Liviu ANTONESEI
Din „Povești filosofice cretane din A. D. 2015”
Insula mea
M-a primit ca o iubită nărăvașă, cu soarele-n flăcări
ieșind de sub norii plumburii, împinși
de vîntul dimineții dinspre vîrfurile munților
înspre marea în trufașa ei răscoală –
valuri înspumate izbind ca un bici stîncile multicolore…
Începe lungul drum al îmblînzirii scorpiei –
și la capătul său, altă plecare, altă despărțire.
Violentă, cumplită, dar poate mai calmă.
E un mare noroc să nu călătorești neînsoțit!
E o ca o pavăză de azbest, ca o armură invizibilă.
Ridicați matrozi mîndrele noastre flamuri!
Un poet liber
Un poet liber pe insula lui liberă,
cu flamura alb-albastră fluturînd
precum în cer, așa și pre pămînt,
pe tricoul lui ce va pătrunde dincolo de piele,
dincolo de lumea aceasta dantelărită
în piatră de apa nebună de la începuturi –
dincolo de toate lumile posibile.
Un poet liber nu e întrutotul liber
cîtă vreme e dependent de atenție,
fie și numai de atenția ei!
Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului
mai gureșe decît vrăbiile locului.
Scena balconului. O fabulă
Din pragul dimineții, poate de dinaintea trezirii,
scena obsesivă, scena obsedantă a balconului –
dar nu cea cunoscută de toți!
Una proapătă, de ieri, din amurgul de foc –
fulgerătoare și plină de sens ca un act de donație
către celălalt sine. Mereu și mereu, celălalt
este un efect al sinelui nostru. Sau este și asta!
De undeva din memorie, un cimitir de la Nord
și parfumul unei magnolii uriașe, dar de aici,
de undeva din stînga – sau dreapta? – hotelului.
Memoria e uneori generoasă, reunește ceea ce e
departe în spațiu și timp, imagini, extaze,
în minunatul sentiment al abandonului.
Și soarele a urcat la trei sulițe pe cer!
Klaus Elsberg
Zburător fără voie cale de nouă etaje,
o pată enormă de sînge pe asfalt.
Așa cum mai tîrziu, roșcovanul Rolf,
de bună voie și nesilit de nimeni
a plecat în eterna sa logodnă…
Zi după zi, Cercul Poeților Dispăruți
sporește. Ca și cel al călăilor –
cu voie sau fără voie, de o cruzime
nemăsurată sau blînzi ca niște căprioare
văzute cîndva la intrarea în podișul de aici…
De ce acum, de ce aici, pe aceste calme
și aspre tărîmuri, acest gînd? Cînd soarele
nici măcar nu se arată. E o dimineață
născîndă, o zi în auroră, poate e vremea
propice unui asemenea gînd…
Și mai departe, gîndul că poezia nu arde,
nu e combustibilă și cel simetric, al
călătoriei călăilor spre desăvîrșita uitare
Dinspre munți, despre sărata mare,
se anunță un nou răsărit.
Autism…
O stare de absență, de distanțare,
aici pe insula mea pentru stările bune –
un fel de autism în granița normalului –
obiecte de care mă lovesc fără voie,
închis ca într-o carapace. Comunic
doar prin priviri leneșe și gesturi ușoare,
ca și cum cuvintele ar presupune
un efort peste puterile mele…
Și totul din jur ajunge la mine
ca printr-un perete gros de sticlă,
o sticlă limpede și moale
care estompează sunetele lumii.
Și ea, care este aici și care nu este.
Din cercul percepțiilor diminuate,
O văd ca și cum ar fi la mii de ani
lumină depărtare. Și asta provoacă
un nod dureros în fundul gurii,
o sufocare catifelată…
Am fost o dată…
Am fost o dată ca niciodată un băiat
în pantaloni albaștri de doc și o cămașă albă,
de parcă grec m-aș fi trezit de la bun început –
dar mai singur ca astăzi și perfect izolat
nu cred să fi fost nici atunci, nici altădată.
