– Dragă Gábor, te-aş ruga, la început, să te prezinţi cititorului român. Vorbeşte-ne, te rog, despre tine, despre origine, limbă maternă, comunitate. Cât de importante sunt pentru tine, cum şi în ce măsură ţi-au influenţat copilăria, tinereţea, studiile, orientarea?

– M-am născut în 1966 la Budapesta, ca fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului care s-au mutat din provincie în capitală. Când au fost deportaţi cu un tren de marfă în Austria, împreună cu mamele şi bunicele lor, alături de alte rude, părinţii mei încă erau copii. Unul dintre străbunicii mei a murit în vagon, cadavrul lui fiind aruncat din tren în timpul transportului. La momentul respectiv, bunicii nu mai trăiau, au murit în 1943 pe frontul de est, la Cotul Donului, într-un război iraţional, neînarmaţi, mobilizaţi în detaşamentele de muncă forţată. Din marea noastră familie, mulţi au ajuns la Auschwitz, dar am avut şi rude care s-au sinucis în ghetou. Am aflat despre deportare, discriminare încă din copilărie. În familie mocnea multă suferinţă reprimată, era prezentă în educaţia mea şi am putut constata, trăind în dictatură, teama şi loialitatea familiei, raportarea bivalentă la regimul numit socialist, dar şi ambiţia de a conserva modul de viaţă burghez în relaţiile din interiorul cadrului familial.

Am terminat Facultatea de Drept, dar foarte curând m-am lămurit că acesta nu-i drumul meu, de aceea am audiat şi cursuri de filologie. Literatura a devenit importantă pentru mine chiar din liceu, ca instrument al exprimării sentimentelor, al ambivalenţei identitare. Am suferit mai multe influenţe literare. Am fost atras de modernismul timpuriu: simbolismul în poezie, abstractul în pictură. În proză, pe lângă o concepţie mai tradiţională de naraţiune, respectiv de zugrăvire a umanului, am fost atras şi de sociologie. Fără ea, simţeam că lecţiile fade de istorie ale vremii nu sunt decât scheletul inert al câte unei etape istorice, chiar dacă lupta ideilor, întrepătrunderile epocilor mi-au stârnit atenţia. Am fost sensibil la evenimentele celui de Al Doilea Război Mondial, la epoca sângeroasă, la experienţa minoritară, la zugrăvirea dictaturii. Pentru mine au fost interesante ambele laturi ale celebrei dispute popular-urban din anii ’30 din Ungaria şi am resimţit fisura tragică. Pe lângă concepţia urbană transnaţională, am fost preocupat şi de democraţie, de drepturile individuale ale omului, drepturile minoritare, progresul conceptual de tip apusean, păstrarea tradiţiilor, sentimentele naţionale, calmul naturii, romantismul rustic. În opoziţie cu tendinţa de asimilare a familiei de intelectuali aflaţi la prima generaţie urbană, am simţit o alternativă nu numai în asumarea evreităţii, ci şi în recursul la mediul rural, unde îmi petreceam vacanţele. Am văzut în sat nu numai un refugiu din faţa crâncenei concurenţe din mediul urban, ci o existenţă mai liniştită, mai firească, o convieţuire cu natura. Lucrul acesta mă liniştea şi a contribuit la ataşamentul meu. Chiar dacă n-am devenit ţăran, înţeleg atracţia spre un fel de existenţă mai arhaică. Pe când am ajuns în pragul bacalaureatului, mi s-a cristalizat şi concepţia despre lume: în mine se întruneau sentimentul solidarităţii naţionale maghiare, conştiinţa identităţii evreieşti şi solidaritatea cu toate popoarele Europei Centrale oprimate de comunişti. Prin opoziţia faţă de dictatură, pentru mine au devenit importante literatura maghiară de dincolo de graniţe, astfel şi cea transilvăneană, satul, o comunitate mai redusă. Şi mă bucuram când vedeam semne ale colaborării opoziţiei anticomuniste care nu ţineau seama de graniţe, de hotare etnice şi naţionalism. Îmi era apropiată condiţia asumată de central-european ca idee de experienţă colectivă, care era accentuat prezentă în vremea aceea şi în mişcările democratice de opoziţie, sentiment pe care l-am păstrat până în ziua de azi.

