Andrei GORZO – Scene dintr-o căsnicie: Ana, mon amour al lui Călin Peter Netzer

ana mon amour

Înainte de a fi un film de Călin Peter Netzer, pe un scenariu cosemnat de regizor cu (jurnalistul cultural și romancierul) Cezar Paul-Bădescu și cu (actrița) Iulia Lumânare, Ana, mon amour a fost o autoficțiune literară publicată în 2006 de Bădescu sub titlul Luminița, mon amour. Protagonistul acesteia se numește Cezar și spune la persoana întîi povestea unei relații amoroase care, începută în studenție (la Litere-București), s-a întins pe destul de mulți ani și a produs un copil. Că relatarea lui este căutat de-glamour-izantă e puțin spus (iată cum își amintește naratorul primele lui impresii despre cea care avea să-i devină soție: “Așa nu arăta rău, dar cel mai mult mă deranja la ea că era cam hirsută”); fără a renunța la alibiul literaturii, Cezar-Paul Bădescu își invită în permanență cititorii să-l suspecteze că se răfuiește cu persoane reale. Pentru o asemenea răfuială, Luminița, mon amour e însă un one-man-show destul de ludic. Persona proiectată de Bădescu pe pagină e mai degrabă una de clovn decît una de martir al unui amor toxic sau de victimă a unei femei fatale. Multe pagini sînt dedicate întîlnirilor celor doi tineri – ambii năuci, iar Luminița suferindă în plus de nenumărate fobii care pentru un timp o reduc practic la invaliditate – cu un șir nesfîrșit de psihanaliști, popi și terapeuți care mai de care mai alternativi. Această căutare buimacă a iluminării e tratată de Cezar Paul-Bădescu în registrele farsei și satirei – la un moment dat, naratorul lasă în stand-by povestea căsniciei sale pentru a se lansa într-un pamflet antireligios. Citește în continuare →

Alte amintiri cu cenacluri literare: Cezar Paul-Bădescu, Miruna Vlada și Daniel Moșoiu

Cezar PAUL-BĂDESCU

badescu

Ieșirea din adolescență

Am asistat la câteva ședințe ale cenaclurilor ”Junimea” (condus de Crohmălniceanu) și ”Universitas” (condus de Mircea Martin), am participat activ la cenaclul ”Litere” (condus de Mircea Cărtărescu), am inițiat și condus eu însumi, alături de Răzvan Rădulescu, cenaclul ”Central”, în care se dădeau teme pentru acasă – un fel de grup de creative writing. Pot să spun și acum, după trecerea timpului, că experiența de cenaclu m-a ajutat mult în formarea mea ca scriitor și o recomand tuturor celor care vor să facă literatură.

Cu ce te poate ajuta un cenaclu? Păi e simplu: îți depășești pudoarea de a scoate în lume ceea ce scrii, ai feedback, îți poți da seama cam pe unde te afli, vezi cum gândesc și alții care au preocupări literare, iei contact cu trendurile zilei și poți să alegi cum să te poziționezi în raport cu ele, realizezi ce drumuri sunt ultra-bătătorite sau duc către fundături, îți exersezi un limbaj critic etc.

Desigur, astăzi există posibilitatea să-ți scoți și altfel textele în lume pentru prima dată, scriind pe blog sau pe Facebook – și ai și acolo feedback. Numai că una e liota de laicărși sau de comentatori abonați la blogul tau, care sunt de obicei după chipul și asemănarea ta, și alta e exercițiul de confruntare cu alteritatea, ba chiar cu jungla dintr-un cenaclu. Gândiți-vă doar câte like-uri strâng însăilările așa-zis poetice ale unui Marius Tucă și care e de fapt valoarea lor.

Pe scurt, cenaclul te poate ajuta să ieși din adolescență, să te maturizezi ca scriitor, pe când internetul riscă să-ți încurajeze tocmai infantilismul și naivitățile literare.

Asta, dacă vorbim din punct de vedere individual. Din perspectiva istoriei literare, cenaclurile sunt bune că formează generații, grupuri literare – cu valori estetice, etice sau trăsături comune. Cu alte cuvinte, dau o mână de ajutor și criticilor să descâlcească și să clasifice lucrurile.

