Gabriela Adameșteanu – Viața începe de mai multe ori 

De la un moment dat încolo, existența încremenită a bătrânilor se mișcă doar târâtă de imprevizibilul din viața copiilor. M-am gândit la asta după telefonul pe care i l-am dat ieri seară lui Mady ca să mai vorbim despre Corina.

Știu din experiență că rudelor apropiate le cade bine să  audă povești în care cel drag, plecat din lumea noastră, este personajul principal. Și tot povestind noi două, ce-mi spune, așa, în trecere, Mady? Că ea și maică-sa, dacă nu se întâmpla nenorocirea, în vară urmau să se mute în America. Așa, se va muta doar ea, și, plângând în timp ce vorbea, Mady mi-a spus că  umblă să-și cumpere apartament: ar fi vrut în California, dar Coasta de Est este mai potrivită pentru călătoriile în Europa și Asia, la care o obligă fișa de post a jobului. Mady putea să se mute în America de câțiva ani, de când  patronul plecase cu firma acolo, dar n-a vrut s-o lase aici singură pe maică-sa, și ezitările ei au întârziat-o.

Să fiu sinceră, am avut un mic șoc când am aflat că un eveniment atât de important din viața ei, Corina l-a ținut ascuns față de mine! De ce, mă tot întreb de atunci. Poate fiindcă s-a decis greu? Ce sens avea să bată toba când nu se hotărâse încă? Știa că oricâte sfaturi ar fi primit, ar fi făcut doar după capul ei.

Înțeleg cât de greu îi venea Corinei să-și  lase aici relațiile, multe și vechi, viața reorganizată după moartea lui Nicu: nu mai avea timp și energie să-și facă altele, acolo. N-o ajuta nici bruma ei de engleză, și n-avea nimic în comun cu  românii deja adaptați în noua țară. Iar covidul care cine știe cât mai dura, o izola în plus. O aștepta o viață și mai singuratică decât cea a lui Mihnea Stătescu, care mă sună tot mai des, fericit că și-a convins feciorul să facă Paștele aici.

„Vii și tu cu noi, în Maramureș, în Bucovina!” îmi scrie.

„Ușurel, să ajungem noi sănătoși până-n primăvară!” îi răspund. 

*

Am fost  supărată pe Corina, deși e ciudat să te mai superi pe cineva căruia i se iartă toate păcatele când părăsește lumea asta. Doar că pentru mine ea continuă să fie vie, mă trezesc cu ea în gând, ce fel de prietene mai eram, dacă nu mi-ai spus că peste câteva luni aveam să ne despărțim?!

Înțeleg de ce n-a dat sfoară în țară, multe persoane, nu doar vârstnice, dar mai ales ele, vampirizează viețile celor din jur, scormonesc după noutăți și le colportează. Cele din jurul tău ar fi umplut lumea, poate i-ar fi făcut rău și lui Mady, dar să taci și față de mine? îi reproșez Corinei.                                        

Să recunosc însă că, tot gândindu-mă că oricum ar fi  plecat, durerea morții ei s-a mai atenuat. Ar fi ajuns și ea altă voce la distanță, pe lângă Delia, Liviu, Mihnea, David, Letiția. Ba chiar legătura dintre noi s-ar fi măcinat și mai mult, fiindcă, spre deosebire de ceilalți, ea avea șanse zero să se mai întoarcă.

Nu doar ea, ci și eu tot aș fi pierdut concertele împreună la Sala Palatului cu vedetele internaționale de pe vremea noastră, care vin să cânte aici pentru ultima oară, mesele cu  grupul nostru la un bun restaurant, cu prețuri civilizate, glumele obișnuite și vociferările în contradictoriu prin care  răzbătea  vocea ei autoritară, cadourile pregătite, din vreme, pentru aniversări, Crăciun, Paște, excursii prin Europa în programe de seniori, schimbul de noutăți medicale. Toate aveau să ia sfârșit, nu doar pentru ea, ci  și pentru mine.   

*

La urma urmei, nu-i pot reproșa nimic lui Mady, care și-așa, tot întârziind să plece, din cauza maică-sii care nu se hotăra, risca să piardă jobul invidiat de mulți. Și nici Corinei care se decisese greu, numai de dragul fetei ei. Ba o mai și scutise murind, de cheltuiala și eforturile mutării, pe care nu vreau să mi le imaginez.

