Teatrul românesc, azi (partea a II-a)

 

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI

Din structura dosarului tematic despre teatrul românesc de după 1989 nu putea să lipsească o anchetă despre fenomenul teatral contemporan, o anchetă în cadrul căreia am adresat câteva întrebări unor oameni de teatru cu experienţă, autoritate şi reprezentativitate. Întrebările adresate de noi, nu fără unele subtextuale intenţii ironice, sunt:

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

Citește în continuare →

Prim-plan Alexa Visarion

imageResize

Argument

 

Regizor şi scenarist, Alexa Visarion e unul dintre cei mai înzestraţi şi mai prestigioşi oameni de teatru de astăzi. Piesele de teatru pe care le-a regizat, filmele (Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct şi de la capăt, Vinovatul, Luna Verde) sunt mărturii ale unei vocaţii de excepţie şi ale unei cariere impresionante, care îl transformă pe regizor într-o adevărată conştiinţă a timpului nostru, un timp în care valorile se demonetizează cu rapiditate, iar impostura se situează, adesea, într-un nemeritat prim-plan. Excesul de scrupul în montarea scenelor şi a imaginilor, atenţia, uneori excesivă, pentru arriere-plan, verva ideatică ce se străvede în spatele întregii orchestraţii regizorale, dialectica apropierii şi a depărtării atât de riguros circumscrisă – sunt doar câteva dintre calităţile înfăptuirilor artistice ale lui Alexa Visarion, calităţi sublimate în imagini filmice sau în metafore scenice subtil enunţate, redate cu ardoare lucidă. Modul în care transpune, în spaţiul cinematografiei, efectele, dimensiunile sau aptitudinile scenice, evitând stereotipiile aproape inevitabile ale genului, este definitoriu pentru arta regizorală a lui Alexa Visarion, pentru care funcţionalitatea unei imagini nu anulează potenţialul ei metaforic, frumuseţea simbolică sau detenta vizionară, conţinută măcar în stare latentă. Nu trebuie, de asemenea, ignorat simţul plastic al regizorului, care ştie să pună în valoare dimensiunile multiple ale spaţiului şi ale imaginii, ştie să traseze limite şi să detaşeze suprafeţe distincte ale scenei, potenţând clar-obscurul sau focalizând detalii revelatoare, percepute din unghiuri neprevăzute, paradoxale. Alegând, în filmul Înainte de tăcere, un „un decor uscat, aş zice ascet, simplificat la maximum; un univers închis, câţiva oameni, câteva personaje care se pot reţine; o lume stranie, aducând a mitologie clasică; un barbar conflict între dragoste şi moarte, între avuţie şi mizerie crâncenă, între vis şi realitate, între adevăr şi minciună” (Horia Pătraşcu), regizorul găseşte, cum observă Liviu Ciulei, „un echivalent, o traducere contemporană tulburătoare – atât ca intensitate şi ritm, cât şi ca amploare şi complexitate de gândire”, conferind o culoare tragică specifică dramei caragialiene. Pe de altă parte, nu poate fi negată nici tentaţia esenţializării pe care filmele sau piesele puse în scenă de Alexa Visarion o redau, în încercarea de a surprinde în modul cel mai autentic ecuaţia tragică a solitudinii, demonul degradării universale, dinamica vieţii şi a morţii, ambiguitatea fundamentală a destinului, sau tensiunea paradoxală dintre limitat şi ilimitat, dintre închidere şi deschidere, ca metaforă fundamentală a condiţiei umane.

Atunci când întrevede, ca soluţie existenţială, imperativul continuităţii, Alexa Visarion este, în fond, conştient de existenţa aporiilor pe care cotidianul le trasează destinului uman: „Oamenii trăiesc, trăiesc o bucată de vreme. Senzaţie dureroasă strivită în timpul material. Se împletesc în singurătate idealurile comune. Ameninţarea stă în fiinţe normale şi în faptele zilnice. Continuitatea e singura soluţie. Şi totuşi câtă disperare şi speranţă sălăşluiesc în acest verdict”. Revista Vatra aduce în prim-plan o figură de referinţă, exemplară a teatrului şi cinematografiei de azi, Alexa Visarion. Le mulţumesc celor care mi-au stat alături în acest demers, jumătate recuperatoriu, jumătate omagial, care ar fi fost cu neputinţă de întreprins fără contribuţia lor prestigioasă.

                                                                         Iulian BOLDEA

 

 

vatra-dialog

 

cu Alexa VISARION

 

 „Bucuria comunicării este succesul meu”.

 

 

  • Stimate domnule Alexa Visarion, v-aţi născut la Botoşani, în anul 1947. Ce semnificaţie are, în biografia, în devenirea, în destinul dvs., spaţiul natal? Aveţi „amintiri din copilărie” mai bine reliefate, mai puternic conturate?

  • Copilăria determină destinul fiecăruia dintre noi. Trăim povestind ceea ce suntem, iar matca fiecărei vieţi se dezvoltă şi se defineşte dinăuntrul copilăriei. Am trăit între două lumi, cea a satului, plină de taină, rezistând prin umor, încărcată de tentaţii şi vânzolită de timpuri potrivnice fiinţei şi rostului… şi cea a oraşului Botoşani, cu farmecul şi amestecul lui de culturi. Universul Eminescu, matricea magică a locului, străzile cu case boiereşti, fiecare având o poveste în spate, perimetrul grădinii publice, unde umbrele nopţii călăuzeau fiecare sărut al liceenilor, dar şi calitatea şi influenţa culturii evreieşti (mulţi spectatori ai teatrului şi ai filarmonicii, ca şi profesoarele mele de limba română aparţineau acestei minorităţi), precum şi a celei greceşti şi lipovene, care, din motive diferite aveau comunităţi stabile în urbea mea. În 11 septembrie 1947, la ora prânzului, în plin soare, într-o lume speriată, flămândă, năpăstuită, mama mea, Maria, mă arăta vieţii, firav şi neajutorat. Cei din jurul meu spuneau că voi muri până seara… Şi atunci mama, tânără şi neştiutoare, însingurată datorită faptului că tata, Visarion, era fugar, hăituit de organele de securitate, pentru simplul fapt că era membru în conducerea superioară a Partidului Naţional Ţărănesc, m-a strâns în braţe, m-a acoperit peste scutece cu o broboadă de borangic a bunicii pe care n-aveam s-o întâlnesc vreodată, fiind plecată dincolo şi a început să sufle aer din corpul ei pentru a mă încălzi. N-am murit până seara şi relaţia mea cu mama a dat copilăriei tensiune şi poezie deopotrivă. Am trăit amândoi, eu, singurul bărbat al familiei şi mama, atacată de pretutindeni, o relaţie de necuprins în cuvinte, care în mod sigur m-a format şi m-a obligat să trec peste toate răspântiile aşezate înaintea mea.

  • Care au fost primele semne ale vocaţiei dvs. teatrale, primele manifestări ale atracţiei pentru teatru şi film?

  • Jucam teatru în curte, împreună cu prietenii mei, Viorel şi Celu, cu fetele pe care le iubeam deopotrivă, Mariana, Geta, Mioara… iar apoi, la Liceul „Mihai Eminescu”, am încropit o echipă de teatru ce juca Goldoni şi Caragiale, fragmente din dramaturgia eminesciană şi, câteodată, texte post-post-moderne, adică luam fiecare câte un volum – piese diferite şi autori diferiţi şi construiam un dialog al versiunilor ce se năşteau din această improvizaţie. Îmi aduc aminte că am jucat O întâmplare cu haz de Goldoni, unde eram regizor, scenograf, interpret, recuziter şi „impresar”… Apoi, pe scena teatrului din Botoşani, am jucat E vinovată Corina, de Laurenţiu Fulga, îndrumat de un actor al teatrului. M-am îndrăgostit de o colegă, Doina, iubire curată, adâncă, de neuitat. Când o promoţie termina liceul, eu şi cei doi prieteni ai mei organizam spectacolul de adio al acesteia. Un fel de estradă ad-hoc. Scriam textul, Viorel făcea muzica şi toţi trei ne aruncam pe scenă, bucurându-ne… Profesoarele noastre de română, franceză, rusă şi latină, doamnele Droitter, Andrieş, Popovici, Merescu, Motilică şi Schifter, au fost, sunt şi vor fi pentru totdeauna nobleţea începutului meu artistic.