*

Miruna VLADA

vlada

Euridice

Vreau să scriu despre şcoala de poezie la care am luat parte încă din liceu şi căreia i-am dedicat neîntrerupt vreo 5 ani din viaţa mea. Nu o să fac o exegeză elaborată privind rolul cenaclului Euridice in evoluţia literaturii române contemporane. Am şi o scuză bună să nu o fac – nu sunt critic literar. Dar o să spun ce rol a avut asupra mea, şi asupra scrisului meu, dar şi la nivel personal.

Vreau să dedic rândurile ce urmează lui Marin Mincu, fără de care nu aş fi trăit nimic din ce descriu aici. Chiar spuneam zilele trecute unor prieteni literari că mi-e foarte dor de Mincu şi îi mai aprind din când în când o lumânare când mă gândesc la el.  Şi în toiul dezbaterilor literare din zilele astea, nu pot să nu îmi închipui ce reacţii virulente ar fi avut să vadă circul ăsta cu Manolescu şi USR. Cred că i-ar părea bine că i se confirmă  într-un fel nişte chestiuni pe care le-a tot polemizat de-a lungul anilor cu aceste instituţii osificate pe care mulţi încă le mai venerau pe atunci. El era în esenţa lui un cruciat al unor cauze şi nu se schimba după cum bătea vântul. După dispariţia lui am început să conştientizez mult mai pregnant ce a însemnat el pentru lumea noastră literară de tranziţie şi ambiţia lui de a continua probabil cel mai longeviv cenaclu românesc de după ‘89 şi de a cataliza nişte puncte de formare şi manifestare a generaţiei 2000 pe care a răsfăţat-o atât de mult.  O să încep chiar de aici – pentru ca un cenaclu să aibă impact dincolo de mâna de oameni care îl frecventează e nevoie întotdeauna de un catalizator, de o personalitate puternică pentru a iniţia şi a continua mai ales un cenaclu. Forţa unui cenaclu stă în continuitate. Ambiţia celui ce iniţiază cenaclul e fundamentală cred eu, că dacă nu e dârz şi nu îşi duce proiectul mai departe dincolo de obstacolele ce îi apar în drum, nu iese nimic.  Mincu era teribil de ambiţios în tot ce făcea, şi el nu a făcut din acest cenaclu o iniţiativă printre altele, ci a propus o viziune. De-aia a şi avut continuitate cred eu, şi de aceea a şi avut un impact enorm şi asupra acelor ce frecventau dar şi asupra celor care habar nu aveau de cenaclu. Frecvenţa săptămânală a ajutat enorm. La cenaclul Euridice mulţi autori tineri au putut citi de-a lungul anilor de câte două-trei ori, din noile lor proiecte literare. Sub ochii noştri s-au finalizat în timpul, şi cu ajutorul discuţiilor din cenaclu aproape un raft întreg de cărţi, mai ales de debut. Păi asta în sine e o realizare majoră. Vorbim totuşi de nişte întâlniri care să se desfăşoare cu regularitate, care să stimuleze dialogul şi diversitatea de opinii, care să îşi păstreze o anumită prestanţă, şi să rămână ceva în urma lor. Euridice nu a fost doar un cenaclu, ci şi o reţea de multe alte  activităţi din jurul său. Aşa cred că l-a gândit Mincu de la început de aeea nici nu a contat cine ce beţe în roate îi pune. Cenaclul Euridice avea un ritual anume, avea o personalitate adesea incomodă dar de neignorat care îl ordona, aducea mereu diversitate, şi mai ales a fost teribil de rezistent – s-a desfăşurat cu obtinaţie de-a lungul a aproape un deceniu (7 ani să tot fie, dacă îi mai socotim şi ediţiile de la Biblioteca metropolitană, ultimele dinainte de dispariţia lui Mincu).

Vorbind de longevitate a unei iniţiative de acest fel – zilele trecute am participat la celebrarea ediţiei 100 a Clubului de lectură Institutul Blecher, un proiect iniţiat şi moderat de Claudiu Komartin. Sala era plină de tineri studenţi, fani ai poeziei şi foarte puţini literaţi. Mă uitam la acea sală şi o comparam cu atmosfera cenaclului Euridice. Într-un deceniu şi ceva s-au schimbat foarte multe – modul de interacţiune, modul de a scrie, formatul întâlnirilor. Acesta e clar tot un fel de cenaclu, dar un altfel de proiect.

