2020

Simona Goșu

Debutul său are loc odată cu publicarea volumului de povestiri Fragil, Iași: editura Polirom, colecția EGO proză, 2020, reeditat în ediție de buzunar (Polirom, colecția Top10+, 2021)

Primul ei text (debutul absolut) a apărut online, pe site-ul Revista de povestiri, în primăvara anului 2016, iar prima proză tipărită a fost în revista Iocan, București, 2017.

Alte volume: Stela (Iași: editura Polirom, octombrie 2023, colecția EGO proză); Stela, Iași, (ediție de buzunar, editura Polirom, octombrie 2024, colecția Top10+).

***

1.

Ideea publicării a venit în anul 2018, ca urmare a programului Bursa „Prima Carte”, organizat de Fundația Friends for Friends, susținut de scriitorii Florin Iaru și Marius Chivu. Mentoratul a durat șase luni pe parcursul cărora am primit impresii despre prozele scrise și am construit manuscrisul volumului Fragil.

2.

Procesul editării a însemnat o serie de întrebări precise&răspunsuri pe text. Feedbackul primit viza coerența narațiunii, verosimilitatea personajelor, logica finalurilor. Pentru fiecare neclaritate, am oferit răspunsuri, argumente, mi-am susținut versiunea, am eliminat surplusul de text sau am adăugat paragrafe lămuritoare, după caz. Am dezbătut toate sugestiile și cu primii cititori ai manuscrisului, și cu cei doi redactori de la editură, Raluca Tolcev și Adrian Botez.

3.

Cronicile de întâmpinare pentru Fragil au remarcat austeritatea narativă, decupajele precise, controlul și echilibrul narațiunii. Frecvente au fost observațiile legate de finalurile deschise, fără alunecări spre patetisme, fără moralism. Caracterizările unanime au descris consecvența stilistică, tematica omogenă, fragilitatea ca fir roșu al întregului volum, credibilitatea vocii copilului. Criticii au menționat povestirea de timp comportamental, relevanța personajelor copii și a detaliilor semnificative, verosimilitatea întâmplărilor, absența comentariilor inutile sau a concluziilor morale.

4.

Am ajuns la scris în pragul vârstei de patruzeci de ani, dintr-o nemulțumire profesională. Sunt absolventă de filologie, dar am avut ocupații pe care le-am făcut din obligație, pentru avantaje financiare. Scriu din plăcere, intuitiv, fără o abordare teoretică, ideologică. Cred că scrisul e strâns legat de viața trăită, de oameni și de observarea realității. Vreau să mă înțeleg mai bine pe mine, pe cei din jur și lumea în care trăim. E un fel de limpezire de sine.

5.

Urmăresc câteva reviste: Observator cultural, Vatra, Dilema, Orizont, Familia, Scena9, Suplimentul de cultură. Îmi place să le citesc și pe hârtie pe cele care apar în print. Cred că o cronică inteligentă nu o să descurajeze niciodată. Am citit cu atenție cronicile apărute după apariția Fragil și mi se pare că au reușit să surprindă rolul perspectivei narative, al selecției detaliilor, au identificat tematica unitară. Unele au semnalat și accentele de umor din câteva povestiri. Mi-au fost de ajutor pentru următoarele proiecte. M-am simțit încurajată să mai scriu și m-au impulsionat să explorez umorul, să urmăresc tipologii noi de personaje. Le mulțumesc tuturor.

***

Fragment inedit

În ziua când am purtat prima oară pardesiul meu lățos, portocaliu, tricotat de mama, am dat de-un polițist la noi în sufragerie. Poate de-acolo mi se trage frica de polițiști. Și acum, când mă oprește câte unul în trafic, îmi bate inima și mă zăpăcesc, chiar dacă sunt sigură că n-am greșit nimic. Abia reușesc să scot actele și să găsesc RCA-ul valabil în torpedo.

Atunci se numeau milițieni. Mă întorceam de la școală și, cum rar aveam norocul să fiu singură, mi-a venit să-l imit pe fratele meu mai mare care obișnuia să strige când intra: tata e bou, tata e bou – doar așa, de bucurie că nu e acasă. Mi-am agățat șnurul cu cheia de la gât în cuier și am strigat o dată: tata e bou. Am înlemnit când s-a deschis larg ușa de la bucătărie.

— M-ai strigat, a întrebat, dar nu era nervos.

M-a înțepat tare în piept și n-am avut curaj să-l întreb de ce-i acasă. M-am grăbit spre sufragerie, cu capul plecat.

— Nu acolo.

Vorbise pe un ton ușor încurcat, fără asprime. Mi-a făcut semn spre camera fraților mei, mi s-a părut că-i tremură bărbia. Era proaspăt ras și tăietura de pe obraz semăna cu o scamă din bluza lui roșie, din jerse, cu epoleți – mi-era așa rușine de copiii de la bloc când o purta, mi se părea că-i de femeie.

— Du-te acolo, hai, m-a împins în dormitor, aruncând priviri spre intrare. Să nu ieși, a șoptit și mi-a atins obrazul.

Avea un aer nătâng, parcă-și cerea scuze din priviri, ca atunci când ne zicea să nu mergem la școală, după nopțile cu scandal. Oricât de mult îmi doream să chiulesc, nu-i făceam pe plac și-mi venea să-i iau la palme pe frații mei care se bucurau ca de-un cadou. „Azi-noapte fugeam de el prin grădina blocului, ați uitat?”, le-am zis o dată și nu s-au mișcat de sub plapumă. „Băi trădătorilor, hai la școală.”, l-am zgâlțâit pe Geo. „Fă pași, graso”, a mormăit și a băgat capul sub pernă.   

Mi-am dat jos ghiozdanul, pardesiul și m-am așezat pe pat, cu ochii spre geam. Ce fraieră că n-am rămas pe-afară… Dă Doamne să plece, am șoptit de câteva ori și imediat holul s-a umplut de zgomote. Mi-am lipit urechea de ușă, cu pardesiul strâns la piept și am ascultat. „Poftiți, poftiți!”, s-a auzit vocea lui de om serios. A repetat pe tonul ăla dulceag invitațiile și imediat l-a salutat Buzeasca, vecina noastră de palier, cu glasul ei de spiridușă. Pe ea mi-o pârâse ultima dată mama. „Degeaba se dă profesoară. De bărbate-su sunt sigură că predă la Ștefan Gheorghiu, îi cunoaște un pacient, dar ea e doar secretară,”, așa mi-a retezat-o când i-am povestit cum mă chemase să-mi arate cocoșul din Punguța cu doi bani. „Vai, dar e ca un tablou rotund masa dumneavoastră”, mi-a ieșit pe gură în dreptul portretului în ulei pictat pe măsuța din hol și am adăugat că i-ar sta bine lângă celelalte din sufrageria lor care arată ca un muzeu. „A, un copil sensibil la frumos”, s-a mirat ea. Își atingea bigudiurile și mă cerceta. Și atunci mi-am dat seama că-i leit Bette Davis, deși copiii din bloc îi ziceau „spiridușa cu bucle”. Era o minionă adusă de spate, care vorbea pițigăiat, pe un ton bănuitor, măritată cu un bătrân, poreclit „domnul Humpty-Dumpty”. Ce om de treabă mi se păruse până într-o zi când m-a întrebat, foarte politicos, dacă la noi acasă e bodegă. Așa rușinos îmi suna cuvântul, că mi-am scuturat capul, ca vacile pe islaz când vor să scape de muște. Îi povesteam mamei doar ce mi se părea frumos la vecini, dar ea venea cu câte o dezvăluire neașteptată despre fiecare. 

Mi s-a pus un nod în gât când am recunoscut și glasul de vrăjitoare al doamnei Nestor, profa de mate de la zece. Am mușcat nasturele pardesiului. Era ca o gumă îmbrăcată în lână și în momentul ăla nu i-am simțit strepezeala. Îi mai rosesem în pauză, imediat ce-l smulsesem din mâinile lui Carmen, de la IV C. La careu se holbase la mine și, în prima pauză, mi-l luase din cuier. Îl flutura, pe hol, ca un toreador în hohotele colegilor. „Ia uitați ce blană are Grasa, be, behee!”, a strigat până am prins-o.

De-ar veni frații mei, oricare, dă Doamne să apară unul, am murmurat cu nasturele de sus între dinți – la mama nu aveam cum să sper, de câte ori zicea „sunt doișpe cu douășpatru”, o vedeam abia seara. Pe doamna Nestor, de care ne despărțeau șase etaje, nu mi-o imaginasem niciodată aterizând la noi în casă. Ce blestem o coborâse așa aproape de mine? Ne feream toți cât puteam de ea. De câte ori ne prindea, ne punea întrebări de matematică. Când greșeam, ne ruga să ne apropiem arcuindu-și arătătorul și porneam spre ea, vrăjiți de unghiile ei roșii. Mi-o imaginam cum și le colora cu sânge de copii proști la matematică. „Hai să vă arăt cum mă distrez cu elevii mei de la liceu”, ne păcălea cu un glas prefăcut. Își unea degetele de parcă urma să se închine și te trezeai că ți le înfige sub bărbie și te ciupea rânjind. Mă ridicam pe vârfuri, fără o vorbă, și acasă îmi puneam o lingură rece pe urmele ei de gheare. N-avea rost s-o spun, așa pățeau toți prietenii din bloc, uneori de față cu părinții care zâmbeau rușinați de răspunsurile greșite. Plus că mama o compătimea de fiecare dată când cobora, după ce-i făcea injecții domnului Nestor – un om țintuit la pat, nimeni din gașcă nu-l văzuse vreodată.  