Dacă aș fi văzut un film cu un astfel de final, i-aș fi  zis scenaristului, hai, las-o-ncolo, că e prea pus cu mâna! Fă-l și tu mai plauzibil, mai aproape de realitate! Dar cu realitatea, cine poate să se pună?

Letiția a ieșit din spital, dar nu e într-o formă bună, mi-a spus Petru pe care l-am sunat tot ieri ca să văd ce se mai întâmplă. Era mai puțin vorbăreț ca în alte dăți, mi s-a părut chiar că dădea din colț în colț, o fi fost prin preajmă Letiția care n-a venit la telefon, o să mă sune ea când se va simți mai bine, mi-a spus el, spășit, i-o fi făcut vreo scenă de gelozie, ha-ha!                                      

Delia mă tot pisează să mă întorc la București, că războiul stă să-nceapă, rușii sunt la granița Ucrainei, bla-bla, scornelile lui Gleb și-ale televiziunilor astea, cu minciunile lor.

„Și dac-ar fi război, cu ce m-ar afecta asta pe mine? i-am spus fetei mele. De ce aș fi mai expusă într-o urbe modestă ca asta decât într-un oraș dezordonat și dement ca Bucureștiul?”

Totuși, mă gândesc să mă întorc, poate n-ar strica să-mi fac controlul ăla medical amânat, să nu mă trezesc într-o zi căzută  pe capul copiilor.

*

Și să termin cu toate prostiile pe care le înșir aici, povestea castelului ar fi fost utilă doar ca documentare pentru romanul Letiției, dar va mai fi el vreodată scris? Și relația mea cu Letiția va mai fi aceeași ca înainte de boală? Long- covid a avut și Delia, dar una e să-l ai la 30 și alta la 70, sau pe aproape, Letiția niciodată n-a vrut să-mi spună vârsta ei. Din câte bănuiesc, acum are sechele neurologice. Ce mai e-n stare să facă de-acum înainte cu proprietățile pe care mi le tot înșira? Romanul trebuie să fi apărut fără ea, sau nu va mai apare niciodată. Așa e când lași lucrurile pe ultimul moment.                                    

Iar pe mine nu știu ce m-a găsit să mă dau mare cu povestea castelului, după ce am stat ani lângă el și înăuntru am intrat doar o dată, împinsă de Delia. Mașinile fac coadă să-l viziteze, dar despre ce s-a petrecut înăuntru nu deschide nimeni gura să spună.

Tot ce știu este de la Florentina care a ars gazul la primărie, înainte să-și facă biznis cu turismul: era „secretara secretarei primarului”, asta e gluma ei. Mai trece și-acum pe la primărie ca să prindă momentul când încep lucrările la canalizare pe partea asta de urbe și să împingă strada noastră, să intre prima. Nu știu dacă și-a făcut destule relații cu  noul primar, nu-l văd nici pe ăsta prea grăbit, iar cel dinainte, Busuioc, a stat în post peste 20 de ani, și nu s-a ocupat  decât să taxeze retrocedările, până a ajuns patron de hotel și în consiliul de administrație al Castelului.

Pentru Florentina are sens lupta pentru canalizare, fosa ei septică n-a fost proiectată pentru hoarda de turiști care-i vin și mereu cheamă vidanjorii, o bătaie de cap, plus  costurile ei. Dar mie mi-e teamă că nu mai ajung să văd că intră civilizația și pe strada noastră!

*

Poate, la urma urmei, nici nu e rău că n-a mai ajuns Letiția la Castel, m-ar fi enervat dac-o vedeam că strâmbă din nas. Și, după cum o știu, sigur c-ar fi făcut-o! Ar fi zis că e prea nou, și chiar este, dacă îl compari cu ale ei, de pe Loara! Abia a trecut de două sute, îi mai lipsesc vreo cinci-șase sute de ani ca să  fie luat în seamă! Ghizii pot în schimb să povestească ce bogat  fost prințul care l-a ridicat și să arate blazoanele de familii boierești, domnești, cu care se înrudise. Cei din familia lui stătuseră mai tot timpul pe tron, când nu erau în Valahia, erau în Moldova. S-au ocupat cu intrigi la Istanbul când alții ridicau pe Loara castele.

Oamenii  din zonă însă cred că a fost o vrajă sau un blestem legat de Castelul la care s-a lucrat mulți ani și nu se mai termina. S-a cărat marmură și ceramică  din Italia, vitralii și mobilier din Franța, șemineuri din Anglia, arhitecți și constructori din Austria, însemne heraldice și masonice de peste tot. Poate prea multa bogăție aduce nenoroc, fiindcă tocmai atunci când s-a terminat construcția, prințul a murit. N-a apucat să se bucure de nimic.

