III. Exegeză

Senida Poenariu

Mircea Cărtărescu & Bob Dylan remix: intersecții culturale

„Este imperiul hibrizilor, al textelor încrucișate cu pasiune mendeliană, al eclectismului nelimitat, în care nu numai că toate formele artei prezentului se pot combina aleatoriu, dar ele intră în aliaje stranii și cu forme istoricizate ale trecutului într-o sincronie stilistică nemaivăzută, implicând pastișa, parodia, travestiul. Mai mult, arta înaltă coboară din Castalia ei ca să încheie dubioase mezalianțe cu domeniile marginale ale culturii de consum, paraliteraturii, kitsch-ului, camp-ului, clișeului, chiar plagiatului”¹ afirma Mircea Cărtărescu în studiul său despre postmodernism (1999/ 2010). Putem spune fără rezerve că, în acest „imperiu al hibrizilor”,  atât prin opera sa de dinaintea apariției volumului Postmodernismul românesc, dominată de poezie, cât și prin proza masivă ce i-a succedat – formule literare împachetate critic sub generoasa umbrelă a livrescului și a intertextualității –, autorul însuși ocupă o poziție suverană. Cu mențiunea că, în ceea ce privește evoluția poeziei, Marius Chivu are dreptate când afirmă că în Nimic (2010) „Vizionarismul cosmogonic și miza ontologică au lăsat loc minimalismului cotidian și prozaismului biologic, realismul ironic a trecut într-o reflexivitate autoironică, hedonismul erotic s-a stins într-un intimism casnic, patetismul a înlocuit ludicul, intertextualitatea aproape că nu mai există, iar livrescul (Dostoievski și Kafka sînt acum persiflați) s-a subțiat în favoarea citatelor muzicale. Cît despre imaginarul luxuriant și spectacolul lingvistic al poemelor scriptice, expansive și diluviale, din acestea a rămas un fel de bacovianism pe muzică de Beatles”.²

Citește în continuare →