Dacă las la o parte insula mea zdrențuită,
Înfiptă ca un topor în carnea acestei mări primitoare…
O lungă plimbare de seară, de noapte
pe bulevardul central, cu întoarcerea
pe aglomerata faleză – sute, mii de ființe
în taverne și pe terase flecărind
în toate limbile pămîntului, explodînd
la marcarea unui gol pe ecranele uriașe.
Lumini prea puternice, stroboscoape,
ecrane mișcînd colorate și de undeva
foșnetul estompat al mării dintîi…
Apoi, într-un colț ascuns al portului,
cu sticla de vin roșu și aspru alături,
cu țigara lipită etanș de buze…
Însoțit, dar atît de perfect singur.
De ieri, de două zile, de acum patru mii de ani,
Dintotdeauna.
Exilul și insula
De după coamele munților aspri,
se ridică altă dimineață purpurie,
forfota își exhibă primele semne –
mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,
alungînd umbrele grele ale somnului.
Azi, e ziua comemorării – mîine
o pasăre de metal ne va duce în Nord,
departe de casă. Va începe
lungul exil al fiecărui an…
Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui
prin mințile noastre, prin trupuri.
Detest plecările, despărțirile,
detest plecarea de aici, de pe insulă.
Va fi o zi lungă și plină, să ne bîntuie
memoria cale de un an nesfîrșit.
Detest cu putere exilul!
24 august – 7 septembrie 2015, Hersonissos, Heraklion, Sissi
***
Mariana CODRUȚ
în rest, totul e bine
câteodată, scot mâna pe fereastră
ca de sub iarbă,
semne să fac spre trenul
în chiote trecând călare pe orizont.
la răstimpuri, cuvinte simple
mi se desprind din gât
şi doar plasa lor roşie,
placenta asta maternă
mă apără de cădere…
în rest, totul e bine – chiar dacă,
strângându-mi tâmplele-n palme,
simt sângele rostogolind în viteză
prin puzderia drumurilor de sub piele
un cap cu doi ochi plini de dispreţ.
arc voltaic
ştiu bine: în România
mersul contra curentului
şi însingurarea voită sunt
doi poli ai morţii sociale.
printre ei ţâşneşte însă
libertatea mea –
scânteietor arc voltaic.
cum curge ploaia
ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.
cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină: jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate de aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile nobile puse pe beţe.
juni români,
care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii lor le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,
ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor.
libertatea noastră aurie
libertatea noastră postrevoluţionară e aurie. şi duhneşte ca lada cu mălai uitată-n pod în care şobolanca fată mulţi pui. libertatea noastră aurie ne iubeşte mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice şi ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiţi.
***
Monica ROHAN
Călătorind
În cașeta de melasă
tău adânc ochiu-și desface
se deschide, adumbrită
pleoapa lumilor, vorace,
să ne-nghită.
Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund
și respir vocalele laolaltă cu ploaia
din raiul duminicii
merg mai adânc peste șinele încinse
de dogoarea
tălpilor mele
carne vie răzuită în colții
cuvintelor călătoare
În căsuța de melasă gara mică își smulge inima
și șuieră de dor
și scrijelește dulci cântări
peste pereții umbrei, tremurători
Tu nu lua seama la bocetul inimii sale
sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,
taie precis o copcă rotundă
în gheața sângerândă
forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.
Real
Am privit, prin golul cuvintelor,
orbitele desfundate ale orașului meu subteran
unde forfotesc larvele, bulbii zambilelor bleumarin,
crinii și pietrișul Timișului
Prin lanul de sârmă ghimpată
am zburat, cu sufletul visător subțiat
Fâșii din realitatea poeziilor mele
fumegă
agățate de vânt –
Prin sârma ghimpată a memoriei
trece dimineața cu picioare de rouă
până la genunchi verde
și aproape imponderabilă
în transparența cuvintelor luminoase
topite în dreptul adevărului cu sâmburi de foc
Trandafirul din creștet se rotește azvârlind
mii și mii de petale
miliarde de lacrimi luminiscente
pe câmpul netulburat al vederii dintâi
Și din nou am privit, cu luare-aminte,
lumea „reală” surpată în golul dintre cuvinte.