  • Într-una dintre confesiunile dvs. regăsim următorul pasaj: „Nu pot să exist decât dacă ard până la capăt”. Ce reprezintă această ardere care vă defineşte felul de a fi şi de a vă exprima în universul teatralităţii?

  • Ştiu că nu ştiu, ştiu atunci când nu mai pot că trebuie să pot… şi încerc întotdeauna să nu mă treacă viaţa fără ca eu să muşc din ea şi, apoi, trăgând aer în piept, curăţit de nimicnicia ce mă atacă, să pot cânta, fluiera, recita, striga ceea ce îmi place, ceea ce vreau şi ceea ce simt. Trăiesc-trăind. Cu frică, nelinişte, iubire, speranţă şi dorinţă de a înţelege şi de a lupta… Bucuria vine din oferta sufletească cu care te arunci în lume.

  • Există vreo reţetă a succesului în domeniul realizării unui spectacol? Dacă da, care ar fi aceasta?

  • Nu ştiu şi nu vreau să aflu ceea ce se explică de multe ori că ar fi Succesul… Încerc întotdeauna să mărturisesc ceva, acel ceva care, stăpânindu-mă pe mine şi obligându-mă la spovedanie, să poată interesa şi pe ceilalţi, pe cât mai mulţi, pe cei aleşi, adică pe cei care vor să caute înţelesuri pentru înţelegere. Bucuria comunicării este succesul meu.

  • Aţi avut, la începuturile carierei dvs., mentori, oameni care au tutelat devenirea dvs. spirituală şi artistică?

  • Sunt regizor de teatru datorită lui Radu Penciulescu, profesorul meu, lui Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, lui David Esrig şi Valeriu Moisescu, pentru că le-am văzut spectacolele. Sunt regizor de film prin contactul cu cinema-ul lui Bergman şi Bunuel, lui Wajda şi Tarkovski, lui Forman şi Pollack, lui Lynch şi Mihalkov… Scriu scenarii de film şi de teatru, fascinat de Cehov şi Kafka, de Lampedusa şi Pirandello, de Caragiale şi E.A.Poe. Am ieşit în lume atunci când trebuia, cu spectacole şi filme, iar familia mea artistică cuprinde generaţii de iluminaţi… de la Sofocle la Nietzsche, de la Büchner la Bruegel. Trăiesc admirând arta colegilor mei Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija… În rest, momente, locuri şi întâlniri care te scrijelesc…

  • „Teatrul îţi dă voie să visezi”, spuneţi într-un interviu. În ce fel? E teatrul o formă de libertate, de descătuşare, de evaziune dintr-o lume dominată de constrângeri, tipare, restricţii sau norme?

  • Teatrul este ceea ce fiecare găsim în el… Pentru artist, teatrul e dialog şi comunicare, pentru public teatrul poate fi delectare, iniţiere sau chiar civilizare. Teatrul, în general, nu are un sens şi nu suportă o definiţie. Pentru mine teatrul este nelinişte şi înţelegere, revoltă şi compasiune, deci, stare de veghe în care sunt implicat, deopotrivă, ca martor, acuzat, procuror şi judecător, într-un proces fără început şi fără sfârşit, care începe şi se sfârşeşte în fiecare clipă, în ecoul său.

  • Vă consideraţi „un om norocos”, ca să parafrazez titlul unui roman al lui Octavian Paler? În ce ar consta acest noroc? Edificarea unui destin presupune, în viziunea dvs., şi un dram de noroc, de şansă, valorificarea unui kairos, a unui moment oportun, cum ar spune grecii?

  • Norocul meu înseamnă credinţa în Dumnezeu, părinţii pe care i-am avut, Veronica, Felix şi Cristian, Roxana, Natalie şi Cristina, familia mea… Prietenia cu George Banu şi Monique Borrie. Neamul meu, prietenii din copilărie, actorii pe care îi iubesc, din lume şi din ţară, scenografii şi compozitorii cu care am lucrat, toţi au dat binecuvântarea lor norocului meu. Ştiu să mă surp, pentru a reuşi apoi ridicarea deasupra prăpastiei. Gândesc cu sufletul, iar mintea mă înţelege şi dă deplinătate faptelor. Frica are leac în arta mea. Gonesc pe nisip, dar deşertul de sub mine îmi întreţine imaginaţia. Trăiesc într-o ţară pe care o iubesc, dar unde, atunci când se spune adevărul, nu este nimic adevărat. Farmec şi destin deopotrivă…

  • Solitudinea sau comuniunea/ solidaritatea cu ceilalţi? Care dintre aceste două ipostaze existenţiale este mai adecvată pentru un creator, din orice domeniu? Dar pentru un om de teatru?

  • Singurătatea este temă majoră în creaţia mea, alături de ambiguitatea actelor umane şi de degradarea ce ne ameninţă continuu. Când eram tânăr, credeam că autoritatea înseamnă putere, şi că disciplina şi ordinea întreţin responsabilităţile… Acum ştiu că dragostea poate să ne împlinească, iar vina nu e numai în celălalt, ci şi în tine… Artistul trebuie să-l caute necontenit pe omul ce a fost cândva liber. Frumuseţea, adevărul şi iubirea sunt umane, iar umanul este întotdeauna actual.

  • Care e raportul optim între literatura dramatică şi proiecţia ei scenică? Există piese scrise doar pentru a fi citite, care nu pot fi puse în scenă?

  • Pot spune multe lucruri legate de întrebarea dumneavoastră… Nu ştiu dacă răspunsurile mele înseamnă ceva… Teatrul este întâlnirea dintre public şi actori, dăruită de dramaturg şi iniţiată de regizor, prin expresie scenică. Există piese de teatru care suportă doar spectacolul conţinut în scriitură, dar şi piese care oferă partituri de spectacol nenumărate, necunoscute, surprinzătoare… Această dramaturgie scenică, vie şi seducătoare, este perenă.

  • Caragiale şi Cehov sunt dramaturgii care vă sunt cei mai apropiaţi. Ce vă atrage la unul, ce vă atrage la celălalt?

  • La Caragiale mă atrage opera lui Caragiale, la Cehov – totul, dar Shakespeare, Büchner, Pirandello, Sam Shepard, Strindberg, prin tot ce au scris, mă apropie de Cehov şi Caragiale… Apoi spectacolele marilor regizori Pintilie şi Krejča, Strehler şi Brook, Arianne Mnouchkine şi T. Suzuki şi Robert Lapage, nu m-au lăsat singur în faţa dramaturgilor mei.

  • Care sunt dramaturgii de azi care se situează cel mai aproape de viziunea dvs. asupra teatrului? Ce credeţi despre rolul experimentului în teatru? Autorul sau regizorul? Autorul şi regizorul?

  • Jon Fosse, Jose Riviera şi David Henry Hwang… Teatrul adevărat, teatrul bun, teatrul viu, teatrul profund, teatrul expresiv, teatrul-teatru… este întotdeauna un experiment fascinant. Modelele experimentale întreţin dezvoltarea formelor, iar istoria artei nu este altceva decât istoria formelor în succesiunea lor. Creaţia teatrală este împlinită într-o echipă, în care personalitatea fiecăruia se impune într-o legătură organică unitară, ce aruncă în aer anarhia orgoliilor. Întrebările despre ierarhizări şi ierarhii nu-şi au rostul în lumea creaţiei.