În a doua jumătate a anilor ’80 am fost surprins cât de puţin se reflectă în literatură experienţa evreimii din perioada ulterioară anului 1945 şi din prezent. De parcă totul ar fi luat sfârşit odată cu epoca tragică a holocaustului, cu crimele în masă. Însă eu aveam deja, în anii aceia, experienţa personală a continuării istoriei, a traumei supravieţuitorilor şi a problemelor identitare. Simţeam că ar trebui să scriu despre asta, pe lângă înfăţişarea mediului dictaturii. Mi-au trezit, de asemenea, interesul şi câteva articole de istorie comunitară, de psihologie socială pe această temă, care au ajuns şi la mine, publicate de emigraţia occidentală, deja accesibile la jumătatea anilor optzeci şi la Budapesta. Aceste studii scriau şi despre evreimea de dinainte şi de după perioada holocaustului. A însemnat o influenţă importantă faptul că scriitorii americani evrei, care mi-au devenit inspiratori, Isaac Bashevis Singer, Bernard Malamud, Philip Roth, scriau despre traiul evreilor, adică şi despre asta viaţa, nu numai despre moartea evreilor. În America au avut parte de astfel de experienţe sociale, pe când majoritatea scriitorilor contemporani maghiari şi europeni de origine evreiască accesibili la momentul acela, pe care i-am citit în traducere, au înfăţişat prigoana. La Singer am fost impresionat de conflictul dintre lumea modernă şi religie, la Malamud de melancolie, la Roth de revoltă, descătuşare, discursul neîngrădit despre sexualitate şi posibilitatea  abordării satirice. În timp ce scriitorii evrei europeni îi înfăţişau pe evrei mai ales ca victime, cei americani îi vedeau ca fiinţe omeneşti complexe, pline de slăbiciuni, de sânge şi carne, ceea ce se afla mai aproape de experienţa generaţiei mele. La vremea aceea, tinerii evrei din Budapesta se puteau deja aduna la întruniri sociale semioficiale, experienţa, afinitatea şi interesul meu intersectându-se cu ale lor şi am început, încă de-atunci, să-mi urmăresc mediul, dar şi pe mine însumi, cu ochii scriitorului.

La Kafka am descoperit intelectualul evreu alienat, a cărui experienţă umană, devenită deja universală, este actuală şi la distanţă de un secol, la Isaac Babel ciocnirea dintre mentalitatea evreilor şi a cazacilor. Am fost influenţa şi de scriitori ca Nádas Péter şi Kertész Imre, care şi-au eternizat experienţa, deşi încercau să se distanţeze de evreitate ca o consecinţă a traumatizării, dar am simţit clar, după trecerea în noul mileniu, că şi Kertész a început să se identifice tot mai mult cu evreitatea. M-au impresionat zugrăvirea copilăriei de către Nádas şi Kertész, experienţa totalitară, trăirile personalităţilor mature aservite acelei lumi, interacţionând în cadrul ei, traumatizate de experienţa agresiunii. M-a influenţat, de asemenea, experienţa minoritară plurală a lui Kafka, conştiinţa evreiască fragmentară, identitatea personală ştirbită şi căutarea identităţii după o copilărie oprimată. Inspirându-mă din scriitorii americani şi europeni, mi-am putut edifica propriul univers scriitoricesc, la care au contribuit, fireşte, şi lecturile din mulţi alţi scriitori. Îmi vin în minte, instantaneu, dramele absurde ale lui Ionesco, Beckett, microromanele de revoltă socială ale lui Thomas Bernhard, Danilo Kiš, proza lui Milan Kundera, avându-şi rădăcinile tot în dictatură, şi eseurile lui Konrád György.

Şi eu mi-am început cariera, de altfel, cu poezie. Tânăr, încă nu înţelegeam ce mă atrage la poeţii care exprimă suferinţa, în primul rând József Attila. Ce mă atinge pe mine, adolescentul provenit dintr-o familie stabilă, de condiţie medie. Chiar mă ruşinam de această identificare. Cum se putea întâmpla să mă simt atât de prost în propria piele? Apoi, ca om matur, stăpân conştient pe sentimente, am înţeles că-i o experienţă traumatizantă, sub multiple aspecte, să creşti în timpul dictaturii într-o familie traumatizată, ca urmaş al unor supravieţuitori. Nu-i deloc uşor să te revolţi, să creşti în timpul dictaturii într-o familie interiorizată, cu conştiinţă minoritară, într-un mediu considerat, pe baza experienţei, neprietenos, şi chiar ostil într-o oarecare măsură.

– Cât de greu – sau uşor – poate pătrunde scriitorul maghiar în conştiinţa publică? E ajutat de critică, de receptarea cărţilor? Şi apropo, au înţeles mesajul cărţilor tale?

