În ultimele două episoade ale serialului dedicat elevelor primelor școli românești de teatru am vorbit despre Caliopi Caragiali. O altă absolventă a Filarmonicii bucureștene care, asemeni Frosei Vlasto, a făcut o carieră frumoasă și mai cu seamă longevivă în teatru, a fost Ralița Mihăileanu. Ea a jucat până spre finele deceniului 7 al secolului al XIX-lea, fiind specializată în roluri de subretă, apoi de mamă și, la urmă, de „duenă” (adică doică), cum scrie Dimitrie C. Ollănescu1 în volumul 666 actori craioveni: file de arhivă sentimentală, alcătuit de Constantin Gheorghiu, Alexandru Firescu și Ion Zamfirescu, sunt dați ca ani ai nașterii și morții Raliței – 1823, respectiv 18812. După Dimitrie C. Ollănescu, 1881 e anul ieșirii ei la pensie, dar există alte date, furnizate de către același Dimitrie C. Ollănescu și de Ioan Massoff, care arată că Ralița era deja la final de carieră pe la 1868-1873 (în 1873 încă figura ca actriță în trupa lui Matei Millo).
Încercările de a-i înălța statura filosofică lui Lenin prin valorificarea interesului său pentru Hegel sunt destul de vechi. Merită amintită aici traducerea, în 1938, a conspectelor lui Lenin din Hegel în franceză de către Guterman și Lefebvre1 și însoțirea traducerii de un copios studiu introductiv. Tot Lefebvre a scris o carte despre Lenin2, în care îl ia în serios, foarte în serios, ca filosof și examinează în profunzime relația lui Lenin cu filosofia hegeliană. Althuser a grupat câteva studii despre Lenin și Hegel într-o broșură, unul dintre studii fiind o comunicare la un congres internațional despre Hegel3. Interesul pentru „hegelianismul” lui Lenin a înflorit din nou începând cu anii 1990. S-a scris și o monografie foarte completă de către Kevin Anderson4, în 1995, precedată de apariția mai multor studii ale aceluiași autor. Stathis Kouvelakis a reluat, printre alții, tematica5 și în secolul nostru. Alte figuri ale marxismului occidental recent, precum Balibar, s-au apropiat cu seriozitate de Lenin filosoful. La aproape trei decenii de la dispariția blocului comunist subiectul pare să fi căpătat legitimitate teoretică și în afara marxism-leninismului ortodox. În cea mai vastă tentativă de resemnificare filosofică a îndeletnicirilor lui Lenin cu textele hegeliene, Anderson face din acesta un precursor al hegeliano-marxiștilor occidentali de mai târziu. Analiza concepției lui Lenin nu îndreptățește, credem, concluzii atât de ambițioase. Citește în continuare →
În episodul precedent al serialului dedicat primelor actrițe profesioniste de limba română am vorbit despre cea mai faimoasă elevă a Școlii Filarmonice bucureștene (1834-1837), și anume despre Eufrosina (n. Vlasto) Popescu. Acum ne vom opri la o altă elevă a Filarmonicii cu un nume destul de răsunător. Este vorba despre Caliopi (n. 1815, Chișinău – m. 2 aug. 1890, București), cea care – deși dotată, la fel ca Frosa, cu o voce deosebită – a rămas în istoria artelor noastre performative (dar și a literaturii), în mod nedrept, mai degrabă din pricina mariajului cu Luca Caragiali, tatăl marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. (Se știe că acesta din urmă s-a născut dintr-o altă relație a lui Luca, cu Ecaterina Karaboas, niciodată oficializată, cu toate că mult mai trainică.) Citește în continuare →
Mai demult, se păstrau în miere nu doar nuci, ci și capetele executaților. Se ia un supus nesupus, capul decapitat se pune în miere, și se plimbă prin orașe, pentru a arăta supușilor că sultanul face dreptate și nesupușilor – proprietățile dezinfectante ale mierii.
În aprilie 1802, 12 mii de călăreți conduși de Saud bin Abdul-Aziz, al doilea conducător saudit, au atacat orașul sfînt Kerbala, din Irak. și au jefuit mormîntul lui Husein, nepotul lui Mohamed, mormânt peste care o mie de ani de pietate îngrămădiseră aur, argint și pietre prețioase. Rousseau spune că saudiții au încărcat prada pe două sute de cămile. Citește în continuare →
Moartea lui Neagu Djuvara (de origine, din Macedonia) boier, centenar, a readus în iarna lui 2018 o scurtă modă boierească în România.
Au apărut mai multe cărți despre familiile boierești: despre familia Noica, despre familia Bălăceanu, despre familia Grădișteanu, din care Djuvara se trăgea pe partea maternă.
Aceste cărți, scrise de membri ai familiilor, sunt documentate, dar sunt pledoarii pro domo. Sunt scrise hagiografic, secretele nedorite sunt omise cu grijă. Prima de pe listă e Familiile boerești române de Octav-George Lecca, din 1899. E scrisă aseptic, liofilizată. Cuprinde mai ales familii boierești din Muntenia, cele mai multe stinse. Citește în continuare →
Se împlinesc, în noiembrie 2017, cinci secole de când Martin Luther a trimis arhiepiscopului local cele 95 de teze pe care le propunea spre dezbatere.
