Cristina Timar 

Sacul întunecat al memoriei

Nu am încă o evidență a cărților inspirate din istoria noastră foarte recentă, având ca referință pandemia, dar cu siguranță ele vor continua să apară. Deși, paradoxal, cel puțin la nivel de presă audio-vizuală, e un subiect deja epuizat, aproape complet dispărut după izbucnirea războiului din Ucraina, pentru un scriitor veritabil de-abia acum se pot lua distanțarea și detașarea necesare pentru a scrie și a-l face inteligibil, mai întâi pentru sine, apoi pentru ceilalți. Că a fost o criză majoră, care ne-a afectat profund în cei doi ani și ale cărei efecte vor mai continua să apară în următorii, nu mai e un secret pentru nimeni. Că, din nou, realitatea bate ficțiunea și e mai surprinzătoare decât și-o poate imagina scriitorul, nu mai e o surpriză. Totuși, scriitorului îi rămâne posibilitatea de  a surprinde prin felul în care integrează aceste date ale realului în universul său ficțional, luminând una sau alta din fațetele realului. Este exact metoda de lucru a Gabrielei Adameșteanu din ultimul său roman, Voci la distanță. Ia un eveniment de cea mai acută actualitate și-l folosește ca pe un reflector care se oprește asupra unui singur personaj la început, pentru ca apoi raza sa de acțiune să se extindă, să capete amplitudine și să lumineze o felie destul de consistentă de istorie. Istorie individuală, istorie familială, istorie colectivă – iată cele trei dimensiuni pe care romanciera le împletește din nou în ochiurile plasei sale romanești.

Încă de la debutul cu Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameșteanu a fost o expertă în materie de temporalitate: timpul telescopic din Dimineața pierdută, timpul monoton din Drumul egal al fiecărei zile, timpul precipitat din Fontana di Trevi, timpul scurtcircuitat, anarhic, disonant din Voci la distanță sunt doar câteva din tipurile de temporalități cu care jonglează. Marea traumă a Andei este determinată de năvălirea timpului euforic și blestemat al Revoluției în acel Crăciun fatidic din ’89, când fiul cel mare fuge să se alăture demonstranților iar tatăl, pornit în căutarea fiului, moare absurd, lovit de un glonte rebel. Recunoașterea soțului decedat devine trauma pivotală a protagonistei, în jurul căreia constelează celelalte – deloc puține, pe care nu o poate mărturisi decât cu mare greutate, spre finalul romanului, după ce o ocolește de mai multe ori, dar e și cea care dictează fragmentarismul mărturisirilor.

Nimeni nu călătorește în timp cu mai multă grație și naturalețe decât Gabriela Adameșteanu,  încât nu e exagerat s-o considerăm o adevărată Moiră a romanului românesc postbelic. Aparent încadrându-se în buna tradiție realistă, romanele ei sunt un sofisticat construct de oglinzi, în care timpul individual, subiectiv se reflectă în  cel supraindividual, colectiv și invers, iar personajele se caută în aceste jocuri de oglinzi cu luciditate, demnitate, răbdare și o forță vitală extraordinară. Toate eroinele Gabrielei Adameșteanu au în comun o nestăvilită vitalitate, chiar ajunse la vârste înaintate – căci tema bătrâneții nu-i este deloc străină, dimpotrivă a explorat-o sistematic și în romane, și în proza scurtă – și un instinct sigur de supraviețuitor. Lovite sistematic de marea istorie, care de multe ori a trecut chiar prin ogrăzile lor, fie ele modeste, ca cea a Vicăi Delcă din Dimineața pierdută, sau burgheze, ca a Letiției Branea-Arcan sau a ultimei eroine, doctorița Anda Dragomir, ele se repliază, se ridică și o iau de la capăt cu obstinație. Au un stoicism înnăscut și împrumută ceva din temeritatea unei ilustre înaintașe: Mara lui Slavici. Nu sunt feministe declarate, nici măcar eroinele intelectuale, dar feminitatea lor diamantină le dă o strălucire de neignorat și le face învingătoare într-o lume a bărbaților. Iar dacă la început bărbații, feroce masculi alfa în jungla socială, competitivi și ambițioși, sunt capii de necontestat ai soțiilor și clanurilor, bătrânețea inversează raporturile și, dacă nu trec la cele veșnice cu mult înaintea nevestelor, ajung să fie dependenți de ele. Feminitatea eroinelor Gabrielei Adameșteanu este rezultatul direct al inteligenței emoționale, sociale și al rezilienței la traumă. Alergătoare de cursă lungă, ele pur și simplu refuză cantonarea în deznădejde, resentiment sau depresie și se mențin în fluxul vieții. E o calitate pe care o au în comun, indiferent de clasa socială căreia îi aparțin. Dacă privim doar cele două personaje feminine din Fontana di Trevi și Voci la distanță, vom constata că temperamental și existențial se plasează la poli opuși: Letiția pare calculată, rece, orientată spre carieră, știind să fructifice fiecare ocazie, neavând decât grija soțului octogenar și a moștenirilor, Anda suspectând-o de o doză de frivolitate, mignona Anda e o mamă devotată, mereu preocupată de binele celor doi copii, Liviu și Delia, bună profesionistă, dar nu o ambițioasă fără scrupule, pentru care familia este sursa echilibrului interior, motiv pentru care face tot posibilul s-o păstreze unită, iar când se destramă, își creează una nouă. 

