Christian FERENCZ-FLATZ – Trei șanse ratate. Despre Inimi cicatrizate al lui Radu Jude

inimi-3

Inimi cicatrizate este – la fel ca Aferim! sau Țara moartă („documentarul” pregătit de Jude din fotografiile lui Costică Acsinte) – un experiment în genul filmului istoric. Acest experiment constă în încercarea de a pune trecutul istoric în tensiune cu prezentul, creând rime sau ecouri între ele. Iar dacă un atare demers a izbutit admirabil în Aferim!, merită spus pe scurt de ce Inimi cicatrizate n-ajunge totuși la o reușită similară. Succesul lui Aferim! se datora, în esență, unei combinații de două circumstanțe: pe de o parte, faptului că, abordând perioada pre-pașoptistă1, el nimerise peste o pată oarbă, netapetată cu clișee, din imaginarul istoric popular, iar pe de altă parte, faptului că, referindu-se la tema robiei țigănești, el lovise eficace un punct nevralgic în conștiința publică a prezentului. Or, dacă Inimi cicatrizate nu produce un scurt-circuit similar în pofida eforturilor lui Jude, acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că perioada la care se referă filmul, în speță interbelicului, este deja obiectul unui clișeu persistent, pe care el nu face îndeajuns să-l contrarieze; în al doilea rând, faptului că tema prin care filmul ar fi vrut să atingă prezentul, în speță ascensiunea naționalismului extremist în anii 30 și ecourile sale prezente, nu devine suficient de acută măcar și numai fiindcă ea e la rândul ei deja o parte amplu metabolizată a clișeului cu pricina, iar cele câteva încercări altminteri ingenioase pe care le întreprinde Jude pentru a nuanța tema – prin aluzii comice („Mozart și Marin”), small-talk politic sau știri radio electorale – nu sunt suficiente pentru a o face să sune a mai mult decât o lozincă placată peste un material mai curând refractar la ea. Privită sub acest aspect, problema filmului nu este deci până la urmă aceea că el nu oferă o reprezentare suficient de autentică în termeni realiști a perioadei interbelice, ci dimpotrivă aceea că el cimentează același vechi clișeu al interbelicului cu legionari, amoruri, romanțe și discuții filozofic-literare, pe care ar fi trebuit mai întâi să-l demonteze pentru a reuși în tratamentul său ce-a reușit Aferim! fără preparații similare. – Și totuși: prin trei detalii anume ale filmului său, Jude atinge deopotrivă niște teme, care ar fi putut eventual obține efectul istoric dorit.  Citește în continuare →

Christian Ferencz-Flatz – Cinemaul direct față cu istoria. Câteva note despre Sieranevada

sieranevada-cristi-puiu

1. Într-o cronică apărută de curând pe blogul său, Andrei Gorzo vedea în Sieranevada un simptom al „clasicizării” cinemaului lui Puiu, care ar bate de la o vreme „magisterial pasul pe loc” în vreme ce gustul publicului larg l-a ajuns din urmă1 – de aici și succesul aproape nesperat al filmului. Gorzo se referă în cronica sa în primă instanță la tematica filmului, considerând că Puiu s-ar fi „instalat confortabil” într-un „mod de a vedea lumea” pe care literatura, teatrul și cinemaul l-au demonetizat de mult, dar judecata sa are deopotrivă și o dimensiune stilistică, sugerând că Puiu – spre deosebire de Jude, după cum consideră Gorzo – a încetat să mai fie inovator în egală măsură și la nivelul expresiei cinematografice. Formulată în acești termeni, judecata sa își găsește, păstrând proporțiile, un precedent teoretic grăitor într-o cronică scrisă de André Bazin la sfârșitul anilor 1940 despre unul dintre filmele lui Dreyer. Bazin scrie aici: „Precum contemporanul său, Ivan cel Groaznic, acesta este un film care nu e în acord cu prezentul, un fel de capodoperă anacronică și fără vârstă. Poate că o artă mult mai evoluată cum este literatura îi permite scriitorului să rămână toată viața fidel unui anume stil și unei anume tehnici, dar cineastul nu se bucură de o atare independență. S-ar putea spune că în cinema nu există valoare intrinsecă. Dimpotrivă, geniul personal nu poate lucra aici decât în măsura în care împinge înainte frontul cinematografiei însăși. Căci, oricât de frumos ar fi el altminteri, un film care nu face să avanseze cinemaul nu e cinema până la capăt, nefiind în acord cu sensibilitatea actuală a publicului.”2 Tocmai de aceea, conchide Bazin, „Carl Dreyer e în continuare la fel de mare, dar opera sa, care a intrat de 15 ani în istorie, nu iese de acolo prin Dies Irae”. La fel, Puiu este, potrivit lui Gorzo, „cea mai importantă figură din istoria filmului românesc”, dar a încetat cu toate acestea să mai fie un înnoitor, instalându-se momentan „în poziția de clasic în viață”. Citește în continuare →