— Unde mergem? i-a răsunat aproape vocea răgușită și m-am tras un pas înapoi.

M-am împiedicat de ghiozdan. Dacă am fi avut și noi câte un telefon în dormitor și în baie, cum văzusem la Ingrid de la parter, aș fi sunat-o pe mama la spital. Aveau vreo legătură vecinii din hol cu cilierile? Asta aș fi întrebat-o și ea sigur mi-ar fi zis: „stai liniștită, nu are ce să se întâmple mai rău”, cum îmi spusese când a rupt tata în două citația de divorț, scrâșnind, cu nările umflate, ca un balaur . „Reconcilierile” mi se păreau și cel mai greu cuvânt, și imposibil de învins, ca traversarea apei sau pădurii dese crescute din peria Ghionoaiei. Dar dacă le treceai, scăpai de rău și trăiai fericit până la adânci bătrâneți – așa credeam pe-atunci. 

Perechi de pași, glasuri mai coborâte, șoapte, ușa de la sufragerie închizându-se și liniște deplină. Am lăsat pardesiul pe pat și m-am uitat pe gaura cheii. M-am plimbat o vreme de la ușă la fereastră, ciupindu-mi buza de jos. Am deschis geamul. „Hei, hei!”, am strigat și mi-am ridicat brațele spre o vecină care-și scutura pătura în balconul de vizavi. Femeia își vedea de treabă cu ochii în jos, nepăsătoare ca plopii din grădină, care se legănau ușor, pe jumătate îngălbeniți. M-am oprit în mijlocul camerei când am auzit iar zgomote. „A, nu, de-astea am și eu”. Era Buzeasca, dar pe un ton împăciuitor, fără urmă de mirare, ca și cum lua apărarea cuiva. „Număr până la cincizeci, dacă nu apare niciun frate, ies”, am decis. Pe la treizeci, număram pe nerăsuflate și înghițeam cuvintele. La patruzeci am ieșit.

Pe milițian l-am văzut întâi, ședea în capătul dinspre ușă al mesei și am împietrit cu ochii la cascheta uriașă, mi s-a părut cât măsuța Buzeascăi. Picioarele nu-i încăpeau sub masă, le ținea crăcănate, cu gleznele încrucișate. Își bâțâia vârfurile ghetelor cu dâre uscate de noroi, în timp ce nota și aproba din cap. Când am ridicat privirea, i-am văzut pe părinții fraților Butta, mutați în primăvară la parter tocmai din Baia Mare. Copiii, o fată și-un băiat mai mari ca mine, vorbeau între ei în maghiară și trișau la toate jocurile. Soții Butta erau singurii în picioare, în celălalt capăt al mesei. Toate dulapurile și rafturile erau deschise, ca și cum de-asta-i chemase tata, să le arate ce ținem noi prin comodă și bibliotecă. Doamna Buzescu și-a dres vocea de câteva ori, dar când am văzut-o în oglindă cum se încrunta la tata, mi-am dat seama că se căznea să tușească.

— Nț, ce cauți aici? s-a grăbit el spre mine cu un teanc de mănuși chirurgicale în mână.

Le-a fluturat și au alunecat din ambalajele de hârtie, plutind pe lângă el, ca niște flori pleoștite. Cât s-a aplecat să le strângă de pe covor, am apucat să văd grămada din mijlocul mesei: sticluțe de spirt, pachete de vată, role de tifon, cutia cu medicamente, trusa metalică de injecții, halate de spital. Am fugit în cameră și m-a prins pe hol:

— De ce i-ai chemat? Ai înnebunit? am îngăimat.

— Nu i-am chemat eu, ei au venit, cum?! i-am auzit vocea ca din capătul unui tunel.

— Și polițistul?

— M-a luat de la birou, el i-a chemat și pe vecini.

— Nu te cred, am zis și mi-am acoperit ochii cu palmele.

Mi-a luat mâinile de pe față și ne-am uitat amândoi la ele cum tremurau. A continuat să vorbească, dar nu-l mai auzeam de bubuiturile din urechi. M-am băgat în pat cu pardesiul în brațe. Plângeam și-i număram nasturii, îi atingeam, îi gustam, le pipăiam pe rând contururile inegale. I-am încheiat și descheiat până am adormit. M-am trezit în întuneric când mi-a alunecat degetul din gură. De-abia scăpasem în vară de suptul degetului, când dormisem o noapte la verișoarele mele de la țară. Erau mai mici ca mine și aș fi murit de rușine să afle că eu, ajunsă într-a patra, dormeam ca bebelușii. Mi-am ciulit urechile și am auzit cheia în ușă, apoi pe mama strigându-ne.

— Azi a fost un milițian la noi, i-am dat vestea din pragul dormitorului.

M-am apucat să-i povestesc și s-a așezat pe scaunul de la geam. Era prima oară când o vedeam stând jos în bucătărie. Își trăgea de gulerul înalt al rochiei cu floarea-soarelui, de parcă i se făcuse cald.

— Mi-aduci și mie țigările lui, te rog? a zis făcându-mi semn spre sufragerie.

Când am venit cu pachetul, geamul era deschis și mă aștepta cu chibriturile și scrumiera în poală. S-a răsucit spre fereastră și m-a ascultat, în timp ce trăgea cu putere din țigară și scotea rotocoale ca o fumătoare. Nu a scos o vorbă, dădea din cap, parcă asista la o ședință importantă.

— A zis că nu el i-a chemat, dar nu-l cred, am încheiat după ce-i repetasem de câteva ori întâmplarea, de fiecare dată cu detalii noi.  

— De ce nu-l crezi?

— După privire. S-a dat de gol cu privirea aia, ca atunci când a spart paharele și-a dat vina pe noi, am continuat gesticulând.

A apăsat mucul de țigară în scrumieră și s-a ridicat. Mi s-a părut și mai frumoasă, cu fața așa albă, nemișcată, îmbrăcată de sus până jos în floarea-soarelui.”

*

Ema Stere

A debutat cu romanul Copiii lui Marcel (București: Polirom, 2020, câștigător al concursului de debut al editurii). A câștigat Premiul Sofia Nădejde pentru debut și Premiul pentru debut al USR.

Debut absolut în proză a fost în 2016, cu  povestirea Anii 1960, în revista Iocan nr. 1/2016.

***

1.

Romanul meu de debut a fost scris în mulți ani, cu pauze destul de lungi, fără nicio intenție de publicare. Era un fel de hobby de seară. A început ca o proză scurtă, o scamă de poveste, pe care ar fi trebuit să o termin în aceeași zi. A doua zi însă am continuat… și am tot continuat.

Scriam la bucătărie, cu pixul, pe niște foi pe care le-am pătat copios cu cafea. Orice mă interesa pe atunci și-a găsit loc în carte. În primul rând, crearea (și evoluția ulterioară) a comunităților: ce îi face pe unii oameni să aleagă să locuiască și să lucreze alături de niște necunoscuți? Și cum funcționează relația asta pe termen lung? Pe urmă, personajele mele făceau agricultură, așa că am citit tot ce am găsit despre cultivarea legumelor. La un moment dat m-am documentat și în privința fabricilor de muniție.

Când cartea a fost gata, am transcris-o în calculator. Nu am arătat-o nimănui.

În martie 2020, am intrat în lockdown, împreună cu soțul și fetița mea. A fost o experiență amețitoare, după cum sigur vă amintiți. Am văzut pe net concursul de debut al Editurii Polirom exact în seara deadline-ului. Am vrut să particip fiindcă era anonim: nu semnai nicăieri, trebuia să creezi o adresă de email cu numele romanului, trimiteai fișierul, dacă nu câștigai nu afla nimeni. Pe urmă am câștigat.

Pe scurt, catalizatorul debutului meu a fost un virus rotund cu țepi.

2.

Am avut o comunicare minunată cu redactorul cărții, Adrian Botez. Mi-a sugerat modificări, a văzut inadvertențe, s-a dovedit un cititor atent și profesionist. Pentru corectura paginată, am colaborat cu Răzvan Ciobanu, căruia îi sunt, de asemenea, îndatorată.

3.

Fiind scrisă fără intenția de publicare, cartea mea s-a jucat liber pe unde a dorit. Teoretic, e un roman realist; practic, migrează într-o zonă de paranoia narativă și stilistică, pe măsură ce naratoarea pierde, și ea, controlul realității.

4.

