(cap. 9)

— Ce se întâmplă? Ce faci? i-am auzit glasul gâtuit de uimire.

Intuiam că îi crescuse pulsul şi că adrenalina îl împiedica deocamdată să priceapă ce i se întâmplă, iar lucrul acesta îl făcea să se zbată şi să încerce să-şi desfacă legăturile de plastic de la mâini. Aproape că se sufoca. Îi urmăream privirea tulbure, aţintită spre mine, care căuta un răspuns, o explicaţie.

Am rămas tăcut, mă străduiam să fiu calm, deşi îmi simţeam inima zbătându-mi-se în gât. Nu puteam scoate niciun cuvânt, ştiam că glasul mi-ar fi tremurat. Mi-am fixat în minte această imagine, înmărmurită în timp, ca un prezent de nespulberat, ca marea care îşi întoarce valurile la mal. Nu eram legat, ca el, dar mă simţeam prizonier, prins în plasa unui scenariu pe care mi-l cream singur, acolo, printre pereţii prăbuşiţi ai halei unei fabrici abandonate de la marginea orașului. Am ştiut că îmi voi aminti clipa aceea pentru tot restul vieţii.

A repetat întrebările în timp ce în glas teama luase locul uimirii. Continua să mă fixeze, ca şi cum privirea lui, lipită de mine, i-ar fi adus o oarecare linişte, un minim control.

— De ce m-ai legat? Ce vrei?

Ecoul glasului subţiat de frică s-a lovit de zidurile înnegrite şi roase de ploi. Mirosul excrementelor de şobolan mi-a năvălit în creier, ca o reflexie a unui act profund greşit pe care-l săvârşeam.

— Vreau nişte răspunsuri, m-am auzit vorbind fără ca glasul să-mi tremure, aşa cum mă aşteptasem.

Ecoul îmi dubla cuvintele, făcându-mă să mă simt ca şi cum aş fi jucat într-o piesă de teatru. Replicile forţate, rostite cu patos, păreau ale unui actor de mâna a doua, care nu-şi poate intra în rol.

Mi-era frig. Un tremur rece îmi scutura corpul obosit.

— Ce fel de răspunsuri? Ce vrei? Dă-mi drumul! Mă dor mâinile îngrozitor! Eşti nebun?

Sunetele au urmat aceeași cale, apoi s-au izbit de ziduri şi s-au stins.

Andrei a continuat să se zbată, încercând să se dezlege până ce încheieturile mâinilor i-au crăpat, iar pe legăturile de plastic au apărut picături roşii. La vederea sângelui, mi-a venit să vărs.

— Nu le poţi desface. Trebuie o foarfecă sau un cuţit, i-am spus, ca şi cum misiunea mea ar fi fost aceea de a-l proteja sau chiar de a-l salva.

Voiam să-l împiedic să-şi facă rău, era destul că îl adusesem acolo, că îl lovisem în cap şi că îl legasem, cu mâinile la spate, de o conductă ruginită. Bănuiam că poziţia în care se afla îi provoca o agitaţie accentuată de durerea de cap. Nu înceta să se mişte, să se foiască, înţelegeam că e pe cale să devină isteric, dar s-a stăpânit totuşi. Fiindcă mă credea nebun, a devenit brusc amabil:

— Ne cunoaştem destul de bine, a spus, falsificând realitatea, aşa cum o făcuse de atâtea ori cu Vera, pe care o condusese cu bună ştiinţă pe drumuri greşite şi înfundate, ademenind-o ca pe un şoarece de laborator ale cărui existenţă şi reacţii foloseau doar în cadrul experimentului, devenind extrem de dureroase în afara lui.

Am rămas tăcut.

— De ce mă aflu aici şi de ce m-ai legat? a continuat Andrei pe acelaşi ton blând. Nu ţi-am făcut niciun rău, dă-mi drumul şi hai să uităm toată povestea. Probabil ai o cădere nervoasă, te înţeleg, a adăugat el după o pauză de câteva secunde, în care părea că-şi studiază discursul pe care zidurile vechi i-l restituiau trunchiat.

— Nu te mai preface, i-am răspuns iritat. Prefăcătoria asta e dezgustătoare, nu numai că nu mă vei face să te dezleg, dimpotrivă, îmi sporeşti nevoia de a te ţine aici. Nici de rugat să nu te rogi, nici să nu mă ameninţi, nici să nu încerci să-mi faci pe plac, să mă aprobi sau să mă înţelegi. Te cunosc destul de bine, adică vreau să spun că ştiu destul de bine tipul acesta de individ, m-am corectat, după ce mi-am dat seama că de fapt nu puteam să pretind că ştiu altceva despre el în afară de ceea ce îmi povestise Vera.

— Atunci… nu înţeleg ce vrei.

— Ţi-am spus, nişte răspunsuri. Te-am adus aici ca să-ţi pun nişte întrebări şi, în funcţie de ce-mi vei spune, voi hotărî ce voi face cu tine.

