Evreul rătăcitor și fantasma numită Ithaca

Titlul eseului meu aflat acum la al doilea episod publicat în Vatra sugerează deja interpretarea pe care o voi face. În 1933, Fondane publică nu doar poemul Ulise, ci și eseul său revelatoriu despre un poet totemic francez, întemeietor al poeziei moderne – Rimbaud le voyou. Rimbaud îi este magistru lui Fondane în poemul Ulise care, deși nu este un prozopoem, urmează calea deschisă la nivel de modernitate inițiatică de poemele din Un anotimp în infern și Iluminări de Arthur Rimbaud. Mai ales călătoriile reale ori imaginare ale lui Rimbaud, din Iluminări, realizate prin juxtapuneri ale unor realități disparate și hibridate, devin o lecție lirică magistrală pentru Fondane, care admiră experiența vizionară a lui Rimbaud, experimentalismul exotic al înaintașului său, rătăcirea fantastă prin intermediul temei metamorfozelor și al unui păgânism re-întemeietor. Rimbaud fusese un poet-alchimist în Iluminări, Fondane va hibrida la rândul său peisajele, peregrinarea odiseică, dar prin intermediul unui alt coagulant, acela al evreului rătăcitor, al apatridului rasial. În subsidiar, Fondane face referință și la poemele rimbaldiene din Un anotimp în infern, căci al său Ulise se găsește într-un infern personal și colectiv al rasei din care face parte, iar lamento-ul legat de destinul acestei rase persecutate și hărțuite este central în poemul Ulise. La fel ca în Iluminările rimbaldiene, lumea pe care o aprofundează evreul rătăcitor ca raisonneur este atât una captivantă și iluminatoare, cât și una destrămată, grotescă, decăzută – marcantă fiind aceasta din urmă. Sunt esențiale versurile de definire și auto-definire a rătăcirii odiseice din ipostaza de evreu supus marginalizării și solitudinii rasiale:

„Evreu, firește, evreu erai, Ulise,

degeaba storceai portocala, universul,

somnul era acolo, stând, cu ochii deschiși,

spațiul era de nemâncat,

sângele muşca în gol şi se simţea poros

un pește mare atingea lumea cu coada

– strigătul lui era lung și murdar…

… sfârșitul lumii și eu, aici, pe balcon?

Strigam după ajutor, cu o voce aparte

dar ce folos să te plângi, să te vaeți?

O fericire necunoscută îmi lingea rinichii,

Țipam ca să fiu liber, fericit, dar teroarea

arunca spre mine un soare crud, abia copt,

ce putrezea în contact cu mâinile mele

– ce aș face cu el?

Singur! Eram singur pe lume cu mine,

frunză moartă ca o frunză moartă.”¹

Călătoria odiseică nu începe după cucerirea Troiei și începutul întoarcerii acasă spre a fi regăsită Ithaca, ci ea debutează în infern. Acesta este un moment-cheie, definitoriu pentru personajul lui Fondane. Deși întoarcerea acasă ar fi trebuit să declanșeze o stare de frenezie, după canonul odiseic homeric, Ulise al lui Fondane se află în infernul său psihic în care nu găsește soluție pentru condiția individuală de evreu și totodată pentru condiția colectivă a rasei persecutate din care face parte. De aceea, lamentoul său este construit ritualic, ca un bocet amplu și disperat, filosofic, cu rădăcini în filosofia pre-existențialistă a lui Søren Kierkegaard care analizase condiția umană din perspectiva necesității omului de a își alege un destin. Fondane discută, în backgroundul poemului său, pendularea între liber arbitru și destin prescris în mod fatal. Este, de fapt, chestiunea crucială pe care o pune și tragedia greacă atunci când are în centru tema destinului. Ceea ce adaugă Kierkegaard, iar Fondane preia în poemul său despre Ulise ca evreu, este asumarea disperării și funcționarea umană, id est intelectuală, prin anxietate și neliniște. Ulise, evreul, este un anxios prin excelență; un disperat matricial și totodată contextual, un bocitor sau, mai elegant spus, un raisonneur de lamentație filosofică. A doua influență decisivă asupra lui Fondane, filosofic vorbind, a fost aceea a lui Lev Șestov (de precizat, după ce a fost respins, inițial, Fondane a fost acceptat ca ucenic al acestuia). Asemenea magistrului său contemporan, Fondane a adoptat teoria după care existența nu poate fi înțeleasă rațional sau prin metafizică; în schimb, existența poate fi continuu problematizată, problematizarea fiind chiar una din metodele asumate filosofic de Lev Șestov. Dacă omul obișnuit (non-filosofic) nu poate să treacă dincolo de necesitate (și să o chestioneze), omul filosofic are puterea de a contesta necesitatea, ca să înțeleagă ce este binele și răul ori chiar ca să depășească această opoziție. Experiența suferinței, mai ales, este una individuală și nu poate fi explicată de sistemele filosofice; disperarea este un concept esențial în filosofia lui Șestov care o definește ca pierdere a sensului vieții; de aici critica adusă necesității, destinului și rațiunii. Disperarea existențială nu poate fi contracarată decât de credința că totul este posibil și nimic nu este imposibil.