Cred că principalul meu motor a fost, până la urmă, ideologic. Până cu câteva minute înainte de ora 12, în ultima seară a deadline-ului, romanul meu s-a intitulat „Falansterul”. Pentru cine nu știe, falansterul era o protovariantă de comunism, care a fost experimentată în România de Teodor Diamant și a eșuat trist.

Diamant era adeptul lui Charles Fourier – și, din aproape în aproape, i-am citit pe toți socialiștii utopici importanți. Încercam să-mi dau seama unde e greșeala, cum de idei atât de generoase și de clare au dus la dezastre, oriunde s-a încercat aplicarea lor.

Am adăugat, evident, experiența mea (și a familiei mele) cu comunismul românesc. Nu e nimic autobiografic, totuși. Am combinat doar – am încercat să combin – ficțiunea ideologică cu consecințele ei reale, economice, chiar trupești. Comunitatea pe care o descriu trece prin toate etapele documentate în cazul unor comunități voluntare, fie ele religioase sau laice.

În niciun caz nu mi-am propus să dau lecții cuiva, nu sunt în măsură să dau lecții. Am constatat doar că apare cineva – și în romanul meu apare cineva – care pare să aibă răspuns la toate și atunci oamenii îl urmează.

5.

Cartea mea a avut noroc cu critica, așa cum a avut noroc și cu concursul de debut de la Polirom. A câștigat Premiul Sofia Nădejde pentru debut și, ulterior, Premiul pentru debut al USR. S-a scris despre ea în mai toate revistele. Datorită ei, am fost invitată la FILIT, la emisiunea Danielei Zeca Buzura de la TVR, am dat interviuri la radio și pentru site-uri culturale.

În rest, nu am căutat cronici ale cărții – sincer, de frică. Prieteni mi-au trimis linkuri și m-am bucurat. În vreo două cazuri nu era de bucurie, dar am supraviețuit.

Pe urmă, s-au cumpărat drepturile de ecranizare și am lucrat vreo doi ani la proiectul ăsta, care nu a mai ieșit. A fost și asta o experiență și o cu totul altă privire asupra textului meu.

***

EFECTUL ZEIGARNIK

Erau doi tipi care îl căutau pe al treilea; ne-au înnebunit toată seara.

Jan i-a citit din prima și le-a zis: frățicilor, nu-l știm, nu l-am văzut, bine pa.

Și ei inițial au plecat, se bălăngăneau puțin, dar se uitau lung la toate mesele și din când în când se opreau. Scuzați-ne, făceau, nu vă supărați, spuneau, nu cumva… Și cine era la masă îi asculta cu interes – cazul grăsanului care se plictisea de moarte cu tipa cu care era – sau sărea la ei, marș mă că beau bere! – cum am făcut și noi, până la urmă.

Pe gagică-mea o chema Dorina, dar insista să-i spun Do. Ok. Și era prima dată că îl vedea pe Jan, chiar avusesem ceva emoții. Ha ha ha. Chiar i-am spus lui Jan, când l-am sunat să ne strângem, ține-ți gura aia mare și vezi cum te porți. Dadece, o iei de nevastă? m-a întrebat el. Nu chiar acum, i-am zis eu. Și el a înțeles. A venit la timp, ba chiar a adus cu el o fată, una mică și prăpădită, cu un înger tatuat pe antebraț. Ea e… (și după ceva ezitări) ea e Mirela, o elevă de-a mea. Frateee! m-am repezit eu, dar Jan a râs și fata a râs și ea, nu sunt eleva lui și am douăzeci și șase de ani. Iar eu, ca să nu tac: Mirela, pot să-ți spun Mi? Fiindcă pe prietena mea o cheamă Do. Și poate găsim și o Re, în seara asta.

Renata? Singurul nume la care ne-am gândit.

Nu mergea grozav. Nu era ce trebuie, fetele aproape nu vorbeau și Jan tot cu pliscul în bere. Când l-am întrebat: și cum mai e la școală? știam că nu-i place întrebarea. Altădată mi-ar fi tras-o ușor, în fond eu eram ăla care trăiam din împrumuturi, dar de data asta m-a lăsat. Do amesteca întruna cu paiul în pahar și din fata lui Jan nu mă interesa decât tatuajul. Atunci au apărut din nou cei doi tipi care îl căutau pe al treilea.

Hipioților, a râs Jan, nu v-am spus deja că nu l-am văzut?

Și atunci ei s-au încruntat și unul dintre ei a zis: de fapt, noi nu știm dacă v-am întrebat deja, fiindcă am mai fost și la alte terase.

Și v-ați întors?

Ne-am întors.

Asta e foarte interesant, a început Jan. E ca atunci când ești în tren și mergi pe o distanță foarte lungă, multe stații; după fiecare stație apare nașul și cere biletele la control. Dar el nu verifică toate biletele, doar la cei care abia au urcat. Cum îi ține minte pe ceilalți? Întotdeauna m-am întrebat.

Do întâmplător știa, a făcut Psihologia, era ceva cu memoria chelnerului din Viena. Se numea efectul nu știu cum, cu Z. Se citește Ț. Ideea era, cred, că un chelner din Viena ține minte tot ce ai comandat, până vine cu nota de plată și achiți, pe urmă uită. Efectul ceva-cu-Z. Îți amintești lucrurile nerezolvate și le uiți după ce le-ai rezolvat.

Oricum, le-am spus, nu se aplică la papagalii ăștia doi.

Da, că de fapt ne-au uitat, a spus Jan.

Unde e toaleta? a întrebat Mirela.

Era o seară frumoasă, nici cald, nici frig, la o săptămână după ziua mea. E ok, boss, plătim nemțește, îmi zisese Jan la telefon. Genul ăla de terasă cu plăntuță de plastic în mijlocul mesei și chelneri care nu sunt neapărat îmbrăcați în chelneri. Cu muzică de la un post de radio, remixuri în general, și câteva plasme la care poți să te uiți la fotbal, când e fotbal. Unde e ok să vii în papuci și cu câinele în lesă. Dacă ai câine.

Jan voia să mănânce, dar la terasă aveau numai paste și pizza. Mici? o privea pe sub gene pe chelneriță, ea: Nu. Fripturică? Nu. Să chem un Glovo? Dacă doriți. Paste cu fructe de mare? Decât ce scrie în menu.

Do era deja la al doilea cocktail, își făcea vânt cu palmele deschise. Ai făcut Artele? l-a întrebat pe Jan, dar chelnerița încă aștepta. Atunci el a închis menu-ul jaaap!, i-a spus fetei: penne carbonara! și s-a întors către Do.

Am făcut Artele, într-adevăr.

Ce secție?

Pictură.

Ooo, chiar pictură?

Da.

Mirela stătea cu ochii în telefon și tot zvâcnea din degetul mare pe ecran. A fost ziua mea, acum o săptămână, i-am spus. La mulți ani. Mă privea, dar continua să dea cu degetul. Am împlinit treizeci de ani. O.

La insistențele lui Do, Jan și-a deschis și el telefonul și a început să îi arate lucrările. N-aveam nevoie să mă uit. Seria cu Bucureștiul noaptea, ilustrațiile la Odiseea care până la urmă nu s-a mai publicat, perioada lui constructivistă, portretele. Ăsta ești tu! a strigat Do și, fără să mă uit, a trebuit să recunosc că eu eram. Ce păr lung aveai, a zis ea.

Mie întotdeauna mi s-a părut un portret excesiv, i-am spus.

De ce?

Uită-te cu atenție. Nu vezi? Dă-i telefonul, Jane. Mărește. Nu vezi? Nu vezi ce excesiv și aiurea e?

Las-o baltă, a zis Jan.

Cei doi tipi care îl căutau pe al treilea au apărut din nou. Ajunși la masa noastră, ne-au recunoscut și au dat să plece.

Stați așa, le-am zis. Stați. Ce e cu prietenul ăsta al vostru? De ce îl căutați?

Că nu-l găsim.

Și n-are telefon?

Telefonul lui e la noi.

Atunci m-am îngrijorat de-a binelea, cum adică telefonul lui e la voi? De ce? M-am ridicat de la masă și m-am oferit să îi ajut. Am aflat că pe prieten îl chema Mihai, ca pe mine. Că plecase la budă și nu s-a mai întors. La terasa asta? Nu, la cea de lângă. Și chelnerii nu l-au văzut? Ei zic că nu.

Am plecat atât de grăbit, că am lăsat la masă telefonul și sacoșa cu cadoul de la Jan (îmi luase o pereche de sneakers). Unde poate fi? întrebam cu voce tare. Aveți vreo poză?

Asta.

Dar e luat de departe. Alta n-aveți?

Au început să caute poze prin telefoane.

Am plecat cu ei și, ne-am dat seama curând, nu mai aveam pe cine să întrebăm. Terasele se închideau. Am pornit împreună pe malul Dâmboviței, să mergem la Poliție? Nu încă, îi mai dăm o zi – două. Băieții erau ok, studenți amândoi. Știți unde stă? Tocmai, că nu știm.