Dar să revin. Avantajul lui Mincu am simţit că a fost întotdeuna şi experienţa lui în Occident. A trăit şi a predat în Italia şi a călătorit destul de mult în scopuri literare. Viziunea pe care a avut-o el despre ce ar trebui să facă literatura română cred că a fost influenţată de acest contact al lui cu alte literaturi. Ca şi Claudiu, Mincu nu s-a mulţumit doar să facă un cenaclu şi atât. A avut o viziune mai amplă – a deschis şi o editură care promova poeţii tineri pe care alţii îi ignorau, a instituit un premiu pe care îl dădea din banii lui tot ca să îi sprijine pe tinerii care nu aveau acces la resurse şi s-a străduit ca cenaclul să lase în urmă o amplă arhivă auditivă, foto şi câteva volume ce sintetizau discuţiile şi lecturile desfăşurate, ca un clasor de literatură contemporană. Ceea ce vreau să spun e că şi-a transpus viziunea aceasta de a sprijini o nouă generaţie literară în toate activităţile sale –îşi punea doctoranzii să se aplece critic asupra acestei generaţii, în revista “Paradigma” îi publica tot pe tineri, la cenaclu tinerii atrăgeau atenţia că erau puşi lângă scriitori consacraţi etc.  Mincu îi trata pe tinerii scriitori egal, ceea ce era în mod fundamental diferit de modul de relaţionare a USR, care era unul de putere asimetrică şi de monopol ostentat al resurselor literare la care tinerii nu aveau acces.

Eu eram elevă de liceu pe atunci, evident că nu vedeam toate astea. În clasa a 9-a m-am dus la câteva şedinţe ale cenaclului condus de Nora Iuga la USR şi apoi din 2002 am frecventat cu asiduitate cenaclul lui Mincu, cu tot cu aparatele de înregistrat  ale ziarului “Ziua” şi microfoanele care dădeau aerul unui “establishment” pompos şi neprietenos. Cred că am ratat doar vreo câteva şedinţe din cenaclul de la Casa Monteoru, când eram bolnavă. Eram atât de prinsă de întreaga atmosferă de acolo încât anumite şedinţe cred că le pot reproduce frază cu frază şi se derulează în mintea mea ca un film. Poate că eram şi într-o perioadă propice, în care absorbeam tot ce mi se întâmpla ca un şerveţel. Dra sunt conştientă, fără modestie, că am asimilat în acei ani cât alţii în zeci de ani, la propriu. Se crease o comunitate fantastică în jurul acelui cenaclu. Se socializa literar cu frenezie, dincolo de pasiunile acerbe stârnite în timpul dezbaterilor pe text, care se mai lăsau uneori şi cu vorbe grele sau cu certuri cu expresii bulevardiere. Dar Mincu aici avea un rol esenţial, că el dădea în mod cât se poate de asumat dictatorial cuvântul. De unde şi ideea că nu oricine punea să vorbească în cadrul cenaclului, şi dacă tot vorbeai trebuia să spui ceva inteligent.  Dacă nu, te taxa dur şi nu-ţi mai dădea cuvântul altădată. Oricât de nedemocratic ar suna, dar cred că acest filtru a adus multă valoare discuţiilor, a creat o anumită competiţie şi frenezie intelectuală în exprimarea opiniilor. Dar mai ales a creat premisele unor abordări argumentate pe text, care sunt de fapt esenţa unui cenaclu de calitate.  Şi acest lcuru s-a datorat şi faptului că îi lăsa pe scriitorii tineri, uneori nepublicaţi să discute apăsat şi să spună ce cred, ceea ce i-a adus într-un dialog cu scriitori consacraţi la care nu ar fi avut altfel niciodată acces. Mincu avea ceva în el şi de anarhist, şi de monarh autoritar, m-a fascinat asta la el mereu.

