2018

Zamfir Bălan

A debutat cu volumul de povestiri Călătoria, București: Eikon, 2018 (nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor, „Cartea de debut”).

În 2025, a revenit în proză cu romanul Ceasornicarul (București: Eikon).

***

1.

N-am citit niciodată într-un cenaclu, deși am frecventat câteva, cu ani în urmă. Îmi ziceam că scriu pentru mine, într-o totală discreție. Până când această poziționare așa zis autoreflexivă mi s-a părut o prostie și m-am hotărât să arăt câteva povestiri unor persoane pe ale căror opinii oneste contam. Surpriza a fost de ambele părți. Dar impulsul decisiv a venit dinspre cel care avea să mă și publice foarte curând, editorul Valentin Ajder.

2.

Debutul meu ca prozator n-a trecut prin faze de revistă, blog etc. Am debutat direct în volum, grație lui Valentin Ajder. Lui i-am dat într-o după amiază câteva povestiri, „de probă”. Să văd ce părere are. M-a sunat a doua zi, la prima oră, și m-a întrebat dacă mai am și altele care ar putea alcătui un volum. Restul pare o poveste inventată: în mai puțin de o lună, volumul Călătoria a fost în librării.

3.

Scrisul/ povestitul eliberator; a fi singur împreună cu…; fațeta magică a realului; eul liric din discursul epic.

4.

Nu.

5.

Cum apariția mea în peisajul prozei a fost o noutate absolută, mă așteptam să fiu trecut cu vederea, cel puțin până se mai lămurește cititorul. De altfel (dacă am procedat bine sau rău, nu știu), am trimis Călătoria multora, dar nu neapărat criticilor și am așteptat. Impresiile de lectură ale acelor care au avut amabilitatea să-mi scrie, să-mi telefoneze sau să-mi spună direct, au fost dintre cele mai îmbucurătoare, dar aproape niciuna nu călca pe urmele celorlalte. Semn că fiecare se identificase în felul său cu personajele și situațiile, dar atât, fără perspectiva unei opinii critice. Important era că nu puseseră cartea deoparte.

Din nenumărate motive, pe care nu le înșir aici nici măcar în treacăt, mi se pare complicat și dificil să atragi atenția criticii literare, ca debutant. Mai ales într-un caz ca al meu, când apari târziu și neașteptat ca prozator, și nu vii dintr-o grupare literară (revistă, cenaclu, forum etc.). Cu toate acestea, cronicile debutului au apărut destul de repede și, fără excepție, au fost bune și foarte bune. Aș spune că am primit nu încurajări, ci confirmări că „povestisem” despre lucruri care interesau provocau admirație. Astfel de „semnale” am primit, de pildă, de la C. Dram, Ana Dobre, N. Gr. Mărășanu.

***

Fotografii vechi

(fragment, inedit)

Cine-i în poza asta, întreabă tata, ca să vadă dacă ai ținut minte ce ți-a spus altădată, și pune degetul apăsat peste fotografie. Răspunzi repede, până să se șteargă urma de pe sticla tabloului. Nenea cutare de la Domnița, văr cu țața Stoiana, care-l ține pe fratele mai mic a lu’ tataie. Nu zice „bravo!”, dar îi vezi zâmbetul sugrumat sub buzele strânse și mândria care îi luminează ochii. Într-asta cine-i? Unchiul Manea, din Gemenele. Dar aici? Nu știu. Ăsta care mână căruța cine-i? Nu știu. Cum, mă, nu știi? Ți-am spus data trecută. Te lasă cu nemulțumirea lui pe cap, să scotocești în memorie până când, tot privind cu ochii mijiți fotografiile necunoscuților, în locul imaginilor îngălbenite de vreme sau pătate de cine știe ce substanțe, apar figuri, personaje zămislite de mintea ta, în clipa aia, pe loc. Ba, chiar și pe cei cunoscuți îi dai la o parte, mai ales pe cei care nu-ți plac, cum e un frate de-al mamei a cărui duhoare de tutun și de băutură te făcea să verși, când se apropia de tine cu barba țepoasă și zicea că vrea să te muște, chipurile, în joacă. Îl pui totuși, la loc, în fotografia lui, pentru că de la el ai sania, prima ta sanie cu tălpici de fier, dar nu vrei să știe ce fericit te-a făcut cu sania aia, lucrată de mâna lui, din țevi sudate, în atelierul de tractoare.

Ai descoperit ceva și asta te face să tresalți. Simți cum un val de căldură îți urcă pe șira spinării, până în creștet. Ți se aburește fruntea. Îți ard urechile. Ești un bidiviu gata să urce într-o clipită până la nori. Cine-i în poza asta? Un chip crispat al nu știu cui privește cu teamă spre obiectiv, e încremenit în poziția cerută de fotograf. „Nu mișca, nu clipi, ochii la mine!” Întâi faci să dispară pata gălbuie și cuta ca o cicatrice de pe obrazul necunoscutului. Strângi pleoapele. Imaginea tremură ca o apă sub adieri indecise. E din ce în ce mai neclară, mai ștearsă. Ții pleoapele strânse. Nu e păcat ca să se lepede clipa cea repede ce ți s-a dat?

Cap ușor aplecat, privire spre cineva imaginar, din dreapta obiectivului, păr negru, pieptănat pe spate, prins într-o clamă, după ureche, zâmbet melancolic, abia schițat, de hatârul fotografului, chipul ivit din adâncul dreptunghiului de carton aduce cu cineva, dă să se limpezească, dar dispare pe neașteptate sub un altul care îți face cu ochiul. Fața rotundă, buclele aurii nu-ți par cunoscute, cine știe din ce adâncuri s-or fi ivit… Ai șterge fantasma, dar te ispitește surâsul ei șiret, insinuant. O chemi mai aproape. Oare ce mister se ascunde sub aerul acela felin, ce taină?! Năluca dispare și, în loc, apar niște nuntași cu pahare în mâini, râzând prostește… 

Din colțul din dreapta, de sus, al tabloului, cu bărbia împinsă în față, simulând încredere, hotărâre, tata privește cu un zâmbet palid peste toată lumea. Se vede că și-a chibzuit bine severitatea, cu o ridicare ușoară a sprâncenelor spre vârful suliței din icoană. E o fotografie de studio: imagine limpede, griuri calme, lumini plasate profesionist…

Alungi imaginea cu nuntașii cheflii. În locul ei, apare bunicul, fotografiat din spate. Parcă-i atunci când l-ai văzut pe geam, îndreptându-se spre poartă. Cu o mână se sprijină în baston, cu cealaltă se ține de scândurile gardului. Se duce să declare averea și s-o bage „în ceape”. Să se termine odată toată nenorocirea asta, că el nu mai poate, să dea tot, să-i sature pe toți neisprăviții ajunși în fruntea satului. Așa-i spusese tatei. Într-un fel, zice tata, privind în urma lui, bine că s-a hotărât. Că l-au schilodit ăia cu bătaia. Cine crede că o să fie altfel decât vor alde Lupașcu se înșală.

Tot bunicul. De data asta, venind. Se târăște pe lângă gardul grădiniței de flori. Se clatină. Se oprește să-și tragă sufletul. Pare că nu știe încotro să apuce. Intră în tindă și dă să spună ceva. Se răzgândește. Vine în odaie și se așază pe marginea patului cu mâinile încleștate pe baston. Nu povestește, înșiră cuvinte. (…)

Strângi cât poți pleoapele, dar nu mai poți păstra chipul bunicului printre zecile de fotografii din tablou. Nici bocănitul bastonului în pragul odăii din Crivăț nu-l mai auzi. Bunicul s-a dus „să se hodinească la margine”, așa te minte țața Stana, când te zărește prin gardul din fundul grădinii, năpădit de tufe mari de dracilă. Strângi pleoapele până simți că dor. Cețuri oarbe cad peste zare și îți acoperă plopii și tamarixul. Moara de lângă pod tace…

Deschizi ochii și lumina explodează. Prinsă în ramă, deasupra sticlei, o fotografie cu margini albe, zimțate, pare că așteaptă să-și afle locul lângă celelalte.

Sub malul înalt din dreptul grădinii, lângă două undițe, un băiat stă ghemuit, cu ochii țintă la plutele din papură. Aude pași pe cărare. „Nanul”, cum îi spune el, se oprește în dreptul lui, cu mâinile în buzunare. Are basca trasă pe ochi, să nu-l orbească soarele și tace, în timp ce zvâcnește dintr-un picior. Privește un timp în zare, ca și cum s-ar fi așteptat să fie băgat în seamă, apoi șuieră printre dinți: „De ce nu vine mă-ta, mă, la câmp, e cucoană?!” E bolnavă, răspunde, cu vocea sugrumată de frică, băiatul. „Bolnavă pe dracu’! Să-i spui să vină să muncească pământul pe care l-a băgat tat-tu mare în colectiv.” E bolnavă, repetă băiatul, are hârtii de la doctor. „Nanul” rânjește, știe el, adică. Face un pas, încă unul, și proptește un genunchi între umerii băiatului. „Te dau în gârlă, mă, auzi? Dacă nu vine mă-ta mâine la câmp, trec iar p-aci și te dau în gârlă.” Nu mai aude înjurăturile, spaima îl mușcă de măduva oaselor. Genunchiul apasă ca o stâncă uriașă. Se apleacă brusc într-o parte. Namila se prăvălește pe lângă el în apă. Câteva secunde nu se văd decât valurile care se sting în cercuri din ce în ce mai largi. Apoi țâșnește din adânc, gâlgâind și dând anapoda din mâini…

Rămâi câteva secunde aplecat spre apă. Îl vezi cum se zbate și pricepi că nu știe să înoate. Te ridici în picioare. Din doi pași ești pe dâmbul de sus, lângă cuiburile de prigorii. Un nenorocit mai puțin! Să crape! Să-l înghită faraoanca! Tremuri, ca scuturat de friguri. Te întorci, smulgi bățul unei undițe din mal și i-l întinzi. Cu o mână te prinzi de lăstarul unui salcâm, ca să nu aluneci în gârlă. Tremuri. Spaima s-a risipit…

Nu știi cine a făcut fotografia, nici cine a agățat-o în rama tabloului. E un peisaj. Un cadru luat de pe malul înalt, din colțul grădinii. Perspectiva urmează firul apei până în cotul cu motopompe. În prim-plan, e o cărăruie șerpuind pe sub mal, spre Negoiță Chiriță. Chiar în dreptul grădinii, la umbra lăstărișului de salcâm, îți făceai, vara, unditoare. Cum nu știi cine ar mai fi fost interesat de locul acela, te gândești că poate chiar tu l-ai fotografiat cândva și nu mai ții minte.

*

Iulian Bocai

A debutat cu romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, Iași: Polirom, 2018.

A mai publicat: Constantin, roman, Iași: Polirom, 2019; Revărsatul zorilor, proză scurtă, Editura Trei, București, 2025; Filologii (instituționalizarea studiului literar în Europa, București: Tracus Arte, 2020 și Eseuri, Tracus Arte, București, 2023.

***

1.

Nu mă pot gândi la niciunul precis. Nu mă vedeam ca făcând parte din lumea literară când am debutat. Lucram la un doctorat în Litere, în București, și am profitat de bursa doctorală ca să scriu, pe lângă teză, și două cărți de ficțiune, Ciudata și înduioșătoarea… și Constantin. În sens financiar, elementul catalizator a fost deci faptul că nu trebuia să lucrez în perioada aia. Nu cred că a mai existat vreun altul de aceeași importanță, decât poate că vrusesem dintotdeauna să fiu scriitor.

2.

Au existat negocieri, dar mici. Cartea era redactată de Mădălina Ghiu, pe-atunci încă la Polirom București, și era un redactor competent, iar acolo unde intervenea era justificat. A avut loc un mic schimb epistolar în privința unei postfețe ironice pe care i-o adăugasem cărții și care a fost înlăturată la rugămintea editorului, dar nu mi s-a părut o intervenție serioasă în substanța cărții, mai ales că o scrisesem eu însumi ca să pot respecta numărul minim de semne.

3.

Nu-mi amintesc exact, dar ca să răspund sociologic: eram un student de Universală și Comparată, prinsesem ultima generație de mari profesori de la Litere, scriam un doctorat despre istoria filologiei, cred că ce mă mâna în luptă era o formă de idealism care probabil mai credea încă, nejustificat, că literatura poate să dea demnitate realității sociale sau personale pe care o înfățișează. Acum nu mai cred asta, acum literatura mi se pare un instrument etic de criză și caut modalități de a o face mai vie și mai stranie, pe măsura stranietății lumii, vieții etc.

4.

La debut nu cred că avea decât în sens implicit: că voiam să fac dreptate poetică unei lumi, care se întâmpla să fie marginală. Acum sunt mai conștient de încărcăturile astea implicite și tind să le deconspir eu însumi atunci când le găsesc sub suprafața operei altora, dar în ce măsură mi le asum când scriu n-aș ști să spun.

5.

Cărțile mele au fost bine primite și de regulă bine citite. Nu m-am simțit niciodată intimidat de o critică negativă și nici nu mi-am pus încrederea în toate lucrurile bune care s-au spus despre ele. Și inhibiția e de altfel tot un fel de stimulent, doar că în sens negativ, te stimulează să taci.

***

Dispariția

Dispariția Emiliei Marcu trebuie să fi început mai devreme de toamnă, acum știm că disparițiile încep din timp. Însă pe 11 octombrie Emilia Marcu mergea pe Calea Moșilor, îndreptându-se spre casă la ora serii – poate nu era încă trecut de șapte. Soarele îi bătea din spate, își simțea ceafa caldă și se bucura că-și luase haine pentru petrecerea de sfârșit de săptămână. Nu era ultimul soare din acel sfârșit de toamnă de care avea să se bucure, dar mai târziu – convalescentă, tristă, avea să-și aducă aminte de el cu invidie și ciudă că nu-i dăduse mai multă atenție atunci, simțind că pierduse căldura lui pentru totdeauna. Dintre toate regretele pe care i le provocase povestea ce urmează, acesta era cel mai puternic – că se uita la lumina zilei și simțea în ea, revărsându-se de peste tot, chiar și din afara lumii, o greutate bruscă, ca o tristețe. Tristețea știa că e a ei, dar o mira că avea și această calitate, că făcea până și lumina apăsătoare, care altădată i se păruse diafană.

Făcuse acest drum de nenumărate ori.

Magazinele de haine, aprozarele, saloanele de înfrumusețare, băcăniile, cofetăriile – păstrau aceeași ordine prescrisă pe care doar ocazional o mai deranja câte un faliment sau câte o moarte. Pe Calea Moșilor viața răbda ușor orice se hotăra istoria să-i arunce în drum, așa că locul părea să fi crescut în straturi: în față, la stradă, blocurile comuniste de zece etaje, îmbrăcate în polistiren și colorate în alb și roz mâncat de ploaie, la fel de urâte ca întotdeauna. În spatele lor, pe străduțe, ruinele caselor altădată bogate, care abia începeau să-și regăsească pe ici, pe colo, vechea lor frumusețe. Și în blocuri, și în case, oameni cu aceleași fețe, care ieșeau diminețile din locuințe buhăiți de somn și se întorceau seara acasă cu gâtul ascuns în gulerele matlasate ale hainelor. Începuse să se lase frigul și șaormeriile lucrau cu ușile închise, aburite pe dinăuntru, doar din când în când mai ieșea câte o vânzătoare pe trotuar ca să-și aprindă țigara și să stea pe telefon sau să privească în gol, cu ochii spălăciți de muncă. Toate vitrinele aruncau lumină în stradă, iar vuietul mașinilor și-al tramvaielor era atât de puternic, că abia dacă-ți puteai auzi gândurile. Și poate că Emilia Marcu nu și le auzea, dar ceva se întâmpla totuși în mintea ei – îți puteai da seama de asta, ca întotdeauna, după fuga neliniștită a ochilor.

