Moartea lui Neagu Djuvara (de origine, din Macedonia) boier, centenar, a readus în iarna lui 2018 o scurtă modă boierească în România.
Au apărut mai multe cărți despre familiile boierești: despre familia Noica, despre familia Bălăceanu, despre familia Grădișteanu, din care Djuvara se trăgea pe partea maternă.
Aceste cărți, scrise de membri ai familiilor, sunt documentate, dar sunt pledoarii pro domo. Sunt scrise hagiografic, secretele nedorite sunt omise cu grijă. Prima de pe listă e Familiile boerești române de Octav-George Lecca, din 1899. E scrisă aseptic, liofilizată. Cuprinde mai ales familii boierești din Muntenia, cele mai multe stinse. Citește în continuare →
Se împlinesc, în noiembrie 2017, cinci secole de când Martin Luther a trimis arhiepiscopului local cele 95 de teze pe care le propunea spre dezbatere.
Cum îl chema pe episcop nu mai știe nimeni azi. Luther îi trimite tezele cu o scrisoare umilă: reverendissimului, illustrisimului, arhiepiscopului primat, marchiz de Brandenburg, venerabilului. Iartă-mă, reverendissime părinte și prea-ilustre prinț, că eu, drojdia oamenilor, am îndrăznit să cuget o scrisoare către înălțimea sublimității tale…. Catadicsească înălțimea ta să privească la un fir de praf… Citește în continuare →
Evenimentele din viața Bisericii Ortodoxe Române pot fi urmărite meteorologic – emisiuni TV, articole în presă, articole de blog, târnosiri, sfeștanii, caterisiri. Sau pot fi urmărite geologic : evoluția numărului de credincioși în statistici.
În octombrie 2017, un specialist în sondaje de opinie afirma că, pentru prima oară, încrederea în Biserica Ortodoxă Română scădea sub 50 %. Evenimentul a suscitat surpriză : pentru institutele de sondaje, Biserica și Armata erau două instituții relativ inerte, care nu făceau absolut nimic, și în care încrederea societății era nestrămutată ; în alte instituții, care chiar aveau ceva de făcut, sau a căror activitate era măsurabilă – poliție, justiție, parlament, primării – încrederea era mică. Cea mai mică încredere era în chirurgi : rezultatul activității lor e imediat evaluabil. Rezultatele activității armatei (în timp de pace) și ale Bisericii sunt greu de văzut și greu de cuantificat. A compara încrederea în armată (care nu poate fi verificată decât în război) cu încrederea în poliție (a cărei eficiență sau ineficiență poate fi măsurată zilnic) e imposibil. Aceste sondaje nu-și au rostul decât pe termen lung, comparând încrederea în armată din 1990 cu cea din 2017. Sau încrederea în Biserică din 1990 cu cea din 2017. Citește în continuare →
Îmi încep de obicei articolele cu consideraţiuni generale despre politică. Pe acesta îl voi începe cu o confesiune: am crezut totdeauna că antifasciştii sunt un grup de idealişti marginali, cam paseişti, nişte câini care lătrau furios după o mâţă care trecuse de mult. Nişte chestii demodate, ca numerele matricole de pe uniformele şcolare sau cordeluţele. Mi s-au părut nişte adolescenţi întârziaţi şi naivi. Şi de care nu mai era nevoie. Fiindcă nazismul a dispărut.
Primul text scris în română apare după două sute de ani de existenţă a statelor româneşti, ani în care se scriseseră sute de acte slavone. Şi nici măcar nu apare în arhive româneşti, ci în arhivele nemţeşti din Braşov. Românii n-au avut arhive. Nici măcar mănăstirile n-au păstrat manuscrise şi acte vechi. Un oraş occidental mărunt, Cremona, are hrisoave mult mai multe şi mult mai vechi decât toată România. Există familii aristocratice în Europa de vest care au mai multă istorie decât întregul popor român.
