Ioana VINTILĂ

Ioana Vintilă (1997, Sibiu) este elevă a Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. A publicat poeme în Zona nouă, Timpul și alte reviste și antologii.

 

matricea I₁₀

nu cred

în ciroza lui Roberto şi în lista de transplant

în monoxidul de carbon din plămânii Sylviei & Annei

în convingerile fasciste ale lui Ezra & uşa de oţel a salonului

în transfuzia cu Rh negativ a lui Julio

în Ken drept cobai pentru studiul DMT-ului

în conversaţiile patetice ale lui Allen cu toată agenda telefonică atunci când murea de insuficienţă cardiacă

în cântecele funerare cântate la geamul lui Charles şi leucocitele care curg în cada în care o femeie face duş cu un bărbat şi îi spală scrotul

în spălăturile gastrice care i-ar fi putut scoate Alejandrei din stomac tot secobarbitalul ăla de sodiu

nu cred în marile cuvinte ale marilor poeţi

nu cred

în tăcerile lungi întinse ca o plapumă peste un radiator

nu e nimic dramatic într-o tăcere

e doar o tăcere şi-atât

nu cred în drama femeilor singure

şi a bărbaţilor impotenţi

în salturile în gol ale circarilor trecuţi de a doua tinereţe

în inseminarea in vitro

şi în imprimantele 3D programate să creeze organe viabile

în dumnezeii sectelor & ashram-urilor

în blestemul vârstei de 27

şi în locurile în care orgiile de zeci de hippioţi se fac pe plaje special amenajate

nu cred în anexarea teritoriilor independente şi slab subvenţionate

ca nişte plămâni astmatici ce scuipă pâine şi sare peste populaţii care de mult nu-şi mai numără coastele

în bombele artizanale din metrouri

sau în mobilizarea armatei dintr-o parte a globului în cealaltă

nu cred că Aglaja îşi număra ridurile în oglindă în fiecare noapte

& că nu vorbea niciodată despre moarte

nu cred în poezie doar ca într-un leucoplast de calitate superioară

care ascunde cel mai bine piciorul de lemn

nu cred în artă ca orgasmul mentalităţii unei societăţi

în statisticile care calculează rata fericirii unui popor

în

hormonii fericirii & ai plăcerii

care ar putea fi vândute în flacoane prost sigilate

în credinţele buddiste ale lui Charles & Allen

în dragoste ca un software bine implementat în matricea genetică

am putea să ne aruncâm de pe stâncile cele mai înalte

în lagunele cu recife strălucitoare

şi să privim totul

cum priveşti un şobolan într-un deşert din Mexic

care

se

zvârcoleşte

în

gura

unei

reptile

ţinuturile albe

¦  locul în care ai uitat cum e să stai întins şi să priveşti norii, întins pe pietre, pe marginea unor stânci, desupra mării  ¦  în care ai uitat că singurătatea vine cu nopţile în care aranjezi hainele clovnilor cu zâmbete liniare  ¦  în care rugăciunea vine ca o fistulă  ¦  în care sexul celuilalt e bolul cu mâncare al unui anemic   ¦  abandonul ca îmbrăţişarea unei mame surogat  ¦  ne aşezăm într-o piaţă publică : porumbeii ciugulesc ce-a mai rămas din cord  ¦  lacul îngheţat  în care ai căzut :  în depărtare nu ai văzut nicio lumină : atâta moarte în liniile palmelor  ¦  steaua nordului : bătrânii îngenunchează, taie capul ultimului cerb  : nu există marioneta perfectă : linii strâmbe & protuberanţe ¦ o felaţie bine făcută echivalează cu o venă proeminentă la recoltarea sângelui  ¦ am dărâmat toate platformele de pe care am îndrăznit să plecăm. nu ne vom întoarce, corăbiile au fost însemnate  ¦

isara

¦ ai avut o inimă acoperită de solzi ¦  isara ¦ solzi pe care ne-ai lăsat să-i curăţăm cu cuţitul ¦

¦ până la ultimul ¦ a ieşit un lichid albastru ¦ o cerneală a valvei mitrale ¦ în care ne-am scufundat ¦

