor. Tot în berlin sunt referințe sau un poem-colaj din Himmelüber Berlin. Film la care m-am uitat deja de prea multe ori, dar de care nu mă satur, și care m-a ajutat să-mi imaginez Berlinul altfel decât l-am văzut eu, dar și să-l pun într-o relație mai apropiată cu întâmplări care nu au avut loc acolo neapărat.

3. Nu cred că pot să mă pronunț în legătură cu acest aspect. Poate asta stă în atribuțiile unui critic sau istoric literar, mie îmi este foarte greu să mă citesc obiectiv și să mă plasez, ca pe o piesă de puzzle, într-un spațiu care cred eu că e potrivit. Dar dacă nu e? Dacă eu aș vrea să fiu Mary Oliver, când de fapt nu sunt decât o bucățică mică din acest mare univers care este literatura și care oricum poate fi și insignifiant, privit din punctul altcuiva de vedere („From this distant vantage point, the … might not seem of particular interest”).

4. Pentru o delimitare concretă, literatura română extrem-contemporană trebuie să-și acorde o perioadă mai lungă de timp. E nevoie de o conturare mai evidentă, mai posibilă, nu accidentală. După optzeciști, douămiiștii au fost cei care au reușit să ofere o imagine mai clară, dar încercând să mă gândesc la cei tineri și foarte tineri, e dificil de tras anumite linii. Nu avem încă o imagine de ansamblu, o schimbare a mijloacelor folosite, justificări sau observații. Există anumite puncte de tranziție, diferențe, tehnici, accente, care ne duc cu siguranță în direcții diferite, dar e mai degrabă o dezvoltare treptată decât o conturare, sau poate doar că sunt parte din acest film, îmi e greu să izolez ceea ce se numește „generația mea” și să caut rupturi. Cât despre tradiție literară, mă întorc tot mai des la ideea lui T.S. Eliot care vedea tradiția ca pe un simț al istoriei care cuprinde, simultan, întreaga literatură, nu doar literatura strict actuală sau a unei singure „generații”. 

5. În poezie cred că momentan direcțiile/influențele cel mai des întâlnite sunt cele din sfera new sincerity sau autofiction (valabilă și pentru proză). Apoi se recuperează ceva din poezia feministă scrisă de Audre Lorde sau Adrienne Rich. Cred că revine și dicteul automat, dacă pot să-l numesc așa, observat în poezia instagramabilă, iar ce mă bucură cel mai mult e poezia care vine de undeva dinspre Mary Oliver, Robert Frost, și pe care o observ tot mai des la câțiva poeți și poete. Este evidentă, în ultimii ani, o popularitate mai mare a poeziei, în rândul cititorilor, decât a prozei. Nu știu dacă asta e doar în România, dar îmi pare uimitor cum o carte de poezie are acum 500 de note pe Goodreads, iar una de proză, de la un autor destul de cunoscut, are mult mai puțin. Cât despre influențe în proză, sunt mult mai greu de observat, nu avem niciun Julian Barnes, nicio Zadie Smith, niciun Paul Auster, nicio Siri Hustvedt, semn că prozatorii reușesc mai repede să scape de anxietatea influenței decât poeții. 

*

Ioan Șerbu

1. Grea întrebare fără un segment de timp! Fiindcă la 17 ani ridici pe cineva în slăvi, la 27 ți se pare ok-ish și la 37 nu-l mai suporți. Îți pot spune de ultimii 2-3 ani în care am citit mai multă literatură pentru copii, ficțiune și fantasy: Gaiman, Dahl, Atwood, King, Rowling, Tolkien, Seuss, Sedaris, Pratchett, Haig, în sfârșit, și alții. Fusesem obișnuit să cred că literatura mare e numaidecât în altă parte, ori faptul că i-am descoperit a fost cea mai bună stimulare. M-au influențat și cei care nu mi-au plăcut, am învățat să nu le mai termin cărțile.