Mergeam, mergeam, de la Piața Unirii la Izvor, tot înainte spre Eroilor, cu mașinile care zburau pe lângă noi, tot mai rare. Vorbeam ca nebunul. Le-am povestit că am fost și eu student. La ce? m-au întrebat. Biologie. O.

În Regie le-am luat merdenele de la un nonstop.

Și ce planuri aveți, în legătură cu Mihai?

Păi niciun plan.

Cât e ceasul?

Trei.

Picau de somn, băieți din provincie, neobișnuiți să stea treji atâta. Le-am spus noapte bună.

Și am mers mai departe: Semănătoarea, Lacul Morii, pe urmă adânc în Militari, până n-am mai știut nici eu unde sunt. Niște străzi înguste, cu case noi de bogătani. Mihai! am început să strig. Unde ești, mă, Mihai?

***

2021

Adriana Neagoe

A debutat cu volumul de proză scurtă Trompa lui Eustachio, București: Casa de Pariuri Literare, 2021, apoi publicând Placebo, București: editura Polirom, 2026.

Debut absolut în proză  a avut loc online, în Revista de Povestiri, în 2020.

***

1.

Cursurile creative cu Florin Iaru și Marin Mălaicu-Hondrari

2.

Relația s-a limitat la predarea manuscrisului, trimiterea unei sugestii de copertă și câteva corecturi de tipar înainte de BT

3.

NU înțeleg această întrebare, scuze.

4.

-Am dorit să fac cunoscut românilor din țară ceea ce este cu adevărat tagma aceasta uneori invidiată, alteori disprețuită a celor plecați definitiv afară. Am mai dorit să creez narațiuni în jurul unor reziduuri emoționale ieșite la suprafață din mediul medical românesc sau american.

5.

Am avut parte de norocul de a fi bine receptată și bine primită.

Textele mele au fost discutate în ziare literare de critici ca Dan C. Mihăilescu (Orizont), Florin Toma (România Literară), Adrian Jicu, Robert Șerban (TVR), Bedros Horasangian (Observatorul Cultural).

***

Fragment din Rochia de Mireasă, volumul Placebo (2026)

— Asta nu e pacienta care a stat la noi patru luni pe etajul trei, de nu mai scăpam de ea? Nu‑i cazul pe care vrei să‑l prezinți în aprilie la Praga?

— Ba da, dom’ profesor, aia e. Am externat‑o acum două zile. A plecat singură cu trenul la ea acasă, la Vaslui, că rudele au știut să ne‑o aducă, dar de luat, au uitat s‑o mai ia. Niște amărâți… nu i‑au lăsat bani nici pentru un bilet de tren. I‑am dat eu.

În lumina galbenă a lampadarului, Nicolae Baciu și‑a reținut un zâmbet, amintindu‑și perfect cum mângâiase delicat diafragma fetei, cum îi vârâse un deget între ficatul moale și duoden și‑i deflorase coledocul obstruat.

— Și tu chiar ai vorbit cu aparținătorii cum scrie în reclamație? Este adevărat că le‑ai spus că nu are șanse de vindecare și li te‑ai adresat cu expresii vulgare?

— Nici vorbă, dom’ profesor. În plus, pe fată am tratat‑o frumos. De altfel, m‑a și sunat, cum o rugasem, să știu că a ajuns cu bine. Dar, cât timp a durat discuția la telefon, ea tot într‑un plâns a ținut‑o.

— Păi, de ce?

— Plângea și mă‑ntreba ce să facă ea de‑acum înainte cu viața. Mi‑a povestit că atunci când a intrat în casă, pe masa din camera mare era un sicriu. Și în sicriu o rochie de mireasă. Plângea și repeta întruna „și‑acu’ ce fac dom’ doctor, ce fac, că dumneavoastră m‑ați salvat, dar moartea se ține după mine”.

— Și tu ce i‑ai spus?

— „Hai, mă fato, nu mai boci, mai dă‑i în pula mea de proști! Pleacă de la ei, te ajut eu. Îți iei rochia și pleci în lume.” Cred că i‑am dat cel mai bun sfat.

— Și de ce mă rog, crezi tu, dragă, că ei sunt proști? Astea sunt obiceiurile lor, așa se cade la ei, să le‑ngroape în rochie de mireasă pe fetele care nu au apucat să se mărite. Găsesc că este un obicei deosebit al poporului nostru, chiar ceva frumos. Uite ce e, de mult voiam să‑ți spun că nu se mai poate cu felul în care vezi tu lucrurile. Dă‑te, omule, cu lumea! Uită‑te la tine bine, bine de tot. Dacă nu ești ca toată lumea, nu poți fi iubit. Ar trebui să te schimbi. Și ar trebui să începi prin a te însura, să intri‑n rândul oamenilor normali de vârsta ta. Ce‑ar spune maică‑ta dac‑ar trăi? Eu ți‑am tot luat apărarea. Dar nu se mai poate, dragă, înțelege și tu.

*

Mașina mergea pe un drum înghețat, printre dealuri. Dorința lui de a fi un doctor exemplar și de a o ajuta pe Mioara până la capăt îl mânase pe așa o vreme la drum. Nu știa încă exact cum avea să procedeze, dar simțea că nu făcuse destul pentru ea. Dimpotrivă. Ceața albăstruie a dimineții se ridica încet din Valea Vasluiețului pe măsură ce câmpul de la marginea orașului rămânea în urmă. Animalele înfometate pășteau în amintirea ierbii de astă‑vară, în vreme ce existența orașului se presimțea imediat după deal. Mașina trecea pe lângă o școală cu drum de pământ în față, apoi printre câteva blocuri comuniste, un magazin second hand cu lacăt la ușă, parcurgea străzi desfundate cu lămpi din care se scurgea o lumină chioară. Nici țipenie. Doar știrile despre crime și violuri de la radio convingeau că orașul mai era locuit. După o noapte de nesomn petrecută la volanul mașinii tatălui său, Nicolae Baciu avea ochii roșii. Mașina lui, fără cauciucuri de iarnă și neîntreținută, nu l‑ar fi putut aduce până aici. Ar fi băut o cafea, dar benzinăria pe lângă care tocmai trecuse era închisă. Pentru Dublin Pub sau Cafe ’80, cu firmele lor luminoase, era mult prea devreme. Părea că drumul acela, măturat de crivăț, ducea în Siberia, cu tufe înghețate și întinderi vaste de pământ, chele ca niște capete cu zone de alopecie și deasupra cu un cer mohorât, care supsese toate culorile. Orașul Mioarei Titircă avea liniștea unui stop cardio‑respirator. Rafalele crivățului șuierau și zgâlțâiau mașina, iar în pauze, boabele de măzăriche băteau darabana pe tabla subțire. Priveliștea drumului se potrivea cu spusele fetei despre moartea care se ținea scai. I le repetase când îl sunase din nou. Locul acela era etiologia bolii, cu oamenii lui nevăzuți, microbii de care ea nu reușea să scape. Diagnosticul ei avea nume de oraș.

*

Bogdan Alecu

A debutat cu romanul Cetatea, București: Ed. Niculescu, 2021

***

1.

Ca absolvent de Automatică, desigur că nu m-am gândit că voi scrie vreodată o carte. În orice caz, nu un roman! Dar întrebările care mă măcinau, care cred că în mai mică sau mai mare măsură ne macină pe toți (viață, destin, timp etc.) m-au determinat târziu în viață să urmez cursurile Facultății de Filosofie. Deși am terminat cu mai multe întrebări decât am început (!), cred că acesta a fost impulsul de a începe să scriu. Plus bineînțeles, povestea, care ca orice poveste, are măcar o picătură de corespondență în viața reală…

2.

Odată manuscrisul acceptat de editură (despre procesul acceptării de către o editură a manuscrisului unui debutant nu vreau să discut aici pentru că mi-ar trebui foarte multe pagini!), procesul editării a curs neașteptat de lin. Au fost foarte puține corecturi sau sugestii din partea editurii. Pe unele le-am accepte, pe altele nu. La fel cu coperta, am „negociat” câteva variante și am căzut foarte repede de acord.

3.

Cetatea propune, pe lângă povestea de dragoste unele dezbateri filosofice care se regăsesc de fapt în viața și în mintea fiecăruia dintre noi. Ca de pildă destin vs. liber arbitru, timp, iubire, libertate. Aceste concepte sunt pe rând asumate sau contrazise de cele două personaje, care în mod deliberat nu au nume și de multe ori dialogurile fac greu identificabil care din cei doi exprimă o anumită opinie. Asta pentru că de fapt oricare dintre ei ar fi putut spune acel lucru.

4.

Desigur că are! Cu toții avem niște credințe, niște convingeri de orice natură pe care vrem să le promovăm. Acum, cum vrem să facem acest lucru, cu bâta sau într-un mod mult mai subtil, lăsând loc de dezbatere, de contra-argumentare, asta este altceva. Dar da, dacă nu vrem să eșuăm într-un demers ipocrit și vizibil fals prin care susținem altceva decât ceea ce credem în interiorul nostru, ceea ce așternem pe hârtie are o relație directă cu universul interior al propriilor experiențe, idei, convingeri.