  • Care e raportul dintre teatru şi viaţă, dat fiind faptul că, la un moment dat, spuneaţi, în mod paradoxal: „Teatrul e mai adevărat decât viaţa, viaţa e mai puternică decât teatrul – iată reciprocitatea creativă a acestei manifestări plenare umane”.

  • „Teatrul e mai adevărat decât viaţa, viaţa e mai puternică decât teatrul” – iar moartea e cea care obligă, şi viaţa şi teatrul, să se unească şi să strige: Atenţie mărită, domnilor, atenţie mărită!

  • Poate fi jocul actorului (alcătuit din mirajul altor voci, din meandrele unor existenţe netrăite, din proiecţiile amăgitoare dar veridice ale unor măşti) sistematizat, raţionalizat, prins în tipare? Care e opinia dvs. în legătură cu această tendinţă, tot mai accentuată, de a ierarhiza, de a raţionaliza, de a sistematiza ceva care nu e deloc predispus la aceste operaţiuni?

  • Actorul este o lume într-o fiinţă a cărei identitate se defineşte din triada EL-CELĂLALT-CREAŢIA. Actorii mari joacă, actorii obişnuiţi interpretează, actorii mediocri ilustrează searbăd textele. Avem din ce în ce mai mulţi interpreţi şi ne pleacă..

  • Dacă ar fi să vă (auto)definiţi, în câteva fraze, propriul parcurs biografic şi artistic, cum aţi face-o?

  • Trăiesc, gândesc, lucrez. Trăiesc, visez, aştept… trăiesc, încercând în Noaptea bufonilor, text gândit de Cehov şi Shakespeare în versiunea mea, să trăiesc cu adevărat… Ana – o închipuire este scenariul de film prin care trec mitul Meşterului Manole pe ecran… Ce bine că trăiesc, şi, astfel, ştiu că o să pot muri.

  • Vă recunoaşteţi în acest portret al dvs. realizat de Cătălina Buzoianu: „Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată câştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”? Ce s-ar mai putea adăuga?

 

  • Îi mulţumesc Cătălinei pentru acest portret. Da, e vorba de mine, mă recunosc, dar, dacă portretul e adevărat, el nu mai poate fi la fel ca atunci… Trec anii, trec… Şi eu mă uit în oglindă, uimit, şi văd în faţa mea, din ce în ce mai prezent, un alt chip, dinăuntrul căruia zâmbeşte, cu tristeţe, un copil. Doamne, cât de neîmbătrâniţi rămânem!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 

 

  1. INTERPRETĂRI

 

George BANU

Neîmplinirea unei practici, împlinirea unei vocaţii

Alexa Visarion şi-a revelat vocaţia încă din spectacolul său inaugural, Cartofi prăjiţi la toate de Arnold Wesker. Văzându-l atunci, demult, descopeream un regizor şi îmi spuneam, ceea ce am crezut dintotdeauna: „germenul unui artist se arată de la început”. În ziua aceea, la Casandra, sala Institutului de teatru, prin etica scenei ce se constituia nu în spaţiu de iluzii şi decoraţii, ci în loc de mărturie sinceră şi implicare adâncă, îi recunoşteam înrudirea cu profesorul său, Radu Penciulescu. Lipsit de orice epigonism, Alexa Visarion îşi afirmă o filiaţie şi se impunea ca urmaş al acestuia; ani de zile mai târziu – semnificativ hazard administrativ – îl voi regăsi director la Teatrul Mic, în fostul birou al lui Penciulescu. Rar am asistat cu evidenţă de atunci, memorabilă, la naşterea unui artist şi totodată la identificarea să. Dincolo de reuşita reprezentaţiei, Alexa Visarion îşi afirma datele talentului său de regizor ce, pasionat, se înfrunta cu textul şi-şi făcea din actori aliaţii indispensabili, nu fanatizaţi, ci profund angajaţi. El ne-a apărut, de la origini, ca un regizor ce asimilează teatrul unui act de dezvăluire şi de senzualitate, un act, mai presus de orice, uman, complex şi vital; de la debut chiar, teatrul său mi-a apărut ca fiind un teatru de adult, teatru de bărbat, teatru de conflict din plin asumat.

Şi această revelaţie primă mi se confirmă în cele două mari spectacole văzute la Cluj în anii ’70, spectacole ce şi-au impus amprenta pe spectatorul încă tânăr ce eram. Ce e o amprentă teatrală? Ea combină persistenţa globală a unei reuşite, dar totodată prezervă amintirea fragmentară, indelebilă a unei fulguraţii scenice ce o purtăm cu noi, asemeni unei clipe de viaţă intensă, densă şi concentrată. Fără o asemenea putere de impregnare, spectacolul se demateralizează şi sfârşeşte în umbră, în fantoma ce plutitoare ne însoţeşte fără înrădăcinare afectivă! E necesară, pentru a-i salva memoria, de o amprentă fragmentară. Ea reprezintă detaliul central pe care Barthes îl numea punctum şi care, în timp, fixează impactul unui spectacol asupra celui care şi-l aminteşte doar parţial, metonimic. Partea pentru tot… amprentă pentru o reprezentaţie!

Din Meşterul Manole a lui Alexa Visarion, şi azi aud încă zgomotul acelei înălţări febrile, sub ochii noştri, a unui zid făcut din planşe de lemn, echivalentul mânăstirii… atunci gura scenei se închidea şi în gesturile precipitate recunoşteam dăruirea până la moarte a meşterilor şi a lui Manole… Îmi răsună şi azi în urechi ecoul zgomotului, retrăiesc agitaţia zidarilor, căci teatrul, sub ochii noştri, se constituia în metafora vie a sacrificiului pentru creaţie. Nu auzeam un discurs, ci eram martorul unui act. Acum, sper să-l regăsesc din nou în Ana, filmul pe care Alexa îl pregăteşte.) Şi în acelaşi teatru, de undeva de la o lojă, nu pot să uit Procurorul, poate cel mai angajat spectacol politic al generaţiei mele sfâşiată între decepţie şi speranţă. În sala – atunci o noutate !- protagonistul, desfăşurând un steag roşu, ni se adresa nouă, patetic şi disperat, salvând ceea ce nu se stinsese complet ca încredere în utopia unei lumi noi prin angajarea lipsită de compromis. Steagul din acea noapte se părea a fi fost steagul necapitulării atunci când totul o anunţa şi motiva. Steagul ultimei lupte al cărei militant era marele actor Liviu Rozorea, prematur dispărut. În el, Alexa îşi găsise actorul emblematic, actorul ce-i împlinea proiectele şi îi satisfăcea aşteptările. O asemenea întâlnire se produce rar şi ea e sursa de poezie fizică, concretă a unei aventuri teatrale. Şi când se întrerupe, amândoi partenerii, regizorul şi actorul, sfârşesc invalizi, răniţi pentru a deveni definitiv nostalgici de ceea ce, împreună, odinioară au obţinut. Fiecare poartă cu sine, conştient sau nu, cicatricea despărţirii de „dublul” său!

Mai târziu, la Arad, admiram cealaltă faţă a lui Alexa, de astă dată regizor rafinat, atent la eleganţa unei lumi ce se scufundă în tristeţe, cu toate că, în aparenţă, totul i-ar fi permis să se salveze. Unchiul Vanea, la el, devenea un spectacol bergmanian şi amprenta fragmentară ce indelebil o port în mine rămâne momentul în care doctorul Astrov, mai seducător ca nicicând, îşi imobilizează harta districtului, plasând patru mere pe o imaculată faţă de masă albă decorată cu porţelanuri, argintărie şi sfeşnice. Preludiu nobil al căderii ce va urma!