Ademeniri
Ca un scai negru zgârie încheieturile mele
și se agață de tivul fiecărei zile
cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige
așa se arată omniprezenta
în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții
ea se tânguie dulceag și grețos
dulce îngrețoșat este bocetul ei
care unge obloanele și odăile se deschid
înaintea nopții eterne
așa se arată Moartea, numele ei nu mă
cutremură, nici odihnește
globul păpădiei cât botoșeii pisoiului
peste pământul reavăn
și peste pielea albastră a cerului
îmi este la fel de aproape
lovește egal, în aceeași inimă
umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,
afluentul de mătase al fluviului înghețat…
Armură
În pielea ta m-am învelit,
armură din pielea ta mi-am croit,
adăpostitu-m-am în tine, moarte,
de nu mă mai recunoști
dar să știi: nu mi-e bine
oboseala mea surpă înlăuntrul sticlos
oboseala sapă galerii prin ruine
mă trezesc, iar și iar,
într-un tunel nesfârșit de oglinzi
unde nu-i chip de ieșire-n afară
neostenito, oare nu ațipești vreodată
măcar cât să-mi pot lepăda haina ta?
ZIC / ZAC
Zic că zac
drept zic
zac în odaia
cu priveliști
zilele nopțile
toate-s la fel
plantele susură
cresc susurând
zilnic și noptic retez
șușotelile verzi
seva lor luminoasă
se-ncheagă la loc
Drept zac
prin tălpi urcă spre creștet
frunzișul din care
cântătoarele zburătoare-or zbura
în desmărginită priveliște
Zic din nou:
zac în spirala unei cochilii
unde clipocind marea
lovește ușor din palmele-i răcoroase
tic tac… zig zag…
ceasul cosmic regenerează
zic zac… tic tac…
Arca
Într-o liniște mare începuse lentoarea
fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe
se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți
apele cerului scăldau duminici tihnite
asemeni zeppelinelor
împăcate plutind
printre norișori muzicali,
plauri înfloriți,
nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.
Sosise ziua aceea fără nume
ca o fereastră goală în calendar
și ne-am adunat toți cei rămași
în dreptul ferestrei
și ne-am aruncat sufletele prin rana ei
uimindu-ne de atâta blândețe
și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.
Într-o pace fără de margini
începuse dimineața
soarele nou era ochiul ei răcoros
revărsat peste slava cetății…
Înnămoliri
Iată-i! Stăruitori, genunchii însângerați ai binelui
ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului
dospind parfumul primilor zori.
Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie
mușcând smoc de aer crud.
Acum iarba mucegăiește și stă în calea
convoaielor de vorbe scrâșnite,
verdele fraged cândva
se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.
Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind
viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan
atârnat la gâtul adolescenților visători.
Discursul curge gros și neșovăielnic
sporind albia de smoală
unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde
pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.
(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)
Genunchii arși ai binelui
stăruie vrednici
în lumina de-odinioară.
Rugăciune imperativă (Să nu…!)
Să nu-mi piară auzul întâi
prin stufărișul unde pândește țiuind
respirația cu bronhii labirintice,
aspiratoare de var
în metropola crinilor.
Deschid sertarele și se revarsă muzici
precum aș atinge nervii unui pian
cu terminațiile în fibra sensibilă
din țeasta universului.
