Ca niște mici bile delicate, care stau să se spargă, sunt poemele din debutul Danielei Vizireanu. nu va ajunge aici dispariția e o colecție-bijuterie care încapsulează momente personale decupate aparent aleatoriu, pentru a reface o biografie ce stă sub semnul fragilității. Cred că efectul poemelor ei vine tocmai de aici, dintr-o anume melodicitate fado și din finețea elegiacă sub semnul căruia își așază evenimentele biografice din placheta asta, indiferent că vorbește despre prietenie sau episoade din familie în spatele cărora se ghicește mereu un regret, dacă nu chiar trauma.

Există în textele astea o anume subtilitate a viziunii care le acoperă ca o cupolă, sub umbrela căreia Daniela Vizireanu le gestionează foarte eficient, departe de orice stridențe de tonalitate sau formă. Proiectul ăsta de recuperare biografică, central în nu va ajunge aici dispariția, se derulează, altfel spus, în singurătate și reflexie, dar fără o finalitate transparentă, în sensul de „reportaj” biografic propriu-zis și cam atât (cu toate că textele îl refac foarte fidel, în detalii esențializate, mai ales primele), ci mai degrabă, așa cum o zice chiar într-un poem de pe la începutul volumului, în căutarea unui ritm doar al ei: „poate că în unele momente/ lumea va fi asimilată/ prin discernământul/ vulcanilor islandezi,/ foarte îndepărtați,/ când nu există altceva/ decât liniștea cuibului părăsit/ în ninsoare.// visători și murdari pe călcâie,/ memoria mea stringentă –/ o armată de scaieți în ploaie.// dacă te supără ceva/ urcă-te în acel aro vernil/ și dă-i bătaie./ acolo ne jucam încercând/ să scoatem buretele scaunelor,/ fascinați de mirosul motorinei,/ cine rezistă mai mult cu palma/ pe tabla înfierbântată?”, un ritm doar al meu. E foarte comun acest transfer dinspre o zonă de reflecție existențială ceva mai universală, cu tușe eco/ vegetale/ umanitare, general vorbind, spre un spațiu de manevră mai concret, al decupajului personal, iar la Daniela Vizireanu el are loc mai mereu printr-un soi de sintaxă a unui dublet de tipul fragil/ puternic.

Memoria, această temă centrală a poemelor ei, e ridicată la rang de mecanism complex, capabil să producă seisme puternice, chiar și-atunci când pare că e descrisă în termeni inofensivi, din spectrul inocenței: „mi se întâmplă să observ că amintirile/ se modifică tot timpul/ parcă-ar avea fragilitatea mugurilor/ de copac primăvara./ ultima suflare și curajul unei mame focă/ de a-și apăra puii născuți prematur/ pe coasta namibiei./ o mișcare de pe o parte pe alta,/ pătura în jurul corpului,/ o foaie mototolită de un copil furios/ în sala de clasă.”, derapaj senzorial. Genul ăsta de reflex al contradicțiilor, felul în care Daniela Vizireanu știe să vorbească despre lucruri grave folosind un limbaj mai degrabă diafan-traumatic individualizează poemele din acest debut, iar odată cu trecerea la al doilea grupaj el devine regula, se insinuează tot mai des la suprafață. Tensiunea declanșată de declicul biografic e redirecționată aici mult mai mult spre o zonă a imaginilor acalmiei, a spațiilor de respiro care vin la pachet pe fond de acumulare aluvionară. Textele capătă accente ceva mai senzoriale în încercarea lor de a vorbi despre blândețe și civilizație (sau absența lor), pentru că pretextul biografic din primul grupaj e îndreptat aici spre o zonă cu bătaie acțiune ceva mai largă. Cumva, de la poemele de început, care descriau foarte practic și recognoscibil toate avatarele copilăriei rurale (aceste embleme generaționale, de la cultura pop, vezi poemul adolescența mea în filme, la gesturi și simboluri fundamental universale pentru anii 2000), poezia Danielei străbate o cale lungă, până în punctul reflecției morale care centralizează experiența biografică și vine ca urmare a procesului ei de „prelucrare” (a se vedea superbul slavă picioarelor, o reverie ecologică în tușe postapocaliptice).

Inevitabil, finalul volumului reia exercițiul biografic, într-un lung poem din grupajul III care rezumă frumos cam tot ce face Daniela Vizireanu în volum, dar o face în cheia imaginilor contrastante de care vorbeam mai sus, la capătul acestui proces transformator, de unde iese altfel decât cum a intrat: „au fost dimineți și seri,/ apusuri întinse cu dalta,/ perfecțiunea prinsă în menghina satului,/ zile când nu ne mai încăpeam în piele,/ nu va ajunge aici dispariția,/ nu cea dintre gherilă și fluturi./ mică cetate de sentimente ratate/ fie soare, fie vânt,/ treci tu prin mine,/ imaginează-ți că sunt un luminiș tânăr/ în pline descărcări electrice.// câte lumi și câte morți, câtă iubire a fost.”, (când eram fetiță credeam că fiecare loc). Cu inteligență și mult instinct artistic are loc această metamorfoză; ambele dau un debut care merită citit fie și doar pentru exercițiul meditației blând-recuperatoare pe care o propune Daniela Vizireanu.