Nu era deloc adevărat. N-aveam de gând să-i fac nimic. Abia aşteptam să-i dau drumul. Gândul că devenisem violent şi că ţineam legat un om pe care îl lovisem destul de puternic îmi provoca greaţă. Îmi frecam palmele transpirate.

Mi-am aprins o ţigară şi l-am privit din nou. Tăcuse. Părea să aştepte ceva, mă pândea, punea la cale o nouă strategie. Ochelarii i se aburiseră, vaporii fini mă împiedicau să văd pe deplin expresia ochilor, aşa că i-am scos. Ochii albaştri, miopi, unul operat recent, iar stângul, aproape orb, mă fixau parcă de undeva de departe. Clipea des, ca un om cu handicap. Chipul lui chinuit păstra încă aroganţa aceea rece, tăioasă, care era dată, în parte, de faptul că nu vedea prea bine, ceea ce îl obliga să ţină mereu capul sus.

Am observat că praful înghiţise câteva picături de sânge şi mi s-a făcut din nou rău. Am călcat ţigara cu o mişcare fermă, am ridicat telefonul pe care îl lăsasem pe jos şi i-am cerut parola. Aveam de gând să-i citesc toate conversaţiile, toate e-mailurile, să aflu ce face şi ce gândeşte, să-mi dau seama cât de vinovat este şi să-l judec.

— Aştept, mi-a spus pe un ton detaşat, ca şi cum puţin îi păsa cât timp va mai sta acolo.

Mi s-a părut că frica îi părăsise deodată fiinţa şi mă gândeam dacă nu cumva acest fapt era cauzat de ezitările mele.

— Eşti iubitul Verei? Despre asta e vorba?

Gura i se mişca într-un fel nefiresc, părea mai mult un rictus animalic. De ce îmi punea el mie întrebări?

— N-am să-ţi dau nicio explicaţie, cu atât mai puţin să-ţi răspund la întrebări.

— Nu vreau decât să înţeleg ce vrei şi de ce sunt aici.

— O să înţelegi imediat, i-am tăiat vorba.

Replicile mele sunau fals, ale lui erau parcă mai naturale.

N-aveam nicio idee ce urma să-l întreb. Aşteptam parcă de la el un semn pentru un început potrivit. Aşteptam să mă ajute.

M-am simțit stăpânit de un val de ură puternică.

— Aşadar?

Întrebarea lui mă făcea să par ridicol, ca un elev cu lecţia nepregătită, care trage de timp, în speranţa că cineva o să-i şoptească un cuvânt sau o propoziţie pe care să-şi poată sprijini improvizaţia.

Voiam să scap, dar îl uram atât de intens încât nu-l puteam părăsi încă. În minte îmi reveneau nopţile în care zăcusem amorţit lângă Vera, în timp ce disperarea ei trecea spre mine ca un virus ucigaş, iar amintirea sufocantă şi greţoasă a Lizei îmi deregla simţurile.

Nu era nimic eroic în ceea ce făcusem. Mă simţeam mai captiv decât Andrei, care încetase să mai vorbească sau să se mai zbată. Pune-mi odată întrebările alea! – fuseseră ultimele lui cuvinte după ce-i eliberasem temporar o mână ca să urineze într-o cutie ruginită. Am tăcut şi eu, aşezat pe betonul rece, pătat de excrementele descompuse de umezeală şi de ploaie. Am stat o vreme aşa, neştiind ce să fac, ameţit până la derută de iluzia unui control absolut. Jetul de urină caldă, lovind zgomotos pereţii metalici ai cutiei şi sexul micşorat al celui sechestrat şi lipsit de putere mi-au împrăştiat gândurile şi m-au forţat să întorc privirea spre ceea ce se petrecea de fapt. Acest episod care, în mintea mea, ar fi trebuit să se deruleze rapid, era, în realitate, nesfârşit şi absurd, compus din scene groteşti, din tăceri şi din goluri. Ca un sistem dezarticulat și incoerent, care nu se înţelege pe sine, planul meu se transformase, fără voia mea, într-o întâmplare neagră. Şi gândul că totul, totul este o întâmplare, un accident, o alcătuire de fapte, de sunete şi de mirosuri, de clipe şi de ore, fără început şi fără sfârşit şi, mai ales, fără noimă, îmi strângea pieptul.

Am început să-i citesc conversaţiile, e-mailurile, să mă uit la fotografii. Lectura mă obosea, nu era nimic acolo, niciun răspuns, nicio dezlegare a vreunei enigme, nu primeam nimic, doar praf, la fel ca sărmanii disperaţi care interpretau vorbele preoteselor lui Apollo. Tot mai aproape de ochiul orb şi hâd al nimicului, în care mă oglindeam, mă vedeam bâjbâind, inundat de sentimentul că niciodată nu voi şti cine este celălalt. Ştiam doar că îl pot descoperi uneori pe altul în mine însumi, dar luarea în posesie era imposibilă. Mintea îmi rătăcea, în apropierea unui colaps identitar, tulburată de ea însăşi, în hala veche ca o scenă alternativă; evoluam, eram un actor care-şi învăţase cuminte replicile, care credea că știe piesa. Hai, curaj – îmi şoptea parcă privirea încă vie a lui Andrei, E altă piesă, improvizează, ce dracu! Ce dacă nimic nu se mai potriveşte cu nimic şi tot ce credeai că ştii s-a dus dracului, ce dacă te-ai pomenit pe o altă scenă, improvizează! Fă ceva!… Eşti un idiot… .