×××××××××  dansul în pielea goală pe lotus flower // serile pierdute pe o rampă de beton, privind trenurile  //  joaca de-a leşinatul // mirosul de levănţică  ×××××××××

¦ nimic nu ne-a lăsat să trecem malul ¦ isara ¦ a spiral to the ground ¦ zăpezile pe care sângele tău s-a coagulat prima oară le-am topit când ne-a fost sete ¦ lebedele au ciugulit solzi din mâna unui bătrân în ziua aia ¦  apoi au cântat ¦ isara ¦

 

 

catatonic north

luna de peste fiorduri şi coarnele cerbului

agăţate în căsuţa în care

dragostea venea cu zgomotele unei vaze sparte

o seară de martie :

păsările cad cu aceeaşi rapiditate ca neputinţele noastre

¦nişte zâmbete largi¦

¦şi o păpuşă mecanică¦

¦corabia trece graniţele¦

incendiu & piele

lângă un mormânt în care nimeni nu mai zace pentru nimeni

 

*

¦ boala asta e lebăda care refuză să cânte în cor cu celelalte ¦ boala asta aplaudă ¦ boala asta ne leagănă şi ne pregăteşte de culcare ¦ boala asta ne pune într-o cuşcă ¦ lasă uşa deschisă ¦ suntem nişte animăluţe care au uitat cum să meargă ¦  ne întoarcem, târâş, la colţul în care încă se mai simte mirosul sexelor împreunate ¦

*

Krista SZÖCS

Krista Szöcs (n. 1990) este masterandă la Facultatea de Litere și Arte „Lucian Blaga” din Sibiu și secretar de redacție al revistei Zona Nouă. A debutat editorial cu volumul de poezie cu genunchii la gură (Charmides, 2013), pentru care a câștigat Premiul Național de Poezie „Iustin Panța”, a fost nominalizată la Premiul Național „Mihai Eminescu” și la Gala Tinerilor Scriitori, pentru titlul de „Tânărul poet al anului 2013”.

 

 

Dar nimeni, nimeni nu-i vine în ajutor,

Spune el,

Unei fete ca tine

Laura Palmer

#

aici e locul cald în care

m-am hotărât să aștept

aici

totul devine mai suportabil

aș putea să o fac minute în șir

la fel cum aș privi

urmele uscate de pe pahar

aici absența ta

e singurul exemplu valabil

într-o lume unde

siberia e cel mai friguros loc

pe care ți-l poți imagina

aleargă aleargă acum

 

voi avea nevoie de

multe brațe îndreptate spre mine

de o melodie post-rock pe care

să pot mișca trupul

exact așa cum vreau

atât cât vreau

singura tragedie să fie

biletul de autobuz mototolit

din palma mea

aleargă aleargă acum

 