Cum îl chema pe episcop nu mai știe nimeni azi. Luther îi trimite tezele cu o scrisoare umilă: reverendissimului, illustrisimului, arhiepiscopului primat, marchiz de Brandenburg, venerabilului. Iartă-mă, reverendissime părinte și prea-ilustre prinț, că eu, drojdia oamenilor, am îndrăznit să cuget o scrisoare către înălțimea sublimității tale…. Catadicsească înălțimea ta să privească la un fir de praf… Citește în continuare →
Evenimentele din viața Bisericii Ortodoxe Române pot fi urmărite meteorologic – emisiuni TV, articole în presă, articole de blog, târnosiri, sfeștanii, caterisiri. Sau pot fi urmărite geologic : evoluția numărului de credincioși în statistici.
În octombrie 2017, un specialist în sondaje de opinie afirma că, pentru prima oară, încrederea în Biserica Ortodoxă Română scădea sub 50 %. Evenimentul a suscitat surpriză : pentru institutele de sondaje, Biserica și Armata erau două instituții relativ inerte, care nu făceau absolut nimic, și în care încrederea societății era nestrămutată ; în alte instituții, care chiar aveau ceva de făcut, sau a căror activitate era măsurabilă – poliție, justiție, parlament, primării – încrederea era mică. Cea mai mică încredere era în chirurgi : rezultatul activității lor e imediat evaluabil. Rezultatele activității armatei (în timp de pace) și ale Bisericii sunt greu de văzut și greu de cuantificat. A compara încrederea în armată (care nu poate fi verificată decât în război) cu încrederea în poliție (a cărei eficiență sau ineficiență poate fi măsurată zilnic) e imposibil. Aceste sondaje nu-și au rostul decât pe termen lung, comparând încrederea în armată din 1990 cu cea din 2017. Sau încrederea în Biserică din 1990 cu cea din 2017. Citește în continuare →
Îmi încep de obicei articolele cu consideraţiuni generale despre politică. Pe acesta îl voi începe cu o confesiune: am crezut totdeauna că antifasciştii sunt un grup de idealişti marginali, cam paseişti, nişte câini care lătrau furios după o mâţă care trecuse de mult. Nişte chestii demodate, ca numerele matricole de pe uniformele şcolare sau cordeluţele. Mi s-au părut nişte adolescenţi întârziaţi şi naivi. Şi de care nu mai era nevoie. Fiindcă nazismul a dispărut.
Primul text scris în română apare după două sute de ani de existenţă a statelor româneşti, ani în care se scriseseră sute de acte slavone. Şi nici măcar nu apare în arhive româneşti, ci în arhivele nemţeşti din Braşov. Românii n-au avut arhive. Nici măcar mănăstirile n-au păstrat manuscrise şi acte vechi. Un oraş occidental mărunt, Cremona, are hrisoave mult mai multe şi mult mai vechi decât toată România. Există familii aristocratice în Europa de vest care au mai multă istorie decât întregul popor român.
Statele româneşti au apărut târziu, şi au apărut ca vasali ai coroanei ungare. A urmat o perioadă efemeră de independenţă, întreruptă de cucerirea otomană. Evul Mediu are instituţii şi cultură slavone, şterse de două secole de polei fanariot în veşminte otomane. După 1830, după Regulamentul Organic, statele româneşti elimină toată moştenirea fanariotă: legile, moravurile, cultura, educaţia şi limba se europenizează. Reforma agrară din 1921 nimiceşte partidul conservator şi reaşează definitiv puterea politică în România. Citește în continuare →
„Ne adresăm prietenilor noștri suprarealiști, dispersați în lumea întreagă și, ca în marile naufragii, le indicăm poziția noastră exacta: 44º5′ latitudine nordică, 26º longitudine est.” (Gherasim Luca și Trost, Dialectica Dialecticii: Mesaj adresat mișcării internaționale suprarealiste, 1945)
Acestea vor rămâne printre cele mai dramatice cuvinte ale mișcării suprarealiste românești. Scrise în 1945, la o primă privire ele par a anunța perioada de izolare culturală de după instalarea primului guvern comunist, ruperea legăturilor cu mediul cultural european, desprinderea de marile dezbateri europene. Naufragiul. Ar fi o perspectivă ingenuă: așa cum remarcă chiar Trost și Luca, perioada de izolare nu începuse deloc atunci, ci odată „cu războiul imperialist când, separați de prietenii noștri, nu am mai auzit nimic de ei”. Pentru cei doi, ruperea legăturilor culturale avusese loc cu mult înainte și aparent nu avusese deloc nevoie de instaurarea comunismului. La fel de important, însă, cu greu se poate găsi în acest scurt text al suprarealismului târziu vreo nostalgie europeană, vreo ambiție spre Europa ci cel mult un internaționalism acut întrerupt brutal de fascismul european: „cerem o poziție anti-naționalistă excesivă, de clasă la modul concret și scandalos de cosmopolită.” Cosmopolitismul scandalos, cu apetențe globale, venea însă și din faptul că Luca și Trost trăiseră perioada lor de izolare chiar sub semnul Europei, o altă Europă decât cea care apare în cultura românească de azi. Nu atât Europa liberală a recentelor proteste românești, sau cea a „integrării europene”, nu Europa drepturilor omului, ci o Europă a prieteniei inter-fasciste, trâmbițată de organele de propagandă antonesciene, dar regăsibilă în tot atâtea contexte, de la Lisabona la București. Și oricât de scurtă durată, această „Nouă Europă” a internaționalismului fascist, poate fi esențială în decelarea rolului social pe care acest imaginarul geopolitic european încă îl are astăzi. Citește în continuare →