– Cu temele mele, şi mai ales cu perspectiva evreului contemporan – din care fac parte trauma moştenită de a doua generaţie a holocaustului, sentimentul lipsei de patrie, a dezrădăcinării, căutarea identităţii –, mă aflu într-o situaţie grea. Opinia publică literară e doar moderat interesată de aceste teme, ori îşi poate exprima doar în chip moderat interesul. „Să nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului” – spune proverbul. În anii 2010, climatul media a devenit mai deschis la aceste teme, poate ca urmare a schimbului de generaţii, dar continuă să rămână traumatizat limbajul, conştiinţa socială central-europeană. De aceea, înţelegerea şi acceptarea operelor e un proces lent. Paradoxul liberal, al prefăcătoriei că nu-i de înţeles de ce ar mai vrea cineva să fie evreu şi astăzi, când s-ar putea asimila, când nu este exclus. În context contemporan, criticii literari aştern pe hârtie cu mare reţinere până şi cuvântul evreu, discursul public referitor la evrei este prudent, ca nu cumva corectitudinea politică să calce pe o mină, iar despre cărţile mele nu se poate scrie decât cu mare dificultate în absenţa acestuia. Inclusiv identitatea naţională maghiară este extrem de fragilă, rănită în urma Trianonului, se simte ameninţată, suportă cu greu dilemele evreieşti. Toate statele central-europene au propria responsabilitate istorică legată de holocaust, ceea ce îngreunează raporturile lor cu evreii. În plus, cu concepţia mea despre lume nu pot satisface nici pretenţiile stângii, nici pe ale dreptei într-o cultură maghiară reideologizată, deoarece consider că provocările epocii noastre pretind răspunsuri mai complexe. Inclusiv situaţia mea, de adept al democraţiei liberale, e mai complexă ca evreu care cunoaşte experienţa holocaustului şi a regimurilor central-europene post-dictatoriale, asta în timp ce trebuie să atragem atenţia asupra pericolului fundamentalismului islamic şi a provocărilor migraţiei în masă.

În orice caz, traducătorii şi editurile străine interesate mi-au descoperit cărţile. Romanul meu Kafka macskái (Pisicile lui Kafka) a apărut, după ediţia originală în limba maghiară, în Turcia şi Cehia, s-a arătat interesată şi o editură poloneză. Romanul Európa szimfónia (Simfonia Europa) a apărut anul trecut în Bulgaria, anul acesta va apărea în Turcia, dar e finalizată şi traducerea engleză. Romanul Keleti pályaudvar, végállomás (Gara de Est, cap de linie) va apărea anul acesta în limba română şi este în planul unor edituri italiene şi slovace. După nuvela care dă titlul volumului 1945 és más történetek (1945 şi alte întâmplări), cu un scenariu realizat cu colaborarea mea, Török Ferenc a regizat un film care a avut un succes mondial, distribuit în peste patruzeci de ţări şi distins cu 20 de premii la diferite festivaluri. Volumul s-a bucurat de succes în Italia şi Slovacia, în China se află în faza editării şi este interesat şi un editor englez. Nuvela 1945, Hazatérés (1945, Întoarcere acasă) a fost tradusă în zece limbi. Vorbeşte despre evreii întorşi după holocaust şi despre primirea lor, despre condiţiile existenţiale din Europa postbelică.

– Ai vreun ritual, un mod personal de a scrie, de a căuta teme? Când şi cum scrii? Ai nevoie de vreo condiţie, o stare aparte, un moment prielnic, un impuls?

– De treizeci de ani, mă străduiesc să scriu în fiecare zi. Mai demult mi-a fost mai uşor să petrec un timp mai îndelungat fără să întrerup scrisul. Acum, dacă omul lucrează şi în presă, eşti copleşit de rapiditatea şi multitudinea ştirilor de pe internet, atenţia fiindu-ţi acaparată şi de media comunităţii. În comunicarea accelerată trebuie să învăţăm să deosebim lucrurile importante de cele neimportante, trebuie să ne protejăm pe noi înşine şi timpul nostru de torentul de ştiri inutile, efemere ale lumii exterioare, de propaganda ideologică mascată în ştiri şi de potopul de reclame – acesta este lucrul cel mai important pe care îl pot spune ca scriitor.