Cum am afirmat deja, Ulise al lui Fondane se găsește într-un infern psihic, încă de la început, în ciuda speranței și bucuriei care ar fi trebuit să nuanțeze întoarcerea sa acasă, în Ithaca. Încă de la început, sugestia este aceea că acest infern psihic este unul consistent și aproape constant, prelungibil de fapt inclusiv, poate, după regăsirea Ithacăi. Una din sintagmele-cheie din partea de debut a poemului este aceea de „vomă nesfârșită a incurabilului”. Disperarea omenească este incurabilă, întrucât incurabilul se revarsă continuu, este inepuizabil, nu există tămăduire pentru disperare, disperarea a devenit stare de fond și de fapt. Totul e repetabil, inclusiv suferința, oamenii sunt goliți de sens, iar această condiție se repetă angoasant. A fi golit de sens înseamnă a fi absent din sine și de sine. Oceanul perceput inițial ca infinit se dovedește a fi tot o formă de incurabil, el nu aduce tămăduirea, chiar dacă materia lui ar trebui să nu aibă limite și să fie învăluitoare și protectoare. Dar oceanul poate fi, totuși, un însoțitor al făpturii umane (al poetului-raisonneur) pentru a panorama „zonele inumane”. Poemul abordează (și inventariază) originile românești ale lui Fondane (Fundoianu), geografia socio-psihică a zonei moldave populată la începutul secolului XX de multe comunități evreiești în spațiul relativ urban ce avea componente mai degrabă rustice. Ulise evadează din acest rustic-urban spre marile orașe, dar panorama lui este tot una a marginalului, a hăituitului, a persecutatului, a făpturii paria. Călătoria se dovedește a fi mai degrabă fantasmatică, tocmai din cauza hiperbolei perceptive în care disperarea este singura componentă constantă. Ceea ce vede Ulise (vizionarul?) sunt orașe reale în arbitrariul lor sau orașe fictive, feerii în mod fals compensatorii?! Sevilla, Cadiz, Paris, Dakar, Almeria, Oran, teritorii ale sinesteziei, ale concretului. Frumusețea este redefinită și catalogată de poet ca fiind una panică („o nouă frumusețe panică”), id est o frumusețe terifiantă, a disperării. Alte orașe sunt înșirate în periplul odiseic: Marsilia, Le Havre, apoi din nou sunt rememorate rădăcinile moldave. În această rătăcire, pogromurile din timpul țarismului erup ca un flash al abominabilului; poate fi poezia (poate deveni ea) o structură care să redea abominabilul, care să îl conțină la nivel de memorie inclusiv poetică, nu doar istorică?! Corpul violat și mutilat al unei tinere evreice, în timpul pogromurilor, vizualizat de un copil (direct sau indirect, prin relatarea unor martori) poate deveni corp poetic?! Estetic și etic totodată, care este efectul pe care se poate sconta în fața atrocității pe care o mărturisește poezia (modernă)? Poetul nu e doar raisonneur, el este și cel care se întoarce în timp la percepțiile psihice ale copilului de odinioară, ale băiatului îmbrăcat în marinar, ale clovnului Charlot, ca să înțeleagă și să aibă revelația statutului de emigrant, căci Ulise este sau devine emigrantul, cel fără casă stabilă, cel care caută o casă (un acasă), un teritoriu protector. În lipsa acestui teritoriu primitor, valiza cu haine și lucruri e singurul acasă posibil:

„Emigranți, diamante ale pământului, sare sălbatică,

sunt din rasa voastră,

asemenea vouă, îmi port viața în valiză,

mănânc ca și voi pâinea neliniștii mele,

nu mai întreb care e sensul lumii,

bat cu pumnul în masa lumii

sunt unul dintre cei care nu au nimic, dar care vor totul

– nu mă voi resemna niciodată.”

