Editura Tact a publicat recent traducerea în română a volumului programatic al colectivului de cercetări literare de la Warwick, Combined and Uneven Development: Towards a New Theory of World Literature*. Lucrarea intervine pe scena studiilor de literatură comparată și a analizelor world literature articulând o perspectivă marxistă, pe filieră world-system, care aduce un corectiv binevenit celor două paradigme dominante în aceste domenii.

Astfel, paradigma dezvoltată de colectivul de la Warwick, a modernității capitaliste ca dezvoltare combinată și inegală, se opune, pe de o parte, teoriilor literaturii mondiale formulate în siajul perspectivelor liberale asupra globalizării, unde integrarea pașnică în piața liberă mondială se reflectă și traduce literar într-o literatură globală fără denivelări de structură și cu șanse relativ egale, meritocratice, pentru orice literatură națională; după cum, pe de altă parte, lucrarea reprezintă și o provocare la adresa perspectivelor opuse, de pe filieră post-structuralistă și post-colonialistă, în care se insistă în schimb pe intraductibilitatea și unicitatea localului și, implicit, pe imposibilitatea unei literaturi mondiale altfel decât ca o prelungire literară a imperialismului și hegemoniei occidentale din lumea reală. Din această perspectivă, propunerea celor de la Warwick este o sinteză a acestor poziții: preluând ideea de unic sistem-lume de la cei dintâi, dar numindu-l pe acesta explicit drept capitalism modern, nu simplă globalizare fericită a pieței libere; și păstrând ideea relațiilor structuralmente inegale și exploatatoare dintre centru și periferie de la post-colonialiști, dar refuzând corolarul lor al „modernităților plurale” și al blocurilor geografice eterogene și intraductibile de specific cultural. Literatura-lume ca reflectare a dezvoltării combinate și inegale a sistemului-lume capitalist este, astfel, soluția care ocolește cele două abordări dominante astăzi, croindu-și o cale chiar printre ele.

Mărturisesc că lectura volumului mi-a produs o reacție ciudat de amestecată – combinată și inegală și ea – și că nu mi-e ușor să identific sursa acestor rezerve și aprecieri. Ca marxist, mă descopăr, la o primă introspecție, destul de împăcat cu perspectiva articulată în volum: da, există un unic sistem-lume capitalist – „a singular modernity”, apud Jameson– cu o distribuție complexă de dezvoltări inegale și combinate, nu doar între centru și periferie, ci inclusiv în interiorul fiecăreia, și da, literatura reflectă inevitabil acest orizont istoric în care se exprimă. Pe de altă parte, ca amator de literatură, sunt oarecum descumpănit de rolul de simplă și automată reflectare care i se recunoaște aici literaturii, de ignorarea medierii și refracției literare pe care o presupune acest proces de transpunere a lumii reale în cea literară. Or, n-aș vrea ca aceste rezerve de simplu amator de literatură să se manifeste tocmai în contra și în ciuda așteptărilor marxizante cu care am parcurs volumul: n-aș vrea, altfel spus, să mă trezesc că, reproșându-i volumului caracterul nemediat al concepției sale a literaturii ca reflectare a sistemului-lume capitalist, fac de fapt apologia inefabilului literar, cu tot cortegiul său de misticisme ca „geniu”, „talent”, „stil”, „suflet” și „om”. De aceea, mă grăbesc să precizez, anticipând considerațiile de mai jos: ceea ce mi se pare că lipsește din perspectiva propusă de WReC este nu atât aprecierea acestei dimensiuni inefabile, intime sau intraductibile a literaturii, a naturii ei de „artă” și „spiritualitate”, ci dimensiunea mai materială a poziției sociale – și a auto-asumării ei conștiente – din care această literatură (și această teorie a literaturii) este produsă: mai exact, dacă nu conștiința de clasă, măcar conștiința social-politică asupra capitalismului-lume a autorului de literatură (precum și a scholar-ului de teorie a literaturii).

Fără problematizarea acestui aspect, teoria literaturii-lume expusă în volum riscă să articuleze o perspectivă a unei reflectări literare imediate și universale, chiar dacă după specificuri – complexe de dezvoltare inegală și combinată – locale, a sistemului-lume în literatură, în care toate operele devin același lucru – imagini și articulări literare ale sistemului-lume. Problema nu e că n-am mai putea distinge, ierarhiza și canoniza între ele aceste opere după scala „valorii” literare; problema e că nu mai putem distinge între perspective critice asupra capitalismului-lume și apologii sau mistificări ale realității acestuia – în condițiile în care, așa cum vom vedea, orice expresie literară, chiar și cea mai modernistă, mai apolitică și experimentalistă, mai intimistă sau subiectivistă, este declarată a fi tot o reflecție realistă a sistemului-lume, abaterea sa de la principiile realismului critic sau social (expresia totalității social-istorice) fiind tocmai marca imposibilității de a totaliza acest sistem-lume, cu dezvoltarea sa inegală și combinată, și deci însăși expresia ultimului realism.