2. Referințele pot fi suculente, picante, zeflemitoare, amuzante și peste timp inutile. Mi-am dat seama citind Lovecraft. Atât de elaborat și grijuliu la detaliu, atât de meticulos în expresie și totuși cu referințe culturale care acum nu-ți mai spun nimic. Care încurcă, sunt pedante și rup vraja poveștii. E altceva când referințele (nu neapărat culturale) contribuie la structură sau la construcția personajelor (mă gândesc la „99 de franci” a lui Beigbeder sau la „American Psycho” unde, dacă scoți referințele comerciale, omori pe puțin jumătate de carte). Dacă ajută textului ok, dacă ajută autorului – mai puțin ok.

3. Care operă? Haha. Pentru un scriitor cred că funcționează mai intuitiv lucrurile: citește mult, își găsește o voce și o direcție apoi scrie. Clasificările – plăceri vinovate ale criticilor, în permanență discutabile – sunt consolări subțiri, un pic mai relevante decât nimic pentru ființa orgolioasă și egocentrică a unui scriitor. El și-ar dori să fie pe spuma valului cu fiecare apariție. Nu joacă în echipă iar când se compară o face la nivel individual cu cei de-o vârstă cu el sau mai tineri. Iar acum, cu atâta literatură eterogenă și disponibilă via online, cred că va deveni dificil să pui etichete generaționiste sau să afirmi că generația X vine în continuitatea generației Y care, înțelegi, a rupt-o complet cu generația Z. Dacă citești divers te raportezi la altceva și nu-ți mai pasă de generații. De grupuri probabil că îți va păsa totuși, dar din motive pragmatice.

4. Cred că nu. Optzeciștii au primit acces la literatura străină și au descoperit că literatura română era cu 50 de ani în urmă. Era prea mișto, prea nouă, prea palpitantă paradigma americană ca să n-o adopte, plus că miza schimbării canonului era mai mare, rolul scriitorului era mai important decât acum. Că n-au fost sensibili la realitatea în care trăiesc ca să scrie despre ea sau că exact așa au fost dar au scris despre ea altfel, discuție lungă. Cert e că acum obții aproape ce carte vrei din două click-uri, ai acces fel festivaluri literare, cluburi, cenacluri, experimente, cursuri sau canale dedicate – trebuie doar să cauți și să mergi pe filiera care-ți place. Dacă nu se întâmplă vreo nenorocire să se ia netul, curentul sau alte libertăți, schimbările o să aibă loc treptat, în pas cu realitatea globală pentru cei prolifici și în urma ei pentru restul (la cât de repede se mișcă lucrurile). Tradiția în sine va suna dubios, poate, în curând. Când maeștrii mei sunt în Japonia, ai tăi în US, ai ei în Olanda sau la Chișinău, când scriem sub influențe diferite și totul e dinamic – căci vom dobândi în timp alte experiențe, alte voci care ne plac și vom găsi alți maeștri iar noi vom fi de asemenea în continuă schimbare – și scriem așa 20-30 de ani, care tradiție? Așa-mi imaginez și sper, cel puțin. În rest, interesul scriitorilor ar trebui canalizat înspre cum să-și aducă publicul în librărie și mai văd ei după aceea cu tradiția literară.

5. Ce-mi pare mie unitar, din nefericire, e că scriitorii sunt mai atenți la critică decât la public. Poate e un defect moștenit, nu știu, dar recenziile folosesc la promovare, nu au un scop în sine. La fel cu genurile literare: aș spune mai degrabă care genuri nu sunt permeabile pentru scriitori. În librărie, top cinci autori pentru copii nu sunt români. La SF, fantasy, ficțiune (adevărată, nu biografică), thriller, horror, comedie, satiră sau dragoste e și mai rău. Publicul și așa mic din motive de limbă, educație și bani e restrâns și mai tare prin literatura de calibru greu pe care vor să o scrie majoritatea scriitorilor talentați – mă refer în principal la cei afiliați formal sau nu domeniului literar. Între aceștia și public există un decalaj de două ori păcătos: pe de o parte publicul e depășit de tehnicile stilistico-narative și neînțelegându-le, nu le gustă, pe de alta scriitorii (mulți) par dezinteresați de interesele și nevoile acestui public. Unii nu le cunosc căci nu le trăiesc, unii le trăiesc dar le consideră, bizar, prea puțin ofertante. Dacă aș fi scriitor, înainte de premii și traduceri m-aș bucura mai mult de captarea și reacțiile unei plaje mai largi de cititori. Fiindcă nu-i cunosc, unii îi confundă cu o mamaie anacronică, dar deseori mamaie are bun-gust și rupe rafturile după autori străini.