Proaspătă pensionară și văduvă, după moartea celui de-al doilea soț, autoizolată în cabana ei de pe Valea Prahovei din motive pandemice, văzându-se doar cu vecina, proprietară de pensiune și comunicând zilnic telefonic sau pe rețele precum Whatsapp, cu un grup restrâns de membri ai familiei și prieteni, eroina sexagenară a Gabrielei Adameșteanu are în sfârșit timp din belșug să-și rememoreze viața și să-și analizeze rolurile sociale: de la cel de fiică și soră, la cele de soție, mamă, prietenă, medic, și bunică aspirantă. Profesia și familia sunt cei doi piloni existențiali ai Andei, cu nimic diferiți de cei ai cetățeanului comun. În punctul de plecare, cele două teme realiste nu promit prea multe în planul suspansului,  un nou roman de familie nu e tocmai o rețetă nouă și totuși, așa antieroic, făcând din supraviețuire principala sa temă, și din criza de comunicare o temă cel puțin egală ca importanță, Voci la distanță  completează strălucit galeria marilor  romane  și personaje feminine ale Gabrielei Adameșteanu, scriitura ei devenind cu timpul, asemeni vinului vechi, tot mai bogată în arome, tot mai rafinată și mai strălucitoare. Dacă stilistic câștigă în măiestrie, compozițional creează un personaj feminin fascinant, extrem de convingător, de o uluitoare bogăție și forță interioară, doctorița  Anda Dragomir, genul care îmbătrânește frumos și cu grație: ”O femeie mărunțică, pe care menopauza a mai uscat-o, în loc s-o umple de rotunjimi moi, așa cum face de obicei. Doar pielea foarte albă a feței, lăsată un pic la gât și încrețită în jurul ochilor de un albastru marin, la fel de neobișnuit ca și silueta, spune ceva despre vârsta ei. ” (p.13)          

Cealaltă eroină, purtată de-a lungul întregii sale cariere scriitoricești, Letiția Arcan, fostă Branea, pe care o întâlnim la vârsta adolescenței în Drumul egal al fiecărei zile, apoi în Fontana di Trevi, trece în plan secund, e doar una din vocile apelate de Anda din când în când, ultima ei prietenă. Preocupată încă de recuperarea imobilelor moștenite de la unchii Branea și de găsirea unui editor pentru noua ei carte, Letiția e o prezență episodică, deși nu lipsită de importanță. De acestă dată, prozatoarea reconstituie biografia unei doctorițe bucureștene, reprezentând a treia generație de medici din familie, a cărei existență va fi profund tarată nu doar de greșelile generaționale, ci și de impactul cu istoria recentă a României.