Iar în curtea lui imensă, pe lângă havuzuri, fântâni arteziene, chioșcuri și umbrare, se află și o peșteră naturală de unde, în nopțile de iarnă, oamenii vedeau cum ies fantome. Prințesa bătrână s-a gândit c-o fi un blestem și-a ctitorit o biserică. Unii susțin că de-atunci n-au mai ieșit fantome, dar firoscosul de Gleb a spus că s-ar putea face acolo un centru balnear profitabil, trebuie să fie în peșteră un izvor cald sau o sursă de gaze.

*

Nu sunt superstițioasă, dar ceva necurat tot pare să fie cu Castelul ăsta, pe frontispiciul căruia, în latină, prințul scrisese că l-a construit pentru urmașii lui, până în a nu știu care spiță. Dar nici ei n-au  avut parte de vederea cu tot șirul de  munți și de confortul elegant din interior. A venit războiul, s-a schimbat regimul, urmașii prințului au fost trimiși care în închisori, care în domicilii forțate, și după naționalizare, castelul a fost dat Securității. Din nou s-a vorbit despre Castelul vrăjit, despre lucrurile groaznice care se petreceau acolo – subsoluri pentru anchete, camere de tortură, oameni care după ce intrau înăuntru, nu mai ieșeau niciodată. Alții spun însă că nu pentru asta era folosit Castelul, ci pentru relaxarea și tratamentul medical al gradelor înalte, care mai vânau niște partizani, mai își îngrijeau sănătatea, lângă pădure, cu ochii la munte.

Pentru Castel, a fost un noroc, fiindcă în anii  ʼ90, când  au apărut moștenitorii, despre care nimeni nu credea că mai există și a început lupta pentru recuperarea lui, nu era distrus, ca majoritatea proprietăților trecute în mâinile statului, ci chiar bine întreținut.

*

Ultimul moștenitor, în linie directă, care ajunsese în Franța, și-a înaintat, prin intermediul avocatului, actele pentru retrocedare, dar ani de zile nu s-a mai întâmplat nimic. Se tot schimbau legile proprietății, s-a cercetat un act de donație, s-a decis că era făcut sub presiune politică, în anii ʼ48-ʼ50, era gata să se facă retrocedarea, dar s-a schimbat culoarea politică a guvernului și a fost anulat etc. Urmașul îmbătrânea, și la un moment dat, a murit, la fel ca  strămoșul lui, înainte să se vadă proprietar al Castelului.

Au apărut urmașii lui, cu un testament în regulă, dar învățaseră lecția așteptării inutile, așa că au acceptat propunerea primarului Busuioc și-au semnat contractul pe drepturi litigioase cu un avocat propus de el. Și s-au mulțumit cu ce-au primit. Dacă or fi fost nemulțumiți mai târziu, n-au mai avut decât să plătească la poartă biletul pentru intrarea în curte, biletul pentru vizitat Castelul, masa la restaurant, și tot așa.

După mai multe astfel de vizite, se cam terminau banii primiți pe moștenire, dacă la atât îi  dusese pe ei mintea și sfaturile ingeniosului primar Busuioc.

*

După  vânzarea drepturilor, procesele n-au mai avut amânări, actele au început să curgă și banii să se miște, primarul, prefectul, judecătorii și cine mai era pe acolo, și-au luat, fiecare, partea.

Imediat ce s-a văzut cu titlul de proprietate, avocatul a vândut Castelul. Instituțiile de stat nu s-au repezit să-l cumpere, nu aveau bani să-l restaureze și să-l facă profitabil. Problemele au rămas și la următorii proprietari, oameni cu mulți bani, dar odată luat Castelul, ce era de făcut cu el? Era prea mare, prea solid ca să fie pus jos, și ce blocuri de locuințe să construiești lângă pădurea plină de urși?

Castelul a trecut prin mai multe mâini, în timp ce vraja rea continua să se exercite. Pe primul proprietar l-a înhățat DNA-ul în timp ce Castelul era în schele, următorul a profitat să-l ia mai ieftin, dar pe urmă s-a bucurat să-l vândă și el. Părea că n-o să se aleagă nimic de visul prințului când primarul urbei, Busuioc, a adus un mic grup de investitori străini, foști redegiști, austrieci, vreo doi ruși, un consiliu de administrație în care a intrat și el, împreună cu soția lui. L-au deschis, cu multă publicitate, așa cum am mai spus, au proiectat în el un centru sportiv, un obiectiv turistic, un restaurant de lux, ateliere artistice de pictură, modelaj, design de modă, creative-writing, vânzări de obiecte de artă și lansări de carte. Unele urmează să înceapă, altele deja funcționează, se vorbește că nici pandemia nu l-a împiedicat să devină rentabil.