voi avea nevoie de multe gesturi străine

o altă limbă să-ți vorbesc

în ziua când ritmurile acestea

îmi spun mai multe

decât numele pe care te strig

o reasigurare a zâmbetului fantomă

al lucrurilor mărunte care

îmi oferă astăzi

de cinci ori

mai multă căldură

cândva

un bărbat gras mă va salva

& mă va privi fascinat

va inventa obiecte în care

realitatea mea se poate odihni

#

pentru că prezența ta nu-mi va face niciodată

b-i-n-e

pentru că azi am scos capul pe geam

chiar dacă nu am ținut minte nimic din ce am văzut

pentru că m-am învârtit de atâtea ori

până când pe podea s-au făcut cerculețe din care nu am mai vrut să ies

voi fi blocată în amintirea ta

ca o nișă în locul dintre pat și perete

pentru toate astea m-am hotărât acum să las tot ce am –

părul, tatălui mereu absent

ochii, copiilor care m-au salutat scurt și de neînțeles

spitatelor, glanda asta care se mărește de fiecare dată când uit

până la urmă am să las și mâna ta

să treacă peste coapsele mele

pentru că restul oamenilor nu-mi mai dăruiesc nimic

pentru că ai uitat ce voiai să spui

dar trebuia să răspunzi ceva

               dacă între noi ar fi existat o mână de copil

                                         sexul ar fi fost un exercițiu

#

n-am întrebat dacă de acolo vedea munții cu susul în jos

sau copiii erau mai înalți

îmi spunea că sunt calmă

că am crescut în cel mai mic pat

într-o cameră obscură

stăteam nemișcată

chiar dacă nu am învățat cum se face o omletă

chiar dacă azi am desenat mâini

și le-am privit cum își schimbă conturul

am prins-o de haina veche

ne-am plimbat prin mijlocul mulțimii

la fel cum am sta cinci ore pe întuneric

și doar când s-ar aprinde lumina

am auzi mingea

lovindu-se de perete

e simplu să mi se pară totul străin

să-i privesc palmele

strângând  alte palme

și să mi se pară străin

#

nu tot ce există în afara mea poate fi

                                                   sincer și perfect

pisica s-a aruncat de la etajul unu și nu a

                                         mai aterizat

                                                  micile mele idei

                                               au fost distruse

când mi-ai spus că

nu sunt decât un alt pacient care nu și-a respectat

                                                  medicația

și tu ești unul dintre acei pacienți

și toate lucrurile din tine sunt slabe și

                                                  pline de microbi

perdeaua la care te uiți
nu există

scaunul în care ne-am așezat
nu există

întunericul ne-a ajuns la glezne

cele mai importante lucruri

             trebuie ținute sub

tăcere

*

 

Sînziana ŞIPOŞ

Sînziana Șipoș (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat în Zona nouă, Timpul, Paradigma și alte reviste și antologii.

 

#

Lumea e printre rădăcinile de copaci. Pot să-mi privesc mâinile ore-n șir fără să vii, pot să-mi deschid ochii și să văd luminile resturilor de țigări pe măsură ce intră-n pământ; mă gândesc la trupuri singure fără să-mi fie frig; nu mai aștept noaptea. M-am așezat pe mâna stângă până mi-a amorțit și m-am gândit că ești tu.

#

Se întâmplă doar când sunt cu spatele și brațul tău stâng, un ghemotoc se plimbă pe șira spinării. nu stiu nimic din ce se intamplă sub pat, în spatele geamului perdelele sunt mereu înnodate. Când vin spre tine sunt taximetristul și conduc cu ochii închiși. Blocul cu 10 etaje mi-aterizează în față.

#

Nu mai am voie sa te urmăresc. „E prea periculos, pământul o sa urce până la înălțimea ta”. Îmi leg zgarda de un pom. Cu mâna aproape de gât îmi dau diferite comenzi: mănâncă, dormi, mănâncă. Nici ceilalți nu știu cum să așeze filtrul din sârmă imediat lângă piele. Și acum o liniște în care nu mai e nicio atingere.

#

Râd lângă patul meu, o cutie în care nu se mișcă nimic. Dansează în cerc, brațele întinse, indiferența din camera cu pereți de vată. Mesajul nu ajunge și te ating ca într-un salon de siguranță. În crăpături îndes blănuri să nu vorbească nimeni până nu mă retrag în pijamalele groase.

#

Degete strâmbe se înfig în saltea ridicându-ți corpul. În felul acesta, aproape de becuri, insule cu trupuri nemișcate de musculițe. Lumina se retrage ca un monstru lipicios care te-a atins îndelung în timp ce hainele ard lângă pereți.

#

Închid ochii și respirația ta ca gustul unei lămâi înghețate coboară. Prezențele din cealaltă cameră te cheamă de fiecare dată cand norii vin prea aproape. Din gaura chiuvetei ies plante marine. Apoi vine cutremurul.

#

Învelișul. Peste tot, căderea bruscă. Scaunele se rostogolesc și prind sub picioarele lor îndoite bucăți din corp. Nu mai știu cum să ridic cana de cafea. În camera ta, îmi îndepărtez mâinile. Pereții mă ghidează, ca într-o cutie de ciment micșorându-se. Distanța dintre noi plesnește ca niște cabluri de înaltă tensiune. De fiecare dată când mâna ta, somnul din conductele de sub oraș.

#

Muțenia nu ne aduce niciun favor. Nu se poate, suntem aceiași. Florile își fac loc printre bucățile de ciment. Mă absorbi într-un sac de aspirator, apoi totul se aruncă de la etajul unu. După un timp iau forma unei arsuri de țigară care încearcă să-și găsească loc în palma ta.