Echilibrul compozițional e desăvârșit: 12 capitole partea I – ”Țara urșilor”,  12 capitole partea a II-a – ”Folderul Andei”, alternare de stil indirect liber, în prima parte, cu stilul direct, memorialistic, de nivel textual și metatextual, catabază și anabază, până la parcurgerea tuturor celor 24 de trepte ale căutării de sine.  Prima parte lansează probleme, expune istorii de viață, frânturi de traume, partea a doua oferă completări, aduce indicii, reîntregește imaginea.  Prima parte e a memoriei dispersive, căci, eliberate din chingile autocontrolului și ale raționalului, evenimente, amintiri, traume se ridică la suprafață, dau năvală și asediază palierul conștient. Obișnuită să-și reprime emotivitatea, aceasta își ia revanșa, spre surprinderea Andei, o cerebrală prin definiție: ”De la o vreme, când povestește ceva mai trist sau urmărește o știre dramatică la televizor, i se gâtuie vocea din senin.” (p.54)  Faptul că partea I, așa deconcertantă la lectură cum i se prezintă cititorului, dar seducătoare, e doar un preambul al celei de-a doua părți,  e cât se poate de firesc și motivat estetic. E vorba de necesara descendus ad inferos, mișcarea catabasică, de unde poate începe orice iluminare. Impresia de scriitură labirintică vine, în prima parte, din marele talent al prozatoarei de a urma meandrele capricioase ale memoriei iar capacitatea de imersie în memoria eroinei e de-a dreptul copleșitoare, într-o asemenea măsură încât vedem cum sub ochii noștri se naște o rețea rizomică de relații interpersonale – familiale, amicale, profesionale și chiar politice, o hartă completă a relațiilor sociale în comunism.

Nu cred că a mai surprins vreunul dintre autorii contemporani preocupați de trecerea de la un regim la altul, cu o subtilitate cel puțin egală, complexitatea intruziunilor politicului și ideologicului în sfera privatului. Umbra familiei prezidențiale se întindea peste toate familiile  țării,  ținute ostatice ale ”Familiei”, ca într-o hipnoză colectivă prelungită. Tabuurile legate de membrii familiei Ceaușescu erau întreținute permanent de vechiul regim. Curiozitatea de a afla ceva despre viața fiecăruia înfierbânta mințile multora. Concediul la hotelul de lux din Olimp al ștabilor comuniști le aduce, prin chelnerul-informator Ghiță Trif, cea mai mare apropiere de Nicu Ceaușescu, atunci când li se pare că-l zăresc la o masă.  Marea domină în asocierile cu familia conducătoare, doar pentru a fi văzută ulerior sub aspectul ei tenebros, căci slăbește vigilența, e înșelătoare, astfel că mărturisiri nedorite făcute la malul mării, pot să aibă consecințe nefaste – dovada fiind chiar dispariția chelnerului, mort într-un accident de mașină, în timp ce venea de la mare. Se naște un adevărat policier politic, în care Anda și soțul ei încearcă să-și imagineze ce a făcut, ce informații i-au scăpat, încât a fost eliminat din joc. Lumea bună comunistă sau doar aspiranți la gloria de a face parte din anturajul select al Familiei, ca parvenitul dr. Tatarcan le dau și lor târcoale, cu un magnetism greu de respins. Dar seducția mării e definitiv înlocuită după Revoluție cu prima dragoste a Andei – muntele, căruia i se dedică pagini de o extraordinară frumusețe și luminozitate.            

Culmile Carpaților joacă un rol esențial în acest proces de regăsire. Pandemia e doar un pretext pentru evadare, adevăratul motiv al acestei recluziuni autoimpuse fiind chemarea vocii interioare. Anda pleacă de una singură la munte, în ciuda rugăminților celor apropiați de a rămâne în apartamentul din București, nu pentru a fugi de pandemie – deși nu admite nici față de sine însăși că ar putea exista și un alt motiv, ci pentru a se întâlni cu sine. Estompează voluntar vocile celorlalți pentru a se putea auzi pe ea și suspendă parțial sociabilitatea în favoarea solitudinii. Muntele, pe care-l contemplă de la fereastra vilei sale în fiecare zi, de la momentul răsăritului până la cel al apusului, e proiecția nevoii imperioase de purificare.  Peisajul montan, cu toată simbolistica lui ascensională, aerul rarefiat al înălțimilor, zăpada imaculată concură la declanșarea și susținerea catharsisului. Toată partea I e o tatonare a zonelor sensibile, joase, tenebroase, o amânare a confruntării cu răni vechi (”O să te gândești la asta mai târziu! MAI TÂRZIU, când o să fii în stare!” (p.57), dar mai ales o rotire în jurul unei traume pivotale, cum am numit-o mai devreme: ”Totul s-a schimbat în acea noapte din decembrie. (…) Dar ea le împinge înapoi, în sacul întunecat al memoriei…” (p.77)