PS: nefiind scriitor, sunt convins că observațiile mele vor conta mult.

*

Mihók Tamás

1. Dintre toți, cel mai mult m-au influențat, cred, suprarealiștii Gellu Naum, Gherasim Luca și Virgil Teodorescu (la care se adaugă dadaistul Tristan Tzara) și oniriștii Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag și Emil Brumaru. Dintre optzeciști-nouăzeciști, structural apropiați de mine i-am simțit, încă de la primele tatonări, pe Ioan Es. Pop, Ioan Moldovan și Matei Vișniec. Iar dintre cei debutați în mileniul curent, îi prefer pe Gabi Eftimie, Dmitri Miticov și Marius Aldea, ca să mă opresc la un top3. La aceștia se adaugă poeți străini ca Charles Bukowski (de care m-am cam îndepărtat între timp), Seamus Heaney, W.S. Merwin, Charles Simic, Tóth Kinga și Sirokai Mátyás. Când vreau să mă conectez la poezie (în sensul larg al cuvântului), de fapt îmi doresc să fiu surprins de imediatețea exprimării și de asocieri subtile de imagini – caracteristici care se regăsesc în scrierile majorității autorilor enumerați. Atât în timpul lecturii, cât și în cel al scrierii, tropii asociativi stimulează creativitatea, iar directețea verbului sporește autenticitatea trăirii.

2. Obișnuiesc să mă agăț de o seamă de referințe care îmi trec prin cap atunci când scriu: nume de personaje și replici din cărți și seriale, refrene oldschool ale diverselor melodii sau poeme etc. Odată activate însă, mă străduiesc să nu le amplific prezența, ci să le las semi-ocultate. Din simplul motiv că mie îmi fac plăcere lecturile în care referințele culturale nu-s limitatoare de viteză, doar cel mult indicatoare – pe care pot alege să le bag în seamă sau, dimpotrivă, să le neglijez temporar.

3. Ca aproape orice (altă) ramură artistică sau sportivă, și literatura operează ludico-mimetic cu noțiunea de competitivitate. Participanții își dau mâna la început și la sfârșit în semn de recunoaștere a pretinșilor adversari, în vreme ce, în timpul „competiției”, se străduiesc, într-adevăr, să se individualizeze cât mai vizibil, să dobândească o cât mai evidentă originalitate. Altfel spus, eu cred că și ruperile cu tradiția sunt tot continuități, căci răspund la date aflate de partea cealaltă a baricadei. Iar dacă ne încăpățânăm să aplicăm istoriei literaturii noastre teoriile generaționiste ale lui Laurențiu Ulici, potrivit cărora generațiile literare se defalcă în trei valuri cu roluri distincte, ajungem la concluzia, deloc eronată îndrăznesc să spun, că orice șoc estetic este amortizat de cei care, succedând taberele „beligerante”, preferă să împrumute și să încorporeze câte puțin din ambele seturi de valori. Așa se înfățișează, de pildă, metamodernismul, care prezintă reminiscențe atât din neomodernism, cât și din postmodernism.

4. Maniera post-ironică de a ne raporta astăzi la ceva cu capital de imagine mai mare decât banala noastră existență e, în sine, spectaculoasă. E o reacție firească și de bun augur, ținând cont de tortura publicitară a realismului corporatist de care avem parte zi de zi.

5. Cred că influențele majore în proza românească vin dinspre sociologie și cinema. Minoritățile etnice, sexuale și religioase reușesc, încetul cu încetul, să pătrundă în nucleul subiectelor preferate de scriitorii de ficțiune. În poezie, regnurile non-umane par să câștige, în sfârșit, teren în fața suprematismului umanist. Cu alte cuvinte, se observă o tendință – via Occident, desigur, dar și cu concursul influențelor spirituale orientale – de explorare a unor nișe senzorial-afective prea puțin tatonate până mai ieri.