Riscul acesta – nu unul oarecare: căci pare să ignore natura și funcția socio-politică a literaturii, chiar în gestul în care pare a-i universaliza sau naturaliza această vocație – mi se pare că ține de mai multe decizii programatice ale colectivului englez de cercetători. Mai întâi, chiar detașarea teoriei dezvoltării combinate și inegale din instrumentarul materialismului istoric în studiile literare este, ca să spun așa, poate un bonus, o nouă perspectivă neexplorată pentru cele din urmă, dar nu neapărat o contribuție și la cel dintâi. Dimpotrivă, schematizarea acestei perspective și aplicarea ei universală, omogenă la câmpul literaturii mondiale este într-adevăr o schematizare, o inevitabilă sărăcire și rigidizare a unei perspective troțkiste materialist-istorice care se remarca tocmai prin elasticitatea și diversitatea aplicațiilor sale, prin atenția sa la specificul contextului concret, dar din care rămâne aici doar ideea coexistenței aspectelor ultramoderne și premoderne, a non-sincroniei atât în metropolă cât și în periferie – dar mai accentuat în aceasta din urmă – ca expresie a dezvoltării inegale și combinate a sistemului capitalist-lume. Pe scurt, demersul transformă „dezvoltarea combinată și inegală” din metodă de cercetare în formulă sau rezultat prestabilit al acesteia, pierzând astfel tocmai ceea ce făcea atractiv acest concept: atenția la mediere.

Ceea ce se vede și în a doua problemă a demersului, cea legată de caracterul automat, universal și nemediat pe care autorii îl identifică în procesul de reflectare literară a capitalismului-lume: „Propunând o definiție a literaturii-lume ca literatură care „înregistrează” sistemul-lume (capitalist modern), noi (…) nu sugerăm că doar acele opere care se definesc conștiente de sine ca fiind în opoziție cu modernitatea capitalistă pot fi considerate parte a literaturii-lume (…). Așa cum o înțelegem noi, „înregistrarea” literară a sistemului-lume nu implică (în mod necesar) o urgență critică sau o disidență. Presupunem mai degrabă că efectivitatea sistemului-lume va fi în mod necesar discernabilă în orice operă literară modernă, întrucât sistemul-lume există inevitabil ca matrice în care ia ființă și se formează întreaga literatură modernă”. (pp. 40-41)

Dacă așezăm peste acest argument pledoaria pentru relevanța suplimentară a periferiei – în ideea că liniile de tensiune și fractură ale sistemului-lume sunt mai vizibile la periferie, acolo unde se întâlnesc articulațiile sistemului – putem înțelege de ce, paradoxal, dar logic pe linia acestei paradigme, cei mai importanți – și deci cei mai buni? mai fideli reflectori ai sistemului-lume? – autori din semi-periferia est-europeană, și deci cei mai relevanți scriitori mondiali sunt niște autori reacționari, sau oricum nicidecum anti-capitaliști precum Cărtărescu, Krasznahorkai sau Kundera – și în general autori a căror mistificare apologetică a capitalismului-lume este reconvertită și revalorizată ca transpunere modernistă, i.e. inegală și combinată, refractată – a sistemului inegal și combinat la rândul său.

