Autor / VATRA

de VATRA

Călin Crăciun – Explorări în mitologia machistă

E cât se poate de firesc și pentru feminism să aibă în manifestarea sa literară soarta oricărui stil sau curent, și anume să se erodeze, să intre în fază decadentă. Acesta e, desigur, un truism, la care apelez acum doar pentru a-mi justifica gândul cu care am început lectura volumului de debut al Simonei Sigartău*: încă un volum feminist, căci aceasta e direcția ideologică în care îl înscrie Olga Ștefan pe coperta a patra. Să ne înțelegem însă de la bun început: nu de vreun sentiment al preaplinului de feminism în practica socială românească e vorba aici. Nici gând de așa ceva. Dimpotrivă, susțin răspicat că în discursul cultural autohton și, mai ales, la nivelul manifestărilor sociale extraliterare, incluzând aici mentalitatea generală, precum și la cel al instituțiile care activează în câmpul literaturii (publicații, edituri ș.a.m.d.) este vorba în continuare de un misoginism anevoie de înlăturat, din păcate. Dar, chiar dacă literatura poate avea un rol important în difuzarea persuasivă a valorilor feministe necesare progresului civilizațional, simplul fapt de a le promova nu constituie neapărat, în sine, și un progres strict literar. Pentru ca el să se întâmple mai e nevoie și de acumulări energetice care să producă efecte nu atât în tectonica estetică a textului, cât și în cea a genului.

Citește în continuare →
de VATRA

Florina Lircă-Moldovan – Miere (de iarbă) neagră

Scriu – sau trăiesc povești – deci exist. Iată motto-ul (nu întocmai declarat, dar reliefat în finalul cărții) lui Dan Pleșa. Publicat în 2023, la Editura Vellant, romanul Miere neagră nu numai că îl confirmă pe scriitorul (poetul, autorul de proză scurtă, editorul și publicistul) Dan Pleșa, ci atestă și existența sa ca „personaj” de cultură (specializat în scenaristică și critică de film),activ și implicat – inclusiv prin revista Iocan – în dinamica zilelor noastre (de astăzi și de ieri). De astăzi, pentru că vine ca romancier – debutant, dar experimentat, prin poezie, în domeniul literar –, cu o misiune autentică, verosimilă, ivită din nevoi personale și frământări actuale, și anume: reglarea nedreptății sociale și politice. Pe care o confesează abrupt: „peste cinci zile o să ucid un om”. De ieri, pentru că se revoltă– parcă dintr-un spirit de revanșă – împotriva nu-tocmai-îndepărtatului regim ceaușist, care a răpit la vremea lui (și încă nu pare decis să restituie, prin descendenții săi) libertatea de exprimare.

Citește în continuare →
de VATRA

Evelina Cîrciu – Svetlana Cârstean și resurecția secundarului

Poezia Svetlanei Cârstean a arătat mereu o nevoie de acțiune, de directețe, de intervenție urgentă  într-un real exterior sau interior, care se cere corectat cu franchețe, colonizat, cucerit sau măcar acceptat. În Floarea de menghină, Gravitație și Sînt Alta se vede, de asemenea, o nevoie de meticuloasă decopertare a unui eu feminin aflat într-un univers disfuncțional, ce  nu a uitat însă că are dreptul să cârtească, să fie mereu altfel, să se sustragă gravitației, ierarhizărilor, osificării.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Cum să-ți amintești de copilărie fără să te plângi

Generația X ro, care a cunoscut comunismul târziu și tranziția, generație pe care Vasile Ernu a numit-o „canibală” în titlul recentei sale cărți, a cam ajuns la vârsta rememorărilor, așa că se întrevede un val de memoir-uri/subgenuri hibride care va da acces cititorilor la viața privată a unor autori, fiindcă, oricâtă teorie literară am toci, tendința/instinctul de a suprapune în mod abuziv experiențele naratorului peste cele ale autorului nu dispare nicicum. Dar noi nu bârfim, nici nu ne uităm pe gaura cheii, ci facem antropologie și sociologie. O facem pe zone ale țării, pe mentalități, pe clase sociale, pe sistemul al cui ești, ce educație ai, ce lucrezi, ce-s părinții tăi, de unde ai bani, în ce epocă ți-ai trăit copilăria și unde. Că așa ne-au învățat Balzac, Schiop și Rogozanu. Generației X în variantă românească îi aparțin cei născuți în intervalul 1965-1980 (more or less), cu specificația că intervalul acesta de 15 de ani între membrii aceleiași generații include și multe diferențe. De exemplu, cei născuți spre limita superioară a intervalului, cum este și prozatorul despre care vorbim aici, nu au apucat din epoca ceaușistă perioada de „relaxare” de dinainte de ’80 și nici n-au avut timp să conștientizeze relele și întunericul ultimei decade. Așa că, pentru mulți dintre noi, copilăria, cu tot ansamblul, rămâne un paradis care nu ține seama de social-politic. Cu alte cuvinte, copil fiind, nu simțeai că trăiești în iad, nu pricepeai mare lucru, aveai părinți, bunici, te bucurai de lucruri mărunte, cum ar fi o pereche de patine noi sau o ciocolată. 