Temele mele, în general, le iau din perioada dintre Al Doilea Război Mondial şi prezent. E acută, gravă, dar nu-i tema mea exclusivă nesiguranţa supravieţuitorilor şi a urmaşilor lor, angoasa, existenţa aservită din timpul dictaturii şi problema loialităţii faţă de dictatură, relaţiile complicate dintre generaţiile cu labilitate psihică. Uneori întâlnesc oameni care îmi dăruiesc câte o întâmplare, iar eu recunosc şi în alt context istoric acele motive care mă atrag şi mă inspiră, mă îndeamnă să intru în rolul figurilor şi să le scriu povestea. Trauma transgeneraţională, doliul disimulat, lipsa destinderii, a contactului, dorinţa atingerii, teama şi dorinţa erotică emanată de ele, furia reprimată, înstrăinarea şi sentimentul pierderii identităţii sunt motive recurente în cărţile mele. Pe lângă cunoştinţele mele istorice, experienţa europeană comună a secolului trecut, propriile relaţii umane şi întâmplările care mi s-au relatat, mă bazez, fireşte, pe fantezie.

Dincolo de propria poveste, romanul de astăzi aduce, în multe situaţii, noutăţi prin cercetări de microistorie, prin zugrăvirea unor epoci neglijate, mai ales dacă înfăţişează un mediu, un univers emoţional ori un mod de gândire mai puţin cunoscute de alţii.

În măsura posibilului, lucrez în timpul zilei, dar, când scriu roman, mă văd de multe ori constrâns să mă aşez la tastatură şi în timpul nopţii. Stăpână este întâmplarea care se conturează în lăuntrul meu, eu nu sunt decât scribul mânat de constrângerea comunicării. Viaţa scriitorului, a artistului nu-i una de funcţionar burghez cu cele opt ore tradiţionale de muncă, deşi ne comportăm uneori de parcă ar fi. Din proprie experienţă, pot spune că se poate cel mult îmblânzi, însă nu şi definitiv domestici.

– După câte ştiu, ai fost de mai multe ori în Ardeal. Ce anume te leagă de acest ţinut, ce ai îndrăgit cel mai mult aici? Mă gândesc şi la locuri, dar nu neapărat numai la ele…

– Nu am destul timp pentru călătorii, deşi mi-ar face plăcere să fiu mai frecvent turist. Am petrecut perioade mai lungi la Oradea, Cluj, Târgu-Mureş şi Sighetul Marmaţiei. Străbunicii mei sunt originari din trei ţinuturi ale Monarhiei Austro-Ungare, din trei ţinuturi aparţinând astăzi tot atâtor ţări succesoare. Am fire familiale şi în Transilvania, străbunicul matern a fost feroviar aici, aici s-a şi căsătorit, iar familia tatălui meu a avut şi o ramură arădeană. Mulţi dintre urmaşii lor au devenit bilingvi, au trăit şi au lucrat în medii româneşti, apoi au emigrat în Israel. Am relaţii de prietenie cu scriitori maghiari din Transilvania.

Pe lângă nemijlocita legătură de limbă, pentru mine este extrem de importantă experienţa regională central-europeană, resimţirea universală a conştiinţei minoritare, memoria opresiunii comuniste şi, în ciuda disputelor existente, sentimentul şi comunitatea de destin a naţiunilor mici, naţionalismele care răbufnesc din când în când între marile imperii dornice de extindere. Cunosc bine conflictele etnice din trecut, traumele legate de pierderile de populaţie şi teritorii, rănile provocate de război, dar eu, astăzi, pot să înţeleg spaţiul nostru istoric mai degrabă ca regiune aflată sub ameninţarea marilor puteri. Este şi astăzi o zonă-tampon a politicii mondiale, se află în siajul geopolitic şi al intereselor de piaţă, inclusiv războiul ruşilor împotriva Ucrainei e un astfel de semn.

– Cât de bine cunoşti literatura, cultura română? Există scriitori care au devenit importanţi pentru tine sau opere de referinţă? Care te-au şi influenţat, poate?

– Puţin, mult mai puţin decât ar trebui şi aş vrea să le cunosc, doar câţiva autori, câteva opere. Dar am citit operele lui Cioran apărute în ungureşte, câte ceva de Eliade. Literaturile din Europa Centrală încă nu se cunosc îndeajuns de bine între ele din două motive. Îndeobşte privim spre occident, ne orientăm într-acolo, citim operele care vin de acolo, iar pe de altă parte există literaturi din care ajung la cititori, prin traducere, doar operele cele mai importante ori de succes.

Întrucât am cercetat şi am predat literatură evreiască modernă şi am scris despre ea un volum de eseuri şi unul de studii, am citit şi câţiva autori aparţinând literaturii române: Mihail Sebastian şi Norman Manea, cu operele accesibile şi în limba maghiară.

