Etichetă / Angela Marinescu
Ioana Zenaida ROTARIU – Feminitatea devastată de întuneric
În concepţia criticului Eugen Negrici, literatura feminină este „un alt concept confuz, deci comod şi util”1 şi, după cum tot criticul susţine, „nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente valabile pentru a ataşa un sex anume literaturii. Lesniciosul, avantajosul concept al «literaturii feminine» a perturbat şi perturbă – ca orice falsă problemă – percepţia criticilor români, dar o face într-o măsură care ne trezeşte antipatia.”2 Având dovada afirmaţiilor tranşante ale lui Negrici, putem intui că acest demers poate fi aplicat, în viziunea criticului, deopotrivă prozei, cât şi poeziei feminine. Pe de altă parte, într-unul dintre cele mai recente volume de teorie, eseistică, interviuri şi critică, Radicalitate şi nuanţă, Mircea Martin atrage atenţia asupra noţiunii de nuanţă. În cartea publicată în 2015 la editura Tracus Arte, Mircea Martin simte nevoia unei delimitări şi definiri personale privind radicalitatea şi nuanţa în cadrul teoriei literare – „Apelul la nuanţă are tocmai rolul de a face tabloul viu, de a propune o interpretare coerentă, credibilă, nu o schemă aplicabilă în orice timp, loc ori situaţie. Nuanţarea presupune o atenţie distribuită asupra cât mai multor detalii, dar şi asupra raporturilor acestora cu întregul. Altfel spus, discriminarea trebuie să fie urmată de integrare, disocierea de asociere, o asociere unificatoare şi verificatoare totodată.”3 Trebuie întâi să înţelegem detaliile şi să identificăm diferenţele pentru a putea determina specificul unei opere/ autor, modul particular al unei scriituri şi apoi integrarea într-un context, curent, orientare dominantă. Am considerat necesară o anumită rigoare şi delimitare atunci când vorbim despre poezia feminină, cu inevitabilul contrapunct – poezia masculină, în primul rând, pentru că unul dintre cele mai eficiente modele ale cunoaşterii este prin comparaţie, pentru a distinge ceea ce este specific şi totodată unificator pentru două poetici şi în al doilea rând, pentru că, de-a lungul timpului, fenomenul poetic al aşa-numitei „lirici feminine” a avut la bază modele şi influenţe literare distincte, cuprinzând structuri variate din punct de vedere tematic, stilistic şi estetic.
Rita CHIRIAN – Autostrada cataclismelor
Unul dintre riscurile canonizării unui scriitor este acela că nimeni nu mai simte atracţie pentru surse: arheologia literară este muncă anostă, de scormoneală prăfuită şi de arhivofilie foarte anacronică. De obicei, e destul ca o Autoritate Critică să-l prindă în piunezele superlativelor, că aproape niciunul dintre comentatorii ulteriori nu mai scapă din capcana absolutizării. Şi în felul acesta începe osificarea: nu i-a scăpat niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Jocul ignorării caracterului relativ al valorilor îşi arată chipul hidos şi în desenul în negativ: dacă există o opoziţie faţă de statuările anterioare, atunci ea se manifestă printr-o negare inflexibilă, totală, împrietenită cu linşajul. Acestei lapidări nu i-a scăpat, din nou, niciunul dintre scriitorii importanţi din literatura română, de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu şi de la Şt. Aug. Doinaş la Angela Marinescu. Am reluat fraza, aşa încât în memorie să ne fie trezite toate inepţiile care s-au formulat, de-a lungul timpului, despre fiecare dintre cei pe care i-am menţionat. Cultul superlativelor merge în ambele sensuri: şi îmbrăţişarea, şi lepădarea se fac cu aceeaşi risipă afectivă şi cu mai puţină conştiinţă critică. Decenţa, discreţia, discernământul, chibzuinţa au fost pentru totdeauna alungate de la porţile Orientului. Drumul dintr-o parte a spectrului în cealaltă e mai scurt decât ai crede, aşa că avem de-a face cu noi pisici ale lui Schrödinger, Nichita Stănescu este şi genial, şi patibular, Mircea Cărtărescu este şi cel mai mare scriitor român din ultima jumătate de veac, şi un vândut care-şi merită vitriolul etc. Cum stă treaba însă cu Angela Marinescu?
Georgeta MOARCĂS – Angela Marinescu, portret de tinereţe: artist şi victimă a poeziei
Din punct de vedere stilistic, chiar de la debut, poezia Angelei Marinescu a fost apropiată de Gh. Grigurcu expresionismului manifestat la poeţii generaţiei ’60, printr-o serie de trăsături definitorii: „tensiunea halucinatorie, accentele extatice, transcenderea fabulos tragică a datelor realului, ca şi calitatea violent deformatoare, grotescă, a tropilor ce-l caracterizează”1 cu precizarea purificării discursului înspre căutarea absolutului. Pe cât de apropiată stilistic pare poezia Angelei Marinescu de cea a lui Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ sau George Alboiu, pe atât de diferit este punctul ei de plecare. În cazul poeţilor „expresionismului ţărănesc” (E. Simion) sau ai „ruralismului indigen” (Gh. Grigurcu), nu se poate vorbi despre o subiectivitate expresionistă ori de tip expresionist preocupată de convulsiile interioare ale propriei fiinţe. Adesea poezia lor înregistrează o mişcare centrifugă, centrul de greutate al poeziei lor căzând în afara sinelui, în surprinderea naturii stihiale a lumii.
Angela Marinescu şi poezia tînără
ARGUMENT. De la Ana la Angela
