Școala de la Brașov