#

Cu o cămașă legată de calorifer, i-am strigat în timp ce încuia ușa. Nu există niciun buton de panică! Ziua se topește printre norii cu forme de mașini, printre aripi, printre aripile păsărilor, curge mereu ca apa din duș. Deși nu vedeam nimic știam că undeva un tigru stătea tolănit pe un loc de parcare.

#

Tavanul a crăpat. Cuburi de gheață alunecă prin deschizături pe ziduri până la picioare. Mai jos, îngropații sapă în lateral. Se întâlnesc, fac schimb de mâini, de coaste, apoi se gândesc la căldură.

*

 

Vlad POJOGA

Vlad Pojoga (n. 1993, Sibiu) este student la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, redactor-şef al revistei Zona nouă şi redactor al revistei Poesis international. A tradus din limba engleză romane de Sherman Alexie, Chuck Palahniuk și Ayn Rand.

 

#

o să rămânem numai câţiva

şi niciodată n-o să ne auzim ecoul

mai tare decât atunci

când capul nostru

într-o găleată

şi lucrurile

pe care-am fi vrut să le facem

sunt niște cutii goale

pe care ni le înfăşurăm

în jurul pieptului

şi oricât am încerca

n-o să se lege

#

în seara asta

doi bărbaţi cu braţe puternice

învârteau sticlă încinsă

şi a fost

ca atunci când erai mică

şi ne-a prins ploaia

şi n-ai vrut să mergem

în casă

şi era bine

bine

până când ai început

să alergi încoace şi-ncolo

şi până la urmă te-ai trântit

pe jos

şi n-am ştiut ce să fac

ai zis îngerelul

şi mi se părea că cineva bate cu unghia

într-un perete de sticlă

lipit de feţele noastre

şi peretele

nu se sparge

#

morţile celorlalţi sunt

blocaje mecanice

pentru că am abandonat

atâtea lucruri

şi cum ar putea asta

să mă facă să rezist

să mă ridic

să ascult tot

ce mai e de spus

şi unde naiba

o să ajungem

când vedem soarele

doar pe podeaua duşurilor

acum se lucrează

din interior

şi toate lucrurile

pe care încerci

să le dai afară

nu ies afară

#

cineva a scos pistolul

şi a tras

asta a fost istoria noastră recentă

se lupta mereu şi mereu

şi ce mai era

de făcut

egalitatea

n-a însemnat nimic

dreptul femeilor la vot

n-a ajutat la nimic

protestele

n-au ridicat nicio sprânceană

poeţii

s-au dizolvat

şi nimeni

nu i-a întrebat niciodată nimic

inimile noastre scoase din piept

au fost buline mari roşii

pe ecrane

şi de ce să mai stau acolo

ce-aş mai fi putut eu să fac

când totul absolut totul era la locul lui.

#

încrederea nu s-a dus cu totul

dar ne ferim încet-încet

unul de altul

şi luăm

din ce în ce mai multe

anaglezice

şi ne facem moi

şi încercăm să ajungem

în locuri în care n-a mai ajuns nimeni

mai ales dimineaţa

când nu mai avem

pe unde să scoatem cămaşa

şi m-am gândit chiar şi aşa

la tine

şi la toate lucrurile

pe care le-am lăsat în urmă

şi aş face-o din nou

plânsul în pumn

nu ne-a dus nicăieri

pentru că unde

unde naiba am fi mers.

numai uneori e linişte

ne urcăm

într-un loc cald

şi murmurăm

numele celor

pe care am vrea

să-i vedem

din nou.

#

nopţile când

te ţii singură de mână

şi viaţa

pe care şi-au propus-o toţi

pentru tine

e din ce în ce mai departe

și mintea e blocată

pe o fotografie veche

unde mai erau

şi alţi oameni

și urechile care ţiuie şi urechile care ţiuie

în speranţa că cineva

o să-mi pună

în sfârșit

perna pe față

#

când n-am mai ştiut cum

să ne arătăm

frica

am pus garduri

între noi

am pus alţi oameni

între noi

o hartă e o sumă

de figuri geometrice

trăim în linii curbe

închise

cântăm pe străzi

la fiecare victorie

a echipei naţionale

trebuie să ne legăm

şi noi de ceva

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]