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Dying to be told

Altfel citim astăzi, după ce am supraviețuit alegerilor prezidențiale care au dezbinat societatea românească mai profund ca niciodată, La înmormântarea politicianului gură de aur, o mostră din contemporanele artes moriendi, povestite cu haz de „cioplitorul de epitafuri” Dósa Zoltán în volumul său tradus de Ingrid Tomonicska, Meserii în marș funebru. Artă poetică mortală (Tracus Arte, 2024): „Din gură-i tot dădea/ că progresu-i sustenabil./ Sperăm că el pe veci rămâne/ acolo jos, că e mai convenabil” (p. 85). După o perioadă marcată de tensiuni puternice, în care amenințarea extremei drepte s-a conturat ca un pericol cât se poate de real, la doar o săptămână distanță spațiul media și rețelele sociale au fost invadate de meme, glume, ironii și, iată!, chiar epitafuri – forme variate prin care umorul își găsește expresia.

Citește în continuare →
de VATRA

Ovidiu Pecican – Dacia romanizată

Evenimentul anului 2024 în materie de istorie este volumul enorm și substanțial semnat de acad. Mihai Bărbulescu, Civilizația romană în Dacia (Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders & Ed. Școala Ardeleană, 2024, 830 p.). În cultura română nu a existat ceva similar prin anvergura proiectului – cuprinderea tuturor manifestărilor cunoscute ale civilizației aduse în Dacia de Roma antică – și prin capacitatea analitică, descinzând până la detaliu, a autorului. Astfel, dintru început, cartea bărbulesciană devine una de raftul întâi, o bibliografie obligatorie, dar și o lectură rezonabilă pentru pasionații nespecialiști în domeniu. Importanța ei nu rezidă doar în capacitatea autorului de a plasa într-o viziune integratoare descoperirile de până acum legate de episodul roman din trecutul carpato-dunărean, oferind o panoramare coerentă și adusă la zi, în absența izvoarelor narative, doar pe baza descoperirilor arheologice și a monumentelor păstrate, a celorlalte probe scrise disponibile. Ea survine mai cu seamă datorită circumstanței că bilanțul de etapă la care este invitat publicul este dublat și de interogații, discuții fertile, îndemnuri implicite la problematizări și la șantiere intelectuale viitoare ce pot consolida și ajusta cunoașterea actuală. Prin aceasta, sinteza lui Mihai Bărbulescu nu rămâne doar o însumare fericită și atrăgătoare de cunoștințe deja dobândite, ci și o platformă de pe care pot demara progrese consistente în aproximarea adevăratei dimensiuni a romanității din Dacia, provincie de margine a Imperiului Roman, dar nu mai puțin importantă decât altele rămase relativ scurtă vreme în sfera de cuprindere a structurilor statale imperiale.

Citește în continuare →
de VATRA

Ștefan Borbély – Adrian Tchaikovsky: Alien Clay

Cu ani în urmă am susținut la una dintre Sesiunile Helion de la Timișoara o prezentare dedicată reprezentărilor divinității în ficțiunea speculativă de după 1960. Venind în siajul Contraculturii din anii ʼ60, în condițiile în care unii autori au fost chiar protagoniști ai ei, literatura acestui domeniu acreditează, în mare, trei „reprezentări” ale Ființei Supreme, cu precizarea că am pus cuvântul reprezentare între ghilimele pentru a sugera că nu toate aceste proiecții sunt antropomorfe. Prima dintre ele, difuză, vine pe filiera panteismului cosmotic care a animat Contracultura, fiind reprezentarea unui Dumnezeu care se „topește”, se „imersează” în Marele Tot din univers, Cer și Pământ deopotrivă, aneantizându-se ca „persoană” pentru a le apărea celor care-i doresc prezența ca sacralizare implicită, imediată și empirică, principalul avantaj al acestei percepții, dorită, de altfel, de majoritatea copiilor flower power, fiind acela al comprimării distanței care ne separă de El. În termenii clasici ai lui Rudolf Otto, sacrul nu mai este „das ganz Andere”, Altceva-ul străin, incomprehensibil și inaccesibil aici, ci coboară la nivelul imediat al senzațiilor și bucuriilor mărunte, devenind apanajul unei proximități capabile de a fi experimentată direct, ca indiciu al ingenuității, prezentă în fiecare ființă umană.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Cineva știe să scrie, altcineva știe să citească