O singură dată  l-am întâlnit pe primarul Busuioc, el și soția lui organizaseră o masă la hotelul Florența, proprietatea lor. E singura clădire cu design  modern, ridicată  în centrul urbei, geamuri mari, sticlă, metal etc., opt etaje, Spa și sală de agrement. Era ultimul mandat de primar al lui Costi Busuioc, dar și singura dată când ne-a invitat: trebuie să fi aflat apoi de boala și moartea lui Sandi și n-am mai intrat în aria lui de interes.

Dar biografia i-o știam de la Florentina.

*

Pe când se numea Costică Busuioc, făcuse câteva clase la un liceu mecanic și juca fotbal la o echipă de liga a treia, când  un coleg de școală generală  i-a vândut pontul cu  ce merge să aducă de la ruși: blănuri, căciuli în primul rând, electrocasnice, reșouri pentru frigul din case, foenuri de păr, ustensile de bucătărie, argint, argintărie și aur de calitate proastă pentru piața neagră. A ajuns mână-n mână cu vama și cu milițienii și la începutul lui ʼ90, avea destui  bani cât să-și poată face rețeaua de țigări, cu care a rămas până târziu.

Schimbase și direcția, căra marfă din Turcia, blugi, cafea și de toate, și-o  desfăcea în buticul lui. Când a  închiriat sala pentru jocuri, a candidat pentru primărie din partea FSN, a câștigat-o, dar cu timpul  a mirosit, mereu, ce partid vine la guvernare și s-a tot mutat, de la unul la altul.

Când am venit în urbe, erau doar câteva pensiuni modeste, două bodegi cam duhnitoare, un minimarket care desfăcea produsele primarului și etnobotanice, o brutărie care aducea coca înghețată de la Chișinău și o shaormerie. În rest, șiruri de blocuri cenușii, iar în spatele lor, urcau spre munte vile interbelice părăginite, care lâncezeau în procese de restituție până când judecătorii și primarul Busuioc își luau dreptul.

Înainte de ultimele alegeri, a adus, în fine, un Profi și un Mega Image în urbe, și-a luat procentul și de la ele și de la cel cu care a asfaltat străzile dinspre Castel. Dar primăria tot a pierdut-o. A prins  în schimb Parlamentul și și-a pus pe alte nume afacerile.

Pentru el viața nu s-a oprit niciodată, a trecut de la una la alta. Castelul este doar una din etapele vieții lui, plină de reușite.

*

Am stat  puțin la acea petrecere de la hotelul Florența, Sandi era maniac de punctual și așa că am ajuns printre primii.

Nu cunoșteam pe nimeni la masa unde ne-a condus soția primarului care ne aștepta în prag, alături de el. Primarul Busuioc nu era atât de corpolent cum mă așteptam, avea o față comună, dar mereu zâmbitoare, era la costum negru și purta papion. Soția lui purta la petite robe  noir și aveaun lănțișor delicat de aur la gât.                                                                                        

„Ce mă bucur doamna doctor că vă văd! I-am povestit de dumneavoastră soțului meu, și uite cum am ajuns să ne întâlnim! Viața începe de la multe ori, nu-i așa, doamna doctor ?!”

Am recunoscut-o doar după ce m-a abordat ea astfel. Era fosta Flori Trif, acum doamna Florența Busuioc, al cărei nume, doar un pic schimbat, îl primise  hotelul, semn al iubirii celui de al doilea soț al ei.

N-aș fi recunoscut-o, părea aproape de vârsta pe care o avusese în restaurantul hotelului Amfiteatru. Dar operațiile plastice care îi întineriseră chipul străin o lăsaseră fără zâmbet, cu altă privire.

Totuși era fosta Flori Trif. Învingătoare de fiecare dată când viața reîncepuse. Observam și că în existența ta, câtă e, reîntâlnești oameni și locuri care se rotesc de mai multe  ori, la fel ca figurinele din ceasul primăriilor medievale.  

(Fragment din romanul „Voci la distanță”, apărut recent la editura Polirom)

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 2-4]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.