Să nu-mi rănească văzul auzului
de atâta arsură
să nu întunece închipuirea lucidă
în care dansul sunetului pur
zămislește fără-de-moartea…
***
Igor URSENCO
„poɘtic incorəct”
(ciclu de poeme)
Poem scris după Auschwitz1
Doar rubricile de cancan scrise direct
în esperanto vor îndrăzni să relateze
în acea vreme cum Brigitte Bardot a ajuns
să adopte finalmente
un animăluț sintetic Nauga2. Fața sa
elastică și necoșuroasă precum petele
enigmatice de pe lună, în caz
de nefericire3 îți va spune
o poveste de dragoste
neîmpărtășită sau va ascunde o crimă
ratată: un crîmpei plauzibil
dintr-o viitoare Istorie
a Extratereștrilor. La moartea
mea un Monstru Sacru
Nauga Uriaș va fi găsit înghețat bocnă
cu globul pămîntesc nedigerat
în stomacul său insațiabil
din policlorură de vinil
E.ON Gaz4 vs Akademia lui Platon5
aștept
de multă vreme ca producătorii de materiale
de construcție să facă un clip
de publicitate cu singura replică posibil
imaginabilă: „Pentru o Soartă
cu final fericit, lui Icar și Dedalus le-a lipsit
exact adezivul nostru
marca X”! Ba chiar „Comunică
sau mori” nu e deloc o exagerare
de piar modernă. Cine să-i mai explice cititorului
din antichitate și consumatorului
de artă nesatisfăcut de azi
cruzimea
neîntemeiată față de site-urile
culturale lăsate în paragină și conturile
de autor în viață
abandonate pe rețelele de socializare
publică. Mi-e frică
de instalația artistică unde vizitatorii sunt
șpreiați gratis cu gazele rămase nefolosite
la Auschwitz, așa cum știe cel mai bine
să se răzbune
un Fan Club profesionist
pe Eroul său idolatrizat înainte de vreme
Poșta Română
Nu poți lăsa toate cele
cinci „Scrisori” ale poetului
Eminescu pe mîna curierilor
privați zonali. Văzîndu-i înarmați
pînă în dinți cu pachete ambalate suspect
de grijuliu și dubițe
performante cît să poată declanșa războaie
regionale fulger, sunt sigur
că nici măcar pictorul Victor Brauner6 nu le-ar fi
încredințat transportarea ochiului
personal pierdut definitiv într-o încăierare
suprarealistă. De lingurița
de argint primită de la prietenul
său de cataramă Samuel
Beckett nu mai zic. La acest gen
de transport nu au trecere nici măcar
telegramele scurte în așteptarea
lui Godot. Cultura personală se decantează
mai dureros decît un ciclu
gonadic cu voie de la Primărie. E mult
mai înțelept să te încrezi agentului
coloanei a cincea7 ca unui sol
psihopomp8 ideal. Recunosc în bătrînul
factor poștal pe inginerul sufletelor
moarte pe care tot nu reușea
să le găsească detectivul Gogol, pămîntean
autodidact și el
United Collors Of Benettton
Doar cerneala neagră îmbibată pînă la sînge
pe amprente e singura mărturie incriminatorie
a legăturilor dintre poeți și condamnații
de drept comun. Ea leagă cu un fir
de catgut transparent părțile rușinoase
ale naturii necucerite decît prin forța
minții. Poetul, chiar și în postmodernitate, se
clasicizează imediat ce e declarat mort
de-a binelea: avuția sa e dată
de suflet celor săraci
cu duhul. Interlopului nu îi rămîne
decît să fie vizionarul care prevăzător ia cu sine
în sicriul de aur dotat cu aer
condiționat neapărat un celular touchscreen
cu sim triplu și conexiune
omniwireless. Speranța tehnologiilor de ultimă oră
se menține constant în marja intangibilă
a Trinității. Toți poeții
basarabeni9 care au refuzat să iasă
din „Mantaua” lui Nicolai Gogol10 și
din „Cămășile” lui Grigore Vieru11,
au trebuit să își plătească propria
cezariană în avans, folosind