— Mă mai ţii mult aici? Mi-e sete. Dă-mi ochelarii!

Andrei şi-a ridicat capul, care parcă era lipit de trunchi într-un mod nefiresc, ca şi cum ar fi fost tăiat şi ataşat la loc.

I-am fixat ochelarii şi i-am spus:

— Aş vrea să ştiu cine eşti. Fără să fii obligat nu mi-ai spune niciodată, nimeni nu spune, de-aia te-am adus aici. E frig. Ţi-e sete. Şi mie. Spune-mi cine eşti, vreau să ştiu tot, absolut tot adevărul. Spune-mi ce n-ai spus nimănui până acum, nici măcar ție însuți.

— Legat de Vera?

— Legat de ce vrei tu.

A făcut o pauză, ca și cum ar fi înțeles că nu mai are niciun rost să mintă.

— Da, sunt un ticălos. M-am folosit de ea, mă bucuram să-i văd chipul de femeie îndrăgostită, îmi plăcea suferința ei, mă făcea să mă simt viu, nimeni nu mă mai făcuse să mă simt așa, mi-o imaginam provocându-şi singură plăcere, cu faţa mea şi sexul meu în minte. N-o iubeam. N-am iubit-o și de fapt n-am iubit pe nimeni, doar pe mine însumi. Asta vrei să auzi? Că sunt un ticălos? Un laş? O scursură?

— E adevărat?

— Da, e adevărat.

— Aşadar, aşa arată adevărul?

— Da, adevărul pe care îl cauţi tu aşa arată, e urât, e hidos chiar. Şi adevărul e că o să mă piş pe mine de data asta şi că va trebui să suporţi mirosul de pişat dacă mai vrei să afli şi alte adevăruri.

De sub picioarele lui legate s-a prelins un lichid gălbui, aburind. Mirosul s-a împrăştiat în aer, contaminându-l, şi mi-a intrat în creier ca un glonte ucigaş.

— Aşa miroase adevărul! A pişat! a întărit el, rostind rar, răspicat, apăsat, fiecare cuvânt.

Dezgustul mi s-a accentuat, i-am întors spatele, apoi am simţit că ceva se schimbase. Mă stăpânea un calm senin, asemănător cu un somn nesfârşit, ca acela de după o pierdere definitivă, când nu mai e nimic de făcut, când ştii că totul se va stinge cândva, când regăseşti bucuria de a nu te mai opune. Lasă să fie, lasă să fie… E mai bine poate ca totul să rămână ascuns.

Bănuiam că pe chip mi-a înflorit o expresie diferită, care pe Andrei părea să-l îngrozească. Când m-am întors şi l-am privit, a scos un icnet uşor, de fetiţă speriată, şi s-a tras mai aproape de zid. Poate că surâsul mă desfigura, iar în frigul acela umed, ochii îmi luceau ca o lamă.

A continuat:

— Şi pentru asta merit să mor? Ca să o răzbuni tu pe ea? Ești un tâmpit să crezi că asta repară ceva.

— N-ai să mori, i-am spus stăpânindu-mă, cu toate că scârba îmi fracturase fiinţa, te las liber, dar nu încă, cel mai târziu mâine dimineaţă.

Am făcut postările pe Facebook, selectând două fotografii din galerie. Am încropit un text gol, ca toate textele de pe reţelele de acest tip. În câteva minute, primise deja zeci de like-uri.

— Mâine dimineaţă??? Te omor, dobitocule! Scap de aici şi te omor!

Am scos bateria şi am distrus telefonul, am adunat bucăţile şi le-am pus într-o pungă de plastic împreună cu mucurile de ţigară.

Nu i-am mai spus mare lucru, decât că urma să-i aduc ceva de mâncare şi că, la un moment dat, după ce va trece destul, îi voi desface legăturile. În tot timpul acesta a continuat să mă înjure şi să ameninţe. L-am lăsat pe întuneric, luând cu mine lanterna pe care fusesem nevoit să o folosesc după ce se înserase.

Mi-am scos mănuşile, mi-am recuperat maşina şi am plecat spre oraş. Era aproape miezul nopţii. Fusese uşor să-l aduc acolo, îi promisesem un spaţiu mai mare pentru atelierul lui. S-a bucurat şi s-a urcat în maşină fără să bănuiască nimic. Pe drum mi-a vorbit de arhitectură, de planurile lui, de femei. Avea un râs vulgar, căsca mereu şi îşi întindea membrele, folosea multe interjecţii şi vorbea doar în termeni generali. Când am ajuns în dreptul vechii fabrici, i-am spus că vreau să fumez şi am oprit maşina. A coborât cu mine fără să i-o cer, deşi nu era fumător, am scos din portbagaj ranga de fier şi l-am lovit, la o margine de drum acoperită de copaci şi de buruieni. I-am târât trupul înăuntru şi l-am legat de conductă, cu mâinile la spate, în locul pe care îl prevăzusem cu o zi înainte. Mi-am mutat maşina şi m-am întors pe jos. Mi-a luat un sfert de oră. I-am legat şi picioarele. M-am mirat că totul fusese atât de simplu. Apoi am aşteptat să-și revină.