Tot în partea I, eroina lansează și misterul Castelului. Obiectiv turistic cu potențial, castelul devine și el pretextul poveștii sinelui. Anda are mereu nevoie de pretexte pentru a se dezvălui. Lipsită de interlocutorii obișnuiți – prietena Corina, internată de Covid, despre care află că s-a stins în spital, Letiția – bolnavă și ea de Covid, Anda începe să scrie. Abia scrisul e formă de edificare, de travaliu la castelul interior, de mișcare anabasică. Tot scriind despre faptul că nu poate să scrie și va fi nevoită să cenzureze părțile care nu corespund scopului – adică secretele Castelului, Anda umple pagină după pagină.  Ca odinioară concertul perpetuu amânat din romanul ilustrei sale predecesoare, povestea castelului rămâne o promisiune, dar povestea sinelui ei se deapănă, devoalând toată pleiada de traume: bătăile umilitoare din copilărie, răceala mamei, dispariția fratelui geamăn, infidelitățile primului soț, moartea mamei, al cărei de neînțeles ”te urăsc” dinaintea trecerii dincolo o urmărește multă vreme, fuga fiului în mijlocul revoluționarilor și moartea primului soț, moartea fiului mai mare al celui de-al doilea soț, boala degenerativă și moartea celui de-al doilea soț,  procesul intentat de fostul prieten și colaborator, dr. Tatarcan, moartea celei mai bune prietene, înstrăinarea și emigrarea copiilor,  perspectivele sumbre ale senectuții. E o viață împlinită? Se putea și mai bine? E sigur că se putea și mai rău, și atunci tot ce-ți rămâne de făcut e să fii un observator atent al vieții, cu toate capriciile ei, care-i urcă pe unii și-i coboară pe alții, apoi inversează rolurile. Privilegiații vechiului regim se văd înlăturați de pe scena socială, în timp ce noii parveniți, privilegiații noului regim le iau locul. E și cazul lui Flori, văduva lui Ghiță Trif, tot o informatoare deghizată în chelneriță, pe care Anda o reîntâlnește, într-un alt moment pe spirala timpului, în calitate de nevastă de primar și proprietara hotelului de la poalele Carpaților, care-i poartă numele. Celebra ei replică, reluată în titlul ultimului capitol, devine deviza motivațională a Andei: ”Viața începe de multe ori, nu-i așa, doamna doctor?” (p.300) Cine sunt învingătorii, cine învinșii? Dacă a supravețui vicistitudinilor și a reîncepe viața de câte ori ai fost pus la pământ e o formă de eroism, atunci Anda e o eroină și toată competiția socială ante- și postdecembristă cade în derizoriu. E atât de tonic finalul deschis al romanului, încât nici urmă de resentiment nu mai amenință cerul senin al Andei.                                  

Roman al memoriei și al conștiinței, roman de familie și roman politic, cartea-eveniment a finalului de an 2022, probează încă o dată vocea unică, profund individualizată a Gabrielei Adameșteanu, rezervele uimitoare de creativitate romanescă, inteligența construcției dar și capacitatea de a se reinventa cu fiecare roman, rămânând firească, autentică și incredibil de coerentă în interiorul propriei opere. 

*

Mihaela Vancea

Viața începe de mai multe ori

La o primă vedere, noul roman al Gabrielei Adameșteanu pare că a găsit noi resurse pentru a resuscita personajul Letiției Branea, instanța feminină marcantă în trilogia ei (Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat și Fontana di Trevi). Recurența Letiției este însă una fantomatică, menținută prin aluziile altor personaje la ea. Din acest motiv, Voci la distanță funcționează atât împreună cu romanele precedente, cât și separat. Formula stilistică a fluxului conștiinței, care mapează obsesia autoarei pentru destine individuale, ne-o dezvăluie, de această dată, pe Anda, o spectatoare discretă, aflată la vârsta senectuții.