M-a interesat şi istoria evreilor din Transilvania, apoi din România, cu statutul lor aparte între naţionalismul maghiar şi cel românesc în anii ’20 şi ’30, cu constrângerea opţiunii etnice de după 1918, care a înviorat în regiune conştiinţa etnică evreiască, la fel şi mişcarea sionistă. M-am informat din cărţile de memorii şi jurnale ale autorilor evrei locali, ale căror scrieri îi tratează şi pe evreii români.

Dacă n-ar fi existat 1989, dacă nu s-ar fi prăbuşit imperiul comunist, n-aş fi avut ocazia să citesc aceste crieri. Pentru mine, 1989, schimbarea de regim a reprezentat o eliberare fără asemănare. Revoluţia de la Timişoara, demonstraţiile cu cinci sute de mii de oameni de la Praga, taberele din Ungaria cu refugiaţi din RDG, convoaiele cu ajutoare pentru revoluţia română. 1989 a creat posibilitatea unei noi solidarităţi central-europene şi a unui comportament echitabil cu minorităţile, eu sunt unul care crede în continuare în asta. În fiecare an, de Seder, ne amintim de fuga din Egipt, putând astfel retrăi sentimentul eliberării. Popoarele Europei Centrale nu pot uita anul 1989, pentru că prin el îşi pot crea un destin comun.

Şi scrisul este, în fond, un fel de eliberare, de trecere a unei graniţe, ieşire dintr-un mediu restrâns, fugă spaţială şi temporală din claustrul existenţei umane. În romanele mele, adesea, mă deplasez în străinătate şi/sau mă întorc în deceniile anterioare, pentru autenticitatea cărora am nevoie de studii istorice preliminare, descrieri de epocă, memorii, izvoare de presă, astfel că ele ocupă o bună parte a lecturilor mele premergătoare scrisului. Mi se pare interesant să pun în legătură medii îndepărtate, care se influenţează totuşi reciproc. În timp şi spaţiu, romanul meu Európa szimfónia se întinde între 1945 şi anii şaptezeci, parte a acţiunii desfăşurându-se într-o familie mixtă româno-maghiară din Cluj. Capul familiei este adjunctul secretarului de partid al organizaţiei orăşeneşti, Gheorghe, soţia sa este unguroaică, Enikő, iar fiul lor Andrei/András este violonist a cărui iubită, Maia, emigrează în Germania, iar el, de furie, se revoltă împotriva regimului. Celălalt fir al acţiunii romanului se desfăşoară în Berlinul de Vest, în timpul revoltei studenţeşti din ’68 şi a terorii, în familia directorului filarmonicii de acolo, Wilhelm Kerr, al cărui fiu este un simpatizant al mişcărilor de extrema stângă. Prinde viaţă existenţa a două generaţii, se întrezăresc secretele familiei, firul narativ mergând înapoi până la o tabără de prizonieri sovietică. În trecutul părinţilor se ascund secrete, atât la Cluj, cât şi în Berlinul de Vest. Mine ascunse care explodează în generaţia următoare şi provoacă o repetare aproape identică a destinelor. Genul muzical din titlu simbolizează Europa ruptă în două, cea a războiului rece, dar ridică şi un monument iubirii.

Pentru acest roman aveam nevoie de un tablou al realităţilor din România. Presa vremii de atunci, două generaţii de prieteni emigraţi din Ardeal, studii engleze şi maghiare m-au ajutat să mă orientez în societatea românească a acelui timp. Chiar şi aşa, a fost o întreprindere în care puteam să-mi rup gâtul, temeritatea de a zugrăvi într-un roman istoria unei jumătăţi de secol, de la Cluj la Berlinul de Vest, în care apar epoci de importanţă-cheie din perspectivă istorică. Sper foarte mult că se va putea realiza, mai devreme sau mai târziu, şi proiectul turnării unui film sau al unui serial tv. Adaptarea ar putea fi materializată în ambele forme. Subvenţiile de stat pentru filme sunt, în parte, rezultatele unor decizii politice, astfel că există perspectiva unei şanse dublate, cu parteneri pentru o coproducţie internaţională lucrurile putându-se mişca mai uşor. Am urmărit cu viu interes şi mare atenţie ultimii cincisprezece ani ai noului val al filmului românesc, ca şi spectacolele unor mari regizori români puse în scenă la Cluj şi Budapesta.

– După părerea ta, crezi că-i de ajuns cât au făcut scriitorii, traducătorii pentru cunoaşterea reciprocă a celor două culturi? Ce s-ar mai putea face? Sau de unde s-ar putea aştepta susţinere, îndemn?