Statele româneşti au apărut târziu, şi au apărut ca vasali ai coroanei ungare. A urmat o perioadă efemeră de independenţă, întreruptă de cucerirea otomană. Evul Mediu are instituţii şi cultură slavone, şterse de două secole de polei fanariot în veşminte otomane. După 1830, după Regulamentul Organic, statele româneşti elimină toată moştenirea fanariotă: legile, moravurile, cultura, educaţia şi limba se europenizează. Reforma agrară din 1921 nimiceşte partidul conservator şi reaşează definitiv puterea politică în România. Citește în continuare →
„Ne adresăm prietenilor noștri suprarealiști, dispersați în lumea întreagă și, ca în marile naufragii, le indicăm poziția noastră exacta: 44º5′ latitudine nordică, 26º longitudine est.” (Gherasim Luca și Trost, Dialectica Dialecticii: Mesaj adresat mișcării internaționale suprarealiste, 1945)
Acestea vor rămâne printre cele mai dramatice cuvinte ale mișcării suprarealiste românești. Scrise în 1945, la o primă privire ele par a anunța perioada de izolare culturală de după instalarea primului guvern comunist, ruperea legăturilor cu mediul cultural european, desprinderea de marile dezbateri europene. Naufragiul. Ar fi o perspectivă ingenuă: așa cum remarcă chiar Trost și Luca, perioada de izolare nu începuse deloc atunci, ci odată „cu războiul imperialist când, separați de prietenii noștri, nu am mai auzit nimic de ei”. Pentru cei doi, ruperea legăturilor culturale avusese loc cu mult înainte și aparent nu avusese deloc nevoie de instaurarea comunismului. La fel de important, însă, cu greu se poate găsi în acest scurt text al suprarealismului târziu vreo nostalgie europeană, vreo ambiție spre Europa ci cel mult un internaționalism acut întrerupt brutal de fascismul european: „cerem o poziție anti-naționalistă excesivă, de clasă la modul concret și scandalos de cosmopolită.” Cosmopolitismul scandalos, cu apetențe globale, venea însă și din faptul că Luca și Trost trăiseră perioada lor de izolare chiar sub semnul Europei, o altă Europă decât cea care apare în cultura românească de azi. Nu atât Europa liberală a recentelor proteste românești, sau cea a „integrării europene”, nu Europa drepturilor omului, ci o Europă a prieteniei inter-fasciste, trâmbițată de organele de propagandă antonesciene, dar regăsibilă în tot atâtea contexte, de la Lisabona la București. Și oricât de scurtă durată, această „Nouă Europă” a internaționalismului fascist, poate fi esențială în decelarea rolului social pe care acest imaginarul geopolitic european încă îl are astăzi. Citește în continuare →
La ieșirea din proiectul comunist România privește cu speranță către Europa, din care simte că face parte. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea sociopolitică. Cantitatea discuțiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române” trădează un complex, având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar” balcanici sau nu suficient de europeni, dar și dezinteresul pentru vecinii prea „periferici” de felul Ungariei1 sau Bulgariei. Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă unul dintre punctele de rezistență care traversează întregul câmp cultural postcomunist, de la naționaliștii primitivi2 până la elita intelectuală proeuropenistă. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semicoloniale) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona protocronist-naționalistă, dar nu numai – Constantin Noica lansase deja în anii ’80 expresia „Germania untului”, prin care înțelegea depreciativ Occidentul materialist, opus României în care, după Noica, se putea face cu adevărat cultură3). Însă poate fi observată și o mai constructivă lipsă de complexe, manifestată – uneori fie și la modul utopic – prin diferite strategii de străpungere a pieței globale. Aici pot fi distinse două poziții: cea categorială, care își reprezintă – cumva pe linia interbelică – globalizarea culturală a României ca valoare colectivă; și cea individuală, care gândește penetrarea globală în termeni de indivizi. Citește în continuare →
