În încheierea acestui amplu serial despre Fondane, semnalez încă două cărți despre Ulisele fondanian, semnate de Patrice Beray și Louis-Thomas Leguerrier (în cazul celui de-al doilea e vorba doar despre un capitol consistent), prilej să le prezint acum interpretările, întrucât acestea sunt utile pentru o concluzie a acestui serial și pentru chestiunea evreității dezbătute a noului Ulise modern.
Citește în continuare →
Împărtășirea filosofică dintre doi prieteni
Benjamin Fondane considera Rencontres avec Léon Chestov1ca fiind cel mai important manuscris al său, așa încât i-l înmânează scriitoarei argentinience și cunoscutei intelectuale Victoriei Ocampo, cu care era prieten, în 18 iunie 1939, la Paris, convins că nu va supraviețui războiului și persecuțiilor naziste antisemite. Dorința lui era să apere manuscrisul de orice posibilă distrugere și să îl trimită cât mai departe de Europa încleștată în cel De-al Doilea Război Mondial, unde să fie prezervat și eventual publicat, la încheierea războiului și, după cum intuiește profetic, după moartea autorului. Victoria Ocampo relatează întâlnirea ei ultimă cu Fondane într-un ton relativ testamentar. Fondane îi lasă indicații exacte de publicare, iar acestea vor fi respectate de cei doi editori care publică volumul în 1982.2 După încheierea războiului, Victoria Ocampo îi trimite manuscrisul intact soției lui Fondane, Geneviève, iar aceasta va face două copii, una pentru un ucenic al lui Șestov, Boris de Schloezer, alta pentru una din fiicele lui Șestov, Nathalie Baranoff.3
Citește în continuare →
Ucenicul lui Șestov
Portretul cel mai tranșant și sintetic al lui Lev Șestov nu l-am găsit în scrierile lui Benjamin Fondane neapărat (deși acesta a fost ucenicul predilect al lui Șestov), ci într-o prefață semnată de Radu Enescu la traducerea în românește a volumului Revelațiile morții. Iată-l: „La confluența a două mesianisme, cel slav și cel iudaic, Șestov (pe adevăratul său nume Lev Isakovici Scwarzmann, născut la Kiev în 1866 și decedat în 1938 la Paris) este o îmbinare de spirit analitic și pasiune înfrigurată, de cazuistică exacerbată și patetism vehement, un out-sider care se înscrie la incidența gândirii filosofice cu literatura, un ins condamnat la un exod forțat de istorie și la un exil lăuntric în subterana conștiinței sale.”1 Acest portret i se potrivește și lui Benjamin Fondane. Șestov nu l-a fascinat și influențat doar pe Fondane, ci și pe Cioran și Camus. Nu l-a avut ucenic doar pe Fondane, ci și pe Rachel Bespaloff (1895-1949) și pe Boris de Schloezer (1881-1969) – chiar dacă ultimii doi sunt puțin cunoscuți inclusiv astăzi.
Citește în continuare →
Câțiva exegeți străini
Interpretarea mea asupra poemului Ulise de Benjamin Fondane mizează pe un colaj hermeneutic între biografia lui Fundoianu-Fondane, aceea a lui Rimbaud (filtrat prin filosofia lui S. Kierkegaard și Lev Șestov) și a lui Ulise în ipostaza de existențialist ca evreu rătăcitor. Din bibliografia critică axată pe poemul Ulise de Fondane am selectat aici câțiva autori străini ale căror opinii se suprapun, parțial, cu analiza mea sau o îmbogățesc, prin alte idei adiacente analizate, de interes pentru ideatica mea.