(cap. 10)

Când am ajuns acasă, trecusem deja într-o altă zi. Mi-am făcut o cafea, m-am spălat şi am fumat. Apoi am stins lumina. Eram singur, pe întuneric, în tăcere. Conştiinţa faptului că lăsasem un om legat în hala unei fabrici abandonate, zăcând în propria urină, însetat şi furios, nu-mi provoca milă, ci mai degrabă uimire. Eu, eu, năruit şi obosit, confuz şi inofensiv, fusesem capabil să dau în cap, să leg, să privez de libertate un bărbat, un străin aproape, vinovat doar de păcatul unei goale vanităţi, pe care, aşa cum cei mai mulţi dintre noi o fac, puteam s-o ignor. Adevărul pe care mi-l servise Andrei – scârbit, la fel ca şi mine, de limitele propriului trup, de care altcineva dispunea după bunul plac, de cursul sinuos al propriei vieţi, de nimicnicia propriilor gânduri ascunse – nu-mi provocase eliberarea. Să ştii ceea ce altul ascunde întregii lumi, să cunoşti mecanismul pervers care îl face pe altul să supravieţuiască, să găsească, zi de zi, resortul potrivit care să-l împingă mai departe, să priveşti, cu ochiul unui pictor, în adâncul altuia, e ca şi cum ai căuta un dumnezeu mort, descompus, putrezit, în care ţi-e imposibil să mai crezi, cu oricâtă putere – infinită, de altfel – ai fi dotat, ca fiinţă umană, de a te autoiluziona. În prezenţa adevărului, orice credinţă personală e nulă, se dizolvă de la sine şi poate de aceea căutarea e interzisă în multe religii. Cu toate acestea, încă simţeam că fără acest adevăr eu nu pot exista, iar această disecţie a vieţii, oricât de teribilă ar fi fost, mă aducea mai aproape de mine însumi şi mă reconstruia.

Brusc, mi s-a părut că și întunericul de afară pătrundea în încăperea în care mă aflam, întunericul fără trup, imaterial, dar violent, şi m-am simţit acoperit de beznă, cu nimic diferit de obiectele care zăceau în jurul meu. La fel ca ele, aveam să mă trec şi să trec şi eu, în timp ce obiecte noi şi oameni noi aveau să străbată acelaşi drum, spre acelaşi inevitabil final. Dar, în tristeţea mea, se insinua totuşi sentimentul că reglasem ceva, că, în lupta cu necunoscutul, câştigasem cumva o bătălie, că făcusem dreptate, da, că Andrei îşi merita soarta, că acolo, în hala veche, era captiv nu doar el, ci întregul şir de indivizi care-i semănau, ipocriți și lași cuprinşi de spaimă, încercând să facă un târg cu un dumnezeu pe care nu dăduseră doi bani, că dacă vor scăpa vor face una şi alta, se vor îndrepta, vor duce o altfel de viaţă, mai curată, mai clară, şi tot felul de minciuni. Convinşi că vor fi eliberaţi – nimeni nu-şi poate imagina cu adevărat propria moarte – se rugau şi promiteau, în aşteptarea clipei care îi va purta înapoi spre casă. În acel punct, eram stăpânul vieţii lor, un locţiitor jalnic al unei divinităţi care mă lăsa să fac ce vreau.

Cred că am rămas acolo, prăbuşit în fotoliu, mai mult de o oră, până când aerul a devenit toxic din cauza fumului şi m-am ridicat să deschid ferestrele.

Tot atunci am apucat telefonul pe care îl lăsasem pe birou și l-am pornit. Ecranul viu, luminos, softul care se încărca, micile cercuri fluorescente alergând pe suprafaţa lucioasă mă trăgeau înapoi spre viaţa mea, spre legăturile mele cu lumea, dovezi că exist, că nu sunt o închipuire, că am obligaţii, prieteni, familie, facturi de plătit, cumpărături de făcut, comenzi de onorat. În ultima vreme supravegheasem dezvoltarea scenariului unui joc şi găsisem mai multe erori pe care fusesem în stare să le remediez doar parţial. Primisem câteva e-mailuri de la echipa de programatori, dar nu le mai răspunsesem nimic de aproape două săptămâni. Apoi încetaseră şi ei să mai scrie. Se aflase probabil că suferisem o pierdere grea.

(Cap. 15)

(…)

Momentul acela a fost întrerupt de sunetul unor paşi care coborau scările. Sora lui Teo s-a ivit în prag, dar nu ne-a privit. În mână ţinea telefonul care o obligase să se oprească pentru câteva clipe. Abia apoi a ridicat privirea şi a salutat cu indiferenţă. Când m-am desprins de Teo, am priceput că seara se va încheia aici şi că nu mai aveam altceva de făcut decât să-mi iau la revedere. Teo m-a prezentat surorii ei, cu o mândrie specifică oamenilor în vârstă care îşi prezintă nepoţii.