Avusese luni grele, pline de îndoieli și oboseală, și de vreo săptămână sau două simțea că începe să le depășească. Se simțea cum te simți de obicei când ieși dintr-un șir de zile negre: cu mai mult curaj în pași, privind ceva mai curioasă lumea, a cărei indiferență parcă n-o mai rănea așa cum o rănise cu nici două luni în urmă, când i se păruse într-o după-amiază întâmplătoare, de sfârșit de vară, că nu poate să fie fericită.

Încă de-atunci începuse să dispară și tot de-atunci o luaseră la vale toate. Nu știa cum s-o zică mai bine decât că i se părea că plutește un soi de răutate în aerul din lume. Dar băgase de seamă că atunci când repeta gândul ăsta cu voce tare, nu obținea de la interlocutorii ei decât priviri absente și ridicări din sprâncene. Cum Emilia Marcu ținea la toate aceste semne ale dezaprobării sociale, se hotărâse să fie tristă în privat. Îi scrisese totuși un mesaj vechiului terapeut – cu care nu mai vorbise de doi ani – și-l rugase s-o reprimească pentru niște ședințe de consultare. Și lui îi spusese același lucru: că în aer părea să plutească o răutate invizibilă, care-i îngreuna respirația.

— O răutate? întrebase el mirat, neașteptându-se la acest puseu liric din partea unei paciente pe care o știa mai degrabă incapabilă de subtilități poetice.

Prima oară când ajunsese la el în cabinet, cu trei ani înainte, trebuise să discute cu ea nesfârșite ședințe fie și ca s-o aducă în punctul de a recunoaște că e tristă. Și mereu în bolile sufletului e greu să vindeci pe cineva dacă nici el nu știe de ce suferă – nu așa se spune? Mai întâi trebuie să-i faci să-și vadă boala, nu să le spui tu care e, ci să le arăți că nu e ce cred ei că e, dar să nu-i faci în niciun caz să ajungă la ea ca la o boală, ci la un soi de oglindă, pe care și-o ridică singuri în fața ochilor, cu încetinitorul, ca să nu se sperie de chipul celălalt, mai monstruos, al adevăratei lor tristeți.

N-aveai ce să-i reproșezi doctorului Baicu în această privință. Era un expert al acestor metafore – mai întâi filozof, doctor la urmă, deși când intrai în biroul lui din spatele Batiștei, vedeai că pe perete, într-o parte, își atârnase diplomele, ca în filmele americane, și niciuna nu părea să fie în filozofie. De fapt, privindu-l, ultimul lucru la care te-ai fi gândit era „acest om este un filozof”. Era un bărbat cărunt și lipsit de pretenții de gest sau vestimentație – întreaga aroganță filozofică i se concentra în buzele mari, puțin crăpate, pe care le țuguia, lăsându-și capul în ceafă, când se hotăra într-un final să ofere sfaturi.

— O răutate în aerul din lume? întrebase din nou, privind-o mai atent, cu ochi mijiți.

Emilia Marcu avea o frumusețe bizantină, cu ochi mari, ca un mozaic de culoare, și părul negru, lung; doctorului Baicu i se păruse că în sfârșit o auzise producând un gând demn de această frumusețe. O frumusețe votivă, se gândise – așa cum vezi prin icoane și care nu putea fi trecută cu vederea cu ușurință, mai ales la cei 33 de ani pe care-i împlinise și pe care nu era suficient de cuprinsă de faimosul misticism al vârstei de mijloc ca să-i interpreteze altfel decât banal, ca un 3 urmând alt 3, fără nicio semnificație deosebită.

În fiecare din activitățile ei zilnice, Emilia Marcu aducea însă o grație hotărâtă, care o însoțise dintotdeauna, încă din copilărie, și pentru care, ca pentru orice grație, nu trebuia să depună niciun efort. Se vedea mai ales când obișnuia să stea cu degetul suspendat deasupra prăjiturilor la cofetărie sau pachetelor de țigări din spatele caselor de marcat, ezitând câteva secunde înaintea oricărei alegeri și dând astfel o importanță neașteptată și spontană micilor obiecte ale zilei, fiindcă-ți dădea impresia că în timpul acelei scurte șovăieli le cântărea niște merite invizibile, ascunse.

*

Ohara Donovetsky

Foto de Cătălina Flămînzeanu

Debut absolut în proză: Casting pentru ursitoare, București, Editura Polirom, 2018 (reeditat în 2025) – roman nominalizat în 2018 la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea Cartea de debut, și la Festival du Premier Roman de la Chambéry; tradus în limba bulgară de Vanina Bojikova și publicat de Editura Paradox în 2025).

A mai publicat: Întâlnirile unei profesoare rătăcite (București, CDPL, 2019 – roman); Vedere cu solzi (București, Editura pentru Artă și Literatură, 2025 – roman); Puzzle cu pețitoare (București, Editura Trei, 2020 – roman); Uric cel Bun și Ultimul Căpcăun (București, Editura pentru Artă și Literatură, 2026 – carte pentru copii); Gramatica limbii române ca o poveste (București, Corint, 2013, 2014 – morfologie didactică); Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (București, Corint, 2021 – eseuri pe teme frazeologice); Cozonac la patru mâini (București, Darclee, 2021 – epistolar în colaborare cu Doina Jela); Meniu cu lupul în poală (București, CDPL, 2022 – versuri); Ce treabă are Gutenberg (București, CDPL, 2024 – versuri); Ceai de zahăr ars (București, Editura pentru Artă și Literatură, 2024 – proze în dialog cu picturile Iuliei Șchiopu).

***

1.

Scriitoare am vrut să fiu dintotdeauna, doar că nu am avut timp până acum. J Mai în glumă, mai în serios, am ajuns scriitoare după un ocol prin viață, bun la casa omului/scriitorului: studii, familie, călătorii, experiențe în fel și chip. Am absolvit Litere, secția română-germană, la Universitatea din București, pe care nu am ales-o din întâmplare, ci din pasiunea pentru literatură și limbă. Mai mult ca sigur, datorez enorm mediului/contextului, cenaclurilor din facultate, multora dintre profesorii de la care am învățat carte zdravăn (Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Martin, Ovidiu Verdeș, Dan Horia-Mazilu, Eugen Negrici, Antoaneta Tănăsescu, Gheorghe Brâncuș, Georgeta Ciompec, Liliana Ionescu-Ruxândoiu, Maria Cvasnîi-Cătănescu), emulației dintre congeneri (Răzvan Rădulescu, Simona Sora, Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu, Claudiu Soare, Victoria Pătrașcu etc.) și, nu în ultimul rând, daimonului acestuia al scrisului, care m-a însoțit și a crescut constant.

2.

Debutul meu a fost târziu, când viața m-a scos din țară și din a fi profesoară și

m-a trimis izmene pe călător în lume, dar procesul a fost rapid, aproape entuziast și entuziasmant. Am început „Casting pentru ursitoare” în toamna lui 2016, l-am încheiat la finele lui 2017, am pus pe blog un fragment, îmi amintesc că lui Cristian Cosma i-a plăcut și m-a sfătuit să îl trimit la o editură „mare”, dar habar n-aveam cum se face. Am căutat pe net, am ales site-ul editurii Polirom, pentru că s-a întâmplat să găsesc adresa de e-mail și numele Mădălinei Ghiu în dreptul departamentului editorial din București, căreia i-am trimis manuscrisul, o prezentare a cărții și un CV, prin februarie 2018. A răspuns foarte repede și foarte onorant pentru mine, a urmat o perioadă de așteptare a părerii recenzenților editurii, apoi una de perfectare a redactării (stabilire a titlului, alegerea copertei, BT), ambele au fost scurte și rodnice, astfel că pe 24 iunie 2018 a avut loc lansarea romanului „Casting pentru ursitoare” la Humanitas Cișmigiu, unde am avut norocul să fie librăria plină.

3.

Intentio auctoris în „Casting pentru ursitoare” se distribuie pe mai multe paliere. Firul epic principal se deschide în cotidian, unde trei femei își împărtășesc visele, fricile și experiențele, sub presiunea evenimentelor din imediata realitate, dar și a istoriei lacunare. Cartea explorează tema prieteniei, urmărind diverse tipologii feminine și felul lor de înțelege (sinestezic) lumea, problematizând, în ultimă instanță, tiparul atracțiilor și al respingerilor, reiterat la nesfârșit sub același model și sub aceleași legi, dar și al raportării la coincidențe, sincronicități sau simple întâmplări. Supratema morții subîntinde motive și simboluri recognoscibile, iar modelul relațional (des/re)compune tiparul mitologic al moirelor, intrând în dialog (ambivalent și ironic) cu teoria sacrului și a profanului, dar și cea a mitului eternei reîntoarceri.

4.

Da, am avut în vedere la „Casting pentru ursitoare” și raportarea la un context mai larg, extraliterar, dar nu de natură politică (cum am făcut-o pentru alt roman, „Vedere cu solzi”) ci de natură socială sau, mai degrabă, de ideologie (a apartenenței sau a receptării). Am gândit cartea și ca pe o încercare de cartografiere a femininului (de la tipologii reprezentative la anumite particularități de expresie) și m-am bucurat că a fost receptată ca atare sau chiar ca un fel de manifest feminist implicit. 

5.

„Casting pentru ursitoare” cred că s-a bucurat de o bună întâmpinare și receptare. A beneficiat de analizele și interpretările detaliate (și subtile, ca să răspund în termenii întrebării, dar chiar așa au fost) a trei dintre cele mai interesante voci ale criticii de întâmpinare a literaturii scrise de femei (și nu numai), Bianca Burța-Cernat, Adina Dinițoiu, Ioana Bâldea Cosntantinescu, apoi de o cronică în revista „Observator cultural”, scrisă de Laura T. Ilea, și de alte articole în reviste literare („Steaua”, „Literomania” etc.), dincolo de cele de pe bloguri ale cititorilor. Versiunea bulgară a primit interpretări foarte interesante, mai ales cu privire la tema femininului generic și a vârstelor feminismului. După publicarea ediției revizuite, în 2026, alte voci tinere, dar avizate ale criticii și ale peisajului literaturii contemporane sau ale jurnalismului cultural (Iuliana Miu, Cristina Bogdan sau Anca Șurian-Caproș) au adus în discuție sau au pus în lumină și alte fațete ale romanului. Pentru mine e foarte importantă reacția criticilor literari, e un instrument de reglaj foarte necesar și sănătos. Condiția este să fie realmente critică literară, cu argumente și criterii teoretice pertinente, nu impresioniste, amicale ori vindicative. La fel de necesare sunt și părerile cititorilor, mai ales ale celor cu experiență serioasă de cititori. Și din critica literară profesionistă (din păcate, din ce în ce mai puțin prezentă în ultima vreme, dar să sperăm că se va revigora), și din reacția cititorilor, un scriitor poate înțelege cât și ce anume din intenția, conținutul, forma și stilul său ajung la cititor. Or, pentru un scriitor preocupat de a împărtăși cu celălalt, asta nu este deloc de neglijat.

***

Fragment din Casting pentru ursitoare

Din ultima „ieșire” adusese zeci de fotografii, pentru că o derutase un curios obicei al ortodoxiei, pe care îl întâlnise în Bulgaria. Ajunsă cu o delegație în Stara Zagora, Lenca observase că pereții caselor, ulucele gardurilor și ușile sau porțile de la intrările locuințelor erau pline de fotografii sau de folii cu fotocopii ale unor figuri de oameni. Fețe de oameni tineri sau bătrâni, bărbați, femei, copii, numai fețe, nu și altfel, numai ochi care te priveau din foi cenușii, în general, alb‐negru, aflate pe pereții și la porțile și la ferestrele caselor. Fotografiile aveau sub chipuri numele și două numere din patru cifre, probabil, anii de viață. Lenca și‐a dat seama cu ce semănau. Cu pozele de pe crucile cimitirelor. A întrebat ce însemnau toate fotografiile de pe case, muri, garduri, porți și ferestre și astfel a aflat că reprezentau un fel de memento, o comemorare a celui decedat, dar și o răspândire a veștii că nu mai era în viață, un fel de necrolog ambulant, pentru că era repetat în locurile deschise, aglomerate sau căutate. „Devenea astfel un ocrotitor al casei, un fel de lar?”, a întrebat Haia, când i‐a povestit Lenca. Nu, nu era, deși ar fi fost și mai interesant să ajungă și un fel de înger păzitor, așa era doar un fel de pomenire. Orașul era plin de astfel de fotografii de oameni morți, care, de pe pereții caselor și ai porților, priveau cu ochii încremeniți în găvane. Lenca făcuse sute de fotografii ca să arate intensitatea cu care te simțeai privit de lumea de dincolo. Străzi întregi de case cu poze de găvane cu ochi țepeni sub frunți late sau înguste, încruntate sau senine. Ochi pierduți și opaci priveau direct spre trecători. Deși fotografiile erau făcute pe când omul fusese în viață, fotocopiile lor cenușii sau alb‐negru, pe hârtii simple, care apoi erau lipite pe case și pe copaci, pe stâlpi sau pe porți, dezvăluiau chipuri cu linii precare, și prin asta, asemănătoare, care păreau anonime și rigide, lipsite de expresie și de viață. Mii de ochi priveau din fotografiile Lencăi. „Nu e chiar încurajator, ai senzația că‐ți spun că e tot ce te așteaptă. Dacă ai fi fost acolo, cu mine”, i‐a spus Lenca Haiei, „cred că tu ai fi simțit cel mai puternic cum cele două lumi se leagă”. (…)

Pentru Lenca, mai presus de toate se găsea liberul arbitru sau voința individuală, în fine. Nu agrea să vorbească despre coincidență cu Haia, se strâmba ușor, nu era deloc de acord cu teoria Haiei cu privire la asta. Pentru Lenca coincidența era coincidență și atât. Haia credea că oamenii, și o includea aici și pe Lenca, folosesc termenul de „coincidență” pentru ceva ce se întâmplă dintr‐o potrivire a firii, dintr‐un joc al hazardului, poate doar ca o ironie a sorții. Era convinsă că adevăratul înțeles le scăpa oamenilor și că, de fapt, mulți oameni nu vedeau că acel fapt trebuia să se întâmple cu necesitate, că el făcea parte dintr‐un desen, dintr‐un anume șir, dintr‐o anumită traiectorie a unui destin. Ei îi era limpede și că, dacă oamenii ar putea avea o viziune mai amplă asupra fenomenului, o privire mai largă, ca să vadă întregul, poate ar înțelege, ar vedea tiparul, ar vedea logica faptelor. „Păi, vezi că avem limite zdravene, vezi?”, întreba Lenca, râzând. „Toate se leagă sau că ar trebui să se lege mai devreme sau mai târziu, să aibă o logică sau un sens, pe care ar fi bine să ne străduim să le aflăm”, insista Haia, „lumea nu poate fi dominată de haos, asta chiar nu ar avea nicio noimă”, „Ți se pare ție c‐ar avea?”, râdea Lenca.