Pentru mine un lucru e clar – orice cenaclu organizat în zilele noastre nu va mai avea acest efect deoarece îmi dau seama acum că Euridice suplinea la vremea aceea o lipsă acută de altfel de interacţiuni literare. Era ca programul TVR în comunism, te uitai că nu erau alte multe metode de a-ţi petrece timpul liber sau de a vedea alte filme. Cum oferta lecturilor publice e mult mai vastă acum, nici un cenaclu nu mai are atâta popularitate ca atunci. Şi ceea ce mi se pare chiar miraculos  şi aproape ironic e că tot fenomenul ăsta s-a desfăşurat  o bună parte din timp sub cupola USR, ceea ce ştiu că nu a convenit multora din USR şi s-a văzut asta ulterior, când Mincu s-a certat cu ei, s-a mutat la MNLR şi şi-a continuat cenaclul Euridice pe cont propriu. Dar la începutul anilor 2000 toată efervescenţa asta putea fi catalizată doar de o instituţie cu acces la resurse de prestigiu şi de promovare, ceea ce acum nu mai e cazul. Acum, dincontră, USR a rămas anchilozată şi nu mai organizează nimic în afară de premii literare contestate, şi, în paralel, s-au dezvoltat, cum aminteam déjà Institutul Blecher (dar mai sunt şi multe alte iniţiative în alte oraşe precum Cluj, Iaşi, Braşov, Timişoara). Avem acum o mulţime de alternative eficiente la nevoia scriitorilor de a socializa, de a afla noutăţi literare şi de a dezbate pe text. Peste vreo zece ani vom vedea şi ce efect au asupra scriitorilor ce le sunt protagonişti.

Repet, pentru mine acest cenaclu a fost o şcoală de literatură. M-a făcut să ard foarte multe etape ale scrisului şi ale culturii literare. Îmi dau seama de ce poate nici nu regret că nu am făcut Literele şi nu mă simt văduvită în niciun fel de cultura literară necesară unui scriitor. Ce s-a derulat între pereţii acelui cenaclu a suplinit cu brio o formare specializată în tot ce înseamnă literatură contemporană. Şi îmi dau seama că totul a ţinut de o loterie – faptul că m-am născut în Bucureşti şi că am studiat la liceul Eminescu unde preda Octavian Soviany.  Aşa am putut ajunge încă dintr-a zecea la un cenaclu unde participau totuşi numai iniţiaţii. Alţi elevi la vârsta aia bâjbâie pe la revistele liceului şi îşi citesc creaţiile doar la festivităţile de ziua lui Eminescu, stand la mâna reacţiilor de elogiere sau strâmbat din nas a profesoarelor din cartier. Nu spun că asta ar fi ceva rău, doar că te face să baţi mai mult timp pasul pe loc şi procesul de găsire a propriei voci poetice să dureze mult mai mult. Îmi dau seama astfel că dacă mă năşteam într-un orăşel de provincie, adio cu titulatura mea de poetă doumiistă! Nu spun că n-aş mai fi scris poezie, nu vreau să fiu absurd de contrafactuală. Dar repet, tot procesul de formare cred că ar fi durat mult mai mult. Şi aici admit că tinerii scriitori din provincie au fost văduviţi de reclamă dacă nju veneau la facultate sau cu serviciul în Bucureşti sau nu îi susţinea cineva din Bucureşti. Oricum, nu fac acum pe socioloaga de weekend, observ şi eu tensiunea asta centru-periferie care se simte când se fac jocurile literare, mai ales când unii sunt mai promovaţi literar decât alţii, şi unii folosesc resurse literare la care alţii nu au acces. iată că şi cenaclurile astea sunt rezultatul unor jocuri de putere şi e bine să nu uităm asta. Revenind, fără acest cenaclu cu siguranţă nu aş fi citit atât de multă literatură contemporană. Păi la cenaclul Euridice eram practic mereu aduşi la zi cu tot ce apărea în materie de poezie şi proză. Cum altfel aş fi putut să am acces la o atât de bogată listă de recomandări de lectură? Doar stand la mâna unei reviste literare sau blog nu cred că reuşeam. Realizez că o parte a decalajului dintre oraşele centre universitare şi oraşele mici e tocmai acesta – că la nivel literar sunt decuplaţi de la noutăţi, mai ales dacă aceste noutăţi apar şi la edituri cu distribuţie proastă (sau inexistentă cum e cazul Vinea, unde apar comori literare adânc îngropate, la care doar autorii şi câţiva prieteni ai lui ajung).  Deci la cenaclul Euridice nu aflam doar titluri de cărţi dar adesea puteam intra uşor şi în posesia lor, ceea ce iată se dovedeşte un mare privilegiu.