*

Marcel Vișa

1. În loc să dau o listă cu nume, prefer să spun ca m-au influențat, câte puțin, fiecare dintre autorii citiți, indiferent că e vorba de autori de poezie sau proză, pentru că, deși scriu poezie, proza citită nu avea cum să nu își pună amprenta asupra mea, și bine a făcut, astfel am învățat că deși poezia este mai mult despre cum te exprimi decât despre ceea ce exprimi, totuși e important să ai și ceva de spus, de transmis, altfel plictisești cititorul. E valabil și reversul, adică scriitorul de proză care citește multă poezie va avea mereu o scriitură mai valoroasă. Evoluezi acumulând atât din poezie cât și din proză, mai ales că ele au o rădăcină comună– poezia timpurie a fost compusă din cântece asemănătoare prozei, fără rimă sau reguli rigide.

2. Cred că tot ceea ce am citit, ascultat (muzică), văzut (tv, cinema, teatru), mi-a stimulat creația în sensul în care m-a îmbogățit într-un fel sau altul, astfel încât îmi este aproape imposibil să nu inserez referințe culturale în scrierile mele, însă mai cred că și aici e nevoie de un echilibru, aceste referințe făcute în exces pot îngreuna lectura. Dialogul cultural, poate sună clișeic, dar înseamnă o extindere a orizontului, nu ai cum să nu ții cont de potențialitățile lui dacă îți dorești să fii un bun artist, indiferent de arta pe care o practici.

3. Având în vedere faptul că de la ele am învățat tot ce știu, da, consider că ceea am scris până acum se regăsește într-un raport de continuitate cu generațiile literare precedente, deși nu țin morțiș să fie așa, considerând că rezultatul preocupării excesive a „jucătorului” față de cum îl percep coechipierii sau arbitrul, adică critica literară, nu publicul, care, cred că mai așteaptă din când în când și scheme spectaculoase din laboratorul propriu, este motivul pentru care există foarte mulți scriitori fără public.

4. Mi se pare chiar că importăm mai mult decât optzeciștii. Scriitorul român stă însă stresat și se întreabă dacă să mai folosească schema anglo-saxonă sau să se inspire pe ici pe colo din traducerile de poezie norvegiană, braziliană sau chiar romane SF,  pentru a fi perceput ca fiind cool, fresh, de generație nouă, sau alte sinonime. E la modă experimentul, e frumos să experimentezi, cu condiția ca măcar o parte din ingrediente să îți aparțină, însă, de multe ori, constatăm că la noi se importă rețete deja învechite pe dincolo, ceea ce ne este livrat ca fiind nou este, de fapt, un fel de cocktail din chestii perimate, doar că aranjate altfel, dar cititorul avizat nu poate fi păcălit. E greu să reinventezi roata, dar este înduioșător să privești spectacolul pe care îl oferă unii încercând în acest mod, folosind tot cercul.

5. Cred că există în continuare influența modelului englez și a celui american, iar poezia are un grad de permeabilitate mai ridicat, în ciuda faptului că în proză există mai multe traduceri. Poezia împrumută mai mult din exterior, iar acest lucru cred că se observă cu ochiul liber.

*

Andrei Zbîrnea

1. E foarte greu să rezum acest răspuns la câțiva piloni esențiali, autohtoni sau provenind din alte literaturi. Și mai greu e să disting perioadele în care am fost pătruns de aceste influențe. Totuși, e nevoie să menționez câteva nume, care, chiar dacă nu vor fi prezentate cronologic (istoric sau ca intrare în sertarul meu cu influențe), reprezintă stâlpii parcursului meu în poezie și mai nou în proză. I-aș menționa în primul rând pe poeții și poetele din Aktionsgruppe Banat, care au ajuns la mine via Simona Popescu. De la ei, prin recomandarea Simonei, am înțeles că frizarea concretului e playground-ul meu, iar zona metaforei sportive și de limbaj de pariuri se încadrează foarte bine în peisaj. Aș zice că William Totok & Co. mi-au ghidat drumul prin cele mai recente 3 cărți publicate (Turneul Celor Cinci Națiuni – frACTalia 2017, Pink Pong – împreună cu Claus Ankersen – frACTalia 2019 și nick cave@bergen – CDPL 2021).

