Categorie / Proză

de VATRA

Ion Toma Ionescu – Ultimul Tobârlan

Ajung rar în Merişani, satul de baştină al copilăriei mele, locul cu verdeaţă de sub castani al crescătoriei de guşteri, în care nu mai mor Tobârlani şi sunt tot mai puţine mere. Ăi bătrâni pe care îi ştiam eu în putere când am plecat n-au mai avut răbdare să aştepte. S-au mutat la covergi pe insula din cer a lui tata-mare, iar nepoţii şi-au schimbat numele cu toţii, au alte concepte literare…

Refuzând să se înscrie în colectiv cu pământurile din luncă, de sub gară, prin anii 50-60, tata-mare le-a mai stăpânit o vreme, până când CAP-ul a făcut schimbul cu Ferma de Stat ce dorea să-şi extindă acolo plantaţia de meri. S-a judecat şi cu ferma câţiva ani Ăl Bătrân, la tribunalul Curţii de Argeş. Făcea ce făcea, plătea avocaţii şi se întorcea mereu în picioare la teren.

Citește în continuare →
de VATRA

Adrian Mielcioiu – Din Bughea, cu dragoste

Autobuzul a oprit pe neaşteptate lângă o clădire de patru etaje care nu se deosebea cu nimic de un bloc de locuințe de la oraş. În timp ce colegii mei se grăbeau să coboare, eu continuam să fixez nedumerit aşa-zisul hotel unde urma să ne cazăm peste noapte. În Piteşti, în Cartierul Trivale unde locuiam eu, ştiam o casă la curte care era înconjurată din toate părțile de blocuri, însă un bloc stingher printre case nu mai văzusem niciodată până atunci.

O palmă zdravănă pe spate m-a scos din inerția acelui moment de surpriză, făcându-mă să simt din plin puterea de convingere pe care Dorin începuse să şi-o exerseze pe mine: 

– Hai, bă Adi, ce-aştepţi, covoru’ roşu?!

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt Frumos din viitor. Ispitirea Anetei (4)

Cu scuzele de rigoare, ajunși abia la capitolul patru al poveștii noastre, mă văd nevoit să modific puțin trecutul. În sensul că numele fetei care îl însoțea pe Regele Manelelor în momentul accidentului era de fapt Prințesa Emilia Pătlăgică fon Clejani, județul Giurgiu, iar accidentul s-a produs nu din cauză că Regele Manelelor ținea picioarele pe volan, deși le ținea într-adevăr acolo, ci din cauză că, în acest timp, Prințesa îi făcea sex oral. Îmi pare rău că a trebuit să vă spun asta. S-a întâmplat taman în ziua când ziarul britanic Daily Star publica știrea că Inteligența Artificială poate convoca ședințe de spiritism, iar Mehmet Özyürek, bărbatul cu cel mai mare nas din lume, de altfel un om foarte bun la suflet, împăcat nu doar cu nasul lui, ci și cu viața lui, a făcut un infarct și a murit. Așa că acum e împăcat chiar și cu moartea lui.

Citește în continuare →
de VATRA

Lavinia Braniște – Visul (fragment)

Scăpată din laborator, liberă pe străzi, aleargă bezmetică în jurul meu. Dă târcoale minții mele, așteptând un moment de neatenție, în care să se infiltreze, să capete contur, să declanșeze amintiri. Să revină. Să mă invadeze.

            O persoană pe care am crezut c-am îngropat-o. Mai adânc decât m-am îngropat pe mine.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor (3)

„Toate lucrurile mărunte pentru care ne facem griji 

nu merită să ne facem griji” (PhillZdybel)

Săptămâna trecută, un instructor australian de taekwondo a murit timp de douăzeci și opt de minute, după un atac de cord. Pe urmă și-a revenit și a putut povesti ce i s-a întâmplat „dincolo”, cum a plutit aproape lipit de tavan și ce alte chestii extracorporale a mai simțit. Nici vorbă de vreo lumină albă sau figuri cerești. „Este ca și cum aș fi stat acolo și mă uitam la un film sau priveam totul ca un spectator”, a explicat el, conform site-ului știripesurse.ro, preluate din The Jerusalem Post care a preluat știrea din mirror.co.uk, care a preluat-o din dailystar.co.uk, care a preluat-o din geelongadvertiser.com.au – și așa mai departe.   