Citește în continuare →
(Câțiva exegeți români)
L-am pomenit deja, în analiza mea, pe parcursul acestui serial publicat în acest an în revista Vatra, pe Mircea Martin1, exeget dedicat al lui Fundoianu-Fondane. Un alt critic la care apelez cu referire la poemul Ulise de Fondane este Ion Pop, care detectează în acest poem influența lui Guillaume Apollinaire, a lui Valéry Larbaud și a lui Blaise Cendrars.2 Ulise din poemul francez al lui Fondane este prefațat de personajul Columb (consideră Ion Pop), prezent în volumul românesc al lui Fundoianu, din 1930, Priveliști.3 Criticul clujean sesizează, de asemenea, o moștenire via Rimbaud prin faimosul poem Corabia beată: „corabia beată rimbaldiană devenise de-acum pachebotul transatlantic, nava aeriană, expresul traversând stepe estice infinite.”4 Poemul lui Fondane este filtrat apoi prin sensibilitatea tragediei grecești prezentă fățiș, ca demonstrație, ca „amplă tiradă a unui protagonist de teatru tragic, cu notele de retorică specifică, cu o solemnitate și demnitate mitică pe care intertextul o întărește.”5 Dar ideea cea mai frumoasă și de sinteză a lui Ion Pop este perspectiva cvadruplă asupra lui Ulise, de „osmoză /…/ între mitul homeric și cel al Argonauților, cărora li se adaugă și componenta corvezilor unui Sisif devenit călător /…/”, aplicată pe condiția de Ahasverus6. Întru totul de acord cu reputatul critic clujean că textul lui Fondane are toate caracteristicile unui „manifest poetico-existențial”.7
Citește în continuare →
Idei care vor fi topite de Benjamin Fondane în substanța filosofică a poemului Ulise găsim și în alte articole și cărți ale sale decât în cele centrale dedicate lui Rimbaud și Baudelaire. Voi panorama și sintetiza, de aceea, câteva astfel de idei prezente în seria de articole despre Iudaism și elenism, precum și în eseurile ample din Fals tratat de estetică și Conștiința nefericită.
Citește în continuare →
O altă carte care este de interes (fie și numai parțial) pentru analiza filosofică și mentalitară a poemului Ulise de Benjamin Fondane este Baudelaire și experiența abisului, apărută postum, în 1947, deși fragmente fuseseră publicate, în varii reviste, din timpul vieții autorului. În capitolul al XXVIII-lea din Baudelaire și experiența abisului, Fondane aprofundează obsesiv finalul romanului Procesul de Franz Kafka. Poate că o comparație între Baudelaire și Kafka poate părea riscantă, dar Fondane este interesat de gânditorii și speculativii în ceea ce privește adevărul și justiția din cei doi autori. Fondane îi aseamănă pe Baudelaire și Kafka inclusiv sau mai ales la nivelul experienței lor religioase, într-un sens filosofic mai larg, nicidecum într-unul teologic. Finalul din romanul Procesul, în care personajul Josef K., arestat fără să înțeleagă de ce și hărțuit constant, este executat, asasinat „ca un câine”, după cum diagnostichează el însuși, în chiar clipa execuției – acest final devine un diagnostic și un verdict pentru Fondane însuși.
Citește în continuare →
Rimbaud și libertatea sălbatică
Tot în 1933, după poemul Ulise, B. Fondane publică în Franța eseul său inovator despre Rimbaud, intitulat Rimbaud golanul (Rimbaud le voyou). În paranteză fie spus, sunt de acord cu Corin Braga că titlul ar fi fost mai relevant și poate chiar mai subtil de tradus în românește prin Rimbaud derbedeul. Cartea îi este dedicată de Fondane magistrului său Lev Șestov și nu în zadar: este un eseu monografic despre disperarea existențială a poetului francez, despre neresemnarea sa lăuntrică, despre questa sa iluminată atipic, dar eșuată. Fondane percepe în viața lui Rimbaud o tragedie antică redivivus, în care personaje precum Oedip (dar fără psihanaliză) sau biblicul Iov sunt asumate și recognoscibile.1 Fondane este captivat de pasiunea pentru Necunoscut a lui Rimbaud, care l-a determinat pe acesta să concretizeze o formă de ură și respingere alergică hic et nunc față de umanitate. Rimbaud este golan (sau mai exact derbedeu, după cum am nuanțat, anterior, traducerea titlului) pentru că a vagabondat (a călătorit, a fugit, a