Teatrul ne confruntă cu experienţa ireversibilului şi de aceea încă şi, la ora bilanţurilor, regret întârzierea datorată nu neglijenţei, ci obligaţiei de a aştepta o semnătură de la Mihnea Gheorghiu care, guraliv, m-a reţinut îndelung, încât am ajuns cu întârziere la teatrul Nottara pentru Fabrica de zgomote. Nu mi s-a permis să intru, am aşteptat în hol şi apoi, cenzurat, nu voi mai putea vedea spectacolul ce va rămâne ca o frustrare nevindecată a prietenului ce eram. Câtă durere, atunci!

Apoi am plecat din ţară şi doar la Paris, într-o sală pusă la dispoziţie de Raluca Nathan, i-am putut vedea filmul Înghiţitorul de săbii… mesaj dramatic din România îndepărtată ce-mi parvenea avându-l pe Alexa aşezat lângă mine, urmărindu-i filmul. Un moment de prietenie complice şi exaltată. O însângerare… o răscumpărare. Pe de o parte, mă tulbura cruzimea acestei istorii care răsună în mine ca reverberând de acolo, din lumea părăsită dar definitiv apropiată a ţării, iar pe de alta mă bucuram să-l regăsesc pe Ştefan Iordache al cărui admirator pasionat eram. După amiază imobilă pe retina memoriei! Apoi, câtva timp, mai târziu, am petrecut ore întregi împreună la mai multe pahare de vin şi… vorbe, în Place des Vosges. Îl regăseam periodic pe Alexa, dar nu-i mai vedeam opera. Îi urmăream circulaţia pe mapamond de la o universitate americană la o alta, dar nici un ecou artistic nu-mi parvenea. Timp lipsit de amprente. Apoi, l-am invitat la Odéon pentru a prezenta, chiar după 22 decembrie ’89, monologurile shakespeariene puse în scenă cu acelaşi artist de neînlocuit, Ştefan Iordache, de care acum era nedisociat. celălalt „dublu” al său… Dincolo de spectacol, în acel context exaltat, amprenta momentului e mai puţin o amprentă artistică, cât una biografică. În seara aceea, la Odéon, mi se confirma că intrăm împreună într-o nouă secvenţă a istoriei noastre, a ţării, a prieteniei. Teatrul ne reunea la răscruce de timpuri, de vieţi.

Alexa, profund implicat, mi-a anunţat atunci perspective şi programe, s-a angajat în numeroase proiecte, dar, ciclic, aflam că le abandona, că ceea ce debuta în entuziasm stagna, se întrerupea… Într-o zi, undeva în grădina Tuilleriilor, mi-am permis să-l rog să-mi explice raţiunea acestui periculos ciclu infernal, şi el, îndelung mi-a răspuns: „La început îmi văd perfect spectacolul, îl pot imagina, şti şi povesti dar, apoi, încet, încet descopăr că actorii nu reuşesc să-mi împlinească viziunea iniţială, că nu ajung la ea şi, atunci, în loc să eşuez, prefer să mă opresc”. Mărturie a unui Sisif nefericit! A reîncepe şi a nu termina! Confirmare a unei decepţii ce a condus la neîmplinirea unei vocaţii.

Dar, apoi, ne-am revăzut des, i-am citit textele în care regăseam intensitatea debuturilor, l-am auzit vorbind cu o pasiune nedezminţită şi regizorul elisabethan care, dintotdeauna, mi s-a părut a fi, o descopeream cu bucurie, nici nu-şi stinsese apetiturile, nici nu-şi pierduse puterile. El nu se mai împlinea pe scenă, dar dispunea de toate potenţialităţile. Constatare neliniştitoare, dar, progresiv, am înţeles de ce dezamăgirea înfrângerii nu afecta întâlnirile noastre şi acele discuţii prelungite până în noapte târziu. Asemeni unui mare artist, Alexa poartă în continuare în sine aşteptarea de teatru şi reuşeşte să-i formuleze energic profilul. Şi astfel, el depăşeşte ceea ce pare a fi o neîmplinire scenica pentru a parveni, pe alt plan, a prezerva forţa vocaţiei sale. Vocaţie iniţial realizată, iar apoi doar proiectată! Un artist rănit, dar un artist fără regrete nici remuşcări, iată ce e Alexa. El a aliat drumul teatrului cu acela al vieţii, în moduri diferite, dar fără a abandona, nici trăda ceea ce revela în seara în care, uimit, descopeream Cartofi prăjiţi la toate.

Bogdan ULMU

 

O poetică trăită a teatrului

Alexa Visarion este un om de teatru complex: regizor de teatru şi film, scenarist, profesor, publicist, scenograf, iar preumblările sale în lumea artei româneşti – şi nu numai – depăşesc patru decenii. S-a născut la 11 sept 1947 („cînd se instaurase dictatura şi se legifera frica”), în Botoşani. Absolvent Magna cum laude al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” din Bucureşti, promoţia 1971, clasa prof. Radu Penciulescu. Doctor în Arte, cu Disertaţia Spectacolul ascuns – valenţe interpretative şi spectaculare ale teatrului shakespearian, apreciată cu distincţia Summa cum laude la Bucureşti, în ianuarie 2001. Profesor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, 2008 şi al Universităţii de Arte din Tîrgu-Mureş, în mai 2013. A urmat stagii de perfecţionare în Italia, Rusia, SUA, Franţa. A pus în scenă, în România, peste 100 de spectacole. A realizat numeroase montări radiofonice la Cluj şi Bucureşti, precum şi scenografia la cincisprezece dintre spectacolele montate. Printre ele: Steaua fără nume, Nocturnele lu’ Leonida, Noaptea bufonilor, Livada de vişini, Astă seară se joacă fără piesă, Pescăruşul, Nopţile regilor, Trei surori, D-ale carnavalului, Woyzeck, O noapte furtunoasă, Barbarii, Năpasta, Meşterul Manole, Unchiul Vanea (în ţară) şi Neînţelegerea, Dragoste şi îndrăgostiţi (după Shakespeare), Richard II, Woyzeck, D-ale carnavalului, Unchiul Vanea, Richard III, O noapte furtunoasă (în străinătate – Germania, Suedia, SUA, Islanda, Rusia). Ca regizor de film, a semnat peliculele Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct…şi de la capăt, Vinovatul, Luna Verde. De asemenea, a participat la Congresul Mondial al Directorilor Şcolilor de Teatru din Peru; a mai beneficiat de călătorii de documentare teatrală şi cinematografică la Londra şi New York; a ţinut un Curs Shakespeare la Malmö, Suedia; lucrează la Leiklistarsköli din Reykjavik, Islanda, ca profesor invitat; la solicitarea unor universităţi americane, i se acordă o nouă bursă Fulbright, în domeniul filmului. Bursa se extinde până în 1988. Prezintă în acest context, în California, New York şi Boston filmele de lung metraj Înainte de tăcere şi Înghiţitorul de săbii; face cercetare şi documentare în Rusia – la Moscova şi Leningrad – precum şi în Dallas sau Londra. Stagii de documentare şi studiu, workshop-uri, sesiuni ştiinţifice şi dezbateri artistice în SUA, Mexic, Anglia, Polonia, Germania, Israel, Italia, China, Rusia, Elveţia, Canada, Grecia, Islanda, Serbia, Danemarca, Portugalia, Spania, Brazilia, Ungaria, Bulgaria, Franţa, Peru şi… Muntele Athos. Preşedinte şi membru în numeroase jurii naţionale de teatru şi film. Activitatea sa a fost distinsă cu Premiul Academiei Române – Aristizza Romanescu, acordat pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică, Premiul UNITER de Regie pentru întreaga activitate, Premiul pentru cel mai bun spectacol şi pentru regia spectacolului Steaua fără nume după M. Sebastian, în cadrul Festivalului Naţional de Comedie, Premiul revistei Teatrul pentru cea mai bună regie, acordat spectacolului Trei surori de Cehov, Teatrul Naţional Timişoara, Premiul pentru cel mai bun spectacol – Woyzeck de G.Buchner, acordat de Asociaţia scriitorilor Cluj, Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol al anului (tot) Woyzeck, Premiul A.T.M. pentru exegeza scenică şi filmică a operei lui I.L.Caragiale, Premiul ACIN – Opera Prima, pentru regia filmului Înainte de tăcere, Premiul ATM pentru regia spectacolului Năpasta, Premiul „Opera prima” pentru spectacolul de debut Cartofi prăjiţi cu orice după A. Wesker ş.a. În fine, Preşedinţia României i-a acordat, în 2002, Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Spectacolele şi filmele sale au fost laureate la Moscova, Arezzo şi San Sebastian. A mai publicat zeci de studii, precum şi volumele Goana pe nisip, Spectacolul ascuns, De la Ziditorul la Zidirea, Cortina de Cuvinte.