    Periplul odiseic marca Fondane continuă să se desfășoare spațial, fiind invocate alte orașe precum Kiev, Irkuț, Varșovia, São Paulo, Lima. Apele Oltului și ale Niprului, dar și Crimeea, sunt și ele clamate în acest mozaic geografic sau mai exact geo-psihic. Călătorul nu mai este unul oarecare, ci un emigrant rătăcind pe o navă-fantomă. Un astfel de vehicul nu navighează în mod firesc, ci spectral, și o face rătăcind continuu, fără posibilitatea înrădăcinării, a fixării în teritoriu. Spectralitatea are funcție existențială și totodată poetică, ea devine o platformă, un instrument al memoriei și al revelației istoriei (represive). Spre deosebire de rătăcirea odiseică homerică, aceasta, noua rătăcire, e una dominată de ororile istoriei și poate chiar de o întoarcere a refulatului (adică a amintirilor negre care au fost tăinuite ori îngropate adânc în psihic, tocmai întrucât provocau durere maximă la nivel colectiv, nu doar individual):

„Vâslași ai unei vechi ficțiuni,

(când se va termina rătăcirea?)

navigăm în multipla

țară a blestemului.”

    Oceanul rămâne o zonă a vagului, a nedeterminării, întrucât călătoria nu are sfârșit și este indefinibilă. Rătăcirea se dovedește a fi mai degrabă într-un fel de increat, într-o lume încă negestată, informă și deci imperfectă, predestinată fatalității și abominabilului. Reacția omului filosofic e aceea de a formula un cântec abătut, un lamento; inițial, cântecul s-a dorit a fi solar, dar el s-a preschimbat treptat în bocet. Poetul bocitor nu a fost un sceptic sau un cinic matricial din start, ci o făptură problematizantă: el nu a respins lumea de la început, ci a iubit-o și a râvnit să o priceapă, să o deguste, atât sinestezic, cât și afectiv ori cerebral. A fost impetuos și energic, căutându-se pe sine, dar nu a găsit decât solitudinea condiției sale de marginal și apatrid, părăsit de Dumnezeu. Zeii sunt morți, va decreta, ceva mai încolo, Fondane, în poemul său, singurii funcționând aici-și-acum fiind oamenii care ar trebui să nu mai fie terifiați de către zei, ci mai puternici și făptuitori decât zeii (care oricum au murit). Ceea ce problematizează noul Ulise este chiar călătoria, sensul ei; oare mai există un sens odiseic inițiatic în ideea de călătorie sau călătoria a devenit o acțiune avortată, care nu trebuie împlinită, căci nu ar aduce decât ratarea?! Întrucât apatridul (acest nou Ulise) este o făptură tarată psiho-genetic și mai ales este cel singur pe lume (fizic și metafizic), prin urmare incompatibil cu ceilalți și poate chiar incompatibil cu sine.

„— Ce rost are să plec

deja înfrânt, înainte de a fi deschis gura,

în ţări din care ne vom întoarce bătrâni

plini de sirene pe care nu le-am auzit

de victorii ratate

și cu inima grea de a fi rezistat în fața setei?”

Și, totuși, călătoria continuă, dar e tot mai sceptică, neîmplinitoare, ratată, în ciuda geografiei variate și spectaculoase, uneori. Poetul aflat într-un lamento existențial nu mai vrea să fie el însuși, ci asemenea magistrului său Rimbaud (explicativ în scrisorile sale vizionare din 1871) râvnește să devină altul, altcineva sau poate chiar altceva (obiectual vorbind):

„— Ajutați-mă să uit de mine!

Mai târziu vă voi plăti în farmece, în suspine,

Am venit spre voi cu scoarța fragedă

ajutați-mă să devin aspru!

ajutați-mă, ajutați-mă să devin altul.”

Singura soluție este pulverizarea identității inițiale și găsirea uneia noi, chiar dacă această posibilă identitate alteră este nelimpezită, obscură. Dar și numai faptul de a avea o altă identitate poate fi relativ vindecător. Noua identitate rămâne, însă, doar o tânjire, questa nu va fi împlinită niciodată în acest sens, apatridul rătăcitor nu aparține de nimic, nici măcar de o limbă cuprinzătoare și matricială. Revelația lui continuă și mistuitoare este aceea a vidului, a nimicului. Efemer, reveria legată de America de Sud, ca spațiu și mozaic al emigranților, îl determină să fantasmeze o salvare de la condiția de evreu rătăcitor și de apatrid. Dar este o reverie utopică, întrucât peregrinarea nu are limite, nici final, unica soluție ar fi nașterea încă o dată și o nouă patrie ca increat generator și germinator:

„Sunt străin, știu asta.