„Și atunci termenul de coincidență ar trebui înlocuit cu altul, care să arate caracterul lui imperativ”, adăuga Haia, iar celelalte două zâmbeau mânzește. Era o persoană educată, deci decentă și cu măsură în toate, de aceea nu insista prostește. Se temea, pe de altă parte, să nu alunece în fatalism, ceea ce simțea că nu se întâmplase, nici în apofenie, ca să înceapă să vadă legături între fapte disparate, ar fi însemnat că nu mai avea mult până la schizofrenie. Lenca zâmbea la povestirile la temă ale Haiei, o amuza cât de bine se pricepe să le închege, citise destul despre sincronicitate, și despre altele, cât să înțeleagă de ce erau atât de importante pentru Haia, dar nu intra în detalii, se păstra cu umor departe de demonstrații pasionale, ba chiar propusese, la un moment dat, chiar dacă în derâdere, cuvântul „testiculație” ca echivalent, ceea ce, culmea, detensionase și încheiase discuția. (…)

Deseori, când se gândea la prietenele ei și la sine, Mira își imagina sistemul de coordonate carteziene, o vedea pe Haia pe abscisă, la –1, și pe Lenca pe ordonată, la +1, alteori pe Haia +1, pe abscisă, și pe Lenca, la +1, pe ordonată, și atunci se întreba dacă nu cumva, prin ele, își poate stabili și ea poziția în spațiu, să zicem. (…)

Ian al Mirei apărea foarte rar la ceaiurile lor de joi, deși Haia îl invitase de multe ori, știind că era pentru Mira iubitul dorit. Îl plăcuseră pe Ian, pentru că era politicos și curtenitor, făcea conversație și avea umor. Fetele observaseră însă că Ian se plictisise grozav la întâlnirile lor de joi, Mira roșise ușor când îl văzuse înăbușindu‐și căscatul, ba chiar îl întrebase odată cum de i se putea face somn chiar și așa, de‐a‐n picioarelea, de parcă nu mai dormise niciodată până atunci. Nu fusese nicio mirare pentru nimeni când Ian începuse să se eschiveze de la întâlnirile de joi, pretextând divers sau vag. O mai întreba, din când în când, pe Mira, zâmbind și imitând o voce de șmecher de gang, fără să aștepte totuși răspuns, „Ce face vrăăjitooarele?”, ba chiar îi spusese odată iubitei lui că prietenia dintre ele era ca o poveste. Le simpatiza, dar le credea complet inadaptate pentru timpul în care trăiau și pentru tot ce era în jurul lor și i se părea uneori incredibil că astfel de ființe existau lângă el. Nici măcar pe Lenca, oricât de modernă, plimbată, rațională și sceptică voia ea să pară, n‐o vedea în stare să se descurce de una singură în chiar toate situațiile. Cât despre Mira, era sigur că nici măcar nu‐și dorea „să funcționeze pe cont propriu”. Întrebat ce părere avea despre Haia, Ian întâi a evitat orice comentariu, apoi, la insistențele Mirei, a făcut observația: „Când nu mă deconcertează, ceea ce se întâmplă mai mereu, aș zice că nu mă interesează”. În compania lor, Ian se simțea scos în afara timpului. Când se întâlneau toți patru, avea aerul că le asculta doar cu o ureche, arăta de parcă nu înțelegea nimic prea clar și că nu aprecia deloc gustul lor pentru vise, mituri, superstiții sau legende. Deseori avea senzația că se uita la o piesă de teatru. Haia era, dintre toate, cel mai mare mister pentru Ian. Mai ales pentru că se situa la capătul opus al tuturor convingerilor sale. El credea cu tărie și la orice oră din zi și din noapte că lumea era așezată pe temeiuri tehnice și fizice, cu alte cuvinte, că nu există nimic în afară de ceea ce se poate dovedi științific, ce mai calea‐valea. Semnificativ era numai „ce se vede și poate fi măsurat obiectiv”, le lămurise, mai mult din jena că adormea mai mereu la întâlnirile lor. Nu comenta niciodată părerile fetelor cu privire la vise, coincidențe, semne și întâmplări năstrușnice, în general, le asculta fără să zică nimic, era un fel de spectator. Le privea cu un fel de duioșie, nu înțelegea de ce folosesc „sinusoide”, „vibrații”, „hiperbole” sau „parabole”, de exemplu, cu alt sens decât cel pe care‐l știa el.

*

Andrei Dósa

A debutat cu romanul Ierbar (Polirom, 2018).

Alte romane ale sale sunt romanele: Multă forță și un dram de gingășie (Polirom, 2021) și Ceaikovski la walkman (Paralela 45, 2022).

Debutul său absolut în proză este în Antologia taberei de creație literară de la Săvârșin (Deranj, editura Mirador, 2011).

***

1.

A contat enorm perioada petrecută în mediul și ambianța de la Facultatea de Litere Brașov. În cadrul masteratului de scriere creativă, ni s-au predat inclusiv elemente de naratologie și am avut ocazia să ne încercăm talentele de povestitor. Feedback-ul constant, primit de la profesorii noștri (Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuș), a avut un efect benefic asupra dezvoltării noastre. Nu am fost niciodată cu adevărat mulțumit de prozele care au rezultat. De cele mai multe ori, simțeam că vocea naratorială este nepotrivită sau că povestea în sine nu are zvâc, îi lipsește un final bun etc.

Abia către finele anului 2015 am început să scriu o proză a cărei voce, structură și mize mă antrenau, îndemnându-mă să țin de treabă. Este vorba de textul care, în urma unui proces îndelungat, care a durat mai bine de doi ani și jumătate, avea să devină romanul Ierbar, debutul meu în proză.

2.

Intervențiile redactorului au fost minime. S-au discutat schimbarea ordinii anumitor fraze, spațierea paragrafelor (eu unul aș fi vrut ca textul să fie mult mai aerat, dar mi s-a explicat de ce acest lucru nu este necesar în cazul textului meu), respectiv micile inadvertențe logice.

3.

Am integrat câteva concepte artistice care m-au ajutat să structurez romanul de debut. Unul dintre ele este mozaicul – fiecare capitol este autonom, dar imaginea apare doar prin alăturarea tuturor fragmentelor. Un altul este un joc amatoricesc de-a regizorul. Personajul principal își imaginează o serie de scene care, din punctul acestuia de vedere, s-ar potrivi într-un film. Narațiunea este împinsă înainte inclusiv prin intermediul acestor inserții. Jocurile video au de asemenea un rol important în carte. Unul dintre capitole este un walkthrough al unui joc care există și în realitate, Journey. Acest walkthrough îi permite cititorului să înțeleagă mai bine resorturile interioare ale personajului principal.

4.

Există o afinitate cu literatura și teoria care pun accent pe descentrarea individului. Personajele mele nu sunt tratate ca subiecți complet autonomi, ci ca noduri într-o rețea de influențe biologice, tehnologice, sociale și afective. În cazul romanului Ierbar, de exemplu, am încercat să integrez, printre altele, ideea lui Bruno Latour, și anume aceea că nu există o „structură fundamentală a realității” și nici o singură lume coerentă în sine. Există o multiplicitate de realități imposibil de cuprins, câte una pentru fiecare actor și pentru sursele de acțiune și inspirațiile care îi motivează acțiunile.

5.

Ce a sesizat critica de receptare a fost faptul că personajele din Ierbar sunt unidimensionale, dar a conotat negativ această observație, nereușind să vadă că ele sunt astfel tocmai pentru a sublinia una dintre ideile-forță ale romanului și anume că drogurile pot submina relațiile interumane, devenind un paravan pentru obținerea fericirii induse chimic.

***

Fragment din Multă forță și un dram de gingășie (2021)

Într‑una din primele săptămâni de când începusem să mă bucur de efectele crizei economice și să mă mai relaxez la job, m‑a sunat Atti să‑mi spună că în weekend mergem la Merești, legendarul sat în care locuiau bunicii lui. Mi‑a zis s‑o invit și pe Edit. Relația noastră era pe terminate, o percepeam ca pe o povară care însă se putea dovedi uneori utilă. Atti avea din nou prietenă și era expansiv, se simțea luat pe sus și purtat spre verile petrecute la Merești, voia să‑i arate cum e acolo. Cu toate că acum nu era vară, ci început de noiembrie.

Ne‑am dus cu Lada Nova a prietenei lui, Maria. Nu știam că există astfel de femei în realitate. Conducea agresiv, dar impecabil o mașină rusească a cărei manevrare nu era tocmai ușoară. Am aflat mai târziu că participa la curse de mașini. Îi plăcea supermult adrenalina, iarna se dădea cu placa pe cele mai dificile pârtii din Masivul Postăvarul. Se distra sincer la glumele noastre, se hlizea cu o seninătate naivă, cu toate că nu era deloc naivă, era conștientă de tot ce se întâmplă în jurul ei și alegea să se bucure de lucrurile de care simțea că merită să se bucure. Pe celelalte le lăsa să treacă. Se lăsa în voia lui Atti, era curioasă să vadă unde o va duce curentul. În timp ce Atti, cu capul scos pe geam, le făcea din când în când cu mâna celor de pe marginea drumului, unguri și țigani deopotrivă – cu părul blond, zburlit de curent, fericit că am intrat în Ținutul Secuiesc. Era doar cu o treaptă mai puțin sarcastic decât de obicei și eventual cu două mai puțin ghiolban.

Am trecut pe lângă doi ciobani și o turmă de oi. Deasupra capetelor lor plutea un mănunchi de baloane electorale. Era o imagine ireală, clovnească. Probabil că prin localitățile din preajmă trecuse caravana electorală.

— E risipă de baloane, ăștia oricum nu votează cu Băsescu, a zis Atti.

— În turul doi votează cu cine zice UDMR‑ul.

— Eu nu mai votez deloc, a spus el cu o urmă de țâfnă.

— Aceiași porci peste tot, am conchis eu, altfel nu s‑ar înțelege atât de bine.

— Ar trebui înecați în propria troacă, stropiți cu benzină și arși.

— Mai terminați cu politica, mă plictisiți îngrozitor, a intervenit Maria.

Mereștiul este un sat secuiesc care și‑a păstrat autenticitatea, cu toate că nu se compară cu Rimetea la acest capitol, satul în care ONG‑urile ungurești au băgat o grămadă de bani în scopul renovării caselor construite în secolele XVIII și XIX. Casele din Merești sunt mai noi, din prima jumătate a secolului XX. Casele construite într‑un stil dubios, supradimensionate sau renovate aiurea, zugrăvite în nuanțe țipătoare de verde sau galben sunt puține. În sat există două biserici, una catolică și una unitariană. Cea din urmă este cea mai potrivită religie pentru meseria de preot secui, fiindcă preoții unitarieni beau de sting și

înjură de se îngrozește sfântul Petru, cel puțin așa susținea Atti.

Imediat ce am ajuns, am fost poftiți la masă în bucătăria casei solide cu un singur nivel. Amestecul obiectelor noi, produse în masă, cu cele vechi era acceptabil. Pe unul dintre pereți stătea atârnat calendarul catolic al anului 2008. Fața de masă era brodată de mână, însă masa în sine avea un furnir ordinar, ca de altfel și mobila centrală a bucătăriei, bufetul cu uși de sticlă. Sticla era sablată în așa fel încât porțiunile nesablate să se unească într‑o rețea ca de

zăbrele perpendiculare. Mașina de gătit Vesta se afla la locul ei. Podeaua era acoperită cu covoare rustice.

După câteva păhărele de pălincă și o masă copioasă cu multă carne și castraveți în saramură, am pus țara la cale. Secuilor le place să tacă, lucru valabil mai ales odată cu înaintarea în vârstă. Uneori tac și câte zece minute, timp în care privesc în gol, apoi aruncă o vorbă paradoxală, plină de tâlc, așteptând, aparent dezinteresați, aprobarea sau dezaprobarea interlocutorilor. Așa era și moșul lui Atti. Pentru a grăbi procesul, Atti îi punea întrebări.

— Papó, hogy volt az mikor a románok átálltak az oroszok oldalára?¹

— Elárultak minket, mint a gonoszok. Aztán ősszel bekerítettek.²

În realitate, au fost nevoiți să se retragă din calea ofensivei copleșitoare. Bineînțeles că memoria veteranilor este subiectivă. În urma comparării datelor culese din interviurile detaliate realizate de un sociolog la șaptezeci și ceva de ani de la evenimente, a reieșit că ofițerii au ajuns să confunde numele propriului batalion cu cel al batalionului condus de ofițerul cu care avuseseră cele mai dese contacte în timpul războiului. Și exemplele pot continua. Mai importantă însă decât subiectivitatea și interșanjabilitatea poveștilor este dorința inconștientă de a transmite generațiilor următoare conținutul moral al acestora.

Seara, ne‑am retras în camera bună care dădea în stradă. Edit și cu mine ne‑am cocoțat

pe patul în care erau stivuite zeci de perne brodate cu motive populare, iar Atti și Maria pe

scaune, de cealaltă parte a mesei. Am jucat table și am mâncat semințe de dovleac. Atti mânca exclusiv semințe de dovleac, zicea că numai românii mănâncă semințe de floarea‑soarelui. Muzica chillout care răsuna din laptopul Mariei nu i‑a fost pe plac, așa că, după o vreme, când a atins pragul critic de toleranță, s‑a dus să o schimbe. Mai târziu, când ne chercheliserăm deja binișor, Atti ne‑a arătat pe YouTube filmulețul cu un tip din Merești care înjură fără oprire timp de trei minute. Conexiunea la internet era proastă, așa că a trebuit să așteptăm să se încarce. La un moment dat apare în cadru o femeie, probabil maică‑sa, iar tipul se întoarce spre ea și începe să înjure și mai abitir, băgând biata femeie în sperieți. Eu știam deja filmulețul, așa că m‑am concentrat asupra reacției celor două fete. Maria a izbucnit în râs la câteva faze, în timp ce Edit, fiind mai religioasă și total antiînjurături, a repetat de câteva ori, contrariată:

— Jaj, Istenem, hogy lehet ilyet?³

— Meg kell tanulni káromkodni, kicsi Edit. Milyen magyar asszony az amelyik nem tud káromkodni?⁴ i‑a replicat Atti.

— Magyar asszony, magyar asszony, bla‑bla⁵, l‑a maimuțărit ea pe Atti, amestecând maghiara cu româna, lucru care se întâmpla de obicei când se enerva – prilej pentru Atti de a o împunge cu noi săgeți.

Bunica lui Atti bătea din când în când la ușă și ne întreba dacă mai vrem ceva. Aproape toate frazele ei se terminau cu lelkem⁶ și avea o atitudine pioasă față de noi. Bunicul în schimb era un viclean. Uitându‑te la el, puteai să ghicești că, dacă n‑ar fi fost timpul care i‑a erodat puterea și viteza de reacție, ne‑ar fi ținut cu orele discursuri pline de anecdote, presărate cu dume secuiești. Moșul ar fi fost un personaj ideal, o mină de aur pentru scriitorii maghiari transilvăneni din perioada interbelică.

