Unul dintre riscurile canonizării unui scriitor este acela că nimeni nu mai simte atracţie pentru surse: arheologia literară este muncă anostă, de scormoneală prăfuită şi de arhivofilie foarte anacronică. De obicei, e destul ca o Autoritate Critică să-l prindă în piunezele superlativelor, că aproape niciunul dintre comentatorii ulteriori nu mai scapă din capcana absolutizării. Şi în felul acesta începe osificarea: nu i-a scăpat niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Jocul ignorării caracterului relativ al valorilor îşi arată chipul hidos şi în desenul în negativ: dacă există o opoziţie faţă de statuările anterioare, atunci ea se manifestă printr-o negare inflexibilă, totală, împrietenită cu linşajul. Acestei lapidări nu i-a scăpat, din nou, niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Am reluat fraza, aşa încât în memorie să ne fie trezite toate inepţiile care s-au formulat, de-a lungul timpului, despre fiecare dintre cei pe care i-am menţionat. Cultul superlativelor merge în ambele sensuri: şi îmbrăţişarea, şi lepădarea se fac cu aceeaşi risipă afectivă şi cu mai puţină conştiinţă critică. Decenţa, discreţia, discernământul, chibzuinţa au fost pentru totdeauna alungate de la porţile Orientului. Drumul dintr-o parte a spectrului în cealaltă e mai scurt decât ai crede, aşa că avem de-a face cu noi pisici ale lui Schrödinger, Nichita Stănescu este şi genial, şi patibular, Mircea Cărtărescu este şi cel mai mare scriitor român din ultima jumătate de veac, şi un vândut care-şi merită vitriolul etc. Cum stă treaba însă cu Angela Marinescu?

Citește în continuare →