– Creşterea subvenţionării traducerilor reprezintă o problemă-cheie, ca şi buna organizare a unor întâlniri, care îi pot determina pe participanţi să citească operele celeilalte culturi şi să le facă cunoscute. Foarte importante ar fi şi coproducţiile cinematografice, adaptările literare, care ar putea lărgi perspectiva imaginii pe care o avem unii despre alţii şi despre istoria comună. Pentru asta, artiştilor trebuie să li se asigure un spaţiu de mişcare neîngrădit. Şi un succes internaţional comun ar putea să mai risipească din prejudecăţi, pentru că am putea impune culturile acestui spaţiu şi la nivel regional în conştiinţa publică prin streaming, prin intermediul Netflix şi a partenerilor săi. Războiul ruso-ucrainean readuce Europa Centrală în atenţia occidentului, pentru că este acea regiune a lumii în care experienţa suferinţei umane a dat de multe ori peste margini.

– Ne aflăm în situaţia fericită că foarte mulţi scriitori şi traducători maghiari, mai ales transilvăneni, cunosc limba română şi au transferat multe opere în cultura maghiară. Pe baza acestora, ai putea să faci o comparaţie, o paralelă între cele două literaturi şi să le aşezi în literatura universală? Ai simţit, ai sesizat vreo influenţă reciprocă? În teme, stiluri, tendinţe?

– Un lucru e sigur, anume că materia experienţei dictaturii încă se află în viscerele noastre şi se reflectă în anumite opere. Mie, pentru că tema aceasta îmi este extrem de apropiată şi importantă, asta mi-a atras în primul rând atenţia în trilogia lui Mircea Cărtărescu, Orbitor, când am citit volumul Aripa dreaptă în traducerea realizată de Koszta Gabriella. Un astfel de lucru înrudeşte cele două literaturi. În perioada de sfârşit, dictatura din România a fost mult mai brutală decât cea din Ungaria, de aceea şi literatura îi păstrează mai apăsat amintirea. Cruzimea dictaturii din România este zugrăvită de proaspăta carte a lui Visky András, Kitelepítés (Evacuare) şi de A fehér király (Regele alb) a lui Dragomán György, dar şi alte opere se inspiră de aici, din această temă importantă şi pentru mine. Această experienţă s-a mutat în noi şi nu ne lasă să uităm.

– Foarte curând va apărea în traducere românească romanul tău intitulat Keleti pályudvar, végállomás (Gara de Est, cap de linie), în care este descrisă perioada de după războiul mondial, viaţa de toate zilele, problemele, soarta comunităţii evreieşti din Ungaria.  În ce măsură eşti legat prin fire personale de această temă, dincolo de firele comunitare?

– Romanul Gara de Est, cap de linie, a cărui acţiune se petrece în 1949, este un tablou social cuprinzător al parcursului dihotomic al evreilor supravieţuitori ai holocaustului în timpul dictaturii. Prin intermediul fiicei comuniste, Kata, familia burgheză laică Engel ajunge în relaţii familiale chinuitoare cu ofiţerul de securitate Benedek György, care o ia de soţie pe Kata, în timp ce capul familiei, avocat, nu-şi poate reveni din doliu, după ce crucile cu săgeţi i-au ucis fiul în 1944, iar noua putere în stat îl ameninţă şi cu pierderea serviciului, fata sa încercând să-i asigure o cale de scăpare. În acest timp, Benedek tocmai îl anchetează pe mic-burghezul Friedmann Beniamin, sionist religios care organiza emigrarea în Israel, şi împreună cu care a salvat oameni prigoniţi în 1944, însă securitatea statului îi încredinţează, deloc întâmplător, tocmai lui sarcina de a încerca să-l amestece pe Friedmann în procesul Rajk, bazat pe mărturii false.

În plan secund apare evreimea aservită a Ungariei dictatoriale, cu diversele sale stratificări. După nazişti şi colaboraţionişti, sunt ameninţaţi şi de regimul comunist, asta în timp ce o parte a supravieţuitorilor speră să găsească o lume nouă, identitate şi mântuire tocmai în comunism, din moment ce lumea veche a dispărut. Se ajunge la confruntare, mecanismul nimicitor al dictaturii distrugând familii întregi, inclusiv ale propriilor oameni, determinându-i pe cei ce rămân şi pe cei ce se pregătesc de plecare să ia decizii disperate.

