Marian Ilea – Primul caz de Covid din Desiştea

În cimitirul bisericii din Deal e adunată lumea din Desiştea. E 16 decembrie, anul 2020. Ştefan Indrei e în sicriu. Mort. „L-o adus de la corhazu’ din Vişeu”, zice frate-so, Găvrilă Indrei. „Ştefan o fo’ mai mare ca mine cu doi ai, io am optzăci şi unu”, mai zice Găvrilă Indrei. Nu-l ascultă nimeni. Babele din Desiştea tac, încruntate.

„O stat sîngur în casa din Deal pe care-o are-n Desiștea. Zăce ai de singurătate fără Agripă, muierea lui. O sunat-o amu’-s două săptămîni, la ceasurile trii de dimineaţă. I-o zîs: ‘Agripă, îi gata. Cheamă Salvarea şi hai şi tu cu iè, să-ţi dau banii de-nmormîntare, că mă sufocă Covidu’ ăsta de-amu’”, mai zice Găvrilă Indrei.

Citește în continuare →

Ovidiu Moceanu – Suflete pereche

Sărbătorile au trecut ca un vis. În fiecare zi trebuia să fiu foarte atent ca nu cumva să nu o recunosc pe Irina. Semăna leit cu cele două surori ale ei gemene. Mi-am fixat câteva semne, dar dispăreau ca prin farmec a doua zi. Am stârnit, totuși, de câteva ori râsul fetelor, fiindcă le-am confundat pe gemene. Pe Irina aș fi recunoscut-o și dintr-o mie de surori gemene, după privirea ei inconfundabilă, zâmbetul abia perceptibil care îi însoțea cuvintele. Cele două vizite nocturne ale gemenelor m-au tulburat enorm și, de fapt, au hotărât plecarea mea mai repede decât aș fi dorit sau decât se aștepta Irina. Nu am înțeles de ce Irina le-a trimis noaptea la mine.

— Tu ai făcut lucrul acesta?! am întrebat-o înainte de plecare.

Citește în continuare →

Adrian Mielcioiu – M E G A N E

Prima dată când i-am auzit că vor să mă vândă a fost când aveam în jur de o sută şaizeci de mii de km. EL a deschis discuţia, pe drumul către Câmpulung, într-o sâmbătă, când am ieşit toţi patru la plimbare. Era vară şi pluteam pe şoseaua netedă ca-n palmă, când le-a zis c-ar fi timpul să schimbăm maşina. Am crezut că-mi scuip pistoanele prin capotă când l-am auzit, şi n-am coborât sub 7000 rpm decât după ce s-a legat de mica mea sincopă emoţională ca să-i convingă că are dreptate. Și eu care credeam că ţine la mine şi că nu mă mai ducea EL la spălătorie şi la service doar pentru că avea multă treabă! Quel imbécile j’étais! Iar puştiul lor, mai mare decât mine doar cu câteva luni, practic a crescut odată cu kilometrajul meu, ȋn loc să se roage de EL să nu mă vândă, l-a întrebat, simt că mi se descarcă bateria doar când mă gândesc, dacă pot să cumpere o Lada Samara la mâna a doua! Quelle humiliation!

Citește în continuare →

Mariana Codruț – Întuneric sau lumină?

Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Ce aud pisicile

Toată lumea s-a săturat de pandemie și de guvernarea liberală. Ți-e frică să mai ieși în stradă, nu știi ce surprize te pot aștepta dincolo de pragul casei. Un jandarm sau un nene de la poliția locală stă cu pixul și chitanțierul pregătite să te amendeze, fiindcă ai uitat să-ți pui masca.

Ferească Dumnezeu de vreo boală care să necesite internarea în spital. Mă refer la spitalele publice, pline de nosocomiale. Sau cele unde trebuie să dai șpagă. Nu chiar toate. Unele mai iau și foc. Mai bine te duci la privat. Acolo nu dai șpagă, plătești cinstit și cam mult, dar merită – dacă îți poți permite. Te întorci acasă cu conștiința curată, ai luptat pe cont propriu împotriva corupției și ai învins, ești cetățean european. Nu oricine își poate permite luxul de a fi cetățean european, trebuie să ai un salariu de măcar cinci mii pe lună.   

Citește în continuare →

Ce sau cum scriu maghiarii din România (I)

Argument

Când am propus un număr tematic dedicat scriitorilor maghiari actuali din spațiul românesc – intitulat „Ce sau cum scriu maghiarii din România” – am avut în vedere, în primul rând, continuitatea cât se poate de firească a interesului revistei Vatra pentru literatura scrisă în limba maghiară, manifestat cu consecvență pe întreg parcursul seriei noi, din 1971 încoace. De-a lungul anilor, rubrici cum sunt vecinătăți, biblioteca babel sau ce scriu ungurii au devenit repere de neevitat pentru toți cei interesați de literatura maghiară de dincoace și dincolo de granițe. Lor li s-au adăugat numere întregi sau calupuri tematice dedicate avangardei maghiare, la fel ca interviuri și texte ale unor scriitori de primă mărime ai minorității maghiare. Și nici nu putea fi altfel din partea unei redacții cu buni cunoscători ai limbii maghiare și traducători ca Romulus Guga, Dan Culcer și, mai apoi, prolificul Kocsis Francisko.

Citește în continuare →

Horia Corcheș – O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă

O privește tăcut, știe că probabil e ultima șansă, că e ultima data când i-ar putea atinge pielea, trecându-și degetele peste ea de-a lungul coloanei, dinspre fesele bombate, trăiește amintirea concretă a senzației în buricele degetelor care ar urca în sus, spre ceafă, și s-ar opri o clipă, s-ar abate pe tors, ar desena conturul tatuajului pe care îl are în stânga, sub braț, crochiul unui munte stilizat, asemeni unei ecografii.

Citește în continuare →

Veronica D. Niculescu – Drumurile

De câte ori plec în oraș, decid abia după ce închid poarta încotro o apuc.

Pe trotuar, cu spatele la casă, stau cu spatele la oraș. Ca să ajung în centru, mă pot răsuci înspre dreapta, cotind după o vreme la dreapta, sau mă pot răsuci înspre stânga, cotind după o vreme la stânga. Dacă o iau la dreapta, am casele în dreapta mea. Iar dacă o iau la stânga, am casele în stânga mea. O bună bucată, vreo doi kilometri, cele două drumuri merg în paralel, apoi cel din stânga se curbează discret, se sucește și, în cele din urmă, se intersectează cu celălalt, înainte de podul peste Bega, în dreptul unei biserici ortodoxe. Drumul din dreapta e drept. Drumul din stânga e strâmb. Drumul din dreapta, cel pe care merge tramvaiul, înghite în dreptul bisericii drumul din stânga.

Citește în continuare →

Dan Perşa – România profundă (II)

După câteva zile Iana i-a spus că soţul ei i-a cerut să meargă la consiliere matrimonială.

– La consiliere matrimonială? făcu Petrache. De ce să te duci? Că acolo mergi în speranţa împăcării soţilor, e o încercare de-a mai lungi căsătoria, pe când tu mi-ai spus că vrei să divorţezi.

Dar nu avea ce face, dacă Iana nu-şi refuza soţul şi îi dădea speranţe că se vor împăca. Şi apoi aşa e la oraş, oamenii au nevoie de asistenţă… ba psihologică, ba matrimonială, ba juridică… altfel calcă în străchini.

Consilierul matrimonial era o femeie şi locuia în alt oraş. Iana i-a spus că merge acolo cu soţul ei… şi abia peste două zile l-a mai sunat.

Citește în continuare →