„trebuie să fie o construcţie ca din fire de paianjen, aşa de fină încât să fie dusă de valuri, aşa de rezistentă încât să nu fie spulberată de vânturi” (F. Nietzsche)

Ştefan Manasia a ajuns la volumul cu numărul cinci. Oricât s-ar spune că da, există similarităţi între ele, că da, le vedem ca printr-un desiş un luminiş, oricât s-ar spune, cu fiecare volum poetul Ştefan Manasia părăseşte adăposturi după adăposturi, schimbă şindrila, taie lemnul, îl face oţel, apoi topeşte totul neobosit până e sticlă, clară, netedă, diafană – şi-apoi tot ce-i posibil să o spargă. Ce-i remarcabil, aşadar (şi deloc puţin lucru) în cazul lui Manasia este capacitatea acestuia de a aduce cu fiecare volum o nouă formulă poetică. E o calitate pe care foarte puţini autori o posedă şi care e încă şi mai rară printre poeţi. Dincolo de preluarea şi transpunerea, de la un volum la altul, a unor motive şi obsesii, asemeni marilor prozatori moderni, cum ar fi Broch sau Grass, care reuşesc să aducă cu fiecare scriere o nouă tehnică prozaic-stilistică, şi Manasia dă dovadă de mobilitate, de o anume capacitate de prelucrare a propriilor instrumente poetico-lingvistice.

Dacă e ceva ce am putea spune că uneşte cele cinci volume ale poetului, atunci acel ceva e constanta violenţă cu care acesta încearcă să spargă carcasa relaţiilor de orice tip, violenţa cu care încearcă (într-o continuă stare de deznădejde şi fascinaţie) să ia parte la farmecul plimbărilor lungi şi obositoare ale lucrurilor mici.

Oameni mici vorbind de lucruri mari, vitalitatea corpului adolescentin în imponderabilă lividitate, inocenţă şi deziluzie, magnetism şi miraj, toate privite cu invidia celui descurajat de capacitatea lucrurilor de a se dilata, hipnotic. Toate acestea străbat insistent şi irump în cadrul volumului Cerul senin.

Şi e vorba de mai mult decât de a fixa şi reţine o tematică diversă în cadrul poemelor. Teama că miracolul va fi ratat (Miracolul) şi constatarea că fiecare obiect ascunde greutatea miracolului, care-i supravieţuieşte (Casa cu lumini automate.), hăţişul memoriei care garantează nu posibilitatea de a evada, ci posibilitatea de a construi imagini liniştitoare peste imagini uzurpatoare (SO/NN/ET), ignoranţa şi crima (NEPAL (29 Aprilie 2015), Paint it Black sau Lithium (dansul şarpelui)p. 69, Sîntem generaţia extincţiei) ca parte a unui scenariu apocaliptic de la care judecătorul absentează şi în care credinţa e nonsens. Acestora li se opun scenele lipsite de orice coordonate doctrinare, politico-sociale ori religioase cărora li se substituie cea mai simplă înţelegere a instinctelor (Februarie, Fetiţa lui Darth Vater, mai ales 7 sau Ars Amandi). Altfel spus, tematicile par deseori frânte, transportate, simple indicatoare. Ele construiesc un frumos sistem comparativ şi antitetic.

Aş vrea totuşi să discut două poeme, pentru simpla lor stranietate în construcţia volumului: Biographia literaria şi Taurul mecanic.