gonit) toată viața, străbătând mai întâi Europa, apoi Africa și Orientul, iar teoria vizionarului este aceea a unui derbedeu vagabond, care nu are casă, nu se poate limita la o casă și nu găsește sens într-o singură casă, căci derbedeul e liber, vagabondează fără limite. Rimbaud a fost tranșant mai ales în chestiunea acestei libertăți sălbatice, de a nu se supune niciunei necesități, autorități ori instituții. Această impetuozitate în vagabondaj și răzvrătire, această agresivitate dublă și categorică (față de lume și față de sine) consacră, paradoxal sau nu, o formă de sfințenie, în sensul de puritate ca reacție extremă (dincolo de bine și de rău) și devine un simptom al modernității (în cultură, gândire, filosofie și literatură, în artă în general). Astfel, Rimbaud și-a depășit, spiritual (în sens complet și radical) epoca la nivel spiritual, tocmai întrucât puritatea sa era non-conformistă, extremă, non-dogmatică sau a-dogmatică. Iată-l pe Fondane explicând cu pasiune (răscolit chiar), într-o amplă desfășurare demonstrativă și ideatică:
Citește în continuare →
Evreul rătăcitor și fantasma numită Ithaca
Titlul eseului meu aflat acum la al doilea episod publicat în Vatra sugerează deja interpretarea pe care o voi face. În 1933, Fondane publică nu doar poemul Ulise, ci și eseul său revelatoriu despre un poet totemic francez, întemeietor al poeziei moderne – Rimbaud le voyou. Rimbaud îi este magistru lui Fondane în poemul Ulise care, deși nu este un prozopoem, urmează calea deschisă la nivel de modernitate inițiatică de poemele din Un anotimp în infern și Iluminări de Arthur Rimbaud. Mai ales călătoriile reale ori imaginare ale lui Rimbaud, din Iluminări, realizate prin juxtapuneri ale unor realități disparate și hibridate, devin o lecție lirică magistrală pentru Fondane, care admiră experiența vizionară a lui Rimbaud, experimentalismul exotic al înaintașului său, rătăcirea fantastă prin intermediul temei metamorfozelor și al unui păgânism re-întemeietor. Rimbaud fusese un poet-alchimist în Iluminări, Fondane va hibrida la rândul său peisajele, peregrinarea odiseică, dar prin intermediul unui alt coagulant, acela al evreului rătăcitor, al apatridului rasial. În subsidiar, Fondane face referință și la poemele rimbaldiene din Un anotimp în infern, căci al său Ulise se găsește într-un infern personal și colectiv al rasei din care face parte, iar lamento-ul legat de destinul acestei rase persecutate și hărțuite este central în poemul Ulise. La fel ca în Iluminările rimbaldiene, lumea pe care o aprofundează evreul rătăcitor ca raisonneur este atât una captivantă și iluminatoare, cât și una destrămată, grotescă, decăzută – marcantă fiind aceasta din urmă. Sunt esențiale versurile de definire și auto-definire a rătăcirii odiseice din ipostaza de evreu supus marginalizării și solitudinii rasiale:
Citește în continuare →
Rivalitatea dintre Fondane și Voronca
Am început să mă gândesc la traducerea poemului Ulise (Ulysse) de Benjamin Fondane, apărut în franceză, în 1933, la începutul anului 2022, din pasiune pentru acest poem genial, descoperit de mine cu mare întârziere. Știam că există fragmente traduse în românește, dar nu știam că ar exista o traducere a întregului poem. Mă înșelasem. În 1965, poetul suprarealist Virgil Teodorescu publicase o ediție de poezie franceză scrisă de Fondane, unde se găsea integral tradus și poemul Ulise1. Am aflat despre această traducere completă doar după ce am încheiat eu însămi de tradus poemul deși, după cum aveam să îmi dau seama curând, eu tradusesem de fapt versiunea a doua a textului (rescrisă de Fondane între 1941-1944). Am considerat acest lucru, acela de a fi tradus chiar eu Ulise, în 2022, ca pe un fapt destinal, într-un sens inițiatic. De câțiva ani de zile lucrez la un roman numit Odiseu salvat, iar în acest roman al meu poemul lui Fondane, tradus de mine, va fi așezat într-o nișă revelatorie. Iată, prin urmare, de ce acest eseu are pentru mine nu doar o miză hermeneutică, ci și una personală, existențială și artistică.
Citește în continuare →
revistavatra.org 