În acest volum, anii recentei pandemii devin pretext de survolare a noilor realități sociale și oferă combustibil pentru exploatarea unui mod de a fi în lume marcat de distanță. Era de așteptat ca subiectul să se propage, mai devreme sau mai târziu, în sfera literaturii. Prima inițiativă în acest sens a fost volumul de povestiri semnat deFlorina Ilis, Pandemia veselă și tristă, publicat la cald și construit pe seama celor mai expuși în lupta cu virusul. Într-o notă comparativă,Voci la distanță vine cu o perspectivă mai așezată și mai dispersată a evenimentelor marcate de criza globală a sănătății. O găsim pe Anda în singurătate, izolată într-o vilă la munte, de la geamul căreia privește lumea. Din această postură, ea devine un personaj reflector și confesor: ,,În loc să stea cu ochii pironiți pe fețele străvezii de pe Skype, live‑uri cu muribunzi atârnați de fire, țevi și măști de oxigen, se uită la dealurile colorate, cu verdele trecut în auriu și ruginiul metalizat în lumina”. Prin ea se relevă o perioadă în care oamenii au fost mai mult voci decât trup, iar existența s-a redus la o extensie virtuală a acestora, marcată de rețele de socializare, platforme de video-colaborare sau convorbiri telefonice. Corpul a fost pus în paranteză, fiind fie decedat, fie izolat.

La distanță de toți ceilalți, Anda dezamorsează, prin fluxul conștiinței, toate acumulările de peste ani (experiențe, amantlâcuri, frici, convingeri, înfruntări definitorii pentru ea în momentul prezent). Partenerii de viață pe care i-a avut s-au stins, unul în timpul revoluției, altul din motive de boală. Sub pecetea distanței, ea rezumă oamenii din jurul ei la niște voci: Delia, Liviu, Mihnea, David, Letiția – copiii și prietenii ei, fiecare aflați pe drumul lor.  De altfel, așa cum îi atrage atenția Letiției, spectrul senectuții vine cu niște concluzii de viață: ,,Pe măsură ce îmbătrâneşti, cred că ai observat şi tu, Letiția, capacitatea de suferință se uzează, durerile, emoțiile nu mai sunt la fel de intense şi trec mai repede.” Până la urmă, viața începe de mai multe ori, după cum indică și numele ultimului capitol. Repetarea anumitor trăiri, diluează spectrul emoțiilor. Evenimentele sunt trecătoare toate, iar personajele Gabrielei Ademeșteanu respiră prin toți porii această trecere. Ele se regenerează, reajustează, depășesc momente marcante din nou și din nou, astfel încât, spre finalul vieții nicio trăire nu le mai ia prin surprindere.

Prima parte a cărții nu are un fir narativ coerent, ci setează, mai degrabă, atmosfera unui prezent claustrant, marcat de îmbolnăviri subite și morți, dar și de starea conflictuală dintre vaccinați și nevaccinați. Căutarea continuă a unui vinovat pentru situația ciudată a omenirii are ecouri în vocea Andei, care caută, instinctiv, un țap ispășitor: turiștii plimbăreți ai Florentinei, orașele mari, casierii care nu dezinfectează punctele de lucru în mod corespunzător și altele. Autoarei nu-i scapă niciun aspect ale existenței în pandemie și inserează, treptat, fiecare detaliu: voluntarii repartizați pentru cumpărăturile vârstnicilor, izolarea, declarațiile, asurzitoarele ambulanțe, goana după dezinfectante și măști – chestiuni împachetate sub umbrela opiniei personale a câte unui personaj. Astfel, de la motiv de îngrijorare, pandemia devine pretext de conversație, bârfă, documentare, instigare și explozie a fluxului de conștiințe, așezat cu dexteritate în formula pluriperspectivismului. Adesea, este greu de ținut pasul cu dinamica evenimentelor care se derulează, parcă, tot mai agresiv. În Voci la distanță, nu există nume rostit căruia să nu-i fie asociată o oarecare pățanie, o mică pată în destinul personal. Între pereți, în singurătate, Anda dezvoltă cu fervoare o apetență pentru spectacolul cotidian și intim al celor din jur. Seva vieții, cu bune și rele, este extrasă prin dialoguri despre alții, dar și despre ea însăși.