________

 Tataie, cum a fost când românii s‑au aliat cu rușii? (magh.).

2 Ne‑au vândut ca niște ticăloși. Apoi, în toamnă, ne‑au încercuit (magh.).

3 Vai, Doamne, cum se poate așa ceva ? (magh.).

4 Trebuie să înveți să înjuri, micuță Edit. Ce unguroaică mai e și aia care nu știe să înjure ? (magh.).

5 Unguroaică, unguroaică, bla‑bla (magh.).

6 Suflețel (magh.).

*

Diana Geacăr

A debutat cu volumul de proză scurtă Cine locuiește la subsol, Editura Paralela 45, Pitești, 2018 (Premiul iocan pentru Cea mai bun carte de proză scurtă a anului).

Debutul său absolut este în Revista iocan (coord. Florin Iaru și Marius Chivu), Editura Vellant, București, 2018.

***

1.

Catalizatorii au fost întotdeauna cărțile. La fel poveștile pe care le strâng din viață, vocile din cărțile, vocile bune, mă stârnesc, mă scot din inerție, mă fac să le răspund într-un fel sau altul. Iar la final, din viață și cărți, rezultă un text: fie poezie, fie proză scurtă.

2.

Nu am dezbătut, nu am negociat. Am predat manuscrisul, iar redactorul l-a verificat.

3.

Îmi doream să scriu proze care, și atunci când sunt prinse în real, tot emană o infuzie de fantastic sau SF. Îmi plăcea, și încă îmi place, New Weird, acel gen care amestecă mai multe genuri – SF, fantastic, horror – și le prezintă într-o lume familiară, dar una în care se poate întâmpla orice.

Am încercat să ajung la el cu al doilea volum de proză scurtă, Sirina și alți monștri din Saad (Casa de pariuri literare, 2021; Premiul „Colin” pentru Volum Dark Fantasy/ New Weird/ Horror), unde dozele de fantastic, SF și chiar horror au fost mult mai mari. Dar am avut grijă să introduc și elemente din realitate, pentru a face lumea aceea postapocaliptică mult mai credibilă. Cititorii intră ușor și mult mai repede într-un univers în care mai recunosc câte ceva. 

Am păstrat acea infuzie de ciudățenie și în prezent. Să stau doar în planul real mă plictisește, așa că adaug în proze și un pic de altceva – oricât de puțin, uneori poate fi vorba doar de niște nume. E foarte posibil să găsești acel detaliu fantastic și în viața reală – că doar viața e, de multe ori, mai fantastică decât literatura – și chiar pe asta mă bazez. Iau ceva cunoscut și-l prezint dintr-un alt unghi. Asta am învățat de la un scriitor pe care îl ador și acum, Terry Pratchett.

4.

În cam tot ce scriu caut să surprind umorul, firescul, neputința, bucuriile, tragediile, felul în care răspund oamenii la viață.

Ideologia, de orice fel, nu-mi place și de regulă mă feresc de ea. Nu știu dacă-mi iese tot timpul, poate mai cad și-n capcane, dar, de regulă, caut să mă țin la distanță, pentru că viața e în altă parte. Cam asta vreau să și surprind în unele proze: prăpastia dintre ideologie și viață, din care se nasc situații amuzante, ridicole, absurde, tragice.

5.

Volumul meu de debut a primit Premiul iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018, deci a fost foarte norocos și nu știu dacă, fără el, ar fi primit la fel de multă atenție.

A fost primit bine de critică și de cititori, din ce-mi amintesc. M-am bucurat când au fost semnalate situațiile amuzante, pentru că, atunci când le scriu, abia aștept să râdă și alții cu mine.

Sigur că te pot stimula astfel de reacții încurajatoare – îți vine să mai scrii. Te pot și inhiba, pentru că te gândești că poate nu-ți mai iese la fel. Dar eu fac așa: când scriu, sunt doar eu cu mintea mea la locul de joacă – foaia albă de pe ecran sau din caiet. Pot să fac ce vreau acolo – și-mi place foarte mult să mă joc când scriu. După care, las textul câteva luni, îl recitesc, văd dacă am într-adevăr o poveste, o voce, o situație. Iar dacă nu am, văd cum o pot crea. Nu arunc nimic.

***

Cum am devenit un om bun

(fragment din volumul Cine locuiește la subsol – 2018)

Nu am fost la înmormântare, dar am văzut-o când au scos-o din bloc. Era în rochie de mireasă, avea părul blond, ondulat, întins pe pernă. Când au coborât și părinții ei, pe care mi i-a arătat Roxana, m-am întors cu spatele. Am mai stat pe-acolo, am văzut vecini plângând, i-am auzit spunând că ei știau că era în remisie Clara, apoi ne-am întors la noi la scară.

— Doamne, era de-o vârstă cu noi, zice Roxana.

— Da, zice Adina, era. Și n-o să mai vadă eclipsa.

Am desfăcut o pungă de semințe și apoi, o vreme, nu s-a mai auzit decât zgomotul de coji sparte și scuipate.

— Mama s-a dus la pomană. Mergeți pe la mine? zice Roxana.

— Eu nu pot. Îi e rău lu’ mamaie și tre’ s-o ajut pe maică-mea să facă magiun. Tăticu’ e muci.

— Tu mergi?

Am urcat mai întâi la mine, ca să le spun alor mei unde sunt, dar nu cred că m-au auzit, pentru că se uitau la Dallas, apoi am coborât la ea.

Deși s-a întunecat, tot e zăpușeală. Roxana mă cheamă în sufragerie, apoi dă drumul la televizor.

— Vrei un nes?

Cât a frecat ea nesul în bucătărie, m-am uitat la oameni dansând în videoclipurile de pe MTV, dar nu am auzit deloc muzica.

Apoi a intrat în sufragerie Roxana cu două cești aburinde. A mea era ciobită.

— Tu cu ce te îmbraci de eclipsă?

— Nu știu, cred că în trening, îi zic.

De câte ori mă întorc cu tata de la cumpărături, în timp ce el îmi vorbește despre calitățile lucrurilor pe care mi le-a cumpărat, mie îmi vine să plâng. Da, bine, sunt lucruri rezistente, îmblănite, din material bun, care nu iese la spălat, pantofi de piele, care merg la orice, și la pantaloni și la fustă, dar niciodată lucruri sexi. Așa că am pus-o pe mama să modifice una dintre fustele ei. Nu m-a întrebat pentru ce-mi trebuie. E foarte ușor să ies pe-afară când e numai ea acasă. Fusta nu arată chiar ca aia pe care am văzut-o în revista Bravo, dar măcar e scurtă și crăpată. Am găsit prin șifonier un maieu albastru, simplu, până la buric, cam decolorat și scămoșat, dar îmi pune ochii în evidență, că sâni nu prea am. Mi-a fost ușor să-mi aleg încălțămintea, pentru că am o singură pereche de sandale.

— Și eu tot în trening.

Ne așezăm pe covor.

— Era chiar frumoasă. Nu mai avea coșii ăia.

— Poate i-a stors cineva la spital, îi zic.

— Tu ai coși?

— Nu.

— Eu fac pe spate. Mai ales vara.

— Nu știu, acolo nu m-am uitat.

Îmi scot tricoul și mă întorc cu spatele la ea. Degetele ei reci îmi ciugulesc pielea ca niște peștișori sanitari. Mai am puțin și mă ia somnul.

— Tu chiar storci coși sau te prefaci?

— Ți-i storc, da, îmi zice ea.

— Și ce iese?

— Ceva alb.

Dau din cap aprobator.

— Îmi dăduse ea niște blugi Little Big, zice Roxana.

— Așa bune prietene erați?

— E, eram un fel de verișoare.

— Sunt mișto?

— Foarte mișto. Nu i-a purtat niciodată.

— De ce?

— Păi sunt tăiați în genunchi, știi? Dacă s-ar fi îmbrăcat cu ei, s-ar fi văzut gâlma care i-a crescut la picior.

— După ce s-a lovit la Frunza?

— Da. Și-i era frică să vadă ai ei că s-a lovit la operație. Îi vrei tu?

Stau aplecată, cu genunchii ridicați și capul pe brațe. Cred că am ațipit.

— Ce să vreau?

Aștept câteva secunde, apoi o întreb iar:

— Ce să vreau, Roxana?

Degetele ei reci se plimbă pe spatele meu gol. Din când în când, se opresc, îmi apucă pielea și mă ciupesc ușor, și atunci o aud trăgându-și nasul. Nu înțeleg de ce plânge, dar mă bucur că nu

sunt eu. Apoi îmi pare rău că mi-a trecut asta prin minte. Nu e un gând de om bun. Mai încerc o dată, dar nu-i mai spun pe nume, așa cum îmi spune tata de câte ori fac ceva rău.

— Ce să vreau, fată?

*

Cezar Amariei

Debutul său absolut în proză e de căutat prin 1990, în revistele „Papagalul” (București) și „Moftul gălățean” (Galați).

A publicat romanul Zilele noastre mărunte, București: Polirom, 2018, și volumul de povestiri Exerciții de liniște, București: Polirom, 2021.

***

1.

O întâlnire accidentală cu prozatorul Tudor Ganea, aflat în februarie 2018 la Galați, la lansarea celei de-a doua cărți – „Miere”. Ganea a povestit atunci că a urmat cursuri de scriere creativă și i-am cerut mai multe detalii. Așa am ajuns la cursul lui Marin Mălaicu-Hondrari, unde am finalizat, la una dintre teme, capitolul de deschidere al romanului de debut. L-am citit la cenaclul „Noduri și semne” din Galați, am fost încurajat să merg cu povestea mai departe și am mers. La sfârșitul lunii mai, manuscrisul era gata.  

2.

Am ales editura la sfatul lui Marin Mălaicu-Hondrari. Tot la sfatul său, am făcut un capitol zero (prolog) în care am fixat puțin contextul istoric și social, dat fiind că vorbeam de Moldova  secolului al XVII-lea și nu toată lumea avea datele necesare, era bine să-mi pregătesc puțin cititorii.

În iunie 2018 am trimis manuscrisul, în august am fost anunțat că e acceptat spre publicare. La sfatul redactorului Mădălina Ghiu, am avut câteva intervenții minore pe text, cum ar fi completarea portretului fizic al unui personaj. Din momentul acceptării (august) și până la cel al editării (septembrie) am mai scris și introdus un capitol („Spaime”), cu acordul editurii.

3.

Mi-am propus un roman – mozaic al cotidianului, cât mai fidel epocii (inclusiv cu elemente autentice de limbaj, culese din documentele perioadei) în care să arăt că, în linii mari, lucrurile sunt neschimbate social pe meleagurile noastre de trei secole și jumătate. Am încercat și o rupere de ritm, un capitol post-modernist în care ofer bibliografia utilizată la documentare. 

4.

Nu m-am gândit la o relație asumată cu un suport ori fond ideologic, am încercat doar să leg câteva povești ale cotidianului din urmă cu trei secole și jumătate.

5.

Pentru un debutant, critica de întâmpinare a fost mai mult decât generoasă: 10 – 15 cronici („Ateneu”, „Vatra”, Scena 9”, bookhub, „România literară”, citeste-ma.ro, omiedesemne.ro ș.a.) și includerea în „Istoria literaturii române contemporane 1990-2020” a lui Mihai Iovănel. Vizibilitatea a fost asigurată de editură, ea a trimis cartea către publicații literare sau cei implicați în fenomenul critic. Tot ea m-a sprijinit în campania de promovare.

E ușor intimidant să fie scoasă oglinda receptării în spațiul public și aici intervine capacitatea fiecărui debutant de a-și gestiona emoțiile și informațiile primite.

Punctul unde calitatea comentariilor ar avea de câștigat este cel al argumentării: perechile antonimice „bun/ rău, plăcut/ neplăcut” sau de orice altă natură rămân în zona călduț-subiectivă cât timp nu capătă consistența oferită de fundamentare. Ar prinde tare bine dacă și în critică s-ar aplica mai des unul dintre principiile literare fundamentale – „arată-mi, nu-mi spune”, descris de Anton Pavlovici Cehov într-o scrisoare trimisă fratelui său mai mic, Nikolai. Ca autor, vreau să-mi arăți ce e bun sau rău, nu să-mi spui.

***

Spaime

(fragment din romanul de debut Zilele noastre mărunte)

Simțea cum îi smulge cineva carnea de pe spate. Cum îi face pielea fâșii, fâșii, fâșii subțiri, tot mai subțiri, și trage de ele. Cum agață cu cârlige de fier sau gheare sau colți și rupe bucăți. Cum își bagă bot de fiară, lung și ascuțit, și-i bea sângele și-i hărtănește trupul. Cum îl mestecă pe îndelete, înghițitură după înghițitură după înghițitură. Cum îl frige cu suflarea-i otrăvită și caută să-i sugă puținul duh ce mai culcușește în el. Cum îl linge cu o limbă aspră, plină cu o mie de ace. Cum îl sfredelește cu plisc de hultan, îi agață carnea și smucește brusc. Cum i se rupe parcă din trup umărul drept, tras de gură lacomă de sălbăticiune. Cum îi trosnește-o fiară coastele-n dinți, mai să frângă din ele. Cum îl apasă cu tot greul pământului, să scoată inima din el. Sau măcar să-i plesnească. Cum îi intră încet prin piele viermi groși, cu țepi în loc de peri și cum scoboară alene spre măruntaie, lăsând în urmă găuri ce se umplu de sânge. Cum o jiganie joacă cu picioare de foc pe șalele lui. Cum îl taie ceva cu hangerul sau cu colții, până la suflet îl taie și scotocește după el, să i-l scoată. Cum un sfredel fierbinte, tot mai fierbinte, coboară din spate spre stomac și-i arde mațele, unul câte unul. Cum o armie de furnici făcute din jar i se plimbă pe trup, în toate părțile. Cum un drug înroșit i se împlântă în mijloc. Cum un bici cu lame de fier la vârf îi smulge bucăți din carne iar și iar și iar.