5.

Faptul că romanul de debut a fost selectat de către Uniunea Scriitorilor din România și a primit premiul „cel mai bun debut 2021” cred că spune tot despre cum a fost primită cartea. O să fiu foarte sincer și o să vă spun că a fost o surpriză totală pentru mine. Mi se tot spusese, că este un roman de nișă, pentru un anumit public, că nu va avea succes de masă. Poate așa este, dar acest lucru mă interesează mai puțin. Vreau ca cine citește această carte – destul de mulți deja – să se bucure de ea, posibil să se identifice măcar parțial cu unul dintre cele două personaje, să-și răscolească trăirile și amintirile și să se întrebe… „cum ar fi fost dacă”.

***

Destinul liberului arbitru

(fragment din romanul Cetatea, 2021)

Hotărâră să se lase îmbrăcați cu hainele aduse de cei doi. Oricum nu prea aveau altă alternativă, hainele lor, pe care le aruncaseră la întâmplare aseară când s-au băgat în pat, dispăruseră cu desăvârșire. Destul de straniu și acest lucru. De fapt, uitându-se în jur, nu mai găsea nimic din lucrurile lor. Își aminti că nu putuse să găsească nici ceasul, nici telefonul. Geanta ei de voiaj, rucsacul lui, hainele, player-ul, absolut tot dispăruse. Singurele lucruri care aminteau de seara trecută erau cele două căni de lut din care băuseră vin. Și sticla de rachiu. Nici camera nu mai era exact așa cum fusese de cu seară. În primul rând, nu mai era nici urmă de bec electric, întrerupător, priză. Nimic din lucrurile moderne care fuseseră instalate recent pentru a spori confortul turiștilor nu se mai zărea. Se gândi atunci la hârdăul adus de moș și își spuse că poate nici baia de alături nu mai exista. A vrut să-i întrebe pe cei doi măcar ce s-a întâmplat cu lucrurile lor. Dar a decis că poate să facă asta și mai târziu, nu are rost să strice misterul acestui joc în care deciseseră să se lase purtați. Femeia se apropie de ea și cu voce blândă îi spuse:

— Haideți cu mine, domniță! În odaia mică e apă călduță. O să vă ajut să vă îmbăiați și apoi să vă puneți veșmintele de sărbătoare. Trebuie să vă pieptăn și să vă aranjez părul. Se întoarse spre bărbatul care o însoțise și-i zise: Tu ieși afară până coboară domnița din pat. Când o să auzi ușa închizându-se la odaia mică, te întorci să-l ajuți pe domnul să se îmbrace.

Se dădu jos din pat, înfășurată în cuvertură și plecă împreună cu femeia în camera alăturată. Peste umăr îi aruncă un zâmbet și-i făcu un semn jucăuș cu ochiul. Bărbatul se întoarse în scurt timp și puse hainele pe pat.

Privea curios și amuzat veșmintele ciudate desfășurate pe pat, în fața lui. Un fel de cămașă albă, brodată fin, cu mâneci înfoiate și complicate, jiletcă purpurie strânsă pe talie, o curea de piele lată, o combinație de pantaloni cu ciorapi strânși pe picior. O pereche de cizme și un soi de pălărie nostimă, întregeau ținuta pe care avea s-o poarte astăzi. Toate păreau noi, nefolosite. Nu știa să spună din ce fel de material erau confecționate aceste haine, dar cu siguranță putea spune că nu sunt fabricate cu tehnologiile din ziua de astăzi. Păreau lucrate în alte timpuri, cu unelte din vremuri de demult, de meșteri de demult. Dar dacă așa stau lucrurile, cum se poate să fie atât de bine păstrate, practic nou-nouțe?

Nu avu timp să-și pună prea multe întrebări, bărbatul îi întindea veșmintele rând pe rând și îl ajuta să se îmbrace cu ele. În mod curios, toate îi veneau perfect ca mărime, ca și când un croitor iscusit i-ar fi luat cu multă meticulozitate măsurile și i-ar fi croit totul pe măsura lui.

Odată terminat ritualul înveșmântării, deși nu avea o oglindă în care să se vadă, simți o stare de bine, de confort psihic suprapus peste confortul fizic pe care i-l dădea moliciunea și căldura hainelor pe care tocmai le îmbrăcase. Ca și când era în obișnuința de zi cu zi să fie îmbrăcat astfel, știind că arată bine, simțindu-se cu adevărat bine. „Ciudat”, gândi, „se pare că am intrat de-a binelea în acest joc. Și se pare că îmi și place!”

Se întâlniră pe culoarul de lângă cele două odăi. Domnița purta o rochie lungă, până la pământ, de un albastru identic cu cerul pe care-l observase de dimineață, cu un corset lat și foarte strâns care îi scotea talia în evidență. Fire de aur și argint desenau modele discrete pe țesătura fină a rochiei și a corsetului. Părul era pieptănat și legat într-un mod ciudat, scoțându-i în evidență fruntea frumoasă. Nu-și putea lua ochii de la ea. Ținutele ei obișnuite erau elegante, dar o eleganță modernă, diferită. Cu aceste veșminte de acum multe de sute ani, poate o mie de ani, era de o frumusețe care îți tăia răsuflarea.

Întinse o mână delicată spre el și, surâzând, îi spuse:

— Să mergem, domnule! Suntem așteptați!

Trezindu-se din buimăceala care îl cuprinsese când o văzuse, pufni în râs. Râse și ea și-i sări ștrengărește în brațe. Avea un parfum ciudat, nu aducea cu unul din parfumurile ei obișnuite, dar nici nu putea identifica cu ce anume seamănă acel miros. Era plăcut, dar părea că vine din păduri, din ierburile câmpului, din vântul de primăvară. „Parte din recuzită”, continuă el să gândească.

— Ești ireal de frumoasă!

— Nici dumneavoastră domnule, nu arătați chiar rău… Aproape că m-aș putea îndrăgosti!

Cei doi, aflați în spatele lor, îi priveau zâmbind cu seninătate.

— Înălțimea Voastră, lumea e pregătită să vă întâmpine. Să mergem. Astăzi este ziua când sărbătorim morții.

[…]

Iar noul ei început? Asta era o întrebare bună! Până una alta, ea rămăsese aici, în lumea asta cunoscută, cu bune și rele, dar pe care ar trebui să știe de unde să o apuce. Viața ei secretă se sfârșise. Asta era o certitudine. El plecase și luase cu el și viața ei secretă, sau măcar capitolul comun. Unul foarte consistent, din punctul ei de vedere. Iar viața secretă acum dusă, avea să aibă implicații directe și asupra vieții ei reale. Pentru că așa funcționa lumea asta, una dintre metehnele ei era propagarea acestor știri în mod viclean exact acolo unde n-ar trebui să ajungă. Viața ei secretă va deveni una publică, pe care lumea avea s-o judece cu asprime, gurile rele aveau s-o condamne, cu o moralitate trâmbițată dar evident falsă, cu invidie ascunsă în suflet. Relația ei pământeană nu are cum să supraviețuiască. Indiferent dacă soțul ei ar fi dispus să treacă peste toate astea, nu ar mai vrea ea să continue. Balanța ei s-a dezechilibrat brusc, teama care cântarea atât de mult într-unul din talere s-a evaporat subit, iar frustrările și dezamăgirile au căpătat o pondere uriașă. Grefat pe momentul nefericit al accidentului, pe despărțirea lor tragică și definitivă, e timpul pentru un nou început. Cumva trebuie s-o ia de la capăt. Să repare ce e de reparat în viața reală și poate să-și construiască, precum o plasă de salvare pentru trapeziști, o nouă viață secretă în care să se poate ascunde când va avea nevoie. Orice ar însemna viața asta secretă, ea ar trebui să continue să existe.

Se va întoarce la slujba ei, în orașul ei, probabil la un moment dat va întâlni pe cineva de care se va îndrăgosti și cu care va fi alături, va avea copii, va îmbătrâni și își va crește nepoții. Ăsta e planul standard al unei femei, nu? Asta e menirea ei, biologică și socială. Așa e construită lumea și ăsta e motorul care o duce mai departe. Discutaseră de multe ori aceste lucruri. Aici era obiecția lui principală: noi am construit-o așa, nici nu s-a construit singură, nici nu ne-a fost oferită așa. Urmăm niște stereotipuri fără ca măcar să gândim, să le analizăm, să le respingem când nu suntem de acord cu ele. Și, intrând în vârtejul normelor, nu mai avem scăpare, indiferent cât de rău ne-ar fi, ne lăsăm târâți de curent, fără să obiectăm. Pentru că așa trebuie. Spune X sau Y, ca autoritate normativă. Și suntem suficient de proști să ne supunem, să nu ne revoltăm. Altminteri suntem niște proscriși. Ne e frică de schimbare, oricât de mult aceasta s-ar impune, suntem lași, ne e frică de alții, dar mai cu seamă ne e frică de noi înșine să facem un pas lateral și să schimbăm din rădăcină ceea ce este rău. Ca niște martiri smintiți ducem în spate greutăți inutile, care ne împiedică zborul. Devenim prea grei ca să mai putem zbura. Și rămânem doar niște ființe terestre care se târăsc și de multe ori ajung chiar să se ascundă în galerii săpate sub pământ, așa încât lumina să nu răzbată până la ele.