Odată cu Anda, Gabriela Adameșteanu își asumă un personaj incorect politic, cu prejudecăți și reticențe față de aspectul homosexualității. Livrează cu veridicitate un personaj extras din regimul comunist, care gândește și vorbește într-un mod ce poate contraria publicul. Faptul că nu face rabat de la autenticitatea unui personaj din teama că romanul ar putea fi anulat sau atacat denotă acuitatea observațională și obsesia de a reprezenta cât mai fidel nuanțe încă existente ale umanității. Anda este un personaj asumat și nu se ferește să emită judecăți de valoare. Mai mult decât atât, își zugrăvește inconștient o constelație familială, aducând în discuție relația cu părinții ei, modul în care au marcat-o și în care ea, la rândul ei, se reflectă emoțional în viața Danielei și a lui Liviu, cei doi copii ai săi. Destinul ei este influențat chiar și de Alex, fratele dispărut în încercarea de a traversa Dunărea. Nu e întâmplătoare nici similaritatea de nume ale celor doi soți (Andu-Sandi), construite în jurul numelui Alexandru, ca o marcă a încercării de recuperare a unei figuri masculine pierdute. Anda nu este singura legată flagrant de evenimente trecute, aproape orice personaj din jurul ei are acest cordon ombilical invizibil.

Până la jumătatea lui, volumul pare mai degrabă un avalgam de voci, personaje, frânturi de întâmplări, care se potolesc brusc. Cu miză pe formula metaromanului, de abia în partea a doua , intitulată ,,Folderul Andei”, narațiunea prinde contur. Cu pretextul de a-i trimite Letiției o poveste pentru cartea ei, Anda însăși se plasează în ipostaza scriitoarei, notând pe alocuri pasajele care vor fi scoase la revizuire. Deși conștientă de misiunea ei, tentația propriilor amintiri o deraiază de la obiectivul setat și o cufundă într-un proces meditativ, cathartic. Mărturisirile sub formă de jurnal întorc ocheanul timpului în anii ‘80 când Anda și soțul ei, Andu, lucrau în spital și își făceau vacanțele la mare. Influența doctorului Dorin Tatarcan și a lui Gigi Trif se dovedește marcantă, întrucât aduce cuplul Anda-Andu la intersecția cu familia Ceaușescu.

Folderul Andei livrează o lecție savuroasă despre capacitatea regeneratoare a vieții și multiplele roluri ale oamenilor de-a lungul timpului. Totodată, evocă o perioadă greu de dus pentru femei, în care avortul era interzis, iar pastilele anticoncepționale se luau pe sub mână. Nu lipsesc nici incursiunile în copilărie și referirile la familia ei, la tatăl pe care-l iubea mai mult deși o bătea sau nu vorbea cu ea zile întregi: ,,Cu cât îmbătrânesc, abia îmi mai aduc aminte cât de mândru era de mine, dar n‑am uitat groaza care mă cuprindea când îi vedeam fața încruntată și știam ce urmează. Și mă tot întreb cum a putut un bărbat inteligent și educat ca el să bată un copil, și mai ales o fetiță, cu cureaua.” Divagările de la o poveste la alta denotă nerăbdarea mărturisirii și atenția la detaliu. Deși amintește în mai multe rânduri de calitățile scriitoricești ale Letiției, în cele din urmă,adevărata povestitoare este chiar ea.

Un gest important al cărții este de a integra în circuitul literar evenimentele ultimilor ani. Însă, mai curios de atât este modul în care Voci la distanță se transformă dintr-un roman despre pandemie, într-un roman al destinului personal. Gabriela Adameșteanu rămâne fidelă formulelor sale stilistice și exploatează mecanismele memoriei pentru a săpa adânc în structura interioară a personajelor sale.