În fine, aceleași probleme apar și în intervenția volumului în dezbaterea realism vs. modernism (Lukács vs. Adorno): și aici, soluția adoptată e puțin prea convenabilă. Autorii pledează pentru o aparentă sinteză a (falsei) opoziții dintre realism și modernism, dar o sinteză care îi dă toată dreptatea lui Adorno, și doar lipește apoi eticheta de realism pe acest modernism proaspăt reabilitat în bloc. Extinzând modernismul la toată literatura ultimilor 200 de ani – perioada modernității capitaliste – și la toate ungherele planetei, autorii declară: „noi înțelegem aceste tehnici și procedee (moderniste) într-un sens mai larg, ca registre formale determinante ale (semi)-periferialității în sistemul-lume literar, identificabile oriunde sunt compuse opere literare care mediază experiența trăită a distrugerii creatoare derutante produse de capitalism…”. (84) Astfel însă, modernismul e afirmat și pozitivat a priori ca realism: pentru că șocul modernist este tocmai expresia șocului lumii reale capitaliste (p. 106 ș.urm), implicit și rezistența prin cultură a modernismului – și tot modernismul este o astfel de rezistență prin cultură – este cea mai realistă critică sau măcar cea mai fidelă expresie a sistemului-lume. Ba mai mult, pentru că latura de realism este asigurată by default – orice operă reflectă inevitabil sistemul lume și oricât s-ar opune chiar și autorul ei –, latura modernistă – ceea ce pare a fi orice abatere de la canoanele literaturii convenționale: i.e. „catalog(ul) de efecte sau de motive la nivelul formei narative: întâlniri discrepante, efecte de alienare, încrucișări suprarealiste, bizare obiecte neidentificate” etc., toate „imagini dialectice ale inegalității combinate” – este chiar cea care ne indică gradul de rafinare și sofisticare, „valoarea literară” a acestui realism, capacitatea sa de a surprinde și de a se plia pe particularitățile locale și specificul integrării sale în același atot-cuprinzător capitalism-lume. Astfel cu cât e mai irealistă, mai evazionist modernistă, literatura de la periferie cu atât reiese a fi o reconstrucție mai fidelă a complexității combinate și inegale a capitalismului-lume în articulațiile sistemului său.

Ceea ce ne conduce la un ultim aspect – sau o ultimă consecință a acestei perspective, care privește de această dată chiar modul de funcționare, poziționare și relaționare din câmpul studiilor literare. Tot așa cum schematizarea formulei marxiste a combinării dezvoltate și inegale transformă toată literatura în proză marxistă mai mult sau mai puțin explicită sau conștientă de sine, această paradigmă devine, în mâinile practicanților din dezbaterile și studiile de comparativism și teorie a literaturii, un șablon pe care poate – și probabil merită – să-l aplice oricine, pentru că asigură o sincronizare și integrare în parametrii și coordonatele dezbaterilor internaționale din domeniu, fără însă a cere vreo poziționare politică critică asumată față de realitățile pe care pretinde a le tematiza: i.e. câmpul producției academice de studii literare, dar și orizontul capitalismului-lume pe care-l reflectă și în care se articulează.¹ Tot așa cum această teorie a literaturii-lume riscă să-i valorizeze pe cei mai reacționari, sau măcar apolitici scriitori din periferie drept cei mai subtili dezvăluitori ai complexităților capitalismului, ea poate să reabiliteze cele mai convenționale și mai non-marxizante analize ale „vocii” și „expresiei” literare, cu tot bagajul lor de mistificare de-sociologizantă și dez-istoricizantă, drept reprezentări literare ale naturii „combinate și inegale”, netotalizabile și nereprezentabile altfel decât ca ireprezentabilitate modernistă, ale acestui unic orizont socio-istoric. În această postură, paradigma dezvoltării combinate și inegale a sistemului-lume și a literaturii-lume pare să înlocuiască vechea paradigmă postcolonială dominantă în câmpul studiilor românești – păstrându-i însă utilitatea și modul său de funcționare: tot așa cum acea paradigmă postcolonială – cu România socialistă qua colonie a imperialismului sovietic – permitea articularea unei poziții locale specifice – fie un liberalism occidentalist anticomunist, fie un suveranism naționalist – ca sincronizată cu progresismul și anticolonialismul inerent cercetărilor internaționale, la fel și paradigma dezvoltării combinate și inegale și a reflecției sale literare poate permite integrarea unor abordări periferice fundamental apolitice, de-sociologizante sau chiar apologetice față de sistemul capitalist și expresia sa literară în coordonatele progresiste, marxizante, ale ultimelor dezvoltări de pe scena internațională a studiilor literare.

 _________________

* Warwick Research Collective, Dezvoltare combinată și inegală. Către o nouă teorie a literaturii-lume, traducere de Carmen Borbély, Alex Ciorogar, Rareș Moldovan, Paul-Mihai Paraschiv, Petronia Petrar, Amelia Precup, Tact, Cluj, 2026 (2015 pentru ediția engleză).

¹ N-aș vrea să supăr sau să nedreptățesc pe cineva observând că din colectivul de traducători ai volumului – și deci, presupun, de promotori locali ai acestei paradigme – nu prea face parte nici un marxist.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 49-51]