Categorie / Memorialistică

de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (11)

(dintr-un caiet mai vechi)                         

„Madeleina” lui Proust – pe o farfurioară vezi o bucată ruptă de prăjitură și brusc îți amintești o felie întreagă din trecutul tău pe care îl credeai definitiv uitat. Madeleină din aluat, sau un parfum suav, sau o arie muzicală oarecare, sau o simplă expresie verbală uzată, orice, orice de pe lumea aceasta poate funcționa ca o „madeleină”. Important e să legi ceva din tine de acel altceva din afară. Sau, altfel spus, ceva/orice din afară să trezească în tine o felie, o fărâmă din făptura ta autentică, adevărată, așteptând să fie sensibilizată, trezită. Orice din lumea exterioară poate funcționa în scopul acesta. Important e ca ființa să fie deschisă, să aștepte semnele, să fie dispusă să-și amintească, să „frisoneze”, să se trezească. Orice din lumea aceasta, dacă știi să aștepți momentul propice, funcționează ca o „madeleină”. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” oferită de Altcineva, de Lumea însăși, ca să ne amintim, să ne trezim, să le răspundem. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” pentru papilele ființei noastre în așteptare. Ah, să mușc, să mușc din uriașa madeleină, să înghit această madeleină a lumii, să mă îmbăt de ea, să mă satur! Ah, magdalenele ascultându-l pe Cristos, ștergându-i picioarele cu pletele lor. Vai, magdalenă de azi, magdalenă amnezică! (1989)

Citește în continuare →
de VATRA

GabrielaAdameșteanu – Reîntors din subterane

După atâtea decenii de când murise, reușisem să-l uit Nu-l mai visam noaptea și mi-l aminteam doar în niște momentele când îl înfuriasem cu mici obrăznicii.

Trebuie să ai șansa să trăiești mult ca să-ți uiți un părinte drag, era concluzia la care ajunsesem când, tot  înșirând  și deșirând la cartea asta, am mers  la  CNSAS ca să confrunt  dosarele de acolo cu ceea ce reușisem să aflu între timp despre dezastruoasa apropiere de Mișcarea legionară a celor din familie.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Numai de bine. Accente pozitive în jurnalismul cultural

Foarte bună ideea „României literare” de a încredința Poșta redacției lui Adrian Popescu. Scriitor din primul eșalon valoric al literaturii noastre contemporane, el răspunde o dată pe lună corespondenților care așteaptă să fie publicați cât mai curând. Exigent și înțelegător, poetul face recomandările de rigoare, selectând, când e cazul, versurile meritorii, uneori mai bune decât cele publicate în paginile revistei de la colaboratori care par a fi depășit vârsta de poștă a redacției. Nu ar fi rău ca multe dintre revistele noastre să treacă ceea ce publică prin filtrul unui scriitor exigent și să oprească la poșta redacției încercările nereușite. Pe vremuri, aproape toate revistele literare aveau poșta redacției. La „România literară”, primul titular a fost, dacă nu mă înșel, Geo Dumitrescu, în anii 1970. La revista „Familia”, pedagogia debutanților au făcut-o succesiv Ștefan Aug. Doinaș și Ana Blandiana, înainte de 1990. Ceea ce nu înseamnă că redactorii nu aveau libertatea să publice versurile proaste ale unor așa-zis consacrați. Îmi amintesc că, după 1990, Adrian Popescu, din postura de redactor-șef al revistei „Steaua”, a propus ca timp de un an de zile să nu mai publice deloc poezie în revistă, ca o măsură de profilaxie a mediocrității. Se referea în primul rând la necesara cură de dezintoxicare de poezie patriotică și partinică. Tratamentul, chiar dacă ar fi fost aplicat la toate revistele, tot nu ar fi putut lecui redacțiile de generozitatea față de mediocritățile consacrate. Fără ele nu ar exista revistele.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ceasornicăria (I)

Prietena mea de-o viață, Sanda Cordoș, după ce i-am dat să citească O autobiografie graffiti (despre dragoste și răzvrătire) în manuscris (cartea a apărut la Editura Cartier, în acest an), mi-a spus că ar trebui să scriu încă o autobiografie despre cum mi-am scris cărțile și despre cum văd eu literatura. Nu trebuia decât să adun multele fragmente risipite pe această temă, pe care le aveam în computer, ca niște resturi ale creierului și inimii lăsate la macerat, fără să știu pentru ce anume. Acum știam. Așa încât rândurile de început de acum nu sunt tocmai de început, ci fac parte dintr-o rețea de texte confesive de scriitoare pe care le-am scris de-a lungul anilor (de mai bine de treizeci de ani) și pe care acum le organizez, dirijându-le muzica în funcție de instrumente, sound-uri, lungimi și scurtimi ale făpturii mele auto-zărită în timpul scrisului. Și în timpul cititului. Căci pe cât de mult am scris, pe atât de mult i-am și citit pe alții.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Jurnal spiritual (pe sărite)

Anul 2000: încă un an aparte (10)

(dintr-un caiet vechi)

Impresia că ceea ce gândesc și doresc profund se împlinește în cele din urmă în real, în măsura aproape exactă în care am gândit și am dorit. Așa mi s-a întâmplat și în decembrie ’89. Am dorit să cunosc Puterea de aproape, și am cunoscut-o atunci, la Revoluție și imediat după, dar nu am dorit-o intens, deci nu am avut finalmente Puterea (din fericire). Am dorit să trăiesc la Paris și iată-mă la Paris. Mai am și alte exemple, dar mă opresc.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – La plecarea lui Virgil Nemoianu

