Nu e nimic mai serios decât, suferind fiind, să scrii suferința, să scrii din chiar centrul incandescent al agoniei, dintr-un non-loc și non-timp care e pe cale să te absoarbă, să te aneantizeze. Și totuși, după cum remarca Al. Cistelecan în Cuvântul-înainte, Aurel Pantea exact din acest spațiu-timp imposibil își scrie poezia din ultimul volum, Psaltirea de noapte. Oricât de paradoxal ar părea, poezia e singura care se poate apropia de punctul terminus al tuturor angoaselor noastre, pe care limbajul convențional nu-l poate nici măcar aproxima, doar cel poetic dispunând de câteva instrumente care pot sonda insondabilul.

Aurel Pantea a mai coborât în abisurile celuilalt tărâm cu temeritatea unui super-erou ce se aruncă fără teamă în lupta cu balaurii cei mai fioroși și iese biruitor din ea. A ieșit și din Negru pe negru, și din Nimicitorul și din O înserare nepământeană. Dar Psaltirea… are ceva definitiv și exemplar, nu e doar un jurnal liric al unor confruntări teribile cu monștrii propriului abis, nici un tablou al unei vieți ajunse la crepuscul, e ceva mult mai înspăimântător și cu o miză existențială uriașă. Pare a fi un fel de bătălie finală, un Armaghedon, în care poetul își joacă ultima carte. Descărnată de orice artificii stilistice, de orice inserție mistificatoare de sentimentalism, lamento, bocet, victimizare, care ar putea-o estetiza și umaniza, ceea ce, în condițiile date, ar fi totuna cu lașitatea, poezia din Psaltirea… lui Aurel Pantea alunecă în viziunea de o atrocitate pură, lucidă, a propriei dezintegrări, neîncetând să rămână rugăciune: trăiesc un timp în care toate vîrstele dor. / încă puțin și nimic n-o să mai doară, / pentru că nu va mai fi ce să doară. / Doamne, câtă seninătate în marele triumf mineral (trăiesc un timp în care toate vârstele dor, p. 35) Acest vuiet al iminentei nimiciri a propriului trup atinge cote paroxistice când, uluit, poetul e silit să accepte, nu fără a se împotrivi, scindarea trup-nume, unul dispărând definitiv, întorcându-se în țărâna din care a fost luat, celălalt rămânând un orfan, care nu-și mai găsește trup, alăturându-se unei mulțimi de nume, ale tuturor celor care au populat istoria. Viziunea numelor abandonate e sfâșietoare și dă unul din cele mai puternice poeme ale volumului: în cele din urmă ne despărțim / de numele noastre, / dar ele continuă cutremurate / să caute un trup / și, înspământate, găsesc alte nume, / ca niște neîndurători stăpâni (…) (în cele din urmă ne despărțin, p. 23).

Figura ascetică, hieratizată a poetului din ultimele sale apariții se transpune în trupul său poetic. Asemeni marilor asceți ai deșertului, care împrumută ceva din asprimea și uscăciunea mediului în care se nevoiesc, poezia lui Pantea devine o replică a sa, având consistența nisipului, a mineralului. Doar luciditatea teribilă – o luciditate călâie pârjolește totul în jur (p.52), care e deopotrivă binecuvântare și blestem, îi permite să privească în ochi atât moartea, cât și pe Dumnezeu. El deja le-a întors spatele semenilor și se adresează realităților ultime, cu un ultim, colosal, efort, care poate fi sisific, ducând existența în absurd, sau, dimpotrivă, poate avea o finalitate cristică, salvifică. Terifiantă rămâne îndoiala aflării pe un drum al condamnării veșnice au al salvării: rămâne din ce ai fi putut imgina / despre moarte / ceva de neimaginat, // de exemplu, cum ai veni Tu / și la venirea Ta s-ar înghesui / multe să te vadă / și nu toate ar reuși, / și nu ar sta să judece dacă drumul de parcurs / e al lui Sisif / sau e calea spre Golgota (…) (rămâne din ce ai fi putut imagina, p. 32).

Căutarea iluminării, a expierii, e firul roșu al întregului volum, dar Pantea nu eșuează în disperarea celui care se zbate să obțină mântuirea, să-l convingă pe Dumnezeu să i se comunice, să-i ofere clemența. Mai degrabă, tăcerea divinului e primită ca un dar, o restrângere a atotputerniciei divine, căci îi oferă penitentului șansa de a se comunica, de a se confesa fără a fi strivit: fier înroșit e păcatul, Doamne Isuse Hristoase, / viață aprinsă / în anticamera morții, iarnă topită / de o mare rușine, sunt neîntreruptă / așteptare a unui glas în care ți se ascunde prezența, / vorbesc în tăcerile Tale (fier înroșit e păcatul, Doamne Isuse Hristoase, p.34) Densă, poezia devine, din rugăciune, monovers sau capătă precizie de haiku, deci fulgurație, născută din fervența rugătorului care, inevitabil, ajunge să-și rostogolească toate cuvintele în tăcerea divină, dar fără a ajunge să se dizolve, încă, în această muțenie divină. În ciuda precarității trupului, acesta e locul de intersecție al tuturor vocilor, ecourilor, timpurilor, singurătăților care l-au bântuit de-a lungul vieții, care acum revin, ca trezite dintr-o lungă amorțire, și-l cuprind în dansul lor imponderabil.

Ultimul poem e smuls cu greu din dezagregare, din acel somn în care cade ființa încetul cu încetul. Vocea poetului vine dintr-o altă lume, cea în care morții îi sunt mai aproape decât viii: nu există ninsoare mai ușoară / decât aceasta: / să fulguie lin cu imagini / din viețile trecute, / privește, Doamne, cum se prefac / valurile zăpezilor în giulgiu / pentru morții de demult (nu există ninsoare mai ușoară, p.65). Volum de un mare tragism al unuia din marii noștri poeți neoexpresioniști, Psaltirea de noapte e o provocare inclementă a tuturor amăgirilor și imposturii în care se complace fiecare ființă umană.

___________

*Psaltirea de noapte, Editura Tracus Arte, București, 2026, 65 p.

[Vatra, nr. 3-4/2026, p. 46]