Clara Caradimu e, structural, o poetă cu un reflex teribil al modelării și plasticizării lumii din jur. Nimeni nu scrie azi cum o face ea în Piciorul meu de trandafir, acest debut desprins dintr-o zonă care amintește foarte mult de Cristian Popescu, inedit prin felul în care reușește să își contureze o mitologie proprie de neconfundat: o lume aparent puerilă, a copilăriei, alternată însă la tot pasul de o față serioasă a lucrurilor. Departe de orice mode și gesturi care circulă prin poezia contemporană mai recentă, fără tentații stilistice sau decorative de absolut niciun fel, volumul curge natural. E o fizionomie destul de complicată, cu toate astea, aceea a Piciorului de trandafir, pentru că textele prizează o voce copilăroasă, naivă chiar, dar nu mimetic-naivă, sau voit lucrată așa; e un copilăresc profund organic aici, dar racordat pe deplin, în același timp, la subtilitățile grave ale realității.

Infantilizarea e filtrul prin care poemele dau carnație unei lumi desprinse din sala de clasă (a se vedea organizarea lor pe cursuri, cu teme ce merg de la poemul natural, prietenia, actele de vorbire, sau totalitate, spectrul e larg și mereu neașteptat), una în care reprezentările cerului coabitează fericit cu revelația semnificației violului: „Astăzi vom studia cerul./ cu aliniat și de la capăt, copiii notează cuminți// 1. Cerul e singuratic/ cerul e singuratic astăzi/ privește de sus mâinile noastre murdare/ și mai bagă câte-o ploaie/ ne înveselim cu toții în afară de el”, CURS 134 – DESPRE CE POT SAU NU SĂ CER vs. „Nașa mi-a povestit ce înseamnă viol/ Cerul mi s-a spart pe cap. Vestea despre viol m-a făcut/ să mă rotesc prin cameră și/ uite miile de bucățele curate de cer/ cum se îmbârligă prin păr.// de spaimă copiii s-au făcut ouă de găină”, CURS 135 – DESPRE VIOL. Reconcilierile de acest fel ale delicatului cu gravul, fără nicio stridență, banalitatea ridicată la rang de eveniment, alături de jocurile de limbaj care se derulează fără manierisme de orice fel construiesc în poemele Clarei Caradimu un univers unic, greu de uitat. Unul guvernat de personaje imaginare – iar în sensul ăsta John Bagăli e un exemplu la îndemână pentru felul în care iradiază imaginația poetei –, jocuri luminos-triste ale copilăriei, imagini și sintagme care revin obsedant, cum ar fi piciorul de trandafir („la bazin am observat că educatoarea avea un picior de/ trandafir. ea credea că-i defect din naștere/ dar i-am spus cu mirare/ că ea are un picior de trandafir roșu exact ca al meu./ eram bucuroasă că am mai găsit pe cineva așa”, educatoarea vs. „ea credea că-i un defect din naștere./ ba nu este așa/ altfel de ce s-ar hrăni cu atâta poftă/ din seva piciorului nostru/. atâția purici albi de trandafir, educatoarea vs. „scufundarea mea are trup de bebeluș/ scufundarea mea e strânsă într-un guguloi de speranță/ scufundarea mea cere o plapumă peste deși e tare ca un/ picior de mobilier ca un picior de trandafir”, sala de clasă), băiatul pește, gogu iernii etc., chiar invenții în sfera limbajului care devin marcă stilistică proprie („fericihit”), amestecate toate într-un vârtej colorat și delicat al spaimelor.

Asta pentru că, în ciuda aerului lor ușor și nevinovat, textele Clarei Caradimu semnalizează spre o lume tristă, sumbră pe alocuri, împachetată în cuvinte simple, fără artificii, dar care deconspiră atrocitatea. Ironia socială fină („Împărțim o bunică împreună (mami geni) de fapt/ nu o împărțim, e mai mult a lui.// El și-a scuipat sendvișul cu salam în apa mea minerală./ Mi-a dat-o să beau și-am băut. Când am ajuns la Neptun/ ne-am jucat cu magneți pe covorul securiștilor”, Copilul lui EpopeealuiGhilgameș-tati), felul în care vorbește despre lucruri mari („fericirea e ca o lamă/ taie distanțe lungi între oameni/ tristețea/ coase bucățile la loc/ cu fire moi ca de vată”, CURS 143 – SCAME), firescul straniului și melancolia discretă a biografiei sumbre se concură reciproc într-un tablou ușor suprarealist, cu mici reverii simultan elastice și apăsătoare. Mobilitatea și inventivitatea privirii sunt punctele-cheie prin care acest debut ia forma unor mici focare de lumină care catalizează candoarea și ororile proiecțiilor vaporos-fanteziste ale Clarei Caradimu.

