setări avansate de lumină e un debut în care Diana Cornea lucrează cu multă notație diafană și detalii captate cu subtilitate, pe care le circumscrie unor insta-story-uri care prind, în glisajul lor, multă fragilitate. Nu e nimic pastelat, sau romantizat aici, însă, ci mai degrabă o vibrație discret-stilizată ce străbate poezia asta de la un capăt la altul, o fragilitate a perspectivei, a felului în care poeta jonglează cu ea, decât o fragilitate propriu-zisă. Cu toată „inflația” de imagini ale unei materialități vaporoase, însă, textele au aerul unor emisii mai degrabă puternice, care vorbesc pe un ton pe cât de minimizat, pe atât de hotărât și precis despre lucrurile pe care cade privirea poetei, sunt o colecție de glitch-uri construite cu multă forță, chiar dacă nota lor generală trimite, mai degrabă, spre o poetică a sensibilității.

Nu că nu ar fi câteva zone de sensibilitate aici, atât doar că Diana Cornea le gestionează mai degrabă printr-un soi de implozie a momentelor, instantanee volatile cu o intensitate ridicată, pe care le pulverizează din loc în loc cu efectul unor ricoșee imagistice puternice. E evident, în acest sens, că vizualul e punctul forte al acestui debut. Diana Cornea își construiește aici (și o face cu succes) o adevărată mitologie a imaginii, în care operează cu distanțe, câmpuri vizuale și amplitudini pentru a-și trasa studiile ei de subiect, care subiect, până la urmă, nici nu contează așa de mult, poate fi vorba de niște stări sau momente în cuplu, reminiscențe de tot soiul, textuări urbanistice, ori eco-vegetale, ceea ce contează, până la urmă, e felul în care poemele îl trasează în tușe sensibile la toate mișcările din jur: „în ultima vreme când mă trezesc/ devin tot mai impresionată de momentele/ de observație/ decât de acțiunea din vis// lucruri ciudate ni se arată/ printre construcții de alb orbitor/ peisaje din care pot doar să absorb/ lumină cu lungime de undă specifică/ spectrului roșu apropiat de infraroșu/ de fuziune spre albastru închis// noi le-am numit generic/ sarcini delicate/ aceste captări în care mediul/ (fie el și artificial) primează/ unde implicarea personală nu contează/ de altfel, nici nu prea există”, sarcini delicate. E mult exercițiu de luciditate într-un fragment precum cel tocmai citat, în care modul de lucru al poemelor e descris cu maximă acuratețe ca fiind unul dedicat „captărilor” și mai puțin unul al temei. Ele sunt, de fapt, în sine, o temă importantă în volum, îi rezumă destul de concret psihologia, iar textele o dovedesc nu odată, cum e cazul, dincolo de textul de mai sus, al următoarei secvențe: „în captări de imagini mă ajustez/ în amplitudinea câmpului vizual/ complet sensibilă până la extrem/ ne-am setat singuri distanța/ ca înlocuitor pentru atașament”, e seacă vremea în bergamo. Se vede, din ambele fragmente, faptul că tot procesul ăsta implică și-o strategie „narativă” asumată, că procesarea imaginilor & rulajul captărilor Dianei Cornea se face în baza unui soi de „pact” al creației, cu sacrificiul emoției, ori mai degrabă a reflecției ei imediate. 

E vizibilă, adică, nu doar în fragmente precum cele tocmai citate, ci ca un mod de autoreglaj al vocii eterice care străbate volumul de la un capăt la altul un soi de epurare, o acțiune „antiseptică” care lucrează prin mimarea emoției, sau mai bine zis, prin insinuarea ei, decât prin decupaje afective propriu-zise, totul cu un soi de artificializare voită care contribuie la atmosfera de sensibilitate eerie în care poemele își rulează reveriile. Politica asta se face printr-un discurs care uneori prinde nuanțe postumane, poezia Dianei Cornea aduce, pe alocuri, câteva reflecții de tip Siri, prin care își deconspiră cu o sinceritate bruscă și lipsită de afect zonele de vulnerabilitate: „e perioada de meta-tristețe/ mă uit la organe frumos/ conturate și plâng”, contactul cu solul a fost cel mai dificil. E o „tandrețe digitală”, cum o numește la un moment dat, care face o razie prin poemele astea și le încarcă cu un soi de emoție reținută (nu absentă, deci, dar bine dozată până spre abstinență). Textele Dianei Cornea lasă senzația, peste tot, că își rulează episoadele de conspect minuțios (căci asta fac în majoritatea locurilor, trasează un fel de scheme aplicate, în care primează mecanica lucrurilor) cu sentimentul că nu o atinge mai nimic, printr-o voce rece, lipsită de modulații pronunțate, cu inflexiuni care sună cool cu tot minimalismul emisiei. Nu e ferită, însă, o astfel de opțiune de o anumită sterilitate care atacă poemele din loc în loc, care uneori frizează locuri monotone cu toată fizionomia asta calmă și lipsită de asperități. Textele recuperează, însă, în amplitudine, mai de fiecare dată, prin felul studiat în care își depanează schemele. Studiul luminii, al formelor și a felului în care prima se reflectă pe cele din urmă, cam astea sunt mișcările esențiale în poezia asta lo-fi, care reușește să transmită foarte bine emoția încapsulată pe care aproape fiecare dintre poeme o înglobează. Exercițiile astea de esențializare țin, până la urmă, și de o calitate poate mai puțin vizibilă a textelor, dar sigură, și anume, dincolo de consistența lor cerebrală, o anume predispoziție culturală care animă poemele astea, un ochi format care studiază totul din perspectivă estetică.

Altfel spus, Diana Cornea are suficiente lecturi la activ încât să își gestioneze cam toate coregrafiile poetice sub forma unor miniaturi cu execuție perfectă, atent calculată, care sună și, mai ales arată bine, prin felul în care rulează imagini și lucrează cu percepții. Aproape toate versurile funcționează ca niște descrieri ale unor instantanee volatilo-narcotizate, construite cu un hedonism vizual care mizează puternic pe mici epifanii superioare, care contribuie, toate, la o reverie cu accente botanice, pe alocuri (mătasea broaștei), când nu industrial-decadente, care străbate „extenuant de frumos” volumul.

Nimic de zis, e aici o poezie care sună bine și atinge, chiar cu economia emisiei lirice, niște zone de profunzime destul de largi și lasă în urmă, oricum, niște imagini cu un impact vizual tare. O voce milenial-nostalgico-eco mai rară în poezia din ultima vreme, undeva între Alex Văsieș (prin felul în care supune analizei stările pe care le propune) și, ceva mai recent, Adelina Pascale (cu similarități sonore și stilistice), una care trasează hotărât lumea, în orice caz, după criterii rafinate. Un rafinament care, dublat de un unghi vizual mereu gata să capteze mișcările cele mai fine, indiferent că poemele vorbesc despre o stare în cuplu, desfășoară reflecții naturiste, ori conspectează minuțios Orașul industrializat, face din setări avansate de lumină un debut cinematic și cu filtre poetice de mare efect.

_______________

* Diana Cornea, setări avansate de lumină, Editura OMG Publishing, Alba Iulia, 2022

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 41-42]