— Uite, Kitty (un diminutiv de la Ecaterina – m-a frapat implicarea religioasă a prenumelor ambelor surori), el e David şi e programator. Face jocuri, a zis ea rar, ca şi cum i-ar fi vorbit unui copil surd sau cu handicap.

— Daaa? a zis Kitty, păi atunci poate-mi spune şi mie de ce trebuie să tot plătesc ca să deblochez nivelul următor la jocul ăsta.

N-am adus nicio obiecţie prezentării, deşi nu era deloc exactă. Părea că Teo ştie foarte bine cine vrea să fiu, aşa că mi-am asumat rolul. În fond, cine nu poate fi el însuşi poate fi oricine. Iar eu eram ăla care face jocuri, probabil ceva funny şi wow pentru o fată de vârsta lui Kitty. Şi aşa şi era. Am observat că în privirea lui Kitty se strecurase admiraţia. Stătea cu mâna întinsă, cu telefonul în palmă, şi aştepta să-i rezolv problema. Era o fată foarte înaltă şi extrem de slabă, trupul ei înota într-o pijama cu dinozauri, iar bretonul des, de un blond deschis, i se lipise de frunte. Părea extenuată, avea ochii uşor înroşiţi, iar în barbă îi apăruseră câteva coşuri mici, rozalii.

— Hai să vedem, am zis. Deci asta joci…

Era un joc de tip storytelling interactiv.

— Da, a zis ea, e super! Uite, vezi, eu sunt aia, Dana (a pronunţat în engleză)… Am ajuns la capitolul 6 din povestea cu prinţul Liam, am tot plătit, iar acum trebuie să plătesc din nou sau să aştept două ore şi n-am chef… Vreau să văd ce se întâmplă…

Într-adevăr, jocul avea 19 capitole. Un personaj pe care ţi-l alegeai din câteva prestabilite (erau şi alte opţiuni, dar contra cost) şi căruia tot tu îi atribuiai o înfăţişare, devenea central într-un scenariu care părea că se desfăşoară în funcţie de alegerile făcute de jucător, ceea ce nu era deloc aşa, diferenţele dintre ceea ce se putea întâmpla după ce făceai alegerea fiind de fapt neglijabile. Iluzia controlului era însă foarte atractivă. Kitty mi-a arătat că personajul ei era o chelneriţă cu un aspect sexy dintr-un local din New York unde avusese loc o petrecere a burlacilor, iar printre bărbaţii prezenţi se afla şi Liam (ea îl botezase aşa), prinţul unui regat fictiv, care urma să-şi aleagă soţia la următorul bal. La finalul petrecerii, Danei i se ceruse să indice un loc unde toţi şi-ar putea continua seara (fusese şi ea invitată), iar fata alesese portul Liberty Island (cealaltă opţiune fusese un cazino celebru), unde îşi petrecuse seara alături de prinţul care îi dezvăluise că el e lipsit de libertate şi oarecum nefericit, în timp ce Dana îi arătase că se poate trăi şi altfel, făcând rost la miezul nopţii de o mică ambarcaţiune, astfel încât putuseră să vadă şi Statuia Libertăţii. Grafica era infectă, iar textul avea un timp de derulare prea lung, asta în plus faţă de personajele lipsite de viaţă, care se mişcau ca nişte roboţi defecți.