De multe ori, antisemiţii vor să arunce comunismul pe umerii evreilor, deoarece mulţi dintre conducătorii, susţinătorii mişcării care promitea salvarea erau de origine evreiască, asta în timp ce dictatura a aruncat în închisori, a nimicit conducători evrei, a dizolvat mişcarea sionistă, a clătinat sistemul instituţional religios mozaic şi aşa foarte slăbit după holocaust. Romanul prezintă nuanţat epoca aceasta, pune în lumină şi efectele târzii, arată cât de greu, de jenaţi se uită îndărăt la acele vremuri, pentru că le este ruşine de propriile speranţe de odinioară, de colaboraţionismul lor. A fost vorba despre o iluzie complexă de modernizare, care promitea, prin mobilizare socială, o carieră, condiţii de trai, emancipare şi celor mai săraci (reprezentanţii muncitorimii, ai ţărănimii), iar prigoniţilor, stigmatizaţilor de dinainte le promitea securitate, egalitate şi şansa de a ocupa în stat funcţii care anterior le erau interzise. Regimul a promis şi i-a înşelat pe mulţi, pe alţii i-a împins la învrăjbire. Pe lângă mediul social, m-am străduit să dezvălui şi mecanismele de funcţionare ale dictaturii.

În ceea ce priveşte partea a doua a întrebării: primii douăzeci şi patru de ani ai vieţii i-am trăit în dictatură. Am avut încă ocazia să văd de aproape stratificarea oprimării, funcţionarea regimului. Am cunoscut mai multe modele de comportament. Dar mai cu seamă acomodarea la dictatură, cu scopul construirii unei cariere, în primul rând, căutarea portiţelor, înşelarea regimului prin trucuri mai mici sau mai mari, dar am resimţit şi supravegherea, şi delaţiunea.

Mulţi considerau că după nazism, comunismul este răul mai mic. În plus, în anii ’60, ’70 şi ’80, în dictatura „înmuiată” din Ungaria, în „cea mai veselă baracă”, se putea sesiza că asta, într-adevăr, nu-i ca în anii ’50. Pe mine, copil sensibil, m-a afectat opresiunea şi discursul dual, secretomania existenţei. M-am revoltat încă din adolescenţă împotriva lor prin discurs liber, critică, citind literatură de samizdat, apoi am participat la demonstraţiile din 1988, la o parte a întrunirilor opoziţiei, am şi scris despre ele, împreună cu filmele noi care au început să dezvăluie trecutul. Dar cunosc şi ruşinea victimei de odinioară, teama, tăcerea sufocantă, şi mă întristez să văd din nou pericolele care pândesc democraţiile liberale europene.

– Revii şi în alte scrieri la tema aceasta. Simţi că ar trebui să se spună mai multe lucruri despre ea, că vălul uitării s-a lăsat prea repede peste tragedia evreimii? Ori e o obsesie, o problemă existenţială?

– Nu numai holocaustul, dar nici funcţionarea regimului comunist n-a fost o temă îndeajuns de profund tratată în literatura de după 1990 din Ungaria. Dictatura de puf a avut parte de o prelucrare aşijderea. Reflexele dictaturii, inducerea fricii, căutarea duşmanilor şi a ţapului ispăşitor supravieţuiesc în societăţile est-europene. În câţiva ani, prin propagandă politică subversivă, conştiinţa unei societăţi se poate modela şi astăzi. Temele cărţilor mele se află în problemele grave ale existenţei comune în acest spaţiu istoric, fie că scriu despre supravieţuitorii holocaustului, fie despre copilărie, fie că prezint dictatura din Ungaria sau România.

– Mai multe dintre scrierile tale sunt deja traduse în diferite limbi. Faptul în sine că ţi s-au tradus cărţile te-a determinat să urmăreşti cu mai mare interes literatura şi cultura limbii adoptive? Poate ai citit mai mult, ca să le cunoşti şi să le apreciezi mai bine?

– De regulă, citesc după alte criterii. Atenţia mi-e stârnită de temă sau vreo notă particulară, de stil. Dar înţeleg problema invocată de tine. Cum am mai spus, marea literatură a marilor limbi occidentale atrage, indiscutabil, o atenţie mărită şi din Europa Centrală, mai mare decât literaturile reciproce. Cu ocazia câte unei prezenţe în străinătate, omul încearcă, bineînţeles, să se informeze şi să-şi facă o impresie, chiar dacă până atunci avea cunoştinţe lacunare. Sau e apăsat de sentimentul golului… E un paradox, dar poate nu ne citim unii pe alţii şi pentru că avem experienţe asemănătoare.