Alexa Visarion mărturiseşte, într-una din cărţi, că prima şcoală de desluşire a teatrului a fost vizionarea spectacolelor populare capra, ursul şi Jienii: ”Eram puternic, vital, cu o energie nebună. Lipsa tatălui mă fortificase”. Energia a rămas şi azi, la fel de vizibilă… Dintre multele confesiuni, mai alegem una, definitorie pentru implicarea sa în realizarea spectacolului: „Nu pot să exist decît dacă ard pînă la capăt!”. Frumos spus! Şi nu mereu comod, pentru cei din jur. Dar artistul nu a fost niciodată preocupat de comoditate… Sau o altă mărturisire definitorie: „Singurul care mă poate distruge cu adevărat sunt eu însumi!”. Ca-n multe alte cazuri celebre, nu? Alexa Visarion scrie cu talent! Cu pasiune. Arde în scris, ca şi în sala de repetiţii. Ca puţini regizori şi actori. Şi e momentul, poate, să ne oprim, nu pentru prima oară, asupra scuzei unor actori şi regizori care cred că jocul pe scenă este străin teoretizărilor. Fals! Marii teoreticieni sunt, cum s-a dovedit, practicienii. De la Stanislavski, trecînd prin Michael Cehov, Artaud şi Brecht, ajungînd la Grotowski, Brook, Măniuţiu sau Cătălina Buzoianu, poeticile teatrale s-au născut din experienţa şi meditaţia celor ce au creat spectacole. Ca regizor, Alexa Visarion are obsesii notorii: Caragiale, Shakespeare şi Cehov. Prin clasa a opta a înscenat Conul Leonida (va relua piesa, după decenii, la teatrul radiofonic). Apoi, în facultate, s-a întîlnit cu Năpasta. Întîlnire importantă, căci va monta piesa de mai multe ori, ba chiar o va şi ecraniza. Va vizita întreaga Europă cu ea, aducînd teatrului şi filmului românesc binemeritate elogii. „Anca, Dragomir şi Ion erau în mine încă înainte să-l fi desluşit pe Caragiale. Năpasta e piesa simplităţii şi profunzimii tulburate de misteriosul ecou al tăcerii”. Iar în Noaptea furtunoasă propune un unghi nou de atac: o stare de somnambulism: „Piesa este oribila tragedie a mistificării. Adunate într-o cameră de mahala, invadată pentru totdeauna de noroiul ce se revarsă din maidanul lui Bursuc, aceste fiinţe se devorează într-o ciclică disperare inconştientă. Nu întîmplător, acţiunea se desfăşoară noaptea. O noapte ploioasă, de septembrie, cînd totul miroase a mucegai, a stătut, cînd umezeala a uniformizat culorile, cînd iritate de îndelungate ceasuri de aşteptare nătîngă, instinctele năvălesc devastator. O stare de semi-somnolenţă, de slăbiciune neputincioasă, metamorfozată în ferocitate, domină atmosfera acestei prelungite agonii, în care tragedia te face să rîzi, comedia – să plîngi” (Goana pe nisip, Editura Bybliotek, 2012, p.71). E o viziune originală, profundă, şi simpla descriere în cîteva rînduri a spectacolului, te face să-l vezi perfect, printre cuvinte şi detalii… cvasi/olfactive. Alt dramaturg pentru care are un feeling demonstrat în timp este Anton Pavlovici Cehov. „Am luat lecţii de scenaristică de la Caragiale şi Cehov”. Profitorie tutelă! Alexa Visarion a montat de mai multe ori Unchiul Vanea, Pescăruşul, Livada…, Trei surori, ba chiar şi prima variantă a piesei Unchiul Vanea, Duhul pădurii (text asupra căruia regizorii nu se opresc niciodată). A scris şi vorbit mult despre Anton Pavlovici. Şi-n cazul marelui dramaturg rus a găsit idei noi, proaspete, acroşante: „Toate sfîrşiturile cehoviene afectate de deznădejdea încrederii, dezleagă începutul comedie… FINALUL – start al destinului./…/Ameninţarea stă în fiinţe normale şi-n faptele zilnice. Se trag focuri de armă şi moartea nu vine. Sinuciderea stîrneşte hazul. Pleznesc nervii biciuiţi de clipele lucide ale constatării. Şi totuşi, zahărul îndulceşte gura pentru un nou pahar de ceai ” (op. cit, p. 77). După cum uşor se poate constata, un dar al regizorului este acela de-a contura un spectacol, în cîteva rînduri. Cuvintele au aici o încărcătură imagistică extraordinară! Au spaţialitate! „Eroii nu ştiu să trăiască. Şi undeva, în Africa, e o arşiţă cumplită. Toaca bate şi orele trec, toaca bate şi orele vin. Această lume-şi conturează, surprinzător de firesc, sfîrşitul”. Scrii cinci cuvinte şi faci cu ele un spectacol clar, concis, tulburător. Nu este la-ndemîna oricui (mi-amintesc de Aureliu Manea, care şi el reuşea să-ţi arate o montare, în trei rînduri!). Spre exemplu: paravanul; adus de autor pe scenă pentru ca „personajele să se vadă atît de singure. Ele-s importante în explorarea febrilă a imperiului singurătăţii”. La Yannis Kokkos, crede George Banu, obiectul scenografic dominant e uşa, copacul sau scara. La Alexa Visarion e vital paravanul. Şi, cum a arătat într-unul dintre primele spectacole Cehov, pietrişul care scîrţîia sub tălpile eroilor, continuat de zahărul care scîrţîia între dinţi, înaintea băutului ceaiului. Cu trei cuvinte – paravan, pietriş, ceai – descrii un spaţiu: spaţiul cehovian. Pe care, uneori, nu-l descoperi în zeci de cărţi şi sute de spectacole… În cazul lui Shakespeare, de tînăr căuta raportul subtil între cap şi coroană. „Richard II descoperă meditaţia în spaţiul de timp dinaintea sfîrşitului. El trăieşte prăbuşirea rostului şi îşi poate imagina lumea ca o închisoare, doar privind prin golul coroanei (plastică, emblematică imagine!- n.n.). Oare capul Regelui umplea acest gol – sau vidul simbolic al coroanei chema capul regal, spre supunere?” (op cit, pag 104). „Regii mor numai noaptea”- crede Alexa Visarion. Şi aici găsim puntea posibilă, surprinzătoare, între marele Will şi Conu Iancu: căci şi la Caragiale, noaptea-i personaj; catalizator; decor preferat… „Înaintea marilor bătălii, regele shakespearian, singur, mistuit de zădărnicia acţiunii şi condamnat la înţelegere, devine om”. Cam tîrziu, cum se ştie…