Alte influențe importante sunt: Walt Whitman, Elena Vlădăreanu, Fernando Pessoa, Pablo Neruda, Mircea Ivănescu, Herta Müller (post-Aktionsgruppe Banat), Virgil Mazilescu, Szilárd Borbély, Adela Greceanu, Simona Popescu, Emil Brumaru, Sylvia Plath, Andrei Doboș, Florentin Popa, Roberto Bolaño, Mihail Bulgakov, Radu Vancu, Vasile Petre Fati, Elena Bălășanu, Gustave Flaubert, Diana Iepure, Jaromír Typlt, Gabi Eftimie, Ana Săndulescu, Kemény István, Richard Brautigan, Milan Kundera, Sorin Despot, Augustin Cupșa, Don DeLillo, Philip Roth, Elif Shafak, Michel Houellebecq, Andrei Crăciun, Bohumil Hrabal etc.

Asta pentru a nu mă lungi foarte mult. Pentru că altfel ar fi mult mai multe nume. Lista e destul de random și, dacă aș mai reveni asupra ei, cred că aș opera unele modificări. De la acești autori și aceste autoare am învățat tehnică, m-am imersat în forme de imaginar diferite (d.p.d.v. istoric, dar și în context). Nefiind de specialitate, am ales să mixez pe șevalet epoci, autori și autoare care au trecut prin sita mea, care au ajuns la capătul funnel-ului (de marketing sau mai degrabă ca în marketing). Aceste nume și alte câteva au reușit să meargă în zona de conversie cu stilul meu și să se așeze pe poziții de loializare și loialitate față de scrisul meu.

2. Le consider super-importante, deși cumva ele îi fac pe unii cititori să abandoneze barca poeziei mele. Gabriel Nedelea m-a numit într-o cronică mai veche, cred că prin 2018, poetul Netflix. Asta era pe vremea când Netflixul nu reprezenta (pentru unii) o extensie a ființei. Și m-am simțit bine purtând această armură Neflix, asta chiar dacă uneori e un spațiu al clișeelor și al locurilor comune. Însă, dacă sapi atent și conștiincios, vei găsi comori spectaculoase chiar și în universul Netflix.

Eu aș trece la capitolul referințe culturale și pe cele sportive, iar conștientizarea acestui fapt a venit acum vreo 2 ani. Adică, pentru a simplifica mult explicația, cât de mult sport respiră prin porii poeziei mele. Mă invitase Moni Stănilă la o lectură online la Republica, Chișinău, pe tema poeziei sportive. Iar când am reușit să termin selecția poemelor cu aluzii sau referințe sportive din cărțile mele sau din grupaje publicate în reviste, am depășit 25 de texte. Cam cât o plachetă micuță spre medie. Sportul și pariurile sunt recurente în poezia mea.

Voi încerca acum un exercițiu de sinceritate cu mine șivoi merge pe multipli de trei.

– 3 referințe din Cinema de artă pe care le-am folosit – Zabriskie Point (Michelangelo Antonioni), multe povești din universul lui David Lynch, The Machinist (Brad Anderson);

– 3 referințe Muzicale – foarte mult Nick Cave, Herbie Hancock, o grămadă de Pink Floyd;

– 3 referințe din Sport: Dan Petrescu în perioada Unirea Urziceni, Pep Guardiola vs. Jürgen Klopp, Paul Hunter, regretatul jucător de snooker.

3. Nu m-am gândit niciodată la treaba asta. Cumva e mai degrabă apanajul criticilor literari (cât mai au energie, timp și interes pentru poezia nouă) și al recenzenților. Mai degrabă îmi pun întrebarea dacă OPERA MEA (hahaha, that felt good) se regăsește într-un raport de continuitate de la o carte la alta. Sau, și mai deep, dacă reflectă parcursul meu ca individ: uman, emoțional, de carieră.

