Categorie / Memorialistică

de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (6)

(Dintr-un caiet vechi)

Puterea materială a gândirii. Dacă toți oamenii ar gândi instantaneu același lucru – prin hazard, prin obsesie colectivă, printr-o hotărâre deliberată –, dacă intensitățile și volițiunile lor mentale s-ar uni timp de câteva clipe asupra aceleiași teme vitale, sau asupra unei figuri umane nefaste, oare s-ar întâmpla vreo schimbare în soarta lumii ? Comunicarea telepatică, de la creier la creier la creier la creier, sau de la creierul mare ale speciei către creierele mici individuale, pare să fi fost substituită azi, grosso modo, de telefon dar mai ales de televiziune, care constituie un fel de circuit închis al massei umane, ca un unic mesaj circulat – prin vedere și auz – în toate mințile individuale. Și tocmai de aceea ea dă iluzia comunicării, a „satului planetar”. Și tocmai de aceea totalitarismul e indus prin „comunicarea în massă”. Televiziunea e prelungirea la scară planetară a creierului colectiv, așa cum radarul e o preluare a unui mecanism animal de depistare a obiectelor din câmpul de existență al unui organism viu.

Dacă într-o bună dimineață fiecare ne-am trezi, rând pe rând, din somnul nostru enorm, într-o altă vedere a lumii, uimiți de ceea ce am putut suporta atât de mult timp, așa cum suntem azi uimiți de ceea ce au suportat părinții noștri în anii ʼ50! Dacă într-o dimineață ne-am putea trezi cu toții vindecați de orbirea noastră colectivă, dar și strict individuală! Ce lumină ar fi! Ce claritate! Ce eliberare! (1988)

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Amintiri din „era suspiciunii”

Puțină ordine în sentimente!

Am plecat de la primul party (ceai, se spunea atunci), din modesta locuință a prietenei mele Rodica Papadopol, cu două terfeloage, pescuite dintr-un cufăr cu cărți vechi.

Duceam cu mine senzațiile indescriptibilului moment când băiatul, iubit în tăcere în primii ani de liceu, mă lipise, la un tango, de trupul lui sportiv. Și am continuat să aștept, tot mai nerăbdătoare, ca iubirea să devină reciprocă: liedul lui Solveig, cu ochii pironiți pe orizontul de unde avea să apară nepăsătorul Peer Gynt, era piesa mea favorită, o tot ascultam la micul radio Telefunken al părinților, spart și cârpit.

Citește în continuare →
de VATRA

Adi Dohotaru – Precaritatea și sănătatea mentală din Evul Media

Volumul autobiografic al fostului jurnalist Patrice Podină despre ultimii 25 de ani în mass-media locală și națională este cartea unui om învins. Învins de sistem, deși nu secu, așa cum se explică ofurile conspirativ la noi. E doar o victimă colaterală, banală, a modului în care funcționează sistemul capitalist la semiperiferie, unde profitul sau interesele vreunui patron contează mai mult decât presupusul serviciu public al jurnalismului. 

Patrice Podină, care a trecut prin radio, tv și presa scrisă, e învins și de noii algoritmi social media, care cuprind și media „clasică”, unde traficul contează mai mult decât orice, mai mult decât calitatea unui articol ori de etica vreunei informări, pe cât posibil, imparțiale. 

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (5)

19 mai

Azi dimineață citind din Maurice Nicoll, volumul 1, am dat peste următoarea explicație a vorbei lui Cristos cum că dacă nu devenim asemenea pruncilor nu vom vedea Împărăția cerurilor: Nicoll crede că e vorba aici despre procesul de metanoia, despre faptul că trebuie mereu și mereu să ne întoarcem înapoi în noi înșine și să o luăm de la capăt cu observarea de sine, cu amintirea de sine, cu topirea de sine și cu cristalizările succesive, până când se va produce cristalizarea cea bună, corectă. Brusc am înțeles ce voia să spună visul din avionul de la New York la București.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Timpul ca o furtună de nisip. Două întâlniri cu „cel mai iubit dintre pământeni”

Nu-mi amintesc să fi avut în programa școlară, nici măcar la liceu, Moromeții lui Marin Preda, cartea se afla însă în  manualul fiului meu, un mare admirator al ei. E mai legat de sat decât mine, de la 10 ani, după moartea mamei, mergea, în vacanțe, la Toporu, invitat de unchiul Petrică, fratele cel mai mic al tatei și de soția lui Lita – doi profesori de excepție ai școlii locale.