Dar nu doar despre piese şi autori, regizorul are viziuni revelatoare. Ca orice artist pasionat, condamnat să ardă pînă la capăt, gîndind, experimentînd, definind, schiţează o proprie poetică teatrală, în care conceptele sunt re-evaluate în termeni seducători. Vorbind, spre exemplu, despre spectacolul de absolvire, Cartofi prăjiţi cu orice, profesionistul face o interesantă mărturisire: „nu l-aş mai putea repeta acum – nu mai am inocenţa atît de necesară acestui text!” (de meditat: chiar îţi pierzi inocenţa, odată cu trecerea anilor? Sau: dispariţia ei este, întotdeauna, un obstacol?). O personală definiţie dă Alexa Visarion şi-n cazul regizorului: este egal cu valoarea interogaţiilor adresate prezentului. El trebuie să dinamizeze structura textului dramatic, sub raportul reflecţiei. Astfel, spectacolul devine eliberator de conştiinţă. Sau despre teatru: e vrajă. E tăcerea ascunsă în noi: „Teatrul e mai adevărat decît viaţa, viaţa e mai puternică decît teatrul – iată reciprocitatea creativă a acestei manifestări plenare umane”. Iar spectacolul pe care îl vedem ascunde un alt spectacol. Acest alt spectacol trebuie să ne intereseze! Din dicţionarul neoficial de termeni-cheie, existent în scrierile regizorului, am mai putea aminti aici şi acum actorul, cel ce creează din iluzii, adevăruri; din detalii-entităţi. Sau bătăliile teatrale stimulînd şi fiind binevenite, desăvîrşind evoluţia gustului şi perenitatea meditaţiei. /…/ Prea multe voci sterpe dau verdicte şi ierarhizează, acolo unde e doar locul gîndului, harului şi magiei”; şi multe, multe altele, căci prin ceea ce-a făcut pe scenă, pe platoul de filmare, la cursuri, ori la masa de lucru, Alexa Visarion s-a impus demult ca un artist implicat în efortul de cunoaştere şi primenire a teatrului şi filmului. Autodefinindu-se sincer, cu acea sinceritate pe care şi-o permit numai consacraţii, mărturiseşte: „Frica de ratare, singurătatea care m-a ales ca discipol pentru a mă iniţia, momentele de laşitate, senzualitatea dorinţelor, sfidarea tabu-urilor, aventura şi rezistenţa la aventură îmi definesc structura şi identitatea” (op. cit, pag.171). Mărturisire care nu miră, demnă de numele unui creator adevărat. Şi-n continuarea ei, pentru final, aş cita din portretul creionat de Cătălina Buzoianu: „Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată cîştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”. Alexa Visarion spunea că are dorinţa „de-a iscăli timpul”. Păi, a şi-nceput!…

Cristina MODREANU

 

Existenţa ca proiect artistic

 

Constaţi la un moment dat în viaţă că destinul ţi-a fost marcat de o serie de persoane şi/sau personalităţi a căror influenţă şi impact îţi devin clare cu întârziere, abia atunci când poţi privi lucrurile în perspectivă. Îmi face plăcere să pot spune acum că Alexa Visarion este, pentru mine, o astfel de persoană (şi personalitate) şi implicit să-i mulţumesc pentru asta. Întâlnindu-l la numai câteva luni după ce începusem să studiez jurnalismul şi, aproape concomitent, fusesem angajată în redacţia ziarului Azi, am primit de la el un sfat esenţial într-un moment crucial din viaţa mea: ca tânăr jurnalist cultural trebuie să cauţi cât mai devreme să te specializezi, să-ţi alegi acel domeniu care te interesează mai mult şi să afli totul despre el, urmărindu-l constant, cu consecvenţă. Acel domeniu a fost pentru mine teatrul, în care regizorul şi pedagogul Alexa Visarion, cunoscut şi ca regizor şi scenarist de film, era de multă vreme recunoscut şi apreciat.

Foarte activ în acel moment – e vorba despre mijlocul anilor ’90 -, Alexa Visarion tocmai iniţiase Teatrul Româno-American „Eugene O’Neill”, una dintre iniţiativele cele mai interesante care au animat viaţa culturală românească în perioada post-revoluţionară când, aşa cum am înţeles mai târziu, oamenii de teatru care se simţiseră până atunci prizonieri ai regimului comunist deprindeau din nou capacitatea de a visa. Îmi amintesc bine febrilitatea cu care Alexa Visarion vorbea despre acest proiect la care visase multă vreme şi intensitatea pe care o transmitea actorilor implicaţi în el. Din păcate, existenţa Teatrului Româno-American „Eugene O’Neill” a fost de scurtă durată, entuziasmul celor care îl creaseră fiind învins de rugina şi blocajele sistemului. Încercarea de a relua acest proiect în 2003, odată cu organizarea simpozionului „Eugene O’Neill – Autorul şi opera sa în contextul contemporan” a eşuat şi ea, după numai o stagiune, ca multe alte idei bune pierdute în dezordinea tranziţiei.

Din fericire, regizorul şi-a continuat activitatea pedagogică şi, ghidat mereu de o nelinişte interioară benefică, a contribuit la ieşirea în lume a multor generaţii de tineri regizori. Între timp alegerea mea pentru teatru fiind deja făcută, am avut şansa de a vedea, de-a lungul anilor, la Studioul Casandra şi în teatrele din toată ţara, rezultatul muncii sale pedagogice, prin prisma spectacolelor realizate de foştii săi studenţi. Am observat din afară cum impactul şi influenţa lui Alexa Visarion se exercitaseră într-un fel sau altul asupra fiecăruia dintre ei, fie că ei erau sau nu conştienţi de asta.

Ani buni mai târziu, ne-am reîntâlnit înaintea plecării mele la New York cu o bursă Fulbright, bursă pe care Alexa Visarion o obţinuse de două ori înainte de 1989 – iar sfatul lui a contat la fel de mult în acest nou moment crucial al existenţei mele. La propunerea lui, pe parcursul studiilor mele la New York University am avut o serie de întâlniri via Skype cu masteranzii şi doctoranzii Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, a cărui şcoală doctorală o conducea. Această primă experienţă de predare – inedită ca formă, dar nu mai puţin intensă – m-a determinat să iau pentru prima dată în considerare o carieră academică, pe care am şi început-o imediat după reîntoarcerea mea în România, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Universitatea Bucureşti, unde sunt astăzi lector universitar.

***

Alexa Visarion este şi un vizionar, specie care ne lipseşte în societatea românească: puţini ştiu că el a concurat cu câţiva ani în urmă pentru postul de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, cu un proiect pe care, după ce un alt candidat a obţinut postul, l-a publicat într-un volum conţinând şi alte scrieri. Reiese din acest proiect că regizorul Alexa Visarion avea o viziune validă despre ce înseamnă misiunea unui teatru naţional într-o lume globalizată – viziune care, din păcate, nu a ajuns să fie pusă în practică. Dezordinea tranziţiei şi confuzia de valori au învins din nou.

Şi totuşi, Alexa Visarion a găsit mereu – şi sunt sigură că va găsi în continuare – o cale de a naviga cu eleganţă peste valurile tulburi ale societăţii româneşti post-comuniste, ceea ce este în sine o realizare mai mare decât pare la prima vedere. Să-ţi trăieşti viaţa cu sens şi cu înţelepciune, cu generozitate faţă de ceilalţi, dăruind mai mult decât aştepţi să primeşti, este, la rigoare, un manifest implicit.

O asemenea viaţă e aproape o operă de artă.