Cum o suliță îi intră în spate și o putere dă să-l ridice în vârful ei dar el e greu, tot mai greu, ca din piatră și puterea chinuie să-l urce-n văzduh dar nu-l poate desprinde, sau poate i s-a scurs carnea pe pământ și s-a făcut totuna cu el și de asta nu-l poate desprinde și bagă mai adânc sulița în el și iar dă să-l arunce-n sus dar tot nu izbândește, se ține bine cu mâinile și picioarele de țărână, de rădăcini, de ce-i vine pe loc la îndemână, și puterea nu-l poate mișca dar mai face o cercare și împlântă mai adânc sulița și dă să-l urce în vârful ei să-l împingă spre soare, să-l ardă bine la dogoarea lui dar degetele de la mâini și picioare țin zdravăn de rădăcinile din jur, atât de bine că nu mai e chip de osebire între degete și rădăcini, nu mai poate spune unde-i  vârful mâinii lui și unde se termină copacii de vinele cărora se ține, sau poate că din degetele lui se trage toată pădurea din jur, câte un copac din fiecare deget, și puterea-i răsucește în carne vârful de foc al suliței și mai cearcă o dată și parcă dă să-l desprindă și se aude cum pârâie degetele de la mâini și picioare și se vede cum își ridică toții copacii din jur poalele și cum li se desprind mușchii de la pământ și cum perini de aer se așază sub poalele lor și degetele-i pârâie tot mai tare, mai să se rupă, și puterea-l ridică ușor – ușor, nu mai simte pământ sub el, parcă vede soarele mai aproape și-l cuprinde mai puternic focul care-i arde și-i usucă fața și gura și-l trage spre el, să-l pârpolească încet – încet la arșița lui, și-i trosnesc tare degetele de la mâna stângă și se rup de vrejul care le ținea și simte cum începe o plutire și nu mai e nimic sub el, doar restul degetelor ce-l mai țin să nu fie slobozit ca un bolovan în nouri, dar și ele pârâie tot mai tare, buzele i s-au umflat de la căldura soarelui și-n gură îi crește limba, mai să nu încapă, și-odată ce-i pârâie toate degetele și se rup de toate vinele pământului și se vede zvârlit spre dogoare și-un aer fierbinte îi frige pieptul, simte cum caută să-i ardă inima, și cască o gură mare, să țipe, dar nu iese decât un gâjâit surd din ea și cască gura tare, mai tare, cât poate el de tare, să țipe, să scape de fierbințeala care-l arde, dar limba îi crește tot mai mult și-i înfundă gura și aerul care-i ajunge în piept se împuținează și-și strânge puterile să-și sufle afară limba și-și adună cât aer mai ținea prin piept și-l face ghem și-l aruncă cu putere spre gură și se deșiră ghemul de aer și se strecoară cu șuier pe lângă limba cât un butuc și-odată cu el un vaiet lung și-un strigăt ce strânge toată vlaga din jur și umple liniștea cu-un urlet gâjâit, de om hărtănit de jivine și lăncii și soare.

— Apă!

Pavăl se trezi buimac, o rază îi umplea ochiul drept și nu-l lăsa să vadă, îl închise, mișcă puțin capul și, cu ochiul stâng, desluși un desiș de crengi deasupra sa. Gura îi era umflată de sete, își simțea buzele mari și groase, limba se lipea de cerul gurii, ce bună ar fi puțină apă, plescăi și înghiți greu, mai mișcă puțin capul și văzu că stă întins pe un pat de frunze moarte, de anul trecut, prin care ițeau câteva fire de iarbă. Nu se auzea nimic, nici pasăre, nici fiară, doar un vânticel tot căuta să-și facă loc printre frunze, reușea să se strecoare apoi se oprea, stătea un timp pe loc și iar pornea să miște ușor crenguțele din jur”.

*

Dorian Dron

A debutat cu romanul Scara (AB4), București: Editura frACTalia, 2018

A mai publicat: Amintirile unui spălător auto (București: Editura Casa de Pariuri literare, 2020), Neuroleptic (București: Editura Litera, 2023). E prezent cu proză scurtă în antologiile Dragostea când te doare (București: Editura Litera, 2022), în revista Familia (octombrie 2022 si Iulie-Septembrie 2024), Femei, bărbați și faptele lor (București: Editura Litera, 2023).

***

1.

Am absolvit masterul de Scriere Creativă cu regretatul Alexandru Mușina, un adevărat mentor pentru mine. El a fost cel care a apreciat modul în care scriu și tot el a fost cel care a citit primele trei capitole din romanul Amintirile unui spălător auto, la vremea aceea scris la persoana a III-a. La cursul său de scriere creativă mi-a plăcut modul în care eram provocat să gândesc, să citesc și apoi să scriu, totul devenind un joc serios, pe reguli de Phanopoeia, Logopoeia și Melopoeia. În facultate am participat la cenacluri și am căutat tot timpul să mă dezvolt și să-mi perfecționez scrisul. În interiorul Corpului T era un mediu literar important și am primit susținerea unor scriitori de prim nivel ca Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Adrian Lăcătuș. Aveam susținere inclusiv din partea profesorilor de literatura franceză: Monica Hărșan, Virgil Borcan. Îmi plăcea acea atmosferă, te motiva să evoluezi și să citești.

2.

A fost o experiență unică pentru un debutant. Echipa de la frACTalia m-a susținut de la primirea manuscrisului și am lucrat excelent împreună. Am discutat și discutăm și acum de fiecare dată când ne vedem pe la standul Bookfest. Sunt niște oameni deosebiți, care apreciază doza aia de inovare la nivel imaginativ. Îi felicit pe această cale pentru curaj.  

3.

Dificil de spus. Ca tematică m-am inspirat fix din lucrarea mea de licență, fiind un pasionat al domeniului tanatologiei. Și cum studiul asupra morții devine și studiul adiacent asupra ritualurilor și întregului narativ din preajma marii treceri, aș spune că Scara (AB4) are o legătură directă cu un imaginar păgân, inspirat din tradiții și obiceiuri. Vorbim despre botez și moarte, ca două praguri de trecere din lumea fără dor în cea cu dor și invers.

Am căutat să aduc în roman practici ce țin de vrăjitorie, dar și de religia ortodoxă, creând împreună un melanj interesat.

4.

În prezentul nostru cam orice are tangență directă sau indirectă cu cel mai hulit domeniu de activitate. Nu am căutat prin textul meu vreo trimitere explicită la politică sau vreo luare de poziție cu scop moralizator, cu toate că apar elemente de structură ierarhică și subordonare la nivelul bisericii. Spre exemplu am un pasaj cu eliberarea din funcție a unui preot cu har, bănuit de legături dubioase, create bineînțeles de succesorul lui pentru a-i lua locul. Mai am și un alt fragment de război, cu o fată care este violată de un ofițer german pe câmp și apoi împușcată. Dacă despre aceste detalii vorbim când ne referim la politică, atunci da, am creat niște imagini care să ne amintească de anumite orori și de nedreptate. Ce facem apoi cu ele, habar n-am, să spună cititorii (râde)

5.

Noi scriitorii trăim într-o bulă conceptuală și critica se bazează de multe ori pe părerile unor oameni care sunt sau nu aproape de ea. Dacă un roman depășește granița și zgârie tangențial marele balon numit critică de specialitate, putem afirma că tot acest experiment numit literatură nu a fost degeaba. Critica de întâmpinare din câte mi-amintesc a fost receptivă la romanul meu, dacă luăm în considerare părerile cititorilor sau ale profesorilor universitari. Romanul de debut nu a avut atenția și nici vizibilitatea care s-a creat în jurul Neurolepticului, spre exemplu, care a ajuns și în Observator Culturar și în alte reviste de specialitate. Dar mi-aduc aminte că au fost oameni care au spus lucruri interesante despre Scara (Ab4): Valentin Ion Ceaușescu, Andrei Zbîrnea, Carla Schoppel, Dan Țăranu, Ramona Hărșan au fost câțiva dintre cei care au fost alături de roman și care și-au adus contribuția la descifrarea lui.

Ca debutant ai dorința de a primi cât mai multe păreri, să fii băgat în seamă, să ai un răspuns de la cititorii tăi. Este măgulitor să vezi cum se creează o emulație în jurul unor pagini la care ai lucrat câțiva ani.

Cât despre critică, dacă ea „prinde” subtilitățile textului, stimulează sau inhibă, părerile sunt împărțite. Dacă ai dat-o de gard, folosind o terminologie neaoșă, categoric nici critica aia, care o fi ea, n-o să te laude pentru cât de bun ești sau ai fost în creația ta. După debut se așază apele și din acest punct îți dai seama ce vrei să faci mai departe. Pentru că mulți renunță. Unii primesc păreri negative și gata, drumul în literatură s-a încheiat, fără să aibă curajul să mai viseze la o nouă încercare. Să rezum, părerea mea despre critică este următoarea: oricare ar fi ea, de orice tip ar fi, este necesară. Te ajuta să evoluezi, te sprijină sau îți întărește nervul de care ai nevoie în junglă. Lumea literară nu este pentru oricine. Îți trebuie o doză de tărie sau indiferență, nici nu știu care din aceste două „calități” este mai importantă. În România nu ajungi scriitor peste noapte și decizia în sine de a nu abandona corabia este atât de firavă și supusă atâtor factori externi. Susținerea unui scriitor depinde de vizibilitate și de exprimare în media, de o prezență constantă și de o încăpățânare de a încerca să reziști. Să-l parafrazez pe Nicu Covaci, ăla care la final stă în picioare contează, chiar dacă are nasul spart și abia se mai ține. De cele mai multe ori este greu să ai și un job, să și scrii, să fii și director de marketing și să și ajungi fizic în locuri diferite pentru a fi băgat în seamă de două, trei persoane. Asta este realitatea, nu este poleită cu aur. Sau poate așa se vede din exterior.

***

(fragment)

Ajunseră până în apus și cu meticulozitate așezară pe măsuța din sufragerie candela, cădelnița, plicul cu tămâie, crucea de argint înnegrită pe margine, busuiocul, agheasmatarul și patrafirul. Îi ceru un pahar de vin, un prosop și icoana. Se închină de trei ori, bătu trei mătănii, rosti o rugăciune bolborosită, sărută patrafirul, îl aranjă pe trupul slăbit și bău până la fund împărtășania. Se apropie de masă, scoase din punga cu tămâie trei bobițe și cu cealaltă un cărbune. Aprinse flacăra și așteptă câteva secunde. Dar nu ardea. Bucata neagră nu se aprindea oricât ar fi încercat cu bricheta sau cu chibritul. Și nici celelalte nu erau trase, le ținea doar la temperatura camerei și funcționau la fiecare slujbă.  Atunci simți.

— Băiete, de unde ai tu masa ’ceea? Ai cumpărat-o sau ai primit-o în dar? Ori poate cineva a avut ceva cu trânsa, că tămâia nu se aprinde pe ea. Ia pune mâna cu băietul istălalt și scoateți-o afară. Nu-i lucru bun cu ea. O fi vrut să-ți încurce viața. Poate nu ție direct, dar alor tăi. Scoate-o! vorbi liniștit părintele.

Iulia îi aranjă cădelnița pe taburetul din bucătărie și îi aprinse cărbunele. Mirosul tămâiei șerpui înspre tavan, căutând din loc în loc vreo fisură pe unde să iasă. Deschise cartea în mijlocul sufrageriei, pe masa cea mare pe care li se citiseră stâlpii bunicilor. Glasul părintelui sună sacadat, dar melodios, venit parcă din schiturile munților. Mai mult, temerile celor aflați în cameră se topeau ca bucățile de plumb în cuptor și o undă de speranță încolți în mințile lor. Poate că, într-adevăr, zorile ce vor veni vor aduce o schimbare în micul apartament din Stila. Și poate că Tudosie chiar era omul cu har ce putea izgoni răul. Până la urmă, totul ținea de credință. Așa că Andrei mai păstră o doză de optimism pentru recuperarea concediului după care tânjise o juma’ de an. Sau cel puțin ea se activă sub cuvintele părintelui ce le întărea mințile și sufletele. Rugăciunea ajunse pe la jumate când fu întreruptă de mâna părintelui dusă la inimă. Iulia îl sprijini și-l așeză pe canapea.

— Aici nu-i lucru curat, frații mei! Însă trebuie să-mi duc rugăciunea la final, chiar de-o fi să-mi steie inima în loc. Dă-mi o mână, flăcăule, că mult mai e până la final! Cum îți zice ție?

— Andrei, părinte!

Ușa de la dormitor se deschise și Angi intră în sufragerie cu papucii târșâind covorul persan. Dezorientată, nu înțelegea unde nimerise și nici nu pricepea dacă voiau să-i facă rău sau nu. Lăsa creierul să acționeze sub presiune și când trecu de prag eliberă țipătul sugrumat al corzilor vocale. Crucile începură să se înmulțească pe trupul părintelui, și băieții săriră spre fată.

— Țineți-o de mâini!

Crucea de argint afumat i se lipi de frunte și convulsiile începură după primele cuvinte, urmate de flegme ce săreau pe fața părintelui. Iulia înmuie busuiocul în agheasmatar și-l trecu în mâna bărbatului, dar Angi se feri din traiectorie, lăsând apa să ajungă pe zidul dinspre dormitor. Se evaporă instantaneu, ca pastilele efervescente într-un pahar cu suc și fusese îndeajuns pentru Tudosie să-și dea seama de unde se împrăștie energia și unde e focarul. Ridică pentru a doua oară busuiocul și agheasma îi lovi fața, scurgându-i-se necontrolat pe sâni. Iar convulsiile încetară. Tricoul alb lipit de sfârcurile întărite opri ceasul la fix. Doar privirile bărbaților rămaseră pironite pe nurii roșiatici, eliberându-i necontrolat o mână din strânsoare. Și degetul mijlociu alunecă pe crăpătura buzelor, trecând în ralanti peste cea de jos, ușor lăsată. Îl vârî adânc, sălbătic, spre palatin și-și lăsă obrajii liberi să-l cuprindă și să-l sugă ușor. Umed, alunecă din exterior spre interior cu o viteză crescândă și plictisit îl agăță de chiloți, desfăcând nodul pantalonilor lipiți de coapse. Căzură pe podea și-și atinse labiile din spatele dantelei, până când o pată cleioasă se formă pe albul textil. Apoi își lăsă degetul să alunece în interior, la început unul, apoi două și la al treilea gâtul îi eliberă un geamăt prelung.

Stările contradictorii ale lui Andrei se ascundeau în spatele chipului șocat. Îl încercă o stare de excitare combinată cu furie, dorință și dezgust și ar fi vrut să se elibereze de haine în fața corpului iubit. Cu tot ce se întâmpla în cameră, cu tămâia ce plutea prin aer, amestecată cu
parafina cerii încinse, trupul voia să o penetreze de față cu toți, chiar și într-o formă ce nu-i aparținea. Pantalonii îi strângeau brusc fesele, întăriți în dreptul fermoarului și hormonii îi urlau în creier: Acum!

— Părinte, nu poftești?! Hai! Ia măcar o bucățică, că Domnu’ nici nu va apuca să te vadă! Ia tot ce vezi și înfige-ți-o adânc, cât mai adânc! Uite aici! Rupse bretelele chiloților, într-o dorință perversă de împreunare.

Dar întâlni mesajul râcâit de propriile unghi și fără să mai spună ceva, leșină ca lovită de topor. Părintele luă busuiocul ce căzu lângă fotoliu și stropi corpul fetei. Nu văzu nicio reacție. Apoi luă și crucea și o trecu peste carnea ei. La fel! Tocmai atunci răsuflă ușurat…

Soarele trecu peste deal și rugăciunea se termină cu însemnele Sfintei Treimi pe tocurile ușilor. Mai mult, mirul în formă de cruce se amestecă cu varul de pe perete și dispăru în măruntaiele de beton, de parcă nici nu fusese făcut cu câteva minute înainte. Așa că părintele bătu trei mătănii și bărbia îi alunecă în piept, ca într-o pocăință grea. Se obișnuise cu ideea că pe ambele fețe ale zidului se întâmpla ceva, dar nu-și dăduse seama care-i locul sau cauza. Se simți privit din colțurile casei și gheara metalică îi trecu din ceafă prin fiecare fibră nervoasă. Stătea cu spatele la dulap și oglinzile lipite în diagonală pe ușile de pal nu-i ofereau niciun confort. Nu credea că sufletul după moarte se poate vedea în oglindă, dar o frică metalică puse stăpânire pe mintea sa. D-asta nu se întoarse și privi înspre răsărit, lăsând temerile să se ascundă dincolo de scutul oferit de patrafir, cruce sau rugăciuni. Nu departe de el, trupul fetei pălea în spatele pilotei, supus unor mecanisme invizibile care-i sugeau sângele din vene. Și masca mortuară ce-i lua locul obrajilor îmbujorați îl îngrijoră. Încă o încercare de tipul ăsta și mesajul din podea, la fel ca cel de pe perete, se va adeveri.