Răzvan Voncu, cronicar literar experimentat, notează în „România literară”, nr. 10 din 28 februarie 2025, despre colega lui de la Craiova, titulară a cronicii literare la „Ramuri”:

„Pentru început, aș spune că e evident că poezia din Văduva plătește dublu e scrisă de cineva care știe să scrie. Și e bine că e așa: cea mai mare parte din poezia mai nouă este proastă nu pentru că autorii n-ar avea talent, ci din cauză că nu știu să scrie. Gabriela Gheorghișor știe: este, chiar la debut o poetă matură și pe deplin formată, stăpână pe instrumentarul ei și aptă să își transforme biografia – reală sau imaginară – în mitologie lirică.”

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Bulgakov forever (3)

Era începutul iernii lui 1985, Corin și cu mine ne mutasem, după căsătorie, într-un apartament cu chirie din Cluj. Făcusem o viroză urâtă, datorită frigului din casă și de afară și mai ales din pricina aglomerărilor în autobuze, tramvaie, troleibuze, cozi la alimentară. Gripele ori virozele se răspândeau în viteză, din pricina condițiilor mizerabile de trai, a foamei, a frigului și a mulțimilor care se înghesuiau unele în altele ca să meargă la slujbe ori să stea la cozi. Corin nu scăpase nici el de viroză, dar, după trei zile de zacere, se întremase mai repede decât mine. Așa încât în a patra zi o pornise la facultate în căutarea unei lămâi ori a unei portocale pe care ar fi putut să o găsească printr-un miracol, poate la vreo alimentară, pe șest, poate la vreun coleg, prieten etc. Nici prin cap nu îmi trecea că ar fi putut să aducă acasă o portocală. Nu era de unde. Poate banane verzi, din acelea se mai găseau când și când și se vindeau la jumătate de kilogram. Le puneam pe dulap să se coacă sau la bucătărie, lângă fereastră, ca să bată soarele pe ele. Se coceau în vreo zece zile. Dar lămâie, portocală ori mandarină, în asemenea vremuri virotice, era absurd să speri. De chitre, limete, lime, pomelo, tangerine – nici nu știam că există pe vremea aceea! Când, după o jumătate de zi, Corin s-a întors acasă cu o portocală dăruită de o colegă de facultate pentru virotica de mine a fost o adevărată fiesta. Cred că a durat o oră până am mâncat portocala, de parcă ar fi fost ambrozie. Nu m-am însănătoșit decât după destule alte zile, întrucât doar cu aspirine nu trecea viroza ori gripa, iar antibiotice nu prea găseai la farmacie; trebuia să zaci la căldură, cu citrice, ceaiuri și mâncare sănătoasă, ca să te refaci – atâta doar că citrice, mâncare consistentă și căldură nu existau defel în România prin 1985!

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (9)

(dintr-un caiet mai vechi)

Imaginea în om e o realitate foarte misterioasă. Imaginația e gândire prin imagini: imaginându-ți un loc cu intensitate și cu afecțiune, recreezi acel loc în minte, te proiectezi mental în acel loc, te identifici cu locul imaginat și într-un anume fel „ești acolo”. Asta spune ceva important despre imagine. Imaginea s-ar putea să fie interfața dintre conștiință și Realitate, „mediul”, „puntea” care să permită nu doar cunoașterea, ci, mai important, identificarea cu Realitatea, depășirea limitelor individuale și intrarea în starea de a fi Realitatea. Dar nu e vorba despre orice fel de imagine, deși omul se poate identifica în proporții diferite cu orice fel de imagine (TV, film, video etc.). E vorba despre conștientizarea rolului capital al imaginii în raportul omului cu lumea, cu Realitatea. Dacă am conștientiza de pildă că noi nu ne identificăm cu Realitatea, ci trăim în imaginea ei în noi ca într-o realitate secundă, că trăim deci în imagini, am putea la un moment dat să ne detașăm de aceste imagini și să percepem cu adevărat Realitatea. Adică să ne identificăm, să fim Realitatea de dincolo de imagine, Realitatea esențială.

Citește în continuare →