Zborul liber, în lumina puternică a soarelui, sub un cer impecabil de albastru și perfect senin – ăsta ar trebui să fie idealul fiecăruia și cărămida de început pe care să fie construită lumea. Și poate că așa a și fost, numai că am îngropat-o atât de adânc la temelie, încât, cu vremea, am uitat de ea. Ne naștem liberi să zburăm și de-a lungul vieții mai avem privilegiul de a fi liberi, măcar atunci când iubim. Dar zborul devine tot mai anevoios, până când nu mai avem puterea să ne ridicăm în aer. De ce atunci nu scuturăm greutățile atârnate inutil, să redevenim ușori și liberi și să ne înălțăm din nou în zbor?

Când s-au cunoscut și au început să-și scrie capitolul vieții lor secrete, a fost destul de nelămurită. Îl plăcuse la nebunie de când îl văzuse prima dată, cu ceva timp în urmă, însă nu s-a gândit că la un moment dat vor ajunge să împartă clipe, cetăți, gânduri, doar ei, departe de lume. Nu pricepea de ce ea și nici ce rol ar fi trebuit să joace în viața lui. Nici ce rol juca el în viața ei nu-i era prea clar sau mai degrabă refuza să se gândească. Așa că a lăsat confuzia să plutească în aer. Îi era mult prea bine așa pentru a încerca să așeze piesele la locul lor. Odată, i-a răspuns totuși la întrebare.

— Există în viața unui om multe roluri care nu sunt ocupate, deși poate părea altfel. Există roluri noi care apar în scenariu, piesa fiecăruia este ceva viu care devine mereu, cu roluri care ajung inutile și cu altele care se impun cu necesitate. Și mai există roluri vechi, care au regim permanent, dar pe care actorii desemnați au început să le joace prost, în silă, sau pur și simplu refuză să le mai joace, dându-și demisia din teatru. Sunt roluri vacante, vechi sau noi. Te interesează o audiție? Am niște roluri libere în piesa mea. N-o să-ți spun care sunt, dar la audiție o să-mi dau seama dacă și ce anume poți juca pentru mine. E nevoie de curaj să scoți rolurile la concurs, să umpli golurile sau să înlocuiești actorii. Și îți trebuie și mai mult curaj să participi la concurs, uneori neștiind măcar pentru care rol.

Îi va fi greu fără el. Se obișnuise să zboare cu ușurință. Acum era țintuită la pământ și trebuia să găsească o cale să se înalțe din nou. Pentru multe îi era recunoscătoare, dar mai presus de toate pentru că o reînvățase să zboare și că orice zbor frânt poate fi reparat, aripile curățate și apoi, liber la zbor în înaltul cerului! Era cel mai frumos cadou pe care-l primise de la el: zborul!

*

Liviu Diamandi

A debutat cu romanul Starea normală, editura OMG, 2021.

A mai publicat: Neptun 83, editura Polirom, 2023, și  Enigma, editura Dezarticulat, 2026.

***

1.

Singurul mediu literar prin care m-am mișcat a fost online, am scris demult niște proze scurte pe Clubliterar, într-o perioadă în care tocmai debutaseră Ionuț Chiva și Adi Schiop, era un aer proaspăt în proza ro contemporană și îmi plăcea atmosfera aceea. În 2021 m-am bucurat de bunăvoința lui Alex Ciorogar de a-mi publica ‚Starea normală’ la editura lui, OMG, fără să ne cunoaștem deloc și fără să îmi ceară nimic. Cred că a contat mult susținerea lui Rareș Moldovan și o recomandare din partea lui Bogdan Coșa, cărora nu le-am mulțumit niciodată destul.

2.

Procesul editării cărții de debut a fost cât se poate de simplu și eficient. Nu au existat dezbateri inutile, totul a decurs normal.

3.

Am vrut să scriu un roman la persoana întâi în care să existe un acces minim la interioritatea eroului narator. Din punct de vedere conceptual abordarea cred că e specifică unui anumit gen de pornografie, în care lucrurile sunt cum sunt, ontologic vorbind, și sunt redate așa cum sunt, într-o viziune care poate fi declarată în același timp, cu argumente egale, realistă și nerealistă. O abordare factualistă, care pretinde că reflectă realitatea mai bine decât realismul și care practic se bate cap în cap cu tot ce are mai sfânt realismul clasic.

4.

Când eram în clasa a șaptea m-am lipit pe lângă un grup de băieți mai mari și la un moment dat mi-am zgâriat pe braț cu un vârf de cuțit o zvastică, destul de adânc încât să rămână o cicatrice temporară. Mă așteptam să stârnesc o reacție puternică acasă, într-o casă de intelectuali umaniști. Dar mama a râs de mine și m-a făcut să mă simt ridicol. Probabil am rămas marcat de această experiență, fiindcă n-am mai reușit niciodată să îmi asum sincer, serios și deplin o ideologie. Fundalul pe care au crescut produsele mele artistice e un mozaic de înclinații și simpatii contradictorii. Acum, la 40+, mi se pare imposibil să îmbrățișez din toată inima o ideologie anume fără să înghit la pachet o mulțime de prostii, mizerii și banalități care strică tot farmecul îmbrățișării.

5.

Relația debutantului Liviu Diamandi cu critica literară a fost inexistentă. Romanul de debut, Starea normală, a trecut complet neobservat și nebăgat în seamă.

***

Fragment din romanul de debut, Starea normală

Lumina albă distruge detaliile peisajului. Soarele dogorește la zenit, invizibil. Pe malul mării. Soarele de iulie, la zenit, te tâmpește. Am ieșit din apă și simt cum pielea se usucă în câteva secunde. Închid ochii. În jurul meu se aud valuri și voci. La ora asta, plaja ar trebui să fie pustie. Căldura este năucitoare, soarele cancerigen. Un copil trece pe lângă mine în fugă și mă stropește cu nisip. Nisipul e ud, copilul este ud, pielea lui a fost scufundată în apă, acum picioarele lui dislocă nisip amestecat cu apa scursă pe tălpi. E copilul meu, Alex. Rămân în picioare, cu ochii închiși. Deschid ochii, secundele se lungesc, se alungesc, o picătură de apă atârnă și nu se poate desprinde de lobul urechii copilului. Mă așez pe cearșaf, sub umbrelă. Lângă Lidia, soția mea. Suntem împreună la mare, eu și Lidia, cu fiul nostru, Alex. Cine ar fi crezut, după tot ce s-a întâmplat toamna trecută, după petrecerea din 31 octombrie.

Întâi nu a vorbit cu mine deloc. Apoi am încercat să vorbim, fără folos. M-a anunțat că trebuie să ne despărțim, măcar pentru un timp, până când o să mă lămuresc ce se întâmplă cu mine. În aceeași seară mi-am dat seama că eram foarte îndrăgostit de ea. Am auzit-o ieșind de la duș, am mers după ea în dormitor și m-am cuibărit în pat, la picioarele ei. I-am zis: — Îmi pare rău, iartă-mă! Hai să încercăm să salvăm ce se mai poate salva. — N-are rost, a zis ea. Ai tot spus să încercăm, dar tu n-ai încercat nimic. Dimpotrivă. Uită-te și tu cum arată viața ta, cum alegi să-ți petreci timpul. — Îmi pare rău, îmi pare rău, am murmurat eu și i-am îmbrățișat un picior, am început să îi sărut glezna și mi-au dat lacrimile. — Te rog, încetează! a șoptit ea. Dar plânsul nu mai putea fi oprit, nu erau doar câteva lacrimi prelinse pe obraz, era un plâns de descărcare, cu suspine și icnete, imposibil de controlat. I-am strâns piciorul la piept, cu călcâiul apăsat în dreptul inimii. Fiindcă inima zvâcnea atât de tare, părea că o să iasă din piept, o să rupă carnea, unda de șoc o să disloce cutia toracică, și trebuia apăsată înapoi, cât mai tare. Îi țineam cu amândouă mâinile degetele de la picior, ca să presez cât mai tare călcâiul deasupra inimii. — Mă doare! a zis ea. Probabil pentru că țineam cu o mână degetul mare și cu cealaltă strângeam restul degetelor. Țineam foarte strâns și la un moment dat am tras brusc, degetul mare spre stânga, restul degetelor spre dreapta. Am simțit o trosnitură surdă. Am auzit strigătul ei de durere și simultan m-a izbit puternic în față, cu celălalt picior. Am căzut din pat, năucit de lovitură. Îmi curgea sânge din nas, cred că și din buza de sus. Am auzit-o pe Lidia gemând: Dementule, mi-ai rupt degetul!