*

Emanuela Iurkin

A debutat cu romanul Câinele de bronz, Chișinău: editura Cartier, 2018 (ediția a II-a în 2019)

***

1, 2.

Cred că era prin 2007 când am mers pentru prima dată la atelierul Vlad Ioviță (cel mai probabil se numea altfel), coordonat de Dumitru Crudu, scriitorul și dramaturgul, la biblioteca municipală B. P. Hasdeu din Chișinău. Nu am avut așteptări, era important atunci să scap de niște gânduri obsesive, să ascult oamenii vorbind despre literatură, lecturile lor, textele pe care le scriau, etc. Primul meu text cât de cât închegat a apărut în revista Contrafort, era prin 2010. A plăcut multora, dar mai ales unui foarte bun prieten, Dumnezeu să-l ierte, care nu avea treabă cu literatura, dar care m-a încurajat mult. În iarna lui 2016, eram la Librăria din Centru, la o lansare de carte și Emilian Galaicu-Păun, redactorul editurii Cartier, m-a rugat să-i arăt manuscrisul. M-am cam grăbit atunci, era foarte dezlânat și fragmentat textul pe care l-am trimis, mai târziu, pe adresa de email a editurii. Am mai lucrat la el, am avut și discuții pe text, iar în 2018 am debutat cu romanul Câinele de bronz, în colecția Rotonda a editurii Cartier de la Chișinău.

3.

S-a spus despre Câinele de bronz că ar fi un roman în miniatură, în care discursul și trăirea se suprapun perfect.

4.

M-au marcat multe cărți, nu o să dau titluri, dar sunt texte după lectura cărora nu mai ești la fel, îți trag covorul de sub picioare, așa ziceam la atelierul lui Dumitru Crudu. Și apoi te întrebi dacă mai e ceva de spus, de scris. Dar noile realități, copleșitoare, experiențele personale, plus această hipersensibilitatea bolnăvicioasă de care nu poți scăpa, te fac să continui.   

5.

Da, critica de întâmpinare a fost destul de receptivă în cazul meu. N-aș putea spune că m-a inhibat ceea ce s-a scris despre Câinele de bronz, poate chiar dimpotrivă. Între timp, pe lângă pandemie și războiul de lângă noi, s-au mai întâmplat și alte lucruri, care m-au făcut să devin mai atentă. Cred că nu trebuie să forțezi lucrurile, mai ales că prețul poate fi/este prea mare. E doar despre speranță, speranța că mai ai timp, e despre trăire, disciplină și răbdare.

***

Monumente Premium (fragment)

(din volumul ROST Almanah literar, iarnă/primăvară 2026)

M-am întors în locul de unde am plecat. Pentru că și acolo-i rău, dar nici aici nu-i bine. Iar bine cu adevărat, vorba veche, e doar acolo unde încă niciodată n-am ajuns și poate tocmai din cauza asta. Oricum, cel puțin azi, îmi pot lua un răgaz.  

Angajata filialei s-a ridicat în picioare și a tras jaluzelele, sfârșitul unei zile de muncă. Au rămas doar fâșii palide și înguste de lumină. La ora asta, panoul cu ratele de schimb valutar afișează numai zerouri grase, asemănătoare cu majuscula literei O. Zerouri și spații goale, de la dolarul american la moneda euro și de la hrivna ucraineană la leul românesc și rubla rusească. S-a înserat și micile firme luminoase ale sistemelor de transferuri bancare strălucesc ca niște promisiuni deșarte. Pe panoul publicitar de alături, chipurile celor doi – un el și o ea – care tocmai și-au achitat rata lunară a creditului ipotecar, exprimă bucurie și încredere deplină în ziua de mâine.

Bătrânul în pufoaică vorbește la un telefon vechi, cu butoane, care se pierde în mâna lui muncită. Din cânt în când strigă: Mai zî odatî cî n-am auzât. Stă pe marginea scaunului și se sprijină de speteaza monolită, lungă de tot, care ar ajunge pentru douăzeci de persoane lipite una de alta, una în continuarea celeilalte – o spetează gigantică.

În sala de așteptare e aglomerat, lumea moțăie, molfăie câte ceva, unii stau cu ochii pe ecranele telefoanelor. Sunt oamenii obișnuiți, masa de oameni pe care, în general, te poți baza, care asigură, unii mai mult, alții mai puțin, mișcarea anemică înainte, care vor răbda totul, scrâșnind din dinți sau protestând, aproape fără iluzii și speranțe. Oameni care știu din experiență că dacă va fi mai rău – și cu siguranță va fi, pentru că binele… mă rog – ei vor cădea primii, lor le va fi de două ori mai rău, cel mai rău posibil. Sunt oarecum pregătiți psihologic. Nu așteaptă și nici nu au așteptat vreodată la modul serios nimic bun, nici acum, nici în vremurile de altădată. Vor suporta, vor face față, vor improviza și se vor adapta cumva la noile realități, oricât de păguboase ar fi. Albastrul scaunelor dă bine – e o nuanță care inspiră calm și încredere. Un albastru al certitudinii cu majusculă, și, din păcate, cu ghilimele. Certitudinea că dacă te așezi, nu vei cădea. E adevărat, scaunele sunt de generație nouă, dar ideea, și nu e neapărat vorba de design, a rămas neschimbată. Sudate unele de altele în șiraguri lungi, asemenea celor din perioada sovietică, amintesc de vremurile pe care destul de mulți din cei așezați aici, din păcate, încă le mai regretă. În linii mari, pentru masa asta de oameni nu s-a schimbat mare lucru, poate doar culoarea scaunelor pe care ai voie să te așezi ca să-ți mai tragi sufletul, fără să plătești. Și să aștepți. Să aștepți, cu răbdare și încredere, sfârșitul propriului film.  

Lângă un terminal de plată, doi adolescenți chicotesc, se împing unul pe altul și ascultă repetat vocea robotului în mesageria vocală care zice: Dacă vrei să mergi la mare, apasă butonul unu. Dacă vrei să mergi la munte, apasă butonul doi. Dacă vrei să mergi în Turcia, apasă butonul trei. Dacă vrei să mergi în Egipt, prinde acum oferta noastră fierbinte, apăsând butonul patru. Dacă vrei să revii la meniul principal apasă zero. Unul scapă jos telefonul, înjură și după ce-l ridică și îi vede fisurile, îl mai izbește odată, gospodărește, de podea – lovitura de grație. Celălalt înjură și el, apoi ridică telefonul și ambii o iau spre ieșire. Maidanezul ațipit lângă femeia care i-a aruncat mai devreme o bucată de pâine, îi latră, oamenii din sala de așteptare își ridică privirile, bătrânul râde și își scarpină ceafa.  

În Germania nu am timp pentru asemenea observații detaliate. Acolo trebuie să livrez calitate și cantitate, trebuie să fiu un mecanism perfect. Mecanismul nu are voie să meargă la baie, decât doar în pauzele regulamentare, stipulate negru pe alb în contractul de muncă. Ar fi bine să nu necesite reparații, nici costuri suplimentare de întreținere ori să apară careva situații neprevăzute. Aici, în gara care s-a schimbat enorm în ultimii ani, așteptându-l pe Andrei, îmi pot permite așa ceva. Îmi iau timp ca să observ oamenii, să alcătuiesc, așa ca altădată, portrete și topografii. E luxul suprem. Pot încerca să ghicesc, să îmi imaginez la ce se gândește bătrânul sau femeia cu broboadă de vizavi ori ce-i trece prin cap bărbatului care tocmai a închis telefonul înjurând. Cu Irina făceam exerciții din astea de observație în timpul studenției. Inițial, pentru că erau parte din proiectele pe care trebuia să le prezentăm la sfârșit de an, iar mai târziu, pur și simplu ne-au intrat în obișnuință, ne distram. Niște jocuri de copii, uneori vesele și amuzante, alteori dure de tot. Azi mă simt privilegiată, pot decide, după bunul plac, ce fac cu timpul meu, cum aleg să-l cheltui – o mare binecuvântare. Mi-e bine aici printre călătorii care vin și pleacă. Se întunecă tot mai mult, iar Andrei întârzie. E straniu că a insistat să ne întâlnim la gară, dar mă bucur să mai pot amâna momentul când va trebui să mă întorc la cămin. De când tot aștept, Irina m-a telefonat de două ori. Mai întâi m-a asigurat că pot să am încredere în Andrei, că știe despre ce e vorba și mă va ajuta. Peste ceva timp a revenit, și-a mai cerut odată scuze pentru faptul că mă pune în situația stupidă de a căuta un om pe care nici măcar nu l-am văzut vreodată în realitate, decât doar în pozele pe care mi le-a arătat în grabă la aeroport, înainte de plecare. A mai adăugat un Doamne ferește să-i lași acolo! Adică să nu las banii în odaia din cămin, asta mi-a repetat-o de zeci de ori până acum.

Odaia Irinei, cu tot ce presupune asta, e totuși un loc unde pot înnopta, chiar dacă îmi trezește tot felul de amintiri. Pe harta Chișinăului din capul meu se aprind beculețe și fâlfâie steaguri care marchează sectoarele, străzile și casele unde altădată am stat cu chirie. Când situațiile deveneau de-a dreptul insuportabile, pedalam pe ideea că toate camerele în care mi-a fost dat să locuiesc și toate în care voi mai locui de acum încolo, nu fac decât să mă apropie de locul în care, poate, vreodată, mă voi simți acasă și care va fi oarecum al meu.

Andrei mi-a scris pe Viber să nu-l aștept că vine mai târziu la cămin. Mă ridic de pe scaun și îmi fac loc printre oameni spre ieșire și stație, spre casă. Până departe mă însoțește repertoriul muzical specific gării auto, care nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii cinci ani, iar gândurile mă duc la toate odăile în care altădată am trăit. Noduri în gât… Nu le-am numărat niciodată, nu am făcut o listă sau un top, dar nici de uitat nu le-am putut uita. Unele au rămas în capul meu ca o pată grasă de pe covor, căreia nu-i poate veni de hac nici o soluție de curățat. Au fost foarte multe. 

Cele câteva odăi de la Bârnova – atunci mi se părea că stau la palat – friguroase, prin care am alergat, sărind pragurile înalte, uneori stâlcindu-mi degetele de la picioare și imaginându-mi că sunt o Ana Pavlova, aceleași odăi pe care le-am măturat de nenumărate ori, închipuindu-mi că-s Domnica din Frunze de dor. Camera luminoasă din perioada gimnaziului cu un pat diferit de cele din plasă de sârmă, iar asta era suficient, cu salteaua lui groasă sub care puteam să ascund fotografiile și jurnalul în care scriam banalități în fiecare zi. Apoi o altă odaie, de capitală, strada Ismail, odaie plină de păr de pisică, pe care am împărțit-o odată, demult, cu fiica proprietarei și de la fereastra căreia vedeam o superbă panoramă a orașului, iar lumea încă mi se părea un loc sigur în care tot ce e bun și frumos abia urma să se întâmple.  

A fost mereu acolo, minunatul apartament de la Ciocana, unde eram întotdeauna binevenită și unde m-am simțit mereu bine, unde am citit Ana Karenina, texte de-ale lui Goma și am revenit deseori în timpul studenției, fugind din căminul gălăgios de pe Hristo Botev, apoi evadând episodic din camera de colț de la etajul patru al căminului, între timp dărâmat, de pe strada Pan Halippa, fugind de pereți mucegăiți, gândaci de bucătărie și multe altele. A existat și o odaie de pe strada Nicolae Dimo unde, din cauza șobolanilor, da, a șobolanilor, dormeam cu plapuma trasă pe cap, sufocându-mă de căldură și frică. Apoi odaia din casa situată pe strada cu cel mai frumos nume – Rândunele – cu dulăii fioroși, priponiți cu lanțul de tulpina nucului gigantic, cu ograda ei largă și frumoasă, plină de vegetație neîngrijită, coborând în trepte până la gardul din vale, odaie cu trei canapele, unde am încăput câte fete? Cum câte? Toate! Toate fetele! Odaie care părea din cauciuc și adăpostea, laolaltă, două croitorese de la fabrica de confecții, trei studente și o proaspătă absolventă, care câștiga insuficient ca să-și poată permite o odaie doar a ei și la care, uneori, înnopta o fostă colegă din studenție. Mai era și debaraua pentru merinde cu șoarecii la pachet, care rodeau din cartofii și morcovii noștri. În acea casă, postul de radio Micul Samaritean era conectat 24 din 24, cu volumul dat la maxim, iar noi nu aveam voie să ne apropiem de aparat. Apoi camera fără fereastră și fără aer curat – aproape un beci – de pe strada Tighina, ca o debara mai mare, unde mergeam doar să înnoptăm și unde, ca bonus, puțea mereu a fum de țigară. A fost prima cameră pe care am închiriat-o împreună, costa mai ieftin și ne rămâneau ceva bani inclusiv pentru bilete la teatru de exemplu, ceea ce garanta o absență mai îndelungată din acel spațiu sinistru. Când n-am mai rezistat, ne-am mutat într-o odaie de pe strada Ginta Latină cu pat frumos din lemn natural dat cu lac, cu lumină în sfârșit suficientă, dar cu miros persistent de pisică, de neaerisit. Peste trei luni am ajuns în odaia de pe strada Mihail Sadoveanu. Acolo am stat aproape trei ani, un record absolut, la prima vedere s-ar fi putut numi stabilitate, dar nu ne-a prea ajutat. A fost perioada în care am pierdut-o pe bunica și m-am simțit pentru prima data singură pe lume. Apoi am luat cele mai greșite decizii și mi-a fost frică de viața matură, de consecințele alegerilor pripite care, iată, veneau ca o avalanșă peste mine. În căminul de la Malina Mică am stat o vară întreagă și, fiindcă deseori nu aveam apă la robinet, mergeam să o aducem tocmai de la cimitirul central din strada Armenească, ceea ce era o aventură de fiecare dată. În acea vară, din cauza polenului de flori de tei, făcusem o alergie la ochi, dură de tot și credeam că o să rămân literalmente oarbă. Tot atunci am început să deslușesc niște adevăruri, dar fiind greu de dus și anevoie de recunoscut, mă prefăceam că nu le văd, amânând finalul. A mai fost desigur și odaia spațioasă de la Durlești, salteaua mare pe parchetul nou, lampa și cărțile, înstrăinarea, respectarea unor formalități, apoi viermele tăcut al invidiei și gândul de ducă. Dar fiindcă tot mă mai prefăceam că nu înțeleg, a urmat mutatul în odaia ceea blestemată din căminul de pe strada Putnei, etajul nouă, unde vântul sufla prin toate crăpăturile ca pe un câmp deschis și unde, se pare, eram încă fericită, am avut chiar niște certitudini. Apoi am ajuns foarte nefericită și iarăși fericită, dar din alte motive, ca pe o roată a dracului care se învârtea tot mai repede și mai repede – o nebunie totală. După alte trei luni, încă împreună, ne-am mutat în camera cu comodități de pe strada Doina, vizavi de cimitir și în imediata apropiere a barului La poarta raiului, cameră cu geamul fisurat pe diagonală, ca și viața noastră împreună, cu perdele albe, dar urâte, perdele de spital și un persistent miros de uleiuri esențiale orientale pe care nu l-am suportat din prima și a cărui sursă mi-a rămas necunoscută. A fost perioada când am înțeles că fericirea poate fi amestecată cu nefericirea în același timp și că dacă vrei să n-o iei razna trebuie să recunoști niște stări de fapt, să nu trăiești în minciună.