Iar un exercițiu bun va fi reeditarea volumului Rock în Praga (RiP), apărut prima dată la Herg Benet, în 2011. Am adăugat un poem scris în 2014 și cam ce s-a scris despre, într-un mini-dosar critic. Dar poemele au rămas la fel, nu am vrut să umblu la cutia cu finețuri. Iar dacă cititorii și critica vor reacționa la modul ăsta-i stilul lui Andrei Zbîrnea, well mă voi putea declara mulțumit de ultimii 11 ani de traversare a câmpului literar-poetic. Reeditarea va apărea la CDPL, în 2022.

La fel va fi și după ce va apărea în traducerea în limba cehă după Rock în Praga, probabil anul viitor. E un test de rezistență în fața timpului, a modelor sau a modelelor din micuța literatură română.

Totuși, ca să mă străduiesc să ofer o soluționare a întrebării, voi spune că puteți găsi răspunsul de continuitate/discontinuitate cu generațiile literare anterioare (pentru volumele mele) în textele critice ale Andreei Pop, Iuliei Stoichiț, ale lui Gabriel Nedelea, Savu Popa, Mihók Tamás, Andrei Mocuța, Romeo Aurelian Ilie și ale altor cronicari. Din păcate, volumele mele nu prea au fost analizate de critica main-stream, ca să o numesc așa. Nu voi insista prea mult pe acest aspect, pentru că fiecare autor are destinul său literar și asta nu schimbă cu nimic valoarea manuscriselor sale.

4. Dacă există, atunci contra-modelul subversiv nu mai impactează pe foarte mulți. Cum se zicea pe timpuri, nu trece sticla micului ecran. Totuși, reacțiile din partea minorităților discriminate big time în România au ceva impact, însă, din păcate, se transformă câteodată în vendetă și dispute 1 la 1 sau între grupuri diferite. Din păcate, aceste conflicte se desfășoară mai mult online, iar esența mesajului nu ajunge la mai mult de câteva mii de oameni. Poate zeci de mii în anumite cazuri.

Sunt destul de sigur că se citește din ce în ce mai puțin, și aici mă refer la numărul cititorilor. Imaginea și videoclipurile tind să înlocuiască cuvântul scris, iar subversivitatea se mută și ea în câmpul respectiv. Așa că acea axiomă că poeții se citesc între ei e mai adevărată ca oricând. Sad But True, vorba cântecului.

Ne mai salvează vloggerii literari și instagramării care promovează cu cerbicie literatură română contemporană. Ar fi interesant de văzut care e impactul demersurilor acestora asupra vânzărilor de carte. Oare putem ajunge la aceste date?

5. Aș zice că granița dintre genuri e din ce în ce mai subțire, ajungând aproape neidentificabilă la anumiți autori. Ce se poate spune este faptul că au apărut primele promoții de autori și autoare provenind din școlile de creative-writing. Sunt aproape 10 ani de când acest fenomen e relevant și în România. Autorii și autoarele au o voce mai bine conturată mai ales în zona de proză scurtă și roman, deși nici poezia nu stă rău. Doar anul ăsta au apărut câteva nume care au avut un impact major la nivel de vânzări și imagine în social-media. Mă refer la Remus Boldea, Ruxandra Burcescu sau Lavinica Micu. Toți 3 au în comun cursurile organizate de Revista de Povestiri (Creative Writing Sundays + atelierele din Vama Veche), plus alte cursuri susținute de Florin Iaru sau Marius Chivu. Ar merita făcut un recensământ al scrierii creative sau creatoare din România.

Pe poezie există Mornin’ Poets, ateliere unde am avut deja 59 de antrenori din 2018 încoace. Fiecare cu viziunea proprie despre poezie și cu un background cultural diferit. Coordonez de 4 ani aceste ateliere și cred că debuturile Iuliei Stoichiț și Andradei Yunusoglu reprezintă demersuri la fel de eteroclite ca mai tot ce se întâmplă în literatura română contemporană. Nu-mi place să fac previziuni, însă viitorul e destul de incert. Inclusiv când vorbim de liniile de influențe și confluențe majore din proza și poezia actuală.

Ce se poate face imediat? Cumpărați cărțile, susțineți literatura română extrem (de) contemporană!

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 42-48]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.