________________

* Daniela Vizireanu, nu va ajunge aici dispariția, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2025

*

Delululand, acest rollercoaster vizual cu care debutează Cristina Boncea, e un volum care nu se recomandă printr-o grilă tradițională de lectură. Cumva în apropierea altor debuturi similare apărute în ultimii ani (Tudor Pop, Softboi Mimosa, și Elena Boldor, Traxx, ambele publicate la aceeași editură în 2019, respectiv 2021, sunt doar două exemple), poemele de aici sunt extrem de alerte, deschid abrupt o plachetă „neortodoxă” inclusiv judecând după titlu & copertă, catchy ambele.

Apropo de titlu, îți dai seama rapid, încă de la nivelul ăsta, că Delululand va fi o călătorie palpitantă: Cristina Boncea se poziționează astfel, din start, într-o zonă a jocului. Textele ei par interesate, pentru început, de o zonă a superficialității glam, a aparențelor și frazelor care sună cool, pe deplin racordate la ultimele tendințe digitale. Dublate de o serie de inserții din sfera referințelor culturale, pop-culture, a lumii digitale, ele par la prima vedere intimidante, par că vizează locuri abstracte în derularea lor ostentativă de tip Alice in Wonderland meets punk: „demoni roz cu cornițe/ în consiliu printre crabi votează/ noi metode de umilire// fetiță mai ai de învățat/ nu ai […] destul/ în același timp sigur vei reuși/ trebuie doar să mai […]// welcome to Delululand/ cum de știi unde păstrez otrava/ & cele mai dulci bezele// alice/ cum de știi care-i care// când ridici o mână/ ridic și eu/ oglindă cu touchscreen// am coborât la ultima stație/ în câmpul de lavandă// caut mereu punctul roșu al unui sniper/ tu stai de veghe.”, [demoni roz cu cornițe] vs. „bani frumoși pentru picioarele astea/ pe marginea stâncii cu pârâul sub noi// ședință foto cu familia furnicilor/ rude cu acarienii dintre paginile 31 și 32/ ale volumului meu// poze la degetul mic acum un an/ nu puteam să articulez un vers/ mi-am umplut spatele de sânge/ & sclipici// mâna ta pe umărul stâng unde mi-am tatuat/ Deversarea.”, [bani frumoși pentru picioarele astea]. Cum spuneam, e doar un prim cantonament al poeziei ăsteia, pentru că treptat, poemele încep să se suprapună tot mai mult pe niște reflexe vechi.

Dincolo de suprafața lor bine glazurată glossy, în culori tari și un discurs de o forță a imaginilor ce rămân în minte multă vreme, memorabile, e loc de multă fragilitate aici, de o rețea afectivă aproape a excesului, aș spune, pe care Cristina Boncea o suprapune mereu fondului luxuriant de care am tot vorbit mai sus. Citite astfel, textele ei sunt, de fapt, rezultatul unui efort personal de a (se) înțelege, pe care îl dirijează cu maxime efecte tot așa cum se întâmpla și la Daniela Vizireanu (cu aplicabilitate practică radical diferită, însă), printr-un joc al extremelor. Vocea poetică din Delululand oscilează între o tonalitate ceva mai aprinsă (ascuțită, cum bine o punctează Radu Nițescu pe coperta a IV-a), mai ales în prima jumătate a volumului, care marșează hotărât pe covorul roz-întunecat al viziunilor poetice, la mici locuri de blândețe și inflexiuni ceva mai temperate, fără să uite și de autoironia care îndrumă la tot pasul poemele. Genul ăsta de abordare sensibil-îndrăzneață funcționează foarte bine aici, e un paradox de mare efect pentru volum și e susținută și de un minimalism al tăieturii versurilor, a căror putere de sugestie de aici vine, din faptul că-s gestionate de către Cristina Boncea cu mult echilibru aș zice, chiar și-n ciuda proiectului ei „tare”. Nu e niciun surplus aici, ea știe foarte bine cât și cum să dozeze pentru a nu cădea în nicio extremă, reușind, în același timp, să impună un discurs individualizat de o voce radicală. E un debut important pentru că își asumă vulnerabilitatea astfel, evitând soluția pur confesivă în favoarea unui discurs poate mai riscant, pentru că-i mai obscur sau „neașezat” în locuri călduțe pe alocuri, mai greu de prins, dar care împinge în față o poezie extrem de asumată și naturală, cu care poate empatiza un cititor mai tânăr, pentru că-i vorbește limba. Firesc și weirdo, în același timp, Delululand se așază confortabil și sigur în rândul debuturilor remarcabile din ultimii ani.

_______________

* Cristina Boncea, Delululand, OMG Publishing, Alba Iulia, 2025

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 47-48]