Kitty mi-a explicat că mai devreme îl sărutase pe prinţ, iar naratorul (nu exista voice over, ci doar text) o avertizase că nu e un lucru tocmai bun şi m-a întrebat de ce. N-am ştiut ce să-i răspund, i-am spus doar că eu nu vedeam nicio problemă. M-a mai întrebat dacă greşeala se va putea remedia pe parcurs dacă se comportă bine, m-am cam speriat văzând că ia jocul prea în serios, dar am minţit că da, desigur, orice se poate remedia pe parcurs. În fine, Dana fusese ulterior invitată la palat, unul dintre cavalerii de onoare o sponsoriza, ea fiind, se pare, singura care nu era de viţă nobilă. Am întrebat-o pe Kitty dacă a citit povestea Cenuşăresei, dar nu m-a băgat în seamă şi a continuat să relateze cu însufleţire că Dana ajunsese în ţinutul stăpânit de tatăl lui Liam şi că acolo îşi alesese hainele şi coafura cu care se prezentase la bal, scosese şi ceva bani din cont ca să cumpere bijuterii şi alţi pantofi decât variantele standard, iar la palat fusese nevoită să socializeze, să poarte dialoguri, să-şi aleagă aliatele, să-şi recunoască rivalele, erau multe femei dintre care prinţul trebuia să aleagă, iar Dana tremura la gândul că Liam n-o va alege pe ea. Mai exista şi posibilitatea ca Dana să se apropie de cavalerul de onoare care nici el nu era nobil, ba chiar îi dispreţuia pe toţi cei aflaţi la bal, mai puţin pe prinţ, cu care era bun prieten. O altă opţiune, care m-a uimit, fusese aceea a unui început de relaţie cu o femeie, care ar fi putut fi caucaziană, de culoare sau japoneză. Pentru Kitty nu era însă nicio surpriză. Acel joc era paradisul clişeelor şi al corectitudinii politice (lucru pe care Kitty nu avea cum să-l intuiască), în care se amestecaseră scene din diverse poveşti şi secole, motivaţii, tipare şi replici, iar scenariul era atât de eclectic încât putea oricând să devină un subiect de studiu pentru antropologi. Kitty însă era încântată de alegerile făcute până acum, mai ales de felul în care îşi fentase o adversară care îi spusese că, la apariţia regelui, obiceiul cerea ca orice oaspete să îngenuncheze şi să-i sărute încălţările, ceea ce ea nu făcuse, preferând doar să se încline cu respect. Asta îi lăsase regelui o impresie foarte bună. Urmaseră dansul şi masa, care la fel presupuneau alegeri şi o etichetă. Am încercat să-i spun că există jocuri video mai interesante, am menţionat faptul că în cadrul jocului ei alegerile erau minore, cu o importanţă redusă în desfăşurarea ulterioară a scenariului, lucru uşor de verificat dacă o luai de la capăt şi făceai alte alegeri, practic ajungeai în aceleaşi puncte, iar finalurile posibile erau doar trei, ele dezvăluindu-se însă brusc, fără naturaleţe, probabil în ultimul capitol. Aşa că i-am recomandat Westerado, un joc care îţi oferea misiunea de a întreprinde un plan de răzbunare prin Vestul Sălbatic. Puteai să-l cauţi şi să-l prinzi pe cel care ţi-a ucis familia şi ţi-a incendiat casa, personaj generat aleatoriu de Westerado, aşa încât depindea de tine dacă reuşeai sau nu să-l găseşti. In Westerado, tot ce făceai avea consecinţe clare, dacă ameninţai pe cine trebuia, puteai găsi indicii preţioase care să te conducă la criminal. Şi, chiar dacă Stanley Parable nu era pentru ea, i-am zis că acolo, la început, personajul Stanley se trezeşte într-o zi singur la serviciu, într-o clădire labirintică goală, în faţa unui computer care nu mai afişează nimic. Jucătorul era responsabil pentru ghidarea lui Stanley care nu are nicio direcţie în afară de ceea ce îi indică naratorul să facă, iar aparent tu puteai alege dacă Stanley să îl urmeze întocmai sau să facă exact contrariul, caz în care Stanley se confrunta cu o serie de situaţii, unele absurde sau extrem de neplăcute. Spre surprinderea mea, Kitty mi-a cerut detalii.

— Şi cum faci alegerile bune pentru Stanley? m-a întrebat ea.

— Cred că pur şi simplu e mai bine să faci ce-ţi spune naratorul. Asculţi de el, am dat un răspuns simplu. Dacă nu, se cam enervează.

— Păi şi atunci care mai e alegerea ta?

— Păi tocmai asta e, jocul te învaţă să te gândeşti dacă de fapt există sau nu alegeri. Oricum, sunt mai multe finaluri, vreo 19, poţi să combini alegerile tale cu indicaţiile naratorului şi să vezi ce se întâmplă. Când te abaţi de la drumul presupus a fi cel corect, naratorul îţi comentează alegerile. Naratorul comentează tot mereu, povesteşte ce face şi unde se duce Stanley.

— Unde se duce? Ce face? a întrebat Kitty ţinându-şi respiraţia.

— Păi e mai complicat… mai ales că Stanley – şi asta face jocul să fie foarte interesant – e ghidat atât de jucător, adică de tine, cât şi de narator şi aici apare un conflict. Ca să nu mai spunem că de fapt şi jucătorul e cumva închis în mintea game designerului. Ai auzit de cyranoid?

— Nu, dar lasă asta. Spune-mi ce face Stanley.

— Uneori naratorul – vocea este a lui Kevan Brighting – îi vorbeşte lui Stanley, de fapt jucătorului, pentru că fără jucător Stanley nu poate face nicio mişcare, cu falsă îngrijorare sau cu condescendenţă, alteori îl acuză, ba mai mult, îl face să-şi ia viaţa…

Atenţia sporită cu care mă urmărea Kitty m-a făcut să merg mai departe. De foarte multă vreme nu mă mai ascultase nimeni cu atâta interes în legătură cu un subiect care în trecut mă fascinase. Am continuat:

— Mike Cakebread a descris jocul drept unul fără sfârşit, de-a lungul căruia ţi se demonstrează că faci alegeri care nu contează şi că nu ai cum să câştigi.

— Păi şi de ce să-l mai joci? m-a întrerupt ea. Ochii ei cereau lămuriri. Gura i se strânsese a nemulţumire.