Trebuie să observ aici că relevante în formarea mea nu au fost doar lecturile propriu-zise în cenaclul Euridice, ci evident şi dezbaterile pe text, cum frumos îi plăcea lui Mincu să spună “sfârtecările textelor” şi, mai ales, discuţiile de după. Ritualul cuprindea mereu şi o sesiune a “berii de după”, la care uneori se alătura vesel şi Mincu însuşi.  Având acces la un set atât de variat de scriitori în cadrul cenaclului a însemnat enorm pentru scrisul meu, pentru realizarea debutului (pe care cine ştie cât îl mai amânam dacă eram în alte contexte) şi pentru a înţelege că totuşi generaţii literare atât de diferite cum era cea 2000 şi  cele “ante2000” să le numesc generic pot totuşi comunica, se pot contrazice argumentat, pot să se cunoască mai bine. Cenaclul lui Mincu a fost un experiment “Big brother” într-un fel, o formă de a scrie istorie literară live, cu personajele la faţa locului. Toate orgoliile ciobite, toate certurile paternaliste pe locul fruntaş în generaţia 2000 şi valurile contestatare ale generaţiei, toate s-au derulat sub cupola construită de Mincu. Aş numi asta adevărata lui lecţie de generozitate intelectuală. Şi simbolică dar şi materială – Mincu era aprig dar şi extrem de generos. Mă gândesc aici la faptul că USR nu aloca buget pentru autorii care citeau şi Mincu plătea din buzunarul lui transportul scriitorilor care veneau din provincie, insistând de fiecare dată să invite şi poeţi din alte oraşe. Sigur, acest cenaclu era pariul lui critic major şi s-a văzut asta în tot ce a scris după. Dar nu a fost, în nici un caz,  pur egoism critic. A fost generozitate. O lecţie de care cred că o viaţă literară provincială ca a noastră are atât de multă nevoie.

 

*

 

Daniel MOŞOIU

mosoiu1

Nu voi mai scrie poezie!

Găsesc însemnarea aceasta într-un carneţel vechi, din primul an de studenţie:

NU VOI MAI SCRIE POEZIE PÂNĂ CÂND NU VOI CITI INTEGRAL:

  • lirica veche greacă

  • epopeele Antichităţii

  • poeţii Renaşterii

  • romanticii

  • poeţii moderni

Un bloc-notes cu pagini desprinse pe care, cu un scris nesigur, grăbit, aşternusem poem după poem. Între ele, această, cum să-i spun, autoflagelare. Îmi aduc aminte, era prin ’90 sau ’91, tocmai mă întorsesem dărâmat de la un cenaclu care funcţiona într-o cămăruţă a Casei de Cultură a Studenţilor. Fusesem desfiinţat. Mi-au făcut textele praf, au şters cu mine pe jos. Pe vremea aceea exersam un stil de poezie care mi se părea îndrăzneţ, avangardist. Poemele începeau cu dulcegării, cu siropuri, cu pastişe după un lirism desuet şi se încheiau brusc, cu imagini dure, violente. Finalul, neanunţat de nimic, cădea ca o ghilotină, aruncând la coş balastul liric de până atunci. Ceva de genul: „fericite dihanii ce-mi vor mânca maţele-n pământ”. Sau: „o clipă sinuciderea mi s-a părut un excrement pe ţâţele femeii”; „şoarecii ronţăie şoarecii din burta pisicii moartă”; „scot limba şi o fac şină de tren”. „în limba cerşetorului puroiul devenise container”. Sau: „precum zenon îmi muşc limba şi v-o scuip în faţă”. Mă rog, teribilismele vârstei. Sau poate altceva, nu ştiu. Cert este că am fost umilit, pus la pământ de câţiva poeţi, scriitori, ce erau, pe care nu-i cunoşteam şi pe care rareori i-am mai văzut prin urbe. Era prea scabros totul. Li s-au întors maţele pe dos. Asta nu e poezie, e o estetică a urâtului care le-a produs, pur şi simplu, greaţă. Să mă las de poezie, să mă apuc de citit. Şi aşa mai departe. În mod normal, ar fi trebuit să caut o crâşmă prin Haşdeu, să beau câteva beri şi să-mi râd în barbă: complexaţii dracului! Apoi să scot carneţelul şi să scriu ceva şi mai hidos. Dar eu am luat lucrurile în serios, m-am întors în camera de cămin din Avram Iancu, m-am aruncat în pat, aşa îmbrăcat cum eram, şi înainte să-mi şterg lacrimile, am scos carneţelul şi am scris acele rânduri. Nu eram bun de nimic, poezia mea nu exista, trebuia să mă pedepsesc, să fac un legământ. Un legământ pe care, evident, aveam să-l încalc curând. N-am citit integral nimic din ce-mi propusesem acolo, dar nici la poezie n-am renunţat. Numai că începusem să scriu altceva, despre care mi s-a spus, la fel, că nu prea sună a poezie, e prea multă banalitate, prea multă discursivitate. Nu i-am mai luat în seamă, câteva texte îmi apăruseră în Tribuna, prezentate de Ion Mureşan.