*

Al. Cistelecan        

La strage dei personaggi

Gabriela Adameșteanu e, aproape prin excelență, romancieră a actualității. Romanele ei (dar nu numai) sînt plasate în contemporaneitatea imediată, confruntîndu-se cu problematica socială la zi, într-un prezent asumat acut și-n care acțiunea epică se încheie (ori doar se suspendă) în chiar ziua apariției cărții. Cu toate astea, romanele ei au o componentă ”istorică” substanțială, de nu chiar decisivă. Așa cum s-au înșirat, ele străbat ultima sută de ani a istoriei românești, pornind de la vremurile din preajma primului război mondial și ajungînd – cu Voci la distanță, Polirom, 2022 – pînă la actualul război din Ucraina. Pînza actualității e tot mereu spartă și prin spărturile ei se revarsă memoria opulentă – și adesea traumatizată – a personajelor, în incursiuni cît spontane, oarecum necontrolate (la modul vag proustian), cît organizate ca evocări structurate ale destinelor și evenimentelor care le-au marcat. Fiecare cădere în trecut, fie că e făcută din cioburi risipite de-a lungul narațiunii, fie că acoperă, mai sistematic, spațiul unor capitole, devine o autentică reconstituire socială, cu detalii de atmosferă atît de concrete și pregnante încît memorialele devin de-a dreptul efervescent reconstitutive. Cam toate personajele se plimbă între trecut și prezent cu spontaneitatea Vicăi, alunecînd la orice pretext și făcînd piruete pe linia dintre prezent și trecut (”trecuturi”, de fapt, căci plonjoanele nimeresc, parcă fortuit, în spații temporale diferite). Așa se întîmplă și cu Anda din Voci-le de acum, ale cărei sporovăieli refac, de fapt, istoria ultimilor 40-50 (poate) de ani – ultimele decenii ale veacului trecut și cele ale veacului de acum. O istorie refăcută în mozaic, ca un puzzle mereu imprevizibil. De la bombănelile stîrnite de ultimele știri, Anda alunecă spontan în rememorări fragmentare – cel puțin în prima jumătate a cărții, Țara urșilor -, pe unde survin personaje și întîmplări care se încheagă în schițe biografice și sociale. Vocile… sînt un roman plin de spărturi temporale și alcătuit din taclale. Dar deși taclalele se întind în toate părțile, e romanul unei singure voci. E romanul singurătății și însingurării. În desfășurarea lui, Anda rămîne tot mai singură, părăsită/abandonată de toată lumea și închisă în casa ei din Bușteni (cred că Bușteni). Însingurarea nu e însă atît un rezultat al narațiunii, cît al compoziției romanești la care recurge Gabriela. Timpul narativ e ocupat, în tot romanul, de un singur personaj – Anda -, căci toate celelalte sînt ”evocate” prin monologurile Andei și prin reconstituirile din amintiri ale acesteia. Chiar și cînd e vorba de convorbiri telefonice, replicile unuia dintre partenerii de dialog sînt suprimate și dialogul e redus la un monolog găurit. Cînd cele relatate nu sînt spusele propriu-zise ale Andei, tot ea e cea care le citează, fie că e vorba de personaje aflate departe, fie că e vorba de personaje cu care se întîlnește zilnic. În direct nu vorbește decît Anda și ea e singura care ocupă prezentul narativ. Celorlalte personaje li se dă cuvîntul după ce au plecat – și, desigur, prin intermediul Andei. Compoziția ca atare, scriitura în sine reprezintă adevărata metaforă a singurătății. Rafinamentul compozițional e, de fapt, instrumentul care desăvîrșește singurătatea Andei.