Pentru cititorul român ar putea prezenta interes faptul că în revista evreiască Szombat, o publicaţie politică, ştiinţifică şi culturală, al cărei redactor-şef sunt, am publicat şi anterior grupaje despre evreimea română, despre cultura şi spaţiul ei vital, intenţionăm să continuăm şi anul acesta cu un număr românesc despre Transilvania.

Însă scriitorii, redactorii de publicaţii nu pot suplini construirea de relaţii instituţionale, difuzarea culturii unei limbi de mică circulaţie necesită sprijin. În acest domeniu, cei mai importanţi sunt traducătorii. Iar sarcina diplomaţiei culturale rezidă în fixarea în conştiinţa lumii a literaturii unei limbi. Pe acest drum, cum am observat urmărind standurile festivalurilor de carte, România a făcut paşi mari în anii trecuţi. La Ierusalim, dacă îmi amintesc bine, am văzut la standul ei o fotografie imensă a cercetătorului Cabalei, Moshe Idel, originar din România. Prin politica de stimulare a traducerii, şi Ungaria se străduieşte să întărească prezenţa literaturii maghiare în arena internaţională.

– Eşti şi redactor de revistă, deci parte a presei culturale. Cu ce greutăţi se luptă o revistă culturală în Ungaria? Cum îşi asigură finanţarea şi continuitatea? Cum arată editarea de carte şi distribuţia?

– Problema sprijinului material în domeniul culturii, al cărţilor şi revistelor, e extrem de grea acum, când oamenii citesc mai puţin, cel puţin în forma tradiţională. Ca redactor de revistă, mai cu seamă în cazul unei comunităţi a cărei majoritate a fost nimicită de nazişti la vremea lor, căreia dictatura i-a distrus sistemul instituţional, când cei treizeci de ani trecuţi de la schimbarea de regim abia dacă au fost de-ajuns pentru reconstruirea unei părţi a instituţiilor, experienţa de care dispun este insuficientă. Existenţa comunităţii, cultura, reconstruirea instituţiilor culturale, literatura, toate se confruntă cu mari greutăţi. În ordinea scopurilor subvenţionate, cultura se află, de regulă, pe ultimul loc. Subvenţiile de stat ajung, în primul rând, la cei care reprezintă ideile, orientarea politică a celor de la putere. Revista Szombat este variată, diversificată, îşi păstrează – de trei decenii deja – spiritul deschis, critic şi îşi deschide paginile pentru autori de concepţii felurite pe care îi interesează comunitatea, cultura, tradiţia evreiască. Nici nu trebuie să mai spun, cred, că situaţia unei reviste independente este întotdeauna mult mai grea.

Tipărirea cărţii se confruntă cu aceeaşi situaţie grea, ca oriunde în altă parte, de altfel, într-o ţară de asemenea mărime, nu prea bogată. Marile edituri şi marii distribuitori au cumpărat editurile mai mici, mare parte din media este subvenţionată, are caracter promoţional. Acestea domină piaţa. Situaţia editurilor independente care publică literatură de calitate s-a îngreunat, la fel ca şi a autorilor. Dar literatura funcţionează, apar cărţi, oamenii citesc, chiar dacă numărul exemplarelor vândute este simţitor mai redus decât în urmă cu câteva decenii.

– Ce scrii acum? Care este, acum, proiectul cel mai important pe care vrei să-l realizezi? Dar cel de perspectivă?

– În trecutul apropiat am lucrat la continuarea romanului Pisicile lui Kafka, intitulat Kafka sírja (Mormântul lui Kafka), din care au apărut deja fragmente. Intenţionez să editez un volum de nuvele fin corelate sub titlul Nem alszik, nem szunnyad (Nu doarme, nu moţăie), care înfăţişează lumea cartierului evreiesc din Budapesta, deceniile de după schimbarea de regim, experienţa a trei generaţii. După scenariul pe care l-am scris după una dintre nuvelele volumului, compozitorul Rózsa Pál a compus o operă modernă. El a mai compus o operă şi după o altă nuvelă de-a mea, după A leghosszabb éjszaka (Noaptea cea mai lungă), tot după scenariul meu. Nuvela aceasta i-a trezit interesul şi unui regizor de film, dar acesta e un proiect de durată. De la ideea filmului după nuvela mea de demult, 1945, până la materializarea proiectului au trecut doisprezece ani, aşa că ştiu bine că am nevoie de multă răbdare. Lucrez şi la un roman, dar se află în elaborare şi ar fi prematur să vorbesc despre el.

– Îţi mulţumesc mult pentru răbdare.

Interviu realizat de Kocsis Francisko

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 22-27]