Virgil Nemoianu și cu mine am fost prieteni apropiați. Simplul fapt de a-l ști activ undeva m-a ajutat mereu (după 2006, decisiv), iar conversația noastră de aproape 35 de ani a contribuit mult la formarea mea. Și când eram de acord, și când nu eram. În fond, acordul sau dezacordul, de regulă temporare, deși uneori exprimate mai net, erau fără alte efecte decât o clarificare reciprocă a pozițiilor și argumentelor.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Secrete de familie 

Enigma legionară    

Profesor de excepție, dar persoană modestă, tata era foarte legat de cei șapte frați ai săi și se mândrea cu cei mai performanți. Toți erau inteligenți și muncitori, dar nu pierdeau ocazia să-și arate dezamăgirea când iar apărea în familie o fată nedorită, incapabilă să ducă mai departe gloriosul lor nume. Mă gândesc cu amuzament la frații Adameșteni, părinți, bunici și străbunici cărora Dumnezeu le-a dăruit, spre pedeapsă, o groază de fete. Ce altă pedeapsă cerească putea fi mai mare pentru orgoliul lor bărbătesc decât să vadă că, după prima generație masculină, cu o singură fată la nouă băieți, natura, compensatoare, a oferit  ultimei generații din familia de azi, pe cât de lărgită, pe atât de dezlânată, cu ramuri germane, italiene, daneze, doar un băiat la șapte fete?! Work in progress.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Cineva știe să scrie, altcineva știe să citească

Răzvan Voncu, cronicar literar experimentat, notează în „România literară”, nr. 10 din 28 februarie 2025, despre colega lui de la Craiova, titulară a cronicii literare la „Ramuri”:

„Pentru început, aș spune că e evident că poezia din Văduva plătește dublu e scrisă de cineva care știe să scrie. Și e bine că e așa: cea mai mare parte din poezia mai nouă este proastă nu pentru că autorii n-ar avea talent, ci din cauză că nu știu să scrie. Gabriela Gheorghișor știe: este, chiar la debut o poetă matură și pe deplin formată, stăpână pe instrumentarul ei și aptă să își transforme biografia – reală sau imaginară – în mitologie lirică.”

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Bulgakov forever (3)

Era începutul iernii lui 1985, Corin și cu mine ne mutasem, după căsătorie, într-un apartament cu chirie din Cluj. Făcusem o viroză urâtă, datorită frigului din casă și de afară și mai ales din pricina aglomerărilor în autobuze, tramvaie, troleibuze, cozi la alimentară. Gripele ori virozele se răspândeau în viteză, din pricina condițiilor mizerabile de trai, a foamei, a frigului și a mulțimilor care se înghesuiau unele în altele ca să meargă la slujbe ori să stea la cozi. Corin nu scăpase nici el de viroză, dar, după trei zile de zacere, se întremase mai repede decât mine. Așa încât în a patra zi o pornise la facultate în căutarea unei lămâi ori a unei portocale pe care ar fi putut să o găsească printr-un miracol, poate la vreo alimentară, pe șest, poate la vreun coleg, prieten etc. Nici prin cap nu îmi trecea că ar fi putut să aducă acasă o portocală. Nu era de unde. Poate banane verzi, din acelea se mai găseau când și când și se vindeau la jumătate de kilogram. Le puneam pe dulap să se coacă sau la bucătărie, lângă fereastră, ca să bată soarele pe ele. Se coceau în vreo zece zile. Dar lămâie, portocală ori mandarină, în asemenea vremuri virotice, era absurd să speri. De chitre, limete, lime, pomelo, tangerine – nici nu știam că există pe vremea aceea! Când, după o jumătate de zi, Corin s-a întors acasă cu o portocală dăruită de o colegă de facultate pentru virotica de mine a fost o adevărată fiesta. Cred că a durat o oră până am mâncat portocala, de parcă ar fi fost ambrozie. Nu m-am însănătoșit decât după destule alte zile, întrucât doar cu aspirine nu trecea viroza ori gripa, iar antibiotice nu prea găseai la farmacie; trebuia să zaci la căldură, cu citrice, ceaiuri și mâncare sănătoasă, ca să te refaci – atâta doar că citrice, mâncare consistentă și căldură nu existau defel în România prin 1985!

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (9)

(dintr-un caiet mai vechi)

Imaginea în om e o realitate foarte misterioasă. Imaginația e gândire prin imagini: imaginându-ți un loc cu intensitate și cu afecțiune, recreezi acel loc în minte, te proiectezi mental în acel loc, te identifici cu locul imaginat și într-un anume fel „ești acolo”. Asta spune ceva important despre imagine. Imaginea s-ar putea să fie interfața dintre conștiință și Realitate, „mediul”, „puntea” care să permită nu doar cunoașterea, ci, mai important, identificarea cu Realitatea, depășirea limitelor individuale și intrarea în starea de a fi Realitatea. Dar nu e vorba despre orice fel de imagine, deși omul se poate identifica în proporții diferite cu orice fel de imagine (TV, film, video etc.). E vorba despre conștientizarea rolului capital al imaginii în raportul omului cu lumea, cu Realitatea. Dacă am conștientiza de pildă că noi nu ne identificăm cu Realitatea, ci trăim în imaginea ei în noi ca într-o realitate secundă, că trăim deci în imagini, am putea la un moment dat să ne detașăm de aceste imagini și să percepem cu adevărat Realitatea. Adică să ne identificăm, să fim Realitatea de dincolo de imagine, Realitatea esențială.

Citește în continuare →