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Marius Cosma – Laptopul

Sandu Călăianu, fost profesor de română și scriitor mediocru, de curând pensionat, era de-a dreptul distrus. Nu pentru că ajunsese la pensie, așadar la o vârstă destul de înaintată, nici din cauza mediocrității sale literare, întrucât niciun scriitor din lume nu va recunoaște asta vreodată. Domnul Călăianu era distrus fiindcă i se stricase laptopul. Iar laptopul său nu era un simplu calculator portabil pe care să-ți pierzi vremea cu prostii; era însăși atelierul său de creație, unde își scrisese toate cele nouă cărți, plus alte zeci de articole, cronici și eseuri. Am putea spune chiar că laptopul acela era prietenul său cel mai bun de cincisprezece ani încoace. Cincisprezece ani în care fusese sănătos tun, în ciuda faptului că nu beneficiase de nicio revizie tehnică, nici măcar de o simplă curățare interioară, așa cum s-ar fi cuvenit în fiecare an, doar ce-i actualizase de vreo două ori antivirusul. Și acum prietenul său murise subit. Murise din vina lui; în fond, o mică neatenție.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Răsuceanu – Linia Kármán (fragment)

O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.

Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.

 Gabriela Gheorghișor

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-Frumos din viitor (2)

Un lucru pe care puțini oameni îl iau în considerare este că anumite mesaje subtile transmit stereotipuri de care nu suntem conștienți. De exemplu, dacă îi spui unei femei lipsite de imaginație că are pantofi frumoși, ea s-ar putea gândi chiar la pantofi, deși aprecierea se referă de fapt la picioarele ei și abia după aia la alte chestii. Dar oare există femei lipsite de imaginație? Partea proastă e că această regulă funcționează și invers. De aceea, în studiourile de la Hollywood, pornind de la afirmații cât se poate de neutre, unele vedete intră în panică, ajungând frecvent la insuportabila senzație de #MeToo, însoțită de coșmaruri, insomnii, acuzații de hărțuire sexuală, procese în instanță și despăgubiri de milioane de dolari. Concret, în cazul nostru, Rujatu îi spusese Anetei că pare o persoană deosebită din simplul motiv că dorea să încheie cât mai repede conversația și să meargă la toaletă sau în altă parte – rămâne de văzut unde. În loc de asta, Aneta interpretă cuvintele lui ca anticipând intenția de a-i da cincizeci de lei, așa cum se procedează de obicei cu infirmierele din spital, pentru a le câștiga bunăvoința. Mai ales că, imediat după aceea, Rujatu adăugase că „persoane ca dumneata nu sunt apreciate cum ar trebui”. Ok, atunci apreciază-mă! ar fi putut răspunde Aneta. De fapt, chiar acesta este înțelesul cuvintelor ei aparent inocente: „Vai, domnule!… Hi, hi!”

Citește în continuare →
de VATRA

Constantin Abăluță – Minerul dispărut

Epilog

32. Nici un semn de viață de la Pierre. Ce vor să spună sublinierile de pe bilet? Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii.

Stau pe scaunul lui Buni Zamora. A trecut o lună de la dispariția lui Pierre și n-am încă nici o veste de la el. Octombrie în capitală e, ca de obicei, o lună splendidă. Însă mie nu-mi arde de nimic. Nea Tache, nea Gligor, Stoichiță găliganul roiesc în jurul meu ca niște albinuțe în jurul mătcii. E caraghios, dar se pare că în ochii lor am preluat întru totul puterile lui Buni Zamora. Eu, un mucos de șaptesprezece ani, fără părinți, fără prieteni, fără meserie.

Citește în continuare →