Dar mie, „violența în familie” a lui Moromete și refuzul încăpățânat să-l lase pe Niculaie la școală etc., mi-au creat o distanță de netrecut față de celebrul personaj. Iar nostalgia rurală, păstrată toată viața de tata și de frații lui, nu m-a atins: pe ulița din Toporu m-am simțit totdeauna la fel de străină ca pe orice stradă dintr-o localitate necunoscută.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Critică literară cu sentimente creștinești

Adică să nu judeci pe nimeni, să nu fii rău, să nu faci observații, să nu arăți eșecurile, să-i vorbești numai de bine pe scriitori și cărțile lor. Exemplul nostru cel mai potrivit în această categorie este N. Steinhardt. Mai pot fi adăugați și alții. Exemplificam altădată și cu Lucian Raicu și plasam acest tip generos și amabil de atitudine în categoria Perpessicius. Convingerea lor fundamentală este că în orice carte, oricât de proastă, există ceva bun ce merită arătat cu generozitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Magda Cârneci – Anul 2000: încă un an aparte (4)

dintr-un caiet mai vechi

Uneori mi-aș dori ca gândirea să ne fie dureroasă, iar nu automată și fără pauză, haotică și pletorică, cum e în formele ei comune curente. Ci să aibă un gust, o senzație, o apăsare, o durere, pentru fiecare fel de gând, pentru fiecare fel de judecată – ceea ce ne-ar face poate mai atenți, mai conștienți de calitatea și de coloratura morală a celui mai insignifiant zvâcnet mental. Dar mai ales ne-ar obliga să suferim de cele legate de propria noastră viață interioară, care se petrece aproape la fel de automat, în cea mai mare parte a ei, ca și viața fiziologică. Dacă a respira n-ar fi atât de firesc și de inconștient, poate nici gândul n-ar izbucni și curge la fel de ușor, de neproblematic. E poate o legătură între respirație și gândire. Poate că un alt fel de respirație ne poate induce un alt fel de gândire. (1984)

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – „Realitatea iluziei” 

Respingerea mentală a meseriei de scriitoare vine și din copilăria mea stalinistă, când auzeam în familie că marii scriitori – Sadoveanu, Arghezi  etc. – „s-au vândut” și cărțile lor, obligatorii la școală, sunt făcute „la comandă”. Literatura din manualele anilor ʼ50, marcat tezistă, o disprețuiam in corpore.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandru Zub și Sorin Antohi – O convorbire la Văratec

Pentru un nou Festschrift dedicat lui Alexandru Zub, care împlinește 90 de ani pe 12 octombrie 2024, aveam două opțiuni: să scriu un text analitic despre opera sau să transcriu un nou episod din dialogul nostru început în toamna lui 1981. Texte în care evocarea și analiza se susțin reciproc am mai publicat. Cele mai multe episoade ale convorbirii noastre de aproape 43 de ani (niciodată întreruptă, fiindcă și perioadele în care nu putem vorbi fac parte din ea) au rămas numai în memoria noastră, dar unele s-au păstrat și în corespondență, înregistrări audio (cele de dinainte de 1989, fără voia noastră) și video.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Doliul, depresia și faza critică

Cum intri în doliu e o fatalitate. Cum ieși din doliu e un cinism. Dacă poți să ieși. Mi se pare că, dacă ești cu adevărat devotat ființei pierdute, nu poți să ieși niciodată din doliu. Cum să uiți sau să ignori ruptura pe care ai trăit-o și care ți-a produs o traumă? Unii spun că e mai bine să închizi în tine suferința. Așa ar fi decent: să nu-i contaminezi pe alții cu tristețea ta. Terapeutic însă, pentru alinare, e mai bine să vorbești, să ai cu cine să vorbești, să-ți explici suferința. Pentru alinare, nu pentru uitare. Ești consolat de alții cu „asta-i viața!”, când tu simți și știi că „asta-i moartea!” Foarte puțini apropiați știu să vorbească cu un suferind, cu un îndoliat sau cu un depresiv, după cum e cazul, sunt situații diferite. Cel mai adesea, se evită subiectul, cauza suferinței, și ești îndemnat să uiți, să te gândești la altceva, ca și cum ai putea. Ceea ce te ajută e ocazia de a-ți analiza stările, dar pentru asta ai nevoie de un confesor de încredere. Și tu însuți, în deplină solitudine, poți să fii analitic, să ieși din tine, să te observi ca pe un altul, să vezi cum te-a transformat trauma și care sunt riscurile. În cazul în care nu ești copleșit, depășit, zdrobit.

Citește în continuare →