Ţin minte un alt cenaclu clujean, ceva cu Zamolxes, parcă. Îl conducea Horia Muntenuş şi participau acolo tot felul de personaje, de la studenţi visători (ca mine), până la boemi incurabili (precum Ioan-Viorel Bădică) sau pensionari aflaţi încă în căutarea gloriei literare (sau crezând că au dobândit-o demult). M-am nimerit la o şedinţă ţinută la sediul PDSR-ului (da, chiar acolo, nu râdeţi, habar n-am cum ajunsese politica să se încuscrească cu poezia!). Ce atmosferă! În locul becurilor ardeau trei-patru lumânări, una lângă hârtiile celui care citea, câteva beţigaşe fumegânde împrăştiau mirosuri care-ţi gâdilau nările şi, peste toate, trona Poezia, ca o zeiţă căreia îi aduceam ofrande, urmând ca la rândul nostru să fim răsplătiţi cu gâdilituri din partea muritorilor de rând peste care pluteam impasibili. Începuse să citească, pare-mi-se, Dorin Crişan, autointitulat „Poetul veneţian”, când uşa s-a deschis şi, în bătaia becului de afară, s-a arătat însuşi preşedintele judeţean al partidului, prefectul Grigore Zanc. Năucit de atmosfera lirico-misticoidă, scriitorul a bălmăjit un: „Staţi liniştiţi, nu vă deranjez”. Ridicându-şi, în sfârşit, ochii din manuscrisele interminabile, „Poetul veneţian” a tunat: „Deja ne-aţi deranjat!” Ripostă care i-a ridicat imediat prefectului tocurile pantofilor. A păşit pe vârfuri, stingher, printre noi, intrând în camera alăturată, unde îl aşteptau, probabil, chestiuni serioase, de partid. Şi de unde n-a mai ieşit câtă vreme nu s-au stins lumânările şi nu ne-am dat plecaţi. Se înţelege că, la finalul şedinţei, eram copleşiţi de poezie, tulburaţi de fiorul liric care plutise taman în sediul colosalului partid.