 

  1. REFLEXE

 

 „Depăşind o epică cinematografică simplă, filmul lui Alexa Visarion (Înainte de tăcere, n.n.), straniu şi adevărat, certifică o concepţie artistică unitară. Incandescenta intensitate a stărilor personajelor cuprinde întreg ecranul, imprimând oamenilor, peisajului, decorului o tensiune specifică, aleasă, dorită, obţinută prin poziţia artistică ce determină universul filmului până la saturare. Prelungind în propria sa limbă elementul uneori naturalist şi alteori realist-expresionist al nuvelelor lui Caragiale, împrumutând această culoare literară din Năpasta, regizorul extinde aceste nuanţări stilistice literare în specificul artei cinematografice, găsindu-le un echivalent, o traducere contemporană tulburătoare – atât ca intensitate şi ritm, cât şi ca amploare şi complexitate de gândire…”

Liviu CIULEI

                                                 *

„Semnătura regizorală a lui Alexa Visarion certifică, la rândul ei, pe cont propriu, continuitatea unor preocupări în raport cu înscenarea aceleiaşi piese (Vinovatul, de Ion Băieşu, n.n.), la Arad, şi cu Procurorul la Tîrgu Mureş (montare într-adevăr ieşită din comun, prin pasiune intelectuală şi vigoare). Alexa Visarion e interesat nu de intrigă ori de personaje, ci de relaţia aparte pe care o generează vina – amestec de ură şi complicitate, de laşitate şi cruzime, de ipocrizie şi lipsă de scrupule; precum şi de puterea ei destructivă şi contagioasă. De aceea, în aceste spectacole, totul e redus la esenţă, vitalul, culoarea, amănuntul sunt eliminate, fiinţele se descărnează parcă, pentru a exista numai în virtutea indestructibilei lor legături”.

Ileana POPOVICI

                                                 *

„Alexa Visarion e un regizor grav, sobru, ferit de teatralism, de gestica obositoare şi vetustă, conflictul merge drept, vorba este spusă sec, sterilizată de orice efecte exterioare, cuvântul trebuie să spună, nu să sune frumos”.

 Ion BĂIEŞU

                                                 *

 „Alexa Visarion spunea că, în Năpasta, el vede o reîntoarcere la acea ananke a tragediei antice. Ideea că nedreptatea nu poate rămâne nepedepsită, că această pedeapsă poate fi o altă nedreptate, identică şi contrară. Această dialectică ananke lucrează încet şi dârz. Anca, personajul poveştii, lucrează aproape zece ani ca să facă, până la urmă, pe odiosul ei bărbat, Dragomir, să mărturisească, puţin câte puţin, că el îl omorâse pe Dumitru, primul soţ al Ancăi. În filmul Înainte de tăcere, Alexa Visarion ecranizase tot ce nu era caricatural în poveştile lui Caragiale, elemente insolite, fantastice, morbide, rocamboleşti. Dimpotrivă, în Năpasta, nimic morbid, nimic fantastic. Crima, răzbunarea, furia justiţiară, toate acestea sunt desigur tragice, dar nu senzaţionale sau perverse. Edgar Papu a putut cu dreptate scrie despre Năpasta că «alături de teatrul lui Tolstoi şi al lui Strindberg, această dramă a lui Caragiale se numără printre primele din ceea ce avea să fie creaţia scenică de avangardă. Fixarea intensă a demoniei interioare, subînţelesurile abisale din om se află cu anticipaţie în Năpasta. În tot cazul, pe la 1890, nici teatrul francez, cu toată noutatea lui Maeterlinck şi a lui Claudel, nici cel englez, cu toată vâlva lui Bernard Shaw, nu ajunseseră la acest stadiu»… Filmul lui Alexa Visarion subliniază aceste brutale şi neîntrerupte convulsiuni ale lui Dragomir, zgomotoase şi constant incoerente. Asta contrastează cu stilul celuilalt personaj, Anca. Ea nu se agită niciodată. Aşteaptă ani de-a rândul. Şi ţine, cu voce calmă, isonul frazelor explozive ale lui Dragomir. Contrastul între aceste două ritmuri este de două ori artistic, fiindcă e dubla oglindă a două suflete duşmane. Felul cum interpreta, Dorina Lazăr, face, prin glas, să sune această calmă tensiune este de o mare măiestrie. Vorbele ei curg încet înfrumuseţând trăsăturile feţei. Acest paroxism reţinut, această tensiune care are în spatele ei ani de egală încordare…

Autorul filmului, regizorul şi scenaristul Alexa Visarion, a înţeles tot atât de bine pe cel de al treilea personaj, pe Ion, nebunul fugit de la ocnă (interpret: Florin Zamfirescu). Acesta e tot atât de cinstit cu el însuşi ca şi ceilalţi doi. El îşi priveşte nebunia, ca pe un fapt, ştie din ce se compune această nebunie, şi vorbeşte de ea ca despre un obiect cu însuşiri inalterabile. A se întoarce la ocnă, asta el numeşte a «merge acasă». Injustiţia care i se face, torturile la care fusese supus, toate fac parte din nebunia lui, pe care o judecă obiectiv…”

  1. I. SUCHIANU

*

„Filmul Înghiţitorul de săbii e lucrat pe scene. Firul care se leagă nu este întotdeauna destul de tare, iar uneori pare subţiat de povara monologului suprapus tautologic. Nucleele dramatice, scenele sunt construite însă solid, rotund, într-un crescendo bine pornit, bine strunit, admirabil servit de o coloană muzicală (Mircea Florian) care ştie şi să tacă, dar şi să pune accente pe stupiditate, să izbucnească într-o comică şi voită dezordine exact când nu trebuie. Câteva dintre «scene» pot fi decupate ca schiţe cinematografice autarhice: dezvelirea monumentului, întâlnirea dintre cele două stele venite să moară fiecare în felul ei; instrucţia la câmp. Serbarea din garnizoană este, cred eu, o piesă de antologie.

În general, imaginea e construită ca o stare de spirit. Lumina este sculptată, «enigmatizată» de coviltirul căruţei, de pildă, care împarte volumul vizual în trei zone: 1. avânt-planul «ars»; 2. penumbra misterioasă de sub prelată; 3. strălucirea de după un dreptunghi tăiat în lung, ferm, subţire, ca să ne lase doar să bănuim ce se întâmplă undeva, departe, în forfota dorit nedesluşită, în agitaţia din jurul unor sărăcăcioase sicrie. Această plasare departe nu ascunde doar un mod de a adânci planul, ci intenţia de a crea distanţa faţă de un univers străin, alienant. Probabil de aceea mişcarea cea mai frecventă nu indică venirea (apropierea), ci plecarea (îndepărtarea). Pe câmpul mocirlit, soldaţii nu vin, ci se duc în pas alergător, comandaţi de un moş Teacă (un-doi! un-doi!). Cei doi maeştri nu vin din noapte, ci se duc în noapte, cântând fals o melodie învăţată undeva, tot dincolo de zare…”

Ecaterina OPROIU

*

„De pe cealaltă faţă a pământului din însoritul Cancun (Mexic) gratulez prestigioasa revistă Vatra din Tîrgu-Mureş, pentru strădania de a oferi o parte din biografia culturală a unuia din cei mai compleţi regizori ai timpului. Alexa Visarion nu poate fi comparat decât cu el însuşi. Face parte dintre cei puţini şi mari. Mare artist, mare regizor, mare profesor, mare prieten, mare om. Spre marea noastră ruşine astăzi asemenea oameni se trec repede la «demodaţi» fiindcă deranjează ignoranţă şi prostia. Mulţi au învăţat de la el un ţel nobil de viaţă: orice mare acţiune să o faci numai după puterea propriului tău talent. Alexa Visarion face parte dintre oamenii care fac posibilă fapta. Dintre aceia care călătoresc în întuneric şi se întorc cu lumina pentru semenii lor. Prin marile lui creaţii în teatru, film şi litere onorează cultura românească”.