— Îl joci pentru că acolo e o lume întreagă și pentru că nu știi că e un joc fără sfârșit. Deci, revenind, dacă urmezi pas cu pas tot ce îţi spune naratorul să-l pui pe Stanley să facă, acesta devine sarcastic din cauză că eşti prea obedient, adică prea ascultător. O să mori oricum, te avertizează el, şi vorbeşte serios. Stanley se aruncă la un moment dat de pe o platformă tocmai pentru că naratorul îl îndemnase s-o facă, spunându-i că nu va păţi nimic, după care îşi cere scuze, ca un demon prefăcut, mărturisind că s-a înşelat: … oooo, da, uitându-mă în jos, zice naratorul, nu e chiar aşa de mare distanţa până la podea, pun pariu că o să reuşeşti, hai, sunt sigur că vei supravieţui, nu-mi spune că ţi-e frică, ăsta nu e Stanley pe care îl ştiu, şi apoi pe un ton batjocoritor… fă-o!..fă-o! fă-ooooo! fă-oooooooooo! şi Stanley se aruncă… oooops, se pare că m-am înşelat, ce prost am fost! zice el pe urmă. În alte situaţii, aceeaşi voce îl determină pe Stanley să creadă că totul nu e decât un vis, o plăsmuire a imaginaţiei lui, o fantezie a unui om inutil care nu făcuse altceva toată viaţa decât să apese pe butoanele pe care i se ordona să apese şi căruia restul existenţei nu-i va oferi nicio surpriză, absolut niciuna, viitorul lui fiind previzibil, iar fiecare zi trăită, o formă de sinucidere: da, poate că ar fi putut să ia jocul de la capăt – zice naratorul – poate… însă în realitate tot ce face Stanley e să apese pe aceleaşi butoane din nou şi din nou, nimic nu s-a schimbat, cu cât stă mai mult aici, cu atât începe să fie mai implicat şi să uite care dintre vieţi e cea adevărată, asta încerc să-i spun, că în această lume nu va putea fi niciodată nimic altceva decât un biet observator, că rămânerea lui aici e o sinucidere lentă…. Cam asta îi spune. Totuşi, într-unul dintre finaluri, jucătorul reuşeşte să-l elibereze pe Stanley apăsând butonul off al dispozitivului de Control al minţii, iar personajul găseşte o ieşire din clădirea labirintică, însă libertatea e oricum iluzorie, apare însă, pentru prima dată, o referire la starea de fericire. Alteori, dacă jucătorul alege alt drum decât cel indicat, naratorul devine isteric, îl condamnă pe Stanley, îl judecă, îl pune la zid, îşi asumă toată povestea – în fond asta e povestea mea, zice el, afirmând că de fapt Stanley nu are şi nici nu a avut dreptul la vreo alegere, că totul e predeterminat şi că nu va permite nimănui să intervină sau să-i modifice scenariul care îi aparţine în exclusivitate: Oooo, tuuu, despre care am avut o impresie aşa de bună… te credeam deştept, acum iată unde am ajuns, mi-ai distrus povestea, era tot ce aveam pe lume, praful s-a ales. Credeai c-o să fie amuzant? Chiar ai vrut să te convingi singur? Nu ţi-am spus cât de important este să fii ca Stanley? Pe el îl duce capul să facă ce-i spun, el înţelege că dacă îi spun să facă ceva, există dracului un motiv! Nu ţi-a trecut prin cap că există o lume şi în afara ta? Nu eşti altceva decât un copil… Oooo, povestea mea… Dacă m-ai fi ascultat şi ai fi intrat pe uşa din stânga, ai fi putut ieşi victorios, ar fi fost perfect, m-am străduit atât de mult…. În alt punct, Stanley intră pe uşa din stânga şi ajunge într-o încăpere unde i se cere să rostească o parolă cu toate că Stanley nu are voce şi nu poate vorbi: E cam penibil să ajungi atât de departe şi să-ţi dai seama deodată că ai altceva mai bun de făcut… un singur lucru te-am rugat… din respect, acel respect pe care Stanley îl are pentru alegerile sale – el ştie ce înseamnă să iei în serios o poveste! Dacă nu te interesa ce aveam să-ţi arăt, de ce ai mai venit aici?! Ai avut de ales, ştii prea bine, puteai să intri pe uşa din dreapta şi să faci ce vrei tu! De ce ai luat-o pe aici? Spune! Deschide gura! Zi ceva! Explică-te! Laşule!….Laşule!... În acel moment, jucătorul trăieşte un moment de mare tensiune, o profundă frustrare, întrucât naratorul pare că îi vorbeşte lui, pentru că el şi-a asumat responsabilitatea pentru toate deciziile. De fapt, atunci Stanley şi jucătorul devin unul şi acelaşi, un soi de personaj-hibrid bizar în povestea unui maniac sau a unei divinități malefice. Stanley este un cyranoid în raport cu jucătorul, care, la rândul său, joacă acelaşi rol în raport cu game designerul, iar singura opţiune reală a jucătorului rămâne aceea de a părăsi jocul, adică de a face o alegere care nu este prescrisă în interiorul jocului. Atunci simţi nevoia să te opreşti, dar naratorul îţi anticipează dorinţa, ba chiar încearcă să te determine să renunţi, aşa încât îţi creează impresia că nici măcar această decizie nu-ţi mai aparţine şi că jocul nu se va termina nici dacă scoţi computerul din priză. Nu se va termina nici chiar după moarte. Angoasa nu dispare. Naratorul îşi păstrează controlul chiar şi atunci când pare că pierde sau chiar când dispare, el însuşi fiind captiv în acelaşi labirint. În interludiul de la muzeu, o voce feminină apărută de nicăieri, care pare a fi un alt narator – fiecare univers apare ca dominat de alţi demoni narativi deuteragonişti al căror şir pare infinit – i se adresează direct jucătorului, după ce Stanley suferise o moarte violentă: Fiecare pas pe care îl faci a fost deja scris, aşa încât moartea e goală de sens, la fel şi viaţa. Acum înţelegi? Înţelegi că Stanley era deja mort din clipa în care a apăsat pe start?. Tot ce-ai crezut a fi real se prăbuşeşte, totul se deconstruieşte, convingerile şi siguranţa dispar, eşti prizonierul unor forţe paranoide şi malefice. Limbajul nebuniei atinge apogeul în finalul artistic când, drept recompensă, lui Stanley i se oferă accesul la esenţa artei, care constă de fapt într-un poem fără sens.