Am publicat apoi în Echinox, aşa că, firesc, am ajuns şi la cenaclul cu acelaşi nume. Acolo am simţit prima dată ce înseamnă un cenaclu solid, articulat, un cenaclu care poate crea emulaţie, care poate da naştere unei solidarităţi de grup construită pe sensibilităţi şi aspiraţii comune. În scris, aproape nici unul nu semănam cu altul. Adrian Suciu era diferit de Luminiţa Urs sau de Alina Hiristea, poezia lui Orlando Balaş sau a lui Ioan Buteanu era altceva decât cea a lui Anton Horvath. Apăruseră şi criticii, aplicaţi, nemiloşi: Cornel Vâlcu, Călin Teutişan etc. La fiecare întâlnire participau, ca invitaţi, scriitori consacraţi. Acolo (şedinţele se ţineau la Casa de Cultură a Studenţilor) l-am văzut şi l-am ascultat prima şi singura dată pe regretatul poet Iustin Panţa. Şi tot acolo l-am cunoscut pe Teohar Mihadaş. Dintr-o neînţelegere, apărusem pe afişul Cenaclului cu proză. Eu, care scriam poezie… Nu mai puteam da înapoi. Aşa că, în două nopţi, am scris o poveste, pe care am citit-o gâtuit de emoţie. Generos ca întotdeauna, Teohar Mihadaş, la care priveam cu toţii ca la o statuie, m-a făcut să roşesc, spunându-mi că scriu mai bine faţă de cum scria el la vârsta mea. Şi chiar un pic mai bine decât marele lui prieten, Laurenţiu Fulga, cel din tinereţe… M-am „expus” şi cu poezie, împreună cu Luminiţa Urs. Invitaţi erau Mircea Petean şi regretatul Augustin Pop. Cred că am citit jumătate din volumul de debut, „Poeme din mers”. Augustin Pop era extaziat (sigur, scriam oarecum în stilul lui): asta şi numai asta e poezie! Mircea Petean a tras un pic de hamuri: mai uşor, poezia Luminiţei e gravă, e complexă, se simte construcţia… Mi-a explicat mai apoi, la „Pescarul”, că nu putea lăsa lucrurile aşa, Gusti Pop exagera, iar despre Lumi nu vorbea nimeni. Totuşi, ar fi bine să-i dau manuscrisul pentru Dacia. Şi tot la fostul restaurant „Pescarul”, unde am plecat după cenaclu, Augustin Pop, stând în faţa mea, se pomeneşte întrebând: „Dar unde-i băiatul ăla care a citit în seara asta?” I-am zis timid: „Păi, eu sunt…” „Da? Tu eşti? Extraordinar! Nici nu te-am văzut când ai citit!”

A urmat apoi o vreme de secetă. Laurenţiu Mihăileanu, plecat şi el dintre noi, a animat o vreme Cenaclul Filialei Cluj a USR. Era frumos, veneau Ion Mureşan, Vasile Gogea, ba, într-o seară, ne-am pomenit cu profesorul Mircea Borcilă. Cu timpul s-a transformat în fericite prilejuri de a ne întâlni şi de a merge, mai apoi, la bere. Când berea s-a scumpit, s-a stins şi cenaclul…

De mai bine de un an, la Cluj, funcţionează Cenaclul lui Mury. Cenaclul UBB. Nu ratez aproape nici o şedinţă. Cenaclul acesta nu aparţine nici unui grup, nu promovează nici o generaţie, nici un stil literar, nici o modă (nici n-ar mai fi posibil, cred), nici măcar nu creează în jurul lui efervescenţa creatoare a altor celebre cenacluri literare. Cenaclul acesta e un laborator, ţine pulsul viu al vieţii literare clujene. Citesc în el autori din generaţii diferite. Vine fiecare cu ce are pe masa de scris. Cei care vin, nu foarte-foarte mulţi, continuă să vină. Cei care n-au venit până acum, probabil că nu vor veni niciodată. Discuţiile se prelungesc îndelung, până când chelnerii de la restaurantul „Piramida” al Casei Universitarilor (locul de refugiu al Cenaclului) ne arată ceasul. Cenaclul acesta îţi linge rănile. O dată pentru că e o reală plăcere să-l vezi şi să-l asculţi pe profesorul Ion Pop făcând analiză pe text, cu pixul în mână. Apoi, pentru că nu se spun mari grozăvii, nu se bat câmpii, n-o ia nimeni pe arătură, nu se spun generalităţi, nu ni se dezvăluie genii. Şi încă ceva: nu se vorbeşte niciodată, dar niciodată la unison. De curând, am citit şi eu la Cenaclul lui Mury. Proză scurtă, pentru că am un volum gata, aproape gata de tipar. S-au spus multe despre textele mele. Observaţii pe care le-am luat în seamă. Prin urmare, am mai corectat pe ici, pe colo. Am mai tăiat din „burţi” fără mari regrete, bizuindu-mă pe observaţiile cenacliştilor. Dar m-a încurcat reacţia unui foarte tânăr şi talentat poet care a găsit că rândurile sau comparaţiile următoare sunt desuete: „…printre paralelipipedele de argilă arsă, mortarul se scremuse şi ieşise grosolan afară, prelingându-se pe zid, ca nişte degete lungi, diforme, groase.” Şi, de atunci, în loc să predau manuscrisul editorului, după cum mi-a cerut, stau şi mă gândesc: or fi sau n-or fi desuete? Să las fraza respectivă în text sau să o elimin? Încă mai stau pe gânduri, încă nu m-am hotărât…

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]