Dorel VIŞAN

                                                             *

 

„În profesia noastră cred că o mare importanţă este să ai noroc! Poţi să ai calităţi cu carul, dacă nu ai norocul să întâlneşti «regizorul» şi «textul», nimeni nu va şti de tine. Şi pentru mulţi din generaţia noastră, întâlnirea cu Alexa Visarion a fost hotărâtoare. Când am văzut distribuţia de la Năpasta, în 1974, la avizierul actorilor din Giuleşti, mi-am spus: “a, un tânăr regizor care vrea să facă din piesa asta o comedie!”, pentru că până atunci fusesem catalogată drept actriţă de comedie. Şi iată că am început repetiţiile şi, pentru noi, cei de atunci – Corneliu Dumitraş, Florin Zamfirescu şi Dan Tufaru a început un nou capitol al teatrului, al vieţii. Lucrurile au căpătat o altă dimensiune, teatrul a părut dintr-odată altfel, ceea ce era în afara scenei, era în subsidiar. Era pentru noi toţi un dulce chin felul nou în care vedeam această – aş zice nu profesie, ci mai degrabă credinţă. Cred că am avut, noi cei care am lucrat cu Alexa în anii aceia, un mare noroc. Norocul de care pomeneam la început!”

Dorina LAZĂR

                                                             *

„Am făcut… «echipă», pentru prima oară, în spectacolul Echipa de zgomote de Fănuş Neagu, la Teatrul Odeon. A fost o experienţă pe cât de fabuloasă pe atât de… primejdioasă închipuită de noi. Şi asta nu de dragul de a desena în rime gândurile mele despre noi. Adică Visarion şi… noi, cei aleşi de el să dăm chip şi zbor viselor sale regizorale. Noi am trăit spaima unei mari bucurii scăldată în roua sticloasă a căutărilor în adâncul de primejdii mincinoase ale scenei. Cine îşi mai aminteşte de acea splendidă victorie a lui poate depune mărturie cu sufletul sprijinit de zborul înalt al aplauzelor de la sfârşitul spectacolului. Atunci şi acolo am pornit pe un drum care, ce e drept, nu ştiam dacă va mai continua şi dacă da… cum şi, mai ales, până unde. Şi iată că Întâmplarea, maştera-meşteră a devenirii noastre artistice, ne-a scos în cale fabuloasa tentaţie a Înghiţitorului de săbii. Ce va fi? Pândiţi-o în pagina şase a săptămânalelor de poimâine printre cuvintele încrucişate, într-o îmbârligare dungată, încă de ieri sau alaltăieri. Acolo şi poate nu numai acolo, s-ar putea să vi se arate, (uneori în straie vărgate) ziua de poimâine de după noaptea de astăzi spre mâine, promiţând, mincinos, răsăritul luminos, care ne-a mai orbit generos decenii (de luat şi nu de dat) cu orbitorul său timp luminat. Ducă-se, lăsaţi-le intrate în înapoia lor, în izvorul zemos de viaţă, de destine ancorate de-o anemică aţă. Viitorul? Spuneţi-i cum vreţi voi, tot din crestătura mă-sii! (Iertare!) a izvorât. Dar… sunt şi eu Român! Si eu ştiu care mi-e obârşia! Aşa că… Dumnezeu să ne ajute la nepoţi şi la nepoate… Cât mai mulţi şi la mai multe! Toate! Pauză! E drept, s-au repauzat o bună bucată de vreme.

Dar, vorba bătrânilor mei, fie Pauza cât de mare, cât de lungă, cât o fi ea, viaţa, să te ţină aţa, să te ţină tare până la ultima chemare. Să nu fie obligaţi nepoţii să răspundă… zile. Iubirile cu norocul. Ajută-ne Doamne să ni se-mplinească sorocul. De ziua aia ne desparte o toamnă şi-o jumătate de iarnă. Filmul se va numi (asta ştiu eu astăzi) Ana. Am putut din nou să fim faţă în faţa. Erau doar câteva lentile între noi. Cel mai greu a fost să sar peste sutele şi sutele de nopţi şi nopţi. Dar ce mai contează! Avem împreună (cu alţi mult mai celebri colegi), avem parte de secunda aia grea de imensitatea de dor şi speranţă anticipând rostirea vorbelor sfinte motor şi… acţiune! sfinţenia asta este viaţa! Dând viaţă personajului meu am dat viaţă de o clipă vieţii mele. Viaţa mea, fără îndeletnicirea mea mă numeşte, după cum merit… nimenea! Cine sunt – şi cât voi mai fi — Viaţa mea se va numi, cu numele ultimului film al lui Alexa Visarion… Ana.

P.S. Şi totuşi! Cred că opera cea mai minunată a lui Visarion sunt ce doi băieţi ai lui pe care i-a adus pe lume minunata lui soţie. Unul dintre ei îmi este foarte apropiat, fiind minunatul regizor de teatru Felix Alexa. Felix mi-a oferit prilejul unor importante biruinţe actoriceşti. Urări de sănătate, noroc şi însemnate izbânzi în tot ce pun la cale aceşti români minunaţi!

Mircea ALBULESCU

                                                             *

„Cred că am fost un actor norocos. Mulţumesc cerului că am avut noroc mare, să încep primele ore în viitoarea mea meserie cu profesori de teatru pe care i-am iubit şi îi mai iubesc încă: Leopoldina Bălănuţa şi Alexa Visarion. Atunci când a fost întrebat care e cea mai frumoasă amintire din copilărie, Dostoievski a răspuns «cea mai bună educaţie». Alexa Visarion, profesorul meu, m-a învăţat să fac din arta teatrală o ştiinţă, aşa ca matematica. «Potriviţi gestul cu vorba, cuvântul după gest şi nu întreceţi măsura lucrurilor fireşti, pentru că tot ce depăşeşte măsură se abate de la scopul teatrului. Hamlet – sfaturi pentru actori.»

Englezii îi numesc pe regizori – director – adică cel care dă direcţia, direcţia unui rol, a unui personaj al unui spectacol, iar Alexa Visarion a ştiut, din plin, să dea cea mai bună direcţie personajelor şi spectacolelor făcute de el. Alexa Visarion face din teatru o ştiinţă. Personajul teatral la el trebuie neapărat să fie individualitate aparte, complexă, care se descoperă încet, pas cu pas, o fiinţă născută dintr-o mulţime de calităţi şi cantităţi măsurate matematic, alcătuite muzical, armonios ca într-o crimă perfectă, fără pată şi fără urmă de autor. Aici e aici! Aici e nebunia! Aici e artă! Şi Alexa Visarion are această nebunie. La el personajul se naşte atunci spectaculos, înainte nu există Nimic. Personajul se naşte atunci fără ca el să aibă nici cea mai vagă idee de cum va arăta, de cum va vorbi sau va acţiona… De fapt, toate acestea le lasă în voia personajului. Spectacolul lui, O noapte furtunoasă, montat în 1979 la Odeon, era o capodoperă care i-ar fi plăcut, sunt sigur, şi lui Caragiale. Era o revoluţie… Nu cred că ar fi existat un Spiridon mai îndrăzneţ ca cel din spectacol. Bijuterie, unicat. Este un formidabil regizor pasionat în totalitate de adevăr. Îl caută cu patimă, cu dăruire absolută, necondiţionat. Este măcinat de aflarea lui, obsedat de nevoia imperioasă, vitală, de a-l face să iasă la lumină, de a-l descoperi, de a-l dezvălui plenar… Refuză categoric să navigheze pe lângă ţărm. Preferă depărtările, necunoscutul, aventura… Aşa era în primele mele zile de şcoală şi tot aşa era şi acum, acum când am filmat Ana, un scenariu ţinut în sufletul lui de peste trei decenii. Un om de teatru. Un mare om de teatru. Un artist desăvârşit. De unde ştiu?… Pentru că Alexa Visarion are teatrul în sânge. Îl iubeşte la nebunie şi, evident, îl cunoaşte atât de bine. Desigur i-a fost făcut şi lui cunoscut, la rândul său, de marii noştri profesori şi regizori Penciulescu, Pintilie, Ciulei. Nu-i poţi separa… nu-i poţi imagina decât împreună… Mulţumesc domnule Profesor pentru direcţia pe care mi-aţi arătat-o. Mulţi spun că e foarte bună. Toată dragostea mea!

  Răzvan VASILESCU

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]