spațiul și timpul rămas
exact cît le-ar fi luat robilor eleni să curețe
unica pelerină a lui Epaminondas12
_________________
1 „Se mai poate scrie poezie după Auschwitz”? Întrebare retorică avansată în contextul holocaustului european de către flozoful culturii Theodor Adorno, care lansează critici dure în adresa idealismului hegelian și a existențialismului francez, considerate a fi matrici ale „culturii industriale” alienatoare
2 Brand de piele artificială în industria americană a capitonării (compozit din stofă de tricot acoperit cu clorură de polivinil, PVC). Campania de marketing din anii 1960 a transformat păpușile Nauga™ într-un fetiș al mitologiei urbane
3 Numele omonim al filmului „En cas de malheur”, avînd-o ca protagonistă pe Brigitte Bardot, fostă actriță, cîntăreață și model playboy, actualmente unul dintre activiștii cei mai vocali pentru protecția animalelor, intervenind inclusiv financiar în disputa națională privind soarta cîinilor vagabonzi din București (2013)
4 Companie monopolistă de distribuție a gazului pe teritoriul României
5 Școală filozofică înființată de idealistul Platon; ◊ (slang interlop) cazier de recidivist
6 Legenda spune că, imediat după faimoasa serie picturală pe tema mutilărilor oculare, acesta și-ar fi pierdut propriul ochi într-o cafenea pariziană
7Titulatura agenturii (în perioada războiului civil spaniol, preluată alternativ de toate regimurile politice) pentru a califica spionii, teroriștii, diversioniștii, sabotorii, provocatorii și agenții de influență
8Creatură (ființă, spirit ori animal) care ghidează în condiții de siguranță sufletele morților sau ale nou-născuților; ◊ (în psihologia jungiană) intermediari între conștient și inconștient
9Basarabia e, simultan, spațiu cultural bilingval (româno-rus), heterotopie fanariotă, insulă a latinității în spațiul slav, cap de pod ideologic între Vest și Est și, nu în ultimul rînd, avanpost geostrategic pentru vectorul transatlantic
10 Scriitorul Fiodor Dostoievski despre „anxietatea influenței” (Harold Bloom) exercitată de înaintașul său literar asupra generațiilor tinere rusofone
11 Referindu-se la textul omonim reprezentativ al poetului șaicezist, criticul Eugen Lungu strămută metafora dostoievskiană pe tărîm cultural basarabean
12 Spartanul Epaminondas (circa 418-362 a. Chr.) a rămas în memoria comunității tebane ca filosof ce a propovăduit ascetismul colectiv; ◊ Prototip al frățiilor informale moderne (inclusiv animatori sociali, cluburi de weekend, cenacluri poetice, grupări interlope etc.)
***
Teo CABEL
Dialog despre ea
Printre umbre fără aripi, aprinse din cer,
Dincolo de fereastra deschisă,
Caută cu privirea
În frunzele dimineții.
Zidul zilei se ridica peste noapte.
Un vârf de suliță, rupt din alte vremuri,
Rătăcit în pașii timpului,
Îl împunge în tâmplă, în respirație, în ochi
Flămând de scara lui Iacov.
În zidul zilei apar primele ferestre, ochii ei.
Prin ferestre, marea, ea.
Țărmul mării tot ea.
La masa rotundă, față în față,
El și cuvintele.
Insomnie
Eu Adam, tu Evă
Fără niciun șarpe?
Soare într-o rână, cu picioarele în copaci,
Noapte, cu luni bete de mirosul teilor,
Negăsindu-și locul pe orbită.
Culoare lungi fără culoare,
Torent zgomotos,
Scările se derulează ca un mosor
Nu se-nfundă în nicio ușă
În niciun hău.
Filmul se rupe: am adormit!
Am adormit? Deci nu dorm
Atunci se deschide gura monstrului
Pe una din măsele, resturi de univers.