— Mi se pare îngrozitor, a spus Kitty revoltată, aproape smulgându-mi din mână telefonul.

— Aşa şi este, îmi pare rău, dar totuşi poţi găsi şi un final fericit…. cred….

Am tresărit. Era interesant că nu mă întrerupsese nimeni. Am zâmbit forţat, de teamă să nu cumva să fi căpătat între timp vreo expresie de individ ciudat.

— Deci nu poţi face nimic pentru mine? Adică nu-mi poţi debloca nivelul? a revenit ea la realitate, anulând deodată îndelunga paranteză a minţii mele.

Am privit-o şi am regăsit în chipul ei trăsăturile surorii mai mari, care ne privea uimită de pe scaunul alb unde se aşezase comod, ca la spectacol. Ochii albaştri ai lui Kitty îşi recăpătau treptat seninătatea.

— Nu prea. Va trebui să aştepţi sau să plăteşti. E şi asta o alegere.

— Sau poţi să închizi jocul şi să te culci, e cam târziu, a intervenit Teo cu o voce fals maternă.

Kitty era departe de a se supune. S-a întors pe călcâie şi a ieşit fără să salute. Zgomotul picioarelor goale s-a auzit din nou pe treptele scării interioare. Absenţa ei golise încăperea. Am privit-o pe Teo, care mă privea la rândul ei, aşteptând parcă să spun din nou ceva. Îmi plăcuse mult dialogul cu Kitty. Pentru scurt timp, fusesem liber, spusesem tot ce-mi trecuse prin minte, fără să caut o anume formulare sau să obosesc încercând să anticipez vreo reacţie. Dezamăgirea fetei fusese spontană, clară şi logică, însă nu mă făcuse să mă simt vinovat. Nu ne datoram nimic unul altuia, iar felul în care ea îmi întorsese spatele fusese o dovadă în plus. Nu mă deranjase deloc. Ştiam că Kitty se va gândi foarte multă vreme la Stanley, așa cum o făceam și eu.

I-am mulţumit lui Teo pentru ceai (descopeream cu tristeţe că figura i se lumina de fiecare dată când eram formal – probabil că asocia formalismul cu intenţiile bune şi cu civilizaţia), dar n-am mai încercat să o sărut, deşi mi s-a părut că ea şi-ar fi dorit. Mi-am chemat un Uber şi am anticipat cu plăcere momentul în care mă voi găsi afară, unde voi putea să-mi aprind o ţigară. Gândul acesta m-a eliberat şi m-a făcut să-i zâmbesc femeii care reuşise, într-un mod uluitor, să rămână toată seara o străină. Ne-am luat la revedere tot într-un mod protocolar, i-am promis că-i voi telefona zilele următoare şi am lăsat-o în pragul uşii. Nu m-a condus, mi-a explicat că poarta se închide automat, să fiu fără grijă. Nu-mi făceam deloc griji, am fost mirat că lăsasem o asemenea impresie. Mie însumi îmi păream doar neutru şi şters, lipsit de energie.

Am străbătut aleea, am ieşit, iar poarta s-a închis în urma mea. Mi-am aprins o ţigară şi, până a venit maşina, m-am uitat la fereastra camerei lui Kitty, unde lumina nu se stinsese. În câteva clipe, la etaj s-au aprins alte două lumini, iar parterul a rămas cufundat în beznă. Aproape că nu mă mai gândeam la nimic când şoferul mi-a făcut semn cu farurile. Am urcat în maşină şi, fără să schimb cu el vreun cuvânt, am parcurs drumul până acasă. La final, am simţit nevoia să-l salut. Mi-a răspuns fără chef, cu o voce care patina, ca şi cum n-ar mai fi deschis gura de zile întregi. Aproape că mi-a părut rău că îl deranjasem.

(Fragmente din romanul în curs de apariție la Editura Rocart)

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 16-21]