S-a dat jos din pat șchiopătând, a pășit peste mine. Durerea din osul nasului îmi străpungea creierul. Am dus mâna la față și degetele mi s-au năclăit de sânge. Nu puteam să respir pe nas, trebuia să trag aer pe gură și buzele erau pline de sânge. Aveam nasul spart, a trebuit să merg la spital. Lidia avea degetul mare fracturat, a trebuit să meargă și ea la spital. Am mers separat. După întâmplarea asta, am mai dormit câteva zile în garaj și apoi m-am mutat, prin bunăvoința domnului Nisipeanu, într-un apartament de două camere, semi-finisat, din imobilul în care se afla sediul redacției ziarului Noua Santinelă a Craiovei. Eram pe atunci redactorul-șef al ziarului. Am demisionat între timp. Apartamentul era complet gol, dar aveam apă și electricitate, așa că mi-am luat o saltea bună, un scaun, o masă pliantă și am locuit acolo aproape două luni. Eram la începutul lui noiembrie și am stat până pe 23 decembrie, când m-am dus să-l vizitez pe tata la țară, la Cârligei. Am stat cu el o săptămână și m-am lăsat prins în rutina lui: băutură, table și discuții prostești, în fiecare zi, de dimineață până seara. La un moment dat și-a adus aminte de orele lui de latină din liceu. O frază i-a rămas întipărită în minte: In patria nostra multe silvae sunt, que bestiis abundant. Am repetat-o pe rând, cu diverse intonații, râzând și izbind cu palma în masă. In patria nostra multe silvae sunt, que bestiis abundant! Totul a durat mai mult de o oră, am râs până am vomitat. Am discutat și despre căsnicie. Era plăcut să bem împreună, doar că el, având antrenament, rezista mult mai bine. Eu trebuia să vomit de câteva ori pe zi. După ce vomitam, beam câte un pliculeț de nescafé strong și intram pe net, să vorbesc cu Corina, colega rămasă responsabilă cu treburile redacției.

Dar așa nu se înțelege nimic. Pot să încep mai din urmă. Am notițele, nu e greu de reconstituit exact istoria ultimului an. Un an și ceva. Teza de doctorat a lui Dănuț a apărut anul trecut, în aprilie. Vinovăția față de minoritatea țigănească din spațiul românesc – Repere istorice. Lansarea de la Muzeul Olteniei, articolașul meu din Vice, a doua lansare la Cărturești, la începutul lui mai, primele apariții la tv. Peste vară, petițiile la Parlament și la Președinție, fără rezultat. La începutul lui octombrie, evenimentul de la Adunarea Comunității Ioanine. Al doilea tur al televiziunilor. Pe 26 octombrie, dezbaterea cu Olguța, la Teatrul Național din Craiova. În ianuarie, discuțiile despre o eventuală candidatură a lui Dănuț la Primărie, ca independent, susținut de grupul de oameni de afaceri al lui Nisipeanu. Pe urmă a venit scandalul cu presupusul antinatalism al Comunității Ioanine, autoexterminarea indusă a țiganilor, cum pompos a numit-o liderul liberal care a denunțat presupusa conspirație. S-au publicat câteva articole scrise de pastorul Comunității Ioanine, în care omul într-adevăr îi îndemna pe credincioșii țigani să redescopere învățătura despre puritate a prietenilor lui Dumnezeu din vechea Tracie. Adică, mi-a explicat Dănuț, învățătura bogomililor, preluată mai târziu de catari și de alții. Există doi dumnezei, unul rău și unul bun. Cel rău a făcut lumea materială și învelișul corporal, fizic, al tuturor ființelor vii. Cel bun a făcut lumea spirituală. Cel rău ține sufletul nematerial captiv în trupul material. Prin urmare, procrearea nu e altceva decât instrumentul prin care diavolul încătușează noi suflete în carcasa materiei. Mai pe scurt, a face copii înseamnă a face jocul diavolului. Greu de spus cât de mari erau șansele ca învățătura Comunității Ioanine să devină credința predominantă a întregii etnii. Oricum, ideea de conspirație antinatalistă s-a potrivit cu îngrijorările vehiculate prin presă în ultimul timp, că în maxim 50 de ani țiganii or să fie populație majoritară în România. De aici și până la articolele care l-au numit pe Dănuț neonazist în haine umaniste nu a mai fost decât un pas. Cei din Brigada Paramilitară Ion Antonescu au rămas probabil stupefiați la auzul știrilor despre profesorul Dan Berariu, pe care ei tocmai îl amenințaseră cu moartea pentru că umilise ființa națională a poporului român, promovând conceptul pervers de vinovăție reparatorie față de o rasă inferioară.

*

Emilia Toma

A debutat cu romanul O numărătoare inversă, București: Ed. Tritonic, 2021. Apoi a publicat romanul De la zero: București, Ed. Celestium, 2022.

***

1.

În cazul meu a fost mai puțin vorba despre cenacluri sau medii literare, ci mai mult despre motivația interioară de a scoate la lumină anumite teme, cu care am tot cochetat de-a lungul anilor post-debut. Pe scurt, am vrut, prin scris, să calmez niște demoni, să depășesc niște frustrări, să modific niște situații, să distorsionez anumite realități care îmi aparțineau. Acum, la aproape un an de când nu am mai scris decât jurnal, îmi e și mai clar de ce m-am apucat să scriu intensiv în urmă cu 6 ani, iar răspunsul a venit ca o completare la reflecția avută privind încetarea temporară acestei activități. Am  scris mult din frustrare, (m-)am mințit în scris, pentru a întări refrenurile pe care mi le tot repetam. Sunt tare curioasă cum vor arăta textele mele post-2025, atunci când vor dori, în sfârșit, să reapară, după acest an de epurare psihică.

2.

Au existat sugestii din partea editorului, pe care, în mare parte, le-am implementat, dar nu s-a pus problema unei dezbateri complexe sau a unor negocieri. Sugestiile au fost destul de punctuale și mi-au fost de mare folos în ideea evitării unor greșeli de debutant, cum ar fi text prea literar când nu e cazul, adăugarea oralității, mici detalii menite să închidă „semicercuri” și cam atât.

3.

În cazul volumului meu de debut, O numărătoare inversă, conceptele artistice au fost integrate pe cale intuitivă, ghidate de dorința de a explora o realitate socială și psihologică complexă. Principalul pariu estetic a fost alteritatea narativă: asumarea unei voci masculine la persoana întâi pentru a mapa o anatomie a violenței și a traumei. Termenii-cheie ai aproximărilor mele estetice ar fi realismul psihologic brut și monologul interior. M-a interesat să explorez modul în care un personaj se construiește pe sine prin autoamăgire, cum se minte în propria confesiune pentru a-și întări refrenurile mentale și cum sentimentul de inadecvare din copilărie escaladează, la jumătatea vieții, în agresivitate. Din punct de vedere structural, am integrat conceptul de timp regresiv (sugerat încă din titlu), o încercare de a deconstrui trauma mergând înapoi spre nucleul ei, totul printr-o scriitură centrată pe forța confesiunii.

4.

Demersul meu creativ nu a pornit de la o ideologie politică deliberată sau de la vreo doctrină asumată în mod explicit; nu am vrut să scriu un manifest, deși, trăgând linie, poate părea un roman moralizator/ feminist, tocmai pentru că pune atât de mult accentul pe realitatea patriarhală în care bărbatul alpha misogin este privilegiat. Totuși, la nivel implicit, romanul are o legătură profundă cu un fond ideologic și mai ales sociologic mult mai larg: cel al realității românești contemporane, cu toate traumele ei transgeneraționale.

Acest suport extraliterar este vizibil în radiografia dură a mediului marginalizat, de cartier, în care personajul principal se formează sub spectrul inadaptării, al anturajelor dubioase și al violenței. Din acest punct de vedere, deși am lucrat fără un manual de sociologie pe masă, în ciuda faptului că profesia mea de zi cu zi e sociologia, volumul devine o deconstrucție implicită a masculinității toxice și a abuzului domestic. M-a interesat să pun pe masă, prin literatură, o problemă acută a societății noastre: mecanismul prin care o victimă a violenței sau a abandonului emoțional din copilărie ajunge, la rândul ei, un agresor la maturitate.

5.

S-a discutat foarte puțin spre deloc despre debutul meu; mai exact, a avut parte de o singură cronică din partea unui critic literar, dealtfel primitoare, dar prea puțin pentru a ajunge să depășească granițele bulei de nișă. Din această perspectivă, relația cu critica de întâmpinare s-a tradus mai degrabă printr-o absență. Atunci când ecourile sunt atât de restrânse, e greu de spus dacă un critic „prinde” sau nu subtilitățile textului. Pentru un debutant, această liniște din jur nu neapărat inhibă sau intimidează, cât mai degrabă izolează; te face să realizezi că circuitul receptării literare are propriile lui granițe, destul de greu de trecut fără mecanismele de promovare potrivite.