Deschid un ochi
Să mă agăț de malul prezentului.
Mișc un deget de la picior
Aha, zic.
Închid ochiul, un punct
Se rostogolește pe scări interminabile
Devine ochi.
NU!
Nu sună ceasul!
Mă dau jos și îl opresc,
Să doarmă liniștit în tic-tac-ul său.
O rază lovește ochiul ca o daltă
Tablouri căzute, secundele, pe scări,
Nu se suprapun peste niciun petec de prezent.
În prezentul acesta nu sunt Adam, nu ești Eva
Cădem mereu din rostogolirea nopților
În cascada zorilor.
La gura sobei
Poeziile iernii
Viscol topit
În flacăra sobei,
Mângâieri suspinate
Între pulpele nopții,
O ie de săruturi
Cămașa de noapte a sânilor.
Taina este între mine și tine,
Celelalte ard
În propriul lor viscol.
Aniversare
Draga mea, și azi
Mânușile albe, de dantelă, ale ochilor tăi
Îmi aranjează papionul privirii,
Îmbrăcate în smoking.
Isaia dănțuiește lângă noi
Aurind inelarele.
Ai construit, în tăcere,
Din ochii tăi până în ochii mei
Un pod
Ca Apollodor din Damasc.
Pe urmă ai trimis un zâmbet…
Stare
Dinții strălucesc de pofta luminii
Debarcată din fereastră
Ochii gata să muște din carnea zilei
Ca dintr-o piersică zemoasă
Papilele înebunesc când dau de gustul dimineții
În paharul palmei curge
Mângâierea coaptă în pulpa nopții,
În sânul tăcerii.
Țipăt de lebădă
Pe oglinda ochilor tăi
Face din zâmbet un mers elegant de felină
Bună dimineața!
Savurezi o amintire de acum zece ani
Eu plantez un pui de amintire pentru următorii
Zece ani.
Îmi ascut creionul de mers pe jos
Cordul măsoară ritmul zilei
Până unde apune soarele
După ultima literă a sfântului de azi.
( în calendar Maria Magdalena)
Dinții strălucesc de pofta lunii.
O felie de lămâie
La ceaiul de vârstă încă verde;
Îl beau cu înghițituri mici înainte de
Noapte bună!
Nu știu cum este în Rai
De Iad mă spăl în fiecare zi.
Mioritică
Câinele s-a pus de-a lătratul, în poartă.
Nicio stea nu a rămas nenumită
De ochii lui
Ce se loveau între urechi
De sclipirile lor efemere.
Nici zorii nu l-au mângâiat.
Poarta se mărise
Ca o intrare în cer și el
Tot mai lătra la stele, de parcă
Le băga pe ultimele în țarcul zilei.
Cafea cu aromă de toamnă
Frunzele salciei,
Un vals imperfect,
Peste ceașca de cafea.
Doar umbrele lor
Se afundă în aburul, albastru,
Înserării reci.
Se aude, chitară dezacordată,
Un greier,
Norii, pudra plumbuită, fond de ten,
Lui septembrie
Și
Uitarea
În vânt.
Ultima gură
S-a răcit.
Umbrele frunzelor
Ard într-un cer unde
Ochiul nu pătrunde.
Toate zilele trecute
Sunt semințe
Nu frunze.
Dulcineea
Nici nu știa aceasta creionul său,
Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,
Când căuta înfrigurat castelul,
Rătăcind în cartierul de rulote.
Nici nu știa că vânează, între
Coperte cartonate, morile de vânt,
Alerga pe câmpia paginii,
Ritmul verde, iarba, din visul său tânt.
O, Dulcineea, imagine de voal!
Umbră furișată candid în lumină.
Sancho Panza, dezertat ca înger,
Caută în plumb aripa de-albină.
(din volumul în pregătire „Labirintul clipei”)
[Vatra, nr. 10-11/2015]