_______________

* Clara Caradimu, Piciorul meu de trandafir, Editura Cartier, București, 2025

*

Dintr-o zonă a experimentului exuberant și a redirecționării melancoliei spre un suprarealism blând vin și poemele lui David Cuzino din Dora trăiește în plămânul meu drept. Deloc întâmplător, cel care deschide volumul anticipează destul de bine miezul lor în același timp fantezist și trist: „Te mai simți și tu singur uneori/ cu toate că ai toți prietenii tăi magici?/ pentru asta îți înfășori ceva în jurul gâtului/ când te plimbi între planete// […] serile pe o bancă strâmbă la marginea unei benzinării/ iarna când ne luam înghețată din Place de la Baleine/ apusurile frumoase de când eram triști/ și mai era bucuria din ora de dinainte să cobor/ să îmi văd prietenii albaștri// Să te lași îmblânzit vine cu niște lacrimi/ îmi șterg ochii cu bucata de pânză aurie/ am ajuns din nou/ să nu mai văd bine decât cu inima”, Lyon. Geografiile literare sau, în general, mișcările din poemele astea au de fiecare dată ceva himeric în ele, trec de la un pretext să-i zicem locativ la depanare afectivă; o simplă plimbare cu tramvaiul (o recurență a textelor) nu e niciodată doar atât, ci funcționează mai degrabă pentru a sugera o neliniște („[…] balta verzuie/ și mereu liniștită unde/ bătăile inimii mele/ pe atunci un amărât cord/ făceau niște ecouri cât să mă azvârle/ afară din craniu”, Cu inima în baltă). David Cuzino pune în tot proiectul ăsta multă delicatețe a viziunii și un anume echilibru al care nu lasă stridențe în niciun loc, nu ai impresia de forțat sau șocant în niciun punct al exercițiului formal pe care îl desfășoară de la un capăt la celălalt al plachetei. Însă dincolo de „acrobațiile” de tip Micul prinț (sau Alice in Wonderland, ceva mai încolo, în Labirint), debutul ăsta e interesant prin felul în care își gestionează predispoziția pentru un discurs jucăuș-existențial.

Efortul creativ se citește, adică, în felul în care poemele, printr-o permanentă preocupare pentru elementul insolit-fantezist și, în același timp, grijă față de limbaj (a se vedea Ne tăiem puțin din meninge, unde criza lui e localizată foarte concret), își asumă și perspectiva non-umanului. Nu se întâmplă asta prea des în literatura noastră contemporană, iar aici, Luna, Nadia și Dora, pisica anxioasă (un alter-ego excelent) pun bazele unui discurs aș zice unic în poezia mai recentă: tot dialogul care se creează între poet, pisici, felul în care jonglează cu fricile în astfel de episoade, mai ales prin fuziunea celor două perspective (uman + non-uman), evidențiază foarte precis amploarea anxietății care circumscrie volumul: „Dora trăiește în plămânul meu drept/ unde stă și se joacă/ dă cu labele în țărușii care-mi perforează pleura/ ca și cum ar fi șoareci/ uneori mai iese până la bronhii/ gâdilă spune bancuri miaună/ asta mai sperie oamenii/ care vin și mă ventilează invaziv/ vor să mi-o scoată pe Dora/ vor să o caute/ cum se căuta animalul umblător/ cum le făcea pe femei să se ridice în fața bărbaților”, Dora. E multă vulnerabilitate în decupaje de tipul ăsta, iar David Cuzino explorează cu mari efecte tot acest joc al perspectivelor în favoarea unei tensiuni a singurătății și a suferinței redirecționată, mai ales în ultima parte a volumului, spre inflexiuni convulsiv-medicale.

Peste tot se citesc semnele lor, felul visceral în care poemele, indiferent de protagonist, refac traseele sentimentale pe filieră științifică, dar în a doua parte, așa cum ziceam mai sus, metafora bolii e tot mai insistent rezolvată într-o cheie ceva mai elaborat-documentară: „Mai sunt după-amiezi în care încremenesc/ cu gândul la cum va trebui eu să îi învăț/ pe oameni să sufere cum le este cel mai bine/ Există fiziopatologia/ dar am impresia că nu ajunge/ Trec pe la biblioteca universitară/ sunt atâtea almanahuri de tristeți și alte supărări// Schema formulării pe baza specificului cultural// Atâția cu nevoia unui nou organ/ De ce credeți că vi se întâmplă asta?/ un univers psihologic complex, complet elaborat și corect/ integrat/ și alți pacienți dezvoltă inimă rigidă/ Conceptele de tulburare de personalitate/ și trăsături de personalitate/ se completează reciproc/ Transplantul unei inimi donatoare mai mici decât ar fi fost/ necesară/ poate să determine creșterea presiunilor cardiace/ Funcționalitatea eului/ Sunt cineva cu șosete curcubeu/ dar cu o cruce mare și arămie la gât/ și sunt cam pe fugă de când mă știu/ Expresiile idiomatice culturale ale suferinței”, Fiziopatologie. E un mod pragmatic de raportare la durere și frică, care fuzionează extrem de reușit cu secvențele de stenograme suprarealiste (desenele care însoțesc textele sunt foarte de efect în sensul ăsta, într-un volum care se distinge, oricum, prin grafică) și cu cele de explozie a interiorității proiectată periodic în volum, și care face din Dora trăiește în plămânul meu drept un experiment curajos și onest, diferit față de poezia tânără a momentului.

______________

* David Cuzino, Dora trăiește în plămânul meu drept, Editura Dezarticulat Books, București, 2025

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 40-41]