Ștefan Borbély este unul dintre cei mai captivanți profesori pe care i-am audiat în universitate la Cluj. Pentru că am făcut facultatea la Științe Politice, masteratul la Litere, doctoratul în Istorie, iar acum lucrez în cercetare cu antropologi și sociologi am avut șansa de a cunoaște dascăli dintr-un spectru larg al studiilor umaniste, iar profesorul Borbély este în vârful ierarhiei de erudiți pe care i-am cunoscut la nivel local.Este, totodată, una dintre persoanele care m-a încurajat cu recenzii pozitive la adresa scrierilor mele relativ excentrice în raport cu ce se publică în spațiul românesc și mă citează chiar în ultima sa carte. De aceea, criticarea perspectivei volumului său de eseuri Civilizații de sticlă. Utopie, distopie, urbanism, în ciuda culturii exegetice vaste a profesorului clujean, poate să pară extravagantă dacă ne raportăm la cutumele encomiastice și artificiale în relația dintre profesorii și studenții autohtoni.
Micul text biobibliografic de pe manșeta volumului de debut al lui George Neagoe* n-ar trebui să înșele: tânărul critic nu e un autor lipsit de simțul ridicolului, așa cum lasă să se înțeleagă afirmația că „și-ar fi dorit să se facă președinte” ca Bill Clinton sau muzician ca George Enescu, două personalități de care-l leagă arbitrarul zilei de naștere. În ciuda unor alunecări adolescentine de discurs, George Neagoe se simte cât se poate de bine în pielea de cronicar (el scrie în ritm susținut la revistele „Cultura” și „Apostrof”) și mai ales în cea de cercetător cât se poate de scrupulos și, aș zice…ambițios.
revistavatra.org 