Nu am o patrie lipită de pantofi,

nimic care să mă țină legat de vreun doc al vidului…”

și

„dați-mi o țară care să mi se potrivească

la fel ca vechiul haos

cu iarbă amară și sori sălbatici”

Rătăcirea e tot mai obscură, definitorii sunt solitudinea și angoasa, iar marea nu mai oferă adăpost unui călător vagabond, întrucât acesta nu are o matrice, un pilon orientativ, o hartă, iar teritoriile trec pe lângă el fără să fie relevante. Vagabondajul nu îl eliberează, ci îl face să conțină neliniștea la maximum, într-o raportare de tip iubire-ură la simțământul existențial care îl domină și perturbă interior:

„Te urăsc, te mângâi și te vomit, angoasă,

pământul rămâne dar apa trece, valsează,

strig: ce val mă răstoarnă?

Nu știu drumul, nu există drum –

–de ce oare m-am încredințat mării?”

Din călătoriile sale, Ulise, vagabondul, își aduce aminte o serie de secvențe erotice, crezând că marca sexualității ar mai putea reprezenta o minimă formă de viață. Percepțiile sale senzoriale și sexuale nu îl liniștesc, însă, ci îi creează o stare acută de melancolie. Rătăcind prin trupuri de femei (zeițe decăzute, amorfe ori „penelope uzate, juliete extenuate”, cum le numește, demitizându-le, Fondane, utilizând litera minusculă pentru două nume celebre de femei loiale în istoria umanității și a literaturii), el e marcat de o melancolie ritualică, mai degrabă cognitivă decât ontică. Pământul făgăduinței nu este decât o utopie, e intangibil, de fapt, el rămâne o făgăduială neonorată, o tânjire mistuitoare. Singurul dat al emigranților este să alcătuiască o comunitate înghesuită, zgomotoasă, fără o dimensiune spirituală anume. Poetul-raisonneur este melancolic și din acest punct de vedere: viața e ignobilă, redusă la o corporalitate imediată, fără vreo formă de elevație. O dansatoare pe puntea vaporului cu emigranți poate crea, efemer, vârtejul unei transe, dar transa se destramă în cele din urmă, iar ceea ce rămâne este o realitate imediată și ignobilă. Poetul este vox clamantis in deserto. În acest punct intervine marcant auto-chestionarea identitară: mai este Ulise chiar Ulise ?! Mai are întoarcerea acasă un sens ontic esențial sau Ulise s-a adaptat la rătăcirea sa de apatrid și nu mai are, de fapt, conținut de Ulise ?! Ce mai este Ithaca în această ecuație sau mai exact ce a mai rămas din Ithaca? Insula-casă nu mai există neapărat ca reper, iar cel care se întoarce nu mai are matrice, ci un sine pulverizat, întrucât nu este neapărat Ulise. Călătoria odiseică e o repetiție a unei călătorii arhetipale de odinioară care, însă, acum, s-a descentrat și destrămat. Și, totuși, acest altfel de Ulise are râvna de a înnoi lucrurile, de a le fertiliza, de a cataliza o resurecție vegetală a lumii; el are voința de a face să renască Ithaca în mod fecund, dar între voință și putință există întotdeauna o ruptură, o incomunicabilitate. Finalul poemului cuprinde în acoladă trimiteri la filosofia lui Lev Șestov: poetul este un martor și raisonneur, dar el nu este cel care va schimba lumea, întrucât nu are astfel de energii, nici poetic, nici uman. Depoziția (și declamația) lui la acest tribunal existențial și totodată poetic este relevantă, esențială, ea contează. Un martor trebuie să fie valid, pentru a fi crezut, mai ales atunci când mărturia lui e tulburătoare, ostentativă, dureroasă. Vederea poetului nu se preschimbă în viziune (ca la Rimbaud, magistrul său), căci nu are capacitatea de a produce o revelație asumată de întreaga lume. Puterea lăuntrică și artistică nu poate fi creditată decât dacă ar fi recunoscută colectiv și ar izbuti să determine o metamorfoză cognitivă și ontică. Poetului nu îi rămâne decât rolul de martor din care face o condiție ontică obligatorie.