Biographia Literaria – de ce un poem staniu? Aş fi putut jura că nu-i bine deloc ca poeţii să fie fericiţi. Dar, într-un volum stabil, care îşi dovedeşte potenţa, un poem căruia i-ai fi reproşat că nu-i poem, contaminat fiind de structura generală a cărţii (chiar a volumelor, dacă e să vedem demersul de la dezgust la fascinaţie), primeşte credit. „Banalitatea” afirmaţiei devine o regulă. Şi trebuie multă siguranţă (am arătat deja cum e garantată) ca un astfel de „ne-poem” (chiar „anti-poem”) să fie arătat/prezentat ca „poem”. Genul acesta de „poem” pune şi mai mult în valoare şirul poemelor anterioare, aşa cum şirul poemelor anterioare împrumută caracter poetic acestuia. Aici împrumutul e „secretul”. Doar în contextul acesta poate fi vorba de un „anti-poem” (prin aparenta lipsă totală a metaforei). Şi ce-i o biografie literară decât o „banalitate” devenită metaforă?

Taurul mecanic – un poem şi mai straniu. Singura problemă a poemului e că poate sta de unul singur şi o face. Desigur, el poate trimite la poeme cum sunt Cum ascundem nefericirea sau About a girl, opunând inhibiţiei o temerară propunere, însă aici se poate pune problema construcţiei volumului.

Cerul senin pare să adune la un loc cel puţin trei posibile volume, dacă nu tipare ale lor. Repetiţia poemului Fort Mănăshtur, 26 noiembrie 2013, respectiv Fort Mănăshtur, 26 noiembrie 2015 poate fi luată drept o măsură inteligentă. De la bun început şi reversibil, volumul e pus în mişcare păstrându-şi acelaşi crez: intri, ieşi, da’ nu mai pleci!(2077, Istorii). Cu toate acestea o uşoară senzaţie de dezechilibru se menţine. Comunicând subteran stilistic, tematic şi aluziv, poemele lui Ştefan Manasia, rămân cu toate acestea aparţinătoare unor grupaje şi sunt în aşa fel distribuite că eşti constrâns: fie să dai atenţie poemelor în parte, fie eşti cumva dus de val în aval, fie te uiţi surprins la cuprins. Cea din urmă constrângere trezeşte cele mai multe nedumeriri. Dar asta nu e ceva dezagreabil. În nici un caz acest fapt nu face lectura volumului mai puţin surprinzătoare. Ceea ce e cu adevărat surprinzător (şi admirabil): ţesătura poveştilor este de o fragilitate şi sensibilitate aproape distructivă şi aici rezidă şi potenţa lor.

Să nu ne lăsăm păcăliţi, Cerul senin nu e simplu compendium al unor povestioare casnice, părinteşti sau ale unui bătrânel obosit frecventând cluburi şi deplângându-şi senectutea, nici vreo carte didacticistă. De la primul până la ultimul poem, cartea e străbătută de un sentiment de nelinişte (aparenta pace sau, cum e spus, „să fie asta doar premoniţia?”): acolo unde iluzia şi deziluzia se împletesc, unde lucrurile mici câştigă magnitudine, unde un detaliu stă pentru o paradigmă (a se vedea reacţia în faţa morţii albinei, Fetiţa lui Darth Vater, 7); unde vitalitatea e mutilată; unde poveştile sunt înghiţite de mormane de gunoi şi de parcuri roase de rugină; unde peste geam se aşează „broboane”, unde veselia e nepăsare. Cu fiecare poem grandomania lucrurilor mici, obositoarea lor inventariere, aruncarea unei plase fine peste atrocitatea unei lumi în decompunere şi (mai ales)  supliciul de a purta mai departe o poveste a lucrurilor şi a momi un sens care nu se lasă niciodată pe deplin descris dar care poartă înscrise cutume, îşi găsesc posibilitatea într-o sintaxă poetică simplificată  (mai mult ca în oricare dintre volume). De la aproape insesizabilele pete de culoare, la micile detalii acvatice, până la soliditatea friabilă a oricărei construcţii (de la adăpostul solid la duna de nisip).

Ştefan Manasia proiectează un film aruncând un cearceaf  umed peste ecran. Imaginile se dilată, devin neclare, sunt deformate, primesc o a doua natură, mai fragilă, dar la fel de reală –  Cerul senin.

[Vatra, nr. 3-4/2016]