*

Raluca Nagy

Debutul său literar este cu romanul Un cal într-o mare de lebede, București: editura Nemira, colecția n’autor, 2018.

A mai publicat: Teo de la 16 la 18, București: Nemira / n’autor, 2021; Despre memoriile femeii și alți dragoni, București: Nemira / n’autor, 2023

Debutul absolut în proză a fost în martie 2016, în antologia Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români, Editura Trei. Tot în 2016, în noiembrie, îi apare o proză scurtă în revista iocan, nr.2.

***

1.

În ceea ce privește debutul absolut, decisivă a fost nevoia de a nu mai scrie exclusiv texte academice/de specialitate. Odată debutată cu proză scurtă în 2016, am câștigat un curs de scriere organizat de Revista de povestiri, via concursurile obișnuite de pe platforma lor. A fost oarecum de ajutor – cum eu nu locuiam în România, mi se trimiteau înregistrările audio ale întâlnirilor bilunare, unde se discutau și textele trimise de mine.

Consider că datorez debutul meu în volum editoarei și coordonatoarei imprintului n’autor, Eli Bădică, ea recuperând manuscrisul Un cal.. dintr-un fișier de ,,respinse” al Editurii Nemira, după ce eu îl trimisesem vreo trei ani pe la diverse concursuri de debut și edituri, fără succes, și mă gândeam să-l las în sertar.

2.

Procesul editării a fost ideal – între timp, o demonstrează și dorința atâtor alți autori de a lucra cu Eli Bădică. Am făcut un ping-pong îndelungat, cu dezbateri și modificări structurale. (Am continuat să muncim la fel pentru toate textele publicate de sau despre mine de atunci încoace, în orice formă au fost ele, inclusiv interviuri.) Nu doar că relația nu s-a ,,limitat” la editare, Eli i-a adăugat și tot ceea ce ar însemna munca unui agent literar (și multe alte roluri).

3.

În literatura pe care o scriu am încercat să integrez dialogul meu constant cu ceea ce scriu alții, din experiența lecturilor, studiilor, conceptelor de tot felul. Aș spune că background-ul meu antropologic a contribuit și contribuie mult, uneori aproape din reflex, la felul în care îmi construiesc textele literare, la spațiile în care le plasez, la temele care mă preocupă. Romanul de debut – Un Cal… –, de exemplu, urmărește îndeaproape formatul/conceptul japonez de shishosetsu (cu precizarea că am încercat, mai degrabă, o readaptare a lui). Cel mai mult mi-am dorit să spun povești care să ajungă la un public mai larg decât cel specializat/academic. Am încercat mereu să am un ritm în scrierile mele și am fost destul de atentă la lucrul acesta.

4.

Ca specialist în științe sociale, nu am cum să mă poziționez altfel decât de partea criticii sistemice și sistematice a capitalismului/neoliberalismului ca status quo – este posibil/probabil ca acest angajament să se reflecte și în literatura pe care o scriu. La fel în ceea ce privește atașamentul la cadrul ideologic al feminismului de stânga.

5.

Cărțile pe care le-am scris au avut parte de o receptare bună, per total, atât din partea cititorilor, cât și a criticii literare. Din perspectiva debutului, știu că au contat pentru mine câteva nume-reper (cel puțin la momentul respectiv), cum ar fi Mihai Iovănel sau Adriana Bittel, dar și cronici ale unor colegi scriitori (Iulian Bocai sau Carolina Vozian). În niciun caz nu m-au inhibat sau intimidat, cred că mi-au dat curaj să scriu mai departe.

***

Inedit – fragment din roman în lucru

Puteam să plec, nu eram în arest la domiciliu, nu mă oprea nimeni, la o adică, să ies din casă, din clădire, să o iau până la aeroport și să mă urc pe primul zbor. Doar că numai să mă gândesc la scenariul ăsta îmi consuma deja toată energia. Totuși, nu-mi pusese nimeni, niciun specialist, un diagnostic de burnout. Trecusem de la uzura disponibilității la uzura disponibilizării, un cu totul alt teritoriu. Eram considerată defectă, prăjită, în realitate îmi arsese de tot doar furia aia care mă mânase înainte, nu mai aveam nici măcar un gram din ea, nu-mi mai păsa de nimeni și nimic. Compassion fatigue, mi-a zis Psihologa.

După ce aproape am declanșat un incendiu și o inundație, am fost mutată din Cămin de la o zi la alta și Școala mi-a organizat un set de analize la o Clinică privată. Nu mai fusesem acolo niciodată, de obicei mergeam cu copiii la Spital, până și la stomatolog. Când am intrat pe ușa cu senzor, așteptau pe scaunele albe, capitonate, doar seniori, cu ochii în ecrane de televizor suspendate, eram atât de inadecvată în acel context – și tânără și străină și total dezinteresată de televizor – încât, inițial, doamnele de la recepție, îmbrăcate toate în halate ou-de-rață, au crezut că mă rătăcisem.

Le-am explicat că am venit pentru controlul medical organizat de Școală. S-au mirat, mai întâi m-au întrebat de ce alesesem tocmai Clinica aceea, de ce nu mersesem la Spital, într-un fel care îmi dădea deja de înțeles că 1. aș fi avut de ales, 2. le incomodam, le pasam lor durerile mele de cap, la Spital există un personal medical suficient de experimentat încât să mai fi avut de-a face cu extratereștri ca mine.

S-au uitat doamnele pe programări, au mai chemat o altă colegă, înfășurată în pânză apretată ou-de-rață, care s-a mirat împreună cu ele, emițând cu toatele onomatopee tipice, ca un cor antic; apoi s-au sfătuit o vreme, în șoaptă, iar cea venită ultima m-a anunțat, cu un zâmbet deepfake, că programarea fusese făcută pentru ora nouă dimineața, care deja trecuse de prea mult timp ca să mă mai poată strecura cineva în orar, astfel încât mă roagă să revin când îmi organizează Școala o altă programare.

Există o practică a minciunii albe în partea asta de lume, în care toți interlocutorii unei situații trebuie să iasă, orice ar fi, cu mândria nepătată, adevărul absolut este irelevant. În engleză se cheamă saving face. Nu cred că i-aș zice să ieși cu fața curată, că nu e shaving face, dar pe aproape. Femeile de la Clinică voiau să scape de mine fără să mă simt prost sau să mă dea afară și, mai ales, fără ca ele să fie puse într-o situație de disconfort, conflict sau, mai rău, să pară neprofesioniste. Așa încât au dat vina pe Școală, care nu era prezentă și n-avea nicio față de salvat.

Locuitul pe o Insulă amplifică această fățărnicie culturală, pentru că, dacă te enervează careva, nu-i poți spune dă-te mai încolo, că n-are unde să se dea, cade în Ocean. Această atitudine nu servește nimănui, treptat oamenii ajung să fie din ce în ce mai paranoici și izolați fiindcă habar n-au ce cred despre ei, cu adevărat, ceilalți. Ajung să iasă tot mai puțin, să dea ocazii de confruntare sau conflict tot mai rare și să-și petreacă timpul fie în ograda lor, fie la malul Oceanului sau chiar pe el, unde maxim te vezi cu pești și păsări. Logica continentală a marginalizării pierzătorului nu funcționează, la un moment dat nu mai ai unde să-l împingi, iar masacrele nu se mai pot face discret în ziua de azi, te vede tot Globul, live, pe CCTV.

M-am uitat la femeile alea nedumerită, chitită să fac un scandal continental, cum nu văzuseră în viața lor. Mi-am re-verificat pe telefon mailul cu coordonatele programării, scria clar ora 11, le-am arătat, mi-au răspuns că înțeleg și le pare rău, dar la ele în sistem programarea era făcută pentru ora 9, astfel încât trebuia să revin, vor contacta ele Secretara pentru o altă zi, cu siguranță era vorba de o neînțelegere. Am ridicat ușor tonul, cât să se îngrijoreze, și le-am spus că aveam nevoie urgentă să fiu văzută de personal specializat. S-au uitat panicate și încurcate unele la altele, m-au rugat să aștept, s-au vânzolit vreun sfert de oră, după care m-au poftit într-un cabinet.

Un domn la vreo șaizeci de ani (cred, putea să aibă mai mult, mereu par mai tineri, mai ales că își vopsesc părul negru tuci, ăsta mai și purta mască asortată la ou-de-rață), împreună cu o doamnă ceva mai tânără m-au măsurat, cântărit, examinat din cap până-n picioare. În timp ce Asistenta îmi lua sânge, Medicul mi-a spus că totul pare în regulă, dar analizele ne vor arăta mai exact; ce poate el să remarce și să-l îngrijoreze este faptul că sunt subponderală.

L-am întrebat de ce credea asta, mi-a răspuns că am circumferința taliei sub cea acceptată ca fiind ,,în limite normale”, m-am mirat cu vice tare că limitele astea erau universale, a zis că nu înțelege la ce mă refer, evident că erau universale, am reformulat, adică țineți cont de rasă, înălțime, genetică, știu și eu, mi-a zis că nu are nicio importanță, sunt niște cifre fixe și la femei și la bărbați. De altfel, măsurile ideale 90-60-90 sunt și ele universale, nu?

M-a întrebat de câte ori pe zi mănânc, la ce ore și cam ce anume, cum sunt porțiile, câtă apă beau, ce alte lichide. Și-a luat notițe meticulos, s-a uitat meditativ la ele vreo cinci minute, după care a insistat că nu i-am spus totul. Fascinant cum reușește personalul medical să te facă să te îndoiești de tine însuți, i-am repetat ce mâncam într-o zi obișnuită, am adăugat că, uneori când ies la plimbare, mai beau o cafea cu lapte, fără zahăr și/sau mănânc o înghețată. A notat și asta, după care mi-a spus că se referă la altceva, și dacă nu cumva am uitat alcoolul. L-am asigurat că nu mai consumasem deloc din septembrie. Atunci ce altceva mai fac, a insistat, m-am uitat nedumerită, așa că m-a întrebat direct dacă iau purgative sau vomit. Cred că s-a prins din expresia mea șocată că nu era cazul.

S-a interesat apoi dacă sunt foarte activă, dacă fac sport zilnic sau merg mult pe jos, ce fel de job am, cât mă solicită fizic, dacă iau medicamente, în special pentru depresie. A conchis că, la ce i-am povestit, nu-și explică subponderabilitatea mea, vom afla mai multe, poate, din analize. Putea fi, de exemplu, o hipertiroidie nediagnosticată. Dar cel mai probabil era de la stres cronic sau epuizare profesională, adică burnout. L-am rugat să-mi dea o definiție a burnout-ului, a rumegat puțin pe sub mască și mi-a zis a ajuns să fie bagatelizat, dar burnout-ul este, de fapt, trăirea acută a angoasei muncii ca moarte.

Am amuțit. Asistenta mi-a înmânat un recipient din plastic transparent, pentru proba de urină. M-a condus până la baie și mi-a arătat, într-un colț de lângă chiuvetă, o ferestruică pe care trebuia să o glisez și să plasez recipientul, odată umplut, de partea cealaltă, apoi să o închid la loc. Mi s-a părut incredibil să nu trebuiască să mă plimb pe coridoare cu borcanul conținând lichid galben, de ce nu se mai gândise nimeni la asta?

Când am ieșit, una dintre doamnele de la recepție s-a postat în fața mea și mi-a întins niște pliante de alimentație, mi-a explicat că dacă, după ce respect ce scrie acolo, nu mi se reglează greutatea în câteva luni – un an, îmi poate face programare la un specialist. Nu a specificat de care. Știam că nu aveam să mă mai întâlnesc nici cu ea, nici cu Asistenta, nu pentru că ar fi putut să sfârșească moarte într-o casă nelocuită de la o fermă, cum se întâmplase cu colega lor, ci pentru că nimănui nu-i pasă de problemele femeii în afară de femeia care le are, nici măcar altor femei. Îmi pierdeam toate orele alea din viață degeaba.

***

2019

Valentin Covaciu

A debutat cu romanul Rugină, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2019.

A scris volumul Solo de palavre, jurnal, eseu, Târgu Mureș: Ardealul, 2008.

***

1.

Dacă e să nu ignor primul debut în volum, consumat în clasa a XII-a, atunci nu pot ignora rolul doamnelor profesoare de literatură din generală, de la Râciu, și din liceu, din Târgu Mureș. În aceeași perioadă am legat și prietenia cu Andrei Vornicu, care mă stârnește și acum să nu-mi văd doar de alte treburi și să nu-mi las chiar de izbeliște pasiunea pentru povești & cuvinte. Ulterior, profesorii de la Facultatea de Litere „Petru Maior”, unde Dumitru Mircea Buda m-a invitat la cenaclul studenților de la litere din Târgu Mureș. Tot în studenție cu dumnealui și cu Alexandru Cistelecan, am participat la Brașov, la Colocviul Universitar de Literatură Contemporană. În anii aceia, l-am cunoscut și pe Simon Elvis, un prieten scriitor cu care mi-e nedrept de dor să mai vorbesc.

Apropiindu-ne de al doilea debut, trebuie să recunosc că mi-ar fi fost greu să-mi termin romanul fără energia și reacțiile pe care le-am primit la Atelierul de Literatură LitArt, o serie de întâlniri ale comunității scriitorilor din Mureș, inițiate de Adrian Giurgea, împreună cu Călin Crăciun, unde am citit fragmente „serioase” din, pe atunci, viitorul meu roman.

2.

Romanul de debut (Rugină) mi-a fost publicat după ce am câștigat concursul pentru prozatori al editurii Cartea Cărții de Știință din Cluj. Manuscrisul nu era tocmai pregătit pentru publicare și, deși nu mă pot plânge sub nicio formă de colaborarea cu editorul cărții, în perioada de pregătire a variantei finale a textului, din păcate termenul pentru apariția volumului a fost atât de strâns încât ar fi mult spus că textul a beneficiat de o editare. Au fost doar ajustări – ne-ar fi prins bine, și mie și cărții, o amânare a apariției pentru anul următor.

3.

În perioada în care am scris romanul, eram preocupat, chiar pasionat de ideile & sentimente metamoderne. Totuși, cel mai mult m-a preocupat să-mi strunesc naratorul, fiind un text de autoficțiune, îmi doream să ajung cu poveștile dincolo de secvențele care stânjenesc ori dor, să fie transparent cu cine „vorbește” naratorul, să aibă șarm, să fie crezut, dar în același timp să nu fie categoric și să nu uit să-l subminez – să-l las să fie și inconsecvent și să-l las să fie și măcar eventual ipocrit sau manipulator, fără să-i pierd sinceritatea cu care încearcă totuși să-și spună poveștile.

Într-o măsură apropiată, am fost preocupat de prelucrarea amintirilor și de ținerea vocilor copilului (când naratorul renunță la vocea adultă și joacă – performativ – vocea copilului)

în niște registre și în niște limite care să reziste cât de cât și din punct de vedere științific, psihologic.