„Ce contează vederea care vede, dar pe care viziunea nu o biciuiește,

care vede, dar care nu poate mușca direct din lume,

ce contează spiritul care e însetat doar de sine

care basculează la tangaj, pe care clătinarea vaporuluiîl aruncă la pământ,

dar care nu poate înclina axa oceanului

nici să descopere o lume

temându-se să schimbe ceva în conținutul Scripturilor

spirit plăpând agățat de viața sa și trăgând,

încercând să-și târască viața în moarte

/…/”

    La final, corăbierii înșiși îl alungă pe Ulise ajuns, se presupune în Ithaca, doritori mai degrabă să moară decât să își continue călătoria. Dar vocile corăbierilor și ale liderului lor mitic interferează și sunt amestecate intenționat, iar ultimul vers punctează o tânjire individuală, chiar a lui Ulise, de a fi mistuit de cântecul fatal al sirenelor: „Mor de poftă să ascult cântecul ucigaș!…” Dacă lucrurile s-ar concretiza astfel, Ulise nu ar mai avea Ithaca drept matrice și punct central de încheiere a rătăcirii sale, iar călătoria odiseică ar fi în mod definitoriu și definitiv ratată. Poemul lui Fondane își menține componenta disperării și o dimensiune intimă a eșecului, până la final. Infernul este interminabil, iar Ulise nu poate pune capăt acestui infern, decât lăsându-se devorat de sirene, iar nu protejându-se de ele. Această devorare de către sirene nu înseamnă, însă, neapărat extincție, ci mai degrabă o altă inițiere, una poetică. Sirenele îl vor devora și totodată iniția pe Ulise (și implicit pe Fondane, care se suprapune peste personajul Ulise, într-un mod demonstrativ și ostentativ) într-o altă estetică. Finalul poemului Ulise conține tăria și teza unei arte poetice. Este aici mult mai mult și altceva decât o referință la sirenele din Odiseea homerică, întrucât sirenele sunt purtătoarele unei noi estetici și muzele unei noi condiții pe care o anunță, aceea a modernității poetice (iar aceasta merge dincolo de estetica urâtului, să zicem, declanșată de poeți totemici precum Baudelaire ori Rimbaud, admirați, fișați și interpretați de Fondane). E un cântec poetic sau o poezie sonoră care ucid, în sensul în care propun un alt canon, o altă paradigmă lirică. E aici o întreagă condiție a poetului modern² și a străinului rătăcitor (apatrid), pe care o voi aprofunda atunci când voi discuta „estetica lui Ulise”, așa cum este aceasta explicată de Fondane în eseul Baudelaire și experiența abisului. Mai întâi, însă, voi discuta într-un episod următor eseul lui Fondane despre Rimbaud.

_____________

1 Reamintesc că traducerea versurilor din poemul Ulise, citate în acest serial despre Fondane (publicat în revista Vatra), îmi aparține. Ediția folosită este următoarea: Benjamin Fondane’s Ulysses, bilingual edition, Translated from the French and with an Introduction by Nathaniel Rudavsky-Brody, with a Foreword by David Rieff, Syracuse University Press, 2017.

² Interpretarea mea este apropiată de cea a lui Gisèle Vanhese în Benjamin Fondane. Dialogue au bord du gouffre, Rubettino Editore, 2018, pp. 268-269; de asemenea, idei și nuanțe apropiate în ceea ce privește partitura asasină a sirenelor are Monique Jutrin în „Ulysse, poesie et destin”, Europe, no. 827, 1998, p. 76, pe care Gisèle Vanhese o citează emblematic.

Bibliografie

B. Fundoianu, Poezii, Antologie și traduceri de Virgil Teodorescu, cu o Prefață de D. Petrescu, București, Editura pentru literatură, 1965

B. Fundoianu, Imagini și cărți, ediție de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea Martin, traducere de Sorin Mărculescu, București, Editura Minerva, 1980

Benjamin Fondane’s Ulysses, bilingual edition, Translated from the French and with an Introduction by Nathaniel Rudavsky-Brody, with a Foreword by David Rieff, Syracuse University Press, 2017

Monique Jutrin, Cu Benjamin Fondane dincolo de istorie sau Carnetele lui „Ulysse” (1924-1944),Prefață de Ion Pop, Traducere de Gabriela Cocora și Țicu Goldstein, București, Editura Hasefer, 2018

Mircea Martin, Introducere în opera lui B. Fundoianu, București, Editura Minerva, 1984

Gisèle Vanhese, Benjamin Fondane. Dialogue au bord du gouffre, Rubettino Editore, 2018

Partea I: Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (I)

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 12-15]