Cînd romanele străbat istoria e nevoie de personaje care s-o lege într-o saga cît de cît coezivă. Dacă nu poate face față un singur personaj unui asemenea drum, măcar să fie personaje care-și transmit misiunea. Dar cine după cine se ține într-o astfel de saga? Romancierul se ține după personaje ori personajele după romancier? E greu de spus, bunăoară, dacă Gabriela s-a ținut de capul Letiției ori Letiția de capul Gabrielei. Căci Letiția nu scapă prilejul unei noi apariții, chiar dacă în rol secundar. Și, pînă la urmă, ce poate face romancierul cu personajele de care nu mai scapă? E clar că va trebui să le omoare, dacă vrea să le ducă destinul pînă la capăt. Romanul de acum al Gabrielei e un adevărat măcel de personaje. Fondul de evenimente – revoluția din decembrie, pandemia, bolile care survin la o anumită vîrstă – dau credibilitate acestei strage dei personaggi în urma căreia Anda rămîne prizonieră a singurătății. Andu, primul ei soț, moare la revoluție, victimă colaterală, trimis chiar de Anda pentru a-l recupera pe fiul lor plecat la baricadă. Al doilea soț, Sandi, moare de boală, care l-a lovit după ce băiatul pe care-l răsfăța a murit într-un accident. Corina moare în pandemie, Trif într-un accident suspect. Pe moarte pare a fi lăsată și Letiția (deși nu-i sigur că nu i se va mai da o șansă epică). Un întreg șir de morți face pustiu în jurul Andei. Pustiu devenit și mai deplin prin plecarea copiilor, ambii luînd drumul Occidentului și al Americii. Pînă la urmă, Anda nici nu mai are cu cine conversa nici măcar la telefon, rămînînd să umple un folder cu povestea castelului și să vorbească singură, cîrtind la toate. Ritualul singurătății începe de regulă cu reportajul meteo și continuă apoi cu monologurile interioare ale Andei și cu reproducerea ”indirect liberă” a flashurilor de memorie, desfășurate într-un joc narativ de alternanțe, cît cu narator omnisicient, cît cu personajul pornit pe confesiuni. Naratorul e cît se poate de discret ca prezență și acțiune, dar e mereu umbra Andei. O prezență minimală, al cărei comportament e un joc de trecere insesizabilă de la heterodiegeză la homodiegeză, într-atît notațiile naratorului se topesc în discursul personajului.

Deși atît de ”oral” și recitat pe o singură voce, personajele ”evocate” capătă contur și relief din cîteva tușe. Gabriela n-are nevoie de mult spațiu epic pentru a da identitate unui personaj. Îi sînt de ajuns cîteva linii pentru a releva pregnant un caracter și o biografie. Toate aparițiile secundare – sau chiar incidentale – au relief psihologic și social conturat cu acuitate, fie că e vorba de doctorul Tatarcan, fie că e vorba de Flori Trif sau de alți pasageri. Și peripețiile lor sociale sînt consemnate cu concizie și pregnanță, fie că e vorba de parveniți, fie că e vorba de victime. Doctorița care e Anda pune cu precizie diagnosticul, oricît de șovăitoare ar fi reconstituirea etiologiei. Arta portretistică e dusă la rafinamentul condensării iar perspectiva cîrtitoare a Andei, mereu suspicioasă, pune în evidență caracterele prin ceea ce au definitoriu. Mersul aparent haotic al memoriei, deviată meandric de orice sugestie verbală ori evenimențială, face ca-n interiorul fiecărei expediții ”memorialistice” să fie încrustate destine fugare, contrase în cîteva linii. Potențialul epic al romanului, care pare și el minimalizat și aproape hieratizat, e intensificat prin aceste destine prinse în chihlimbar și inserate în clasoarele biografice. Fie partitura lor cît de restrînsă, Petru, Ramona, părintele Rafael Branea, Daniel, familia Moraru ș.a.md., amestecați cu personaje reale – de la Nicu Ceaușescu la Marian Munteanu ș.a. -, cu toții au portrete și identități clar conturate. Mai multă atenție primesc, firește, copiii Andei, Liviu și Delia, în cadrul dramei familiale a destrămării. Fantasme din romanele precedente apar iarăși în Voci, continuînd peripețiile nerezolvate (și lăsate tot nerezolvate), cum e cazul cu Alex. Personajul dominant, Anda, are o identitate la fel de pregnantă precum a Vicăi sau Letiției din romanele anterioare, cu o psihologie mobilă și flexibilă, dar plină încă de prejudecăți (înăbușite pînă se revarsă). Ca reflector social, Anda e un bun martor al prefacerilor din societatea noastră. Cheia muzicală a compoziției romanești (obsesia ABBA) transpune în melancolie toată această dramă a însingurării.

De un roman-reper e vorba, cu siguranță.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 34-38]