4.

Nu neapărat. Pe de altă parte e evident că sunt mai degrabă progresist decât conservator, dar în ceea ce privește evoluția societății eram și sunt încă, în linii mari, pe aceeași lungime de undă cu Peter Singer, din volumul „The Expanding Circle”.

Apoi, în ce privește, să-i zic: procesul, exprimarea și personalitățile creative, agreez în mare măsură ce a scris Mihaly Csikszentmihalyi.

5.

Relația „se vede” mai mult la nivel personal, discuțiile ori private ori în marginea unor evenimente publice (literare) m-au interesat mai mult. Nu prea îmi vine, dar mai bine recunosc direct, fără alte subtilități, că vanitatea mi-a fost mângâiată, dar că pentru orgoliu ar mai fi încăput.

Altfel, consider că subiectul pus în discuție la acest punct ar merita o analiză separată mai aprofundată, la fel și cel de la punctul 2.

Cât s-a scris despre romanul meu cred că s-a scris în urmă unor lecturi foarte bune, chiar n-am ce să reproșez în privința asta. În același timp, am simțit susținere și dialog onest, în mare majoritate a interacțiunilor cu „critica”. Dacă sunt probleme, și sunt, cred că vin mai mult din felul în care e structurat ecosistemul din jurul literaturii, la noi, și din modele de business (sau absența lor) în cazul publicațiilor și al editurilor.

***

Fragment din Rugină (2019)

Când mi-a zis mami că i-a zis mama, prima chestie care mi-a venit în minte a fost no, de-acuma, chiar că n-o să-mi mai ziceți că o să ajung ca Gigel.

Era întins în sicriu în camera bună. Chestia căreia mama și noi îi spunem casa lui Gigel e o cabană, fostul bar, fosta crâșmă a fostului gater. Poți să-i spui baracă, poți să-i spui colibă, da… casă, mai greu. Și omul ăla… a stat acolo la poarta di la valea curții părintești visând să se-ntoarcă în casa lui, așteptând de peste douăzeci de ani să se-ntoarcă în casa lui. Primul lucru la care m-am gândit, după ce am trecut printre cei câțiva vecini adunați în curte, Dumnezo să-l odihnească, și pe lângă cei de pe hol, să-l odihnească Dumnezo, și printre cei care sporovăiau șezând pe scaune și pe pat în jurul sicriului, să-l odihnească, primul lucru care mi-a trecut prin cap când l-am văzut întins în camera bună a fost: Doamne, a trebuit să moară să poată înnopta acasă.

Măi, Făniță, spune-i drept la mama, tu mai crezi în Dumnezeu? Nu, mamă, nu mai cred. Da-n ce crezi? În nimic, mamă, nu cred în nimic. Nu să poati, măi băieți, în ceva tot trebuie să crezi! Spune-mi acuma drept în ce crezi tu? Nu cred în nimic, mamă, chiar nu cred în nimic-nimic.

Bunică-mea s-a întors într-o parte, eu stăteam în pat cu capul sprijinit într-un cot, în patul înalt unde stătea tata, bunicu, înainte să se îmbolnăvească. A ridicat mâna dreaptă spre tavan, Doamne Isuse Hristoase, eu cred în Tine, în Tine eu cred, eu cred Doamne! Și-a făcut o cruce. S-a întors de tot cu spatele la mine, s-a aplecat, a băgat un lemn în sobă. De după speteaza patului i-am văzut întâi mâna cu degetele unite pentru a-și face cruce – Doamne, eu cred Tine, Doamne! Și-a făcut trei cruci.

Măi, copile, cum să nu crezi tu în Dumnezeu care ni le dă pe toate? Și tu cum crezi că vremea și plantele și toate de la cine vin și de la cine cresc? Nu crezi că de la Dumnezeu? Nu, mamă, nu cred. Și nu crezi nici că Isus a înviat? Nu cred, mamă, hai no! Nici că e Fiul lui Dumnezeu? Nu, no. Nici că Precurata Maria a fost fecioară când L-a făcut? Nu, mamă, nu cred, no. A început să-mi povestească cum a venit Arhangelul Gavril să-L vestească… Știu, mamă, da, nu cred, no, cum să cred așa ceva. Bunică-mi parcă-i cade cerul peste ea. Mie începe să-mi pară rău că i-am spus, numai că nici nu știam cum aș fi putut altfel. Parcă mi-a dat cineva cu o rangă în cap! Îmi spune.

N-am de unde să știu chestiile astea și că nu mă apuc acuma să cred numa așa. Da, tu credeai, măi copile, tu-ți făceai rugăciunile aici cu mama! Te-am învățat bine eu despre toate! Doamne Isuse Hristoase, eu cred în tine Doamne! Nu-i vina mea, măi copile! Ești mai rău ca ateii! Nu știu cum îs, mamă! Nu-i vina ta, cum să fie vina ta!

Mă simțeam chiar aiurea. Maică-mea plecase să doarmă la o vecină. Plecaseră și oamenii din casă, în camera cealaltă Georgel stătea culcat în sicriu și io m-am apucat să-i spun că nu cred în Dumnezeu.

(…)

Măi, băiete, io numa pe Dumnezău l-am avut, atâta! Asta o fost tătă puterea șî nădejdea mea – credința în Dumnezău șî să nu prea curvesc – de-asta mare grijă am avut! C-apăi, bunicu-to, știi tu, că ți-am mai povestit și doar aici ai crescut… numa chin ș-amar, chin ș-amar! Dacă nu era Isus șî Maica Precistă nu știu ce mă făceam!

M-am urcat înapoi în pat și m-am băgat sub plapumă. Am pornit televizorul, treceam de pe un canal pe altul. Am lăsat pe Trinitas. Era un nene cu barbă și sutană care vorbea. Nu-l asculta nimeni. Mă gândeam că n-am nici eu ce-i face și mă mai gândeam cum spunea mama și popii și etc. că Doamne-Doamne îți dă și te lasă pe tine să tot alegi numa că mi se pare așa de muistă și ironică și sarcastică și cinică și ghidușă încrengătura, țesătura asta de gânduri și dureri și plăceri căreia-i spunem viață că oricum și ori pe unde ai lua-o tot acolo ajungi. Și nu mă refer la moarte. Zic doar așa… câteodată parcă ajungi în episoade pe care-ți dai seama că oricum, orice decizii ai fi luat înainte, orice-ai fi făcut n-ai fi avut cum să le ocolești.

Mă gândeam cum naiba de-a rămas mama atâta amar de vreme în casa asta, în tot rahatul ăsta – că doar n-o fi fost făcută pentru asta. Putea să fii plecat de-atâtea ori – mai ales cât era încă tânără – în orice zi ar fi putut să se care. Nu s-a cărat și nici nu ai de unde să mai știi acum ce-ar fi fost mai apoi în fiecare dintre situațiile alea.

Mi-a povestit iar cum străbunicu, taică-so, i-a spus când a venit aici pentru botezul maică-mii să nu mai stea, să se întoarcă acasă dacă vrea. I-am spus: dacă mă primești cu copila, viu, altfel aici rămân! Nu mi-a mai zis ce i-a răspuns.

Când aveam… eram copilă încă, nici 20 de ani nu aveam, când am rămas însărcinată cu Georgel – scuză-mă că stau cu spatele! Se urcase în patul ăla jos de lângă dulap, stătea în fund cu spatele la masă și la mine și se uita în sus la televizor. Am schimbat postul, stăteam câteva secunde și mutam mai departe. Tot așa faci! Îmi spune și râde cam de-o juma de secundă. Știi că io n-am râs niciodată, adică n-am mai putut să râd niciodată! Voiam să-i spun că io nu mai pot să plâng și că ea a râs. Tot așa faci, nu poți să te oprești la un canal, n-ai răbdare nici să te uiți la televizor!

Străbunică-ta, mama lui tata, s-o îmbolnăvit atunci. Era ea cu plămânii. Numa am văzut-o odată că mergea așa în lături prin curte și se apleca și dădea afară. Am chemat-o la noi înăuntru, am scos un lighean, încă ligheanu cel bun de spălat pe față, nu ăsta, stai liniștit, altu era, șî-o-nceput să dea afară, numa roșu, măi băiete, numa roșu, își dădea afară plămânii! Vai, Maică Precistă, cum m-am mai speriat! Până la urmă am mers la vecini aici-ș-am chemat salvarea! O scăpat baba, numai că să vezi la mine după aia! Am căzut la pat, măi băiete, de nu știa nimeni ce să-mi facă! De fapt, care ce să-mi facă, nici să mă-ntrebe dacă mai trăiesc nu m-o-ntrebat străbunică-ta și cu cumnată-mea. Nu le-o zîs nimica nici la ai mei, măi băiete, nimica-nimicuța! Ce și-o fi zâs? Că m-oi fi otrăvit ș-așteptau numa să mor. Iară bunicu-to era plecat în campania agricolă, nu era acasă, că așa făceau atunci, când era de cules de pe câmp luau tăți șoferii la campania agricolă șî-i duceu cine știe pe unde – unde-o fi fost nevoie. Noroc că o venit el până la urmă acasă ș-apoi când m-o văzut o șî chemat salvarea! Io nici nu mai țîn minte, el mi-o povestit după aia că eram ca șî mortă. Iară doctorii de la Bicaz, că acolo m-o dus prima dată, în loc să mă facă bine mai tare o-nrăutățât, că nu știeu nici ei că ce-i cu mine. Or fi crezând ce le-o fi spus aiestea că m-am otrăvit. M-am otrăvit pe… Doamne, iartă-mă! C-am luat TBC de la străbunică-ta! Doară la noi în familie ai mei n-au avut neam de neamu lor problem cu plămânii! Până la urmă m-o dus la Piatra, la spital șî de-acolo la sanatoriu de TBCiști. Problema era că n-aveam nimica la plămâni, da mi s-o urcat la creier, am făcut din ăla, cum îi spune, Morbul lui Pot la cerebel!

Acolo, la sanatoriu m-o îngrijit bine, s-o ocupat șî bunicu-to atuncea, știu că s-o dus ș-o plătit în satu cela de-mi-aducea cineva câte-un kil de lapte în fiecare zî. Ș-apoi m-o operat, da… tăt nu eram io acătării. Adică eram cum eram, numa că eram însărcinată cu ăsta, cu Georgel. Eram deja în luna a șaptea, când l-o chemat doctoru pe bărbatu-meu să-i spună dacă-i de acord să taie copilu bucățele în mine șî să-l scoată afară că să teme că n-oi rezista la naștere. Să fac chiuretaj, avort adică! Apăi, bunicu-to când o auzât nici n-o vrut s-audă: treaba ta-i să ai grijă de ea să nască șî când o naște să ai grijă să iasă copilu viu, dac-o ci să moră copilu pușcăria vă mâncă pe tăți! De-o muri femeia oi lua copilu șî l-oi îngriji cumva! Așa o zâs! Măcar dacă-aș fi murit atunci, mă băiete, că… ce… eram tânără abie douăzăci de ani de-avem! Doamne-Doamne de câte mă scăpai! Numa că n-a fost să cie asta voia Ta Doamne, Tu care le știi și le faci pe tăte. Se ridicase din pat, a băgat lemne pe foc, stătea la capătul patului, se uita peste mine la icoana Maicii Domnului luminată de flăcăruia candelei. Da, stai să vezi, că multe m-o mai așteptat după aceea, doară barbatu meu, bunicu-to cum să fi stat el cuminte în tătă vremea aia, cum!? Când erau atâtea curve – Doamne, iartă-mă!

Știi că mică-ta mai are o soră, nu? Știu ceva, mi-o spus și ea și cred că mi-ai povestit și matale câte ceva. Da cum v-o găsât? La Iartă-mă, o scris la Iartă-mă la emisiune fata ceia, că doar ea știa că oamenii aceia de-o crescut-o nu erau părinții ei șî așa o aflat de tata aista al tău, de bunicu-to, că-i tata ei ș-o vinit aici.

Când l-au scos a doua zi dimineață, abia atunci i-am văzut fața bine, pentru că înainte nu avusesem niciun chef să mă apropii prea tare de scriu, trecea cu picioarele înainte și avea un zâmbet blând pe trei sferturi din față și șugubăț pe celălalt sfert c-un colț al buzelor ridicat, știi, zâmbetul ăla strâmb de… nu știu, am vrut să spun: de v-o trag. Și-atunci m-am gândit iarăși cum a trebuit să aștepte să moară ca să poată ieși dimineața din casa în care a crescut.

Înainte să-l punem pe năsălie și să-l scoatem din casă și să-l punem în carul tras de boi de să-l ducă în deal la biserică la groapă, stăteam afară în fața casei și fumam și povesteam cu băieții care o venit să ajute. Unu care zicea că o fost prieten bun cu Georgel și cu Mariusică, prietenu meu de la grădiniță, ei o săpat și groapa.

Acuma, ia, că știm cu tății că nu să prea înțelegeau Gigel cu bunică-ta asta, face ăla, prietenu lui, fostul. Zic nu că nu prea… că nu să înțelegeau deloc și gata. Apoi, zice așa-i, da tot l-o mai ajutat bunică-ta cu mâncare și cu una alta, numa că el cum era prea mult cu beutura… N-avea grijă deloc, ce mai, ăsta o fost, da să știi că n-a fost om rău! Iară bunică-ta asta, nici ea nu o făcut bine când s-o băgat peste noi cu filmele. Că noi ne ocupam prima dată, io și cu Gigel mergeam de puneam filme pe la școli… Până… O mers bunică-ta și s-o băgat ea peste și ne-o luat filmele. Acuma, asta o fost de mult, da… ți-am zis numa așa ca să știi!

Pe drum, io m-am dus cu mama în față pe lângă car, pe lângă copârșău. Tăt îmi zicea de mami, că se ține departe de ea, îi ziceam că dă-i pace acuma, da mă face de rușine, nu te face de nicio rușine. Și mă gândeam că bine face că se ține deoparte – numa asta ar mai lipsi acuma să se ieie în gură pe drum ori la biserică. Am ajutat-o pe deal în sus, că, no, mergea greu și nu era nici ușor printre bolovani pe panta aia. Maică-mea o trecut rachetă pe lângă noi. Uită-te la ea, uită-te ce fată mi-am crescut, Maică Precistă, nici nu s-o uitat la mine, la maică-sa, măi copile, că-s maică-sa! N-am zis nimic, speram numai să nu se apuce de urlat una la alta și să nu o facă până ajungem acasă, în rest, nu mă interesa nimic.

(…)

N-avem noi niciun drept a-l judeca, o zis un unchieș, și-am zis că așa-i că de-acuma nu-l mai ajută cu nimica. Mai venea pe la noi… ori de ne mai întâlneam îi tot spuneam că de ce stă așa fără să facă nimica, doar era tânăr de-ajuns și în putere încă. De ce nu te iei tu, măi Gigele, să mergi în Italia ori în Spania să-ți faci un rost în viața asta că repede să duce și ajungi bătrân și n-ai nimica și pe nimenea. Și, ia, că s-o dus.

Alt unchieș, cumnat de-al bunicii, i-a zis la mama din verandă, ieșind din casă, că de-acuma nu-i mai trebe lanțu la ușă.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 64-81]