***

Fragment inedit dintr-un roman nepublicat

Patru ani n-au trecut chiar greu, nici nu știa prea bine dacă și-a dorit cu adevărat să treacă sau de când a început să-și facă griji cu privire la viața de afară. Ce avea să facă? Iarăși…

Împlinea 35 și era în același cerc, în același punct de la 18. Ce fac când ies? Cu cât se apropia mai tare termenul, cu atât își amintea mai multe întâmplări din orfelinat. Captivitatea din cele două locuri era diferită, dar eliberarea – atunci când n-ai pe nimeni – identică. Urma să ajungă tot în stradă, tot să fure, tot să doarmă pe unde apucă. Fără să vrea, gândurile care-l legau de părăsirea orfelinatului îl duceau și mai în urmă. Când stai toată ziua cu ochii în tavan, ce să faci? Era o vară foarte călduroasă și băieții se scărpinau până la sânge din cauza unui pitiriazis versicolor, boală a pielii de care, deși nu era contagioasă, s-au molipsit toți copiii din cauza alimentației deficitare și a igienei precare. În afară de bătăi și ceartă – nu mai transpirați! – nu avuseseră parte de niciun tratament, iar vindecarea părea să depindă integral de voința lor de-a nu mai alerga prin praf și de-a nu rata acele băi, o dată la săptămână, care pe căldura de-atunci nici nu mai conta că erau reci.

— Te mănâncă rău? Ia zi! Poți să stai fără să te scarpini?

— …

— Răspunde, bă! Poți să nu te mai scarpini?

— …

— Nu zici, m? Ia hai să te ajut să scapi de bube. Era unul dintre cei mai temuți – nu și de către Vlad – și mai avea puțin până la majorat. Cei mai mici își imaginau deja ușurarea cu care vor întâmpina plecarea lui de la centru, dar bătăușul părea să profite până-n ultima secundă de statutul lui. Vlad îl auzea doar pe el, dar nu-și dădea seama de cine se luase. Stătea în continuare cu spatele, încordat ca de fiecare dată când asista la câte-o scenă similară, încercând să audă un sunet cât de mic al victimei care nu scotea niciun cuvânt.

— Dacă nu răspunzi e mai rău.

— Cum să m-ajuți?

— Hai cu mine să-ți arăt.

Erau în curte, razele soarelui parcă te biciuiau în ziua aia, nici de-ar fi putut sta locului liniștiți și tot ar fi transpirat abundent, în ciuda pedagogilor care-i amenințau că așa n-or să scape niciodată de petele alea nenorocite. L-a luat de cot trăgându-l în spatele unei magazii din curtea orfelinatului și l-a pus să se dezbrace.

— Hai, ca să te ajut să-ți treacă. Copilul iar tăcea, dar părea să se codească, Vlad în continuare-l auzea doar pe călău și se chinuia să-și dea seama de cine se mai luase ăla.

— N-am toată ziua să te vindec, mai sunt și alții la coadă, dă-ți tricoul jos să nu ți-l dau eu, așa, hai! Bun, așa, acum stai în genunchi să mă ocup de tine. În genunchi am zis!

Abia în acel moment s-a întors spre vocea care ordona, cu grijă să nu fie văzut și l-a surprins pe colegul lui dându-și jos pantalonii și chiloții. A întors imediat privirea strângând în același timp ochii cu putere și la auzul strigătului subțire venit din partea băiatului care stătea pe genunchi s-a uitat iar. Urina pe pieptul și pe umerii lui, imobilizându-l cu mâna pe cap când sfrijitul a încercat să se ridice.

— Aaașa, hai c-o să-mi mulțumești mai târziu, o să vezi că o să treacă, pișatu’ face bine la petele astea. Nu mișca, să mă piș pe tine, ce-ai, tu crezi că-mi irosesc leacul degeaba? S-a retras fără să scoată un cuvânt și fără să se mai uite în direcția celor doi. Atunci mintea i se golise ca într-o încercare de-a șterge cu buretele ce văzuse, dar acum știa că își dorea cu disperare să ucidă, doar că nu putea numi concret dorința, nu știa cum se face, nu știa dacă s-ar mai fi putut opri de-ar fi lăsat să iasă la iveală gândurile pe care le bloca cu vid.

Primul loc unde s-a dus după ce s-a eliberat a fost zona în care cu ani în urmă îl întâlnise pe Elis după ce îl spionase alături de șeful lor. Oare restul se eliberaseră? Era atât de sigur că-i ridicaseră pe toți în ziua în care veniseră peste el, că-i filau de ceva vreme și-au pus mâna pe ei când nu mai era nicio îndoială că se ocupau cu asta. Dar unde era să se ducă? Măcar de curiozitate și tot…

— Și-ai întrebat, l-ai înregistrat pe undeva ca dispărut?

— Nu, nene, cum să-l dau? Lasă…

— Păi și cum adică cum? Atunci cum zici l-ai căutat?

— N-am făcut nimic, doar am vrut și n-am mai reușit.

— N-ai reușit să pui mâna pe un telefon, mă, băiatule?

— Am crezut că o să fie altfel, nene, acum e târziu.

— Și sună acum!

— Unde să sun, nene, ce să zic?

— Nume, prenume, cum ce…

— Și dacă e cum zici tu, să zicem că îl găsește…

— Păi nu zicem, dacă nu-i mort, e ca și găsit…

— Așa, să zicem așa. Eu ce-i zic lui? Că după cămin am furat prin Capitală, apoi nu mi-a ajuns și-am trecut fraudulos granița, c-am dormit prin cabine telefonice în Germania, c-am avut bandă de hoți, că m-a trimis înapoi poliția și că m-am apucat să vând cocaină, c-am început să iau și c-am ajuns în pârnaie? Tu așa ai face?

—…

— Am vrut, nene, am vrut demult, apoi s-a fumat, voiam și nu mai făceam nimic, apoi nici nu mai voiam, mi-a fost ba frică, ba rușine.

L-a găsit pe bătrân într-o coșmelie – magazin era mult spus – ceva care părea să vină din trecut, de pe vremea când era copil și erau sifonării și cizmării la tot pasul, dându-i un sentiment familiar, de parcă viața lui s-ar fi oprit acolo, la 12 ani, înainte de a merge la orfelinat. Poate, subconștient, a fugit de anii de după, a fugit de hoți și de droguri, de nopți prin trenuri și cabine telefonice, căutând confort într-un trecut îndepărtat, gri, dar parcă mai bun decât tot ce a urmat apoi color, dar nu insipid și inodor, ci dimpotrivă, cu gust de frică și miros de pericol la tot pasul, în fiecare secundă a existenței lui. Bătrânul vindea biciclete la mâna a doua, dar le și repara, avea un mic atelier în curtea din spatele magazinului. Încăperea toată mirosea a atelier, dar cum nu văzuse altul în afară de cel al bunicului său, mirosea, de fapt, a atelierul bunicului, atelierul copilăriei sale și singurul pe care-l știa. Bătrânul nu semăna, în schimb, cu bunicul. Se vedea pe brațele lui că fusese și el pușcăriaș, iar trăsăturile, deși îmblânzite de bătrânețe, mai păstrau încă o încrâncenare a omului care regretă că n-a făcut lucrurile altcumva mai demult. A pășit în magazia-atelier ca în urmă cu câțiva ani în service-ul de calculatoare. Chiar, nu mai sunase la numărul ăla de pe cartea de vizită… Dornic să schimbe ceva, măcar de data asta. Căutând ceva de lucru, orice. N-am experiență, dar învăț. Hotărât să pună punct vieții chinuite și ratate pe care o dusese până atunci. Fac orice! Gata să se supună unui program, unei rigori, unei munci, dar una diferită de tranzacțiile cu care era obișnuit. Nu mai vreau să mă întorc acolo!

— La pușcărie, băiete?

— Nu… la droguri.

— Hm, a aprobat patronul coșmeliei cu un aer de părea că în interjecția aia încăpea tot ce văzuse într-o viață despre pușcăriașii foști dependenți. Nu era ceva rău, neapărat. Un sentiment de superioritate combinat cu siguranța gândului că erau, de fapt, inofensivi, doar niște victime, nimic mai mult. Știa din proprie experiență că închisoarea nu te face mai bun, dar avea nas pentru cei pe care îi făcea mai răi. Iar pe copilul ăsta bătrân din fața lui nu-l înrăise. Îl iscodea cu privirea doar ca să nu fie nevoit să întrebe prea multe, încerca să deslușească singur ce era de știut. A mai spus un hm apoi a gândit că omul din fața lui a suportat bine izolarea, tot ce i-a făcut închisoarea a fost sa-l conserve, de aia nu poate scăpa de senzația că are în fața ochilor un băiat mult mai tânăr. O bună conservare și niscaiva sechele… Atât vedea.

— Deci mă primiți?

— Da. Te primesc. Poți să-mi zici tu. Sau nene, fie. Nu mă simt chiar moș, deși la prima vedere așa pare. Și vezi că aici ai nevoie și de forță.

— Orice! A răspuns cu determinare Vlad, parcă gâtuind un hohot, mirându-se, apoi, ce-a fost cu senzația aia, el n-a plâns niciodată-n viața lui. Doar când era foarte mic și-și bătea tata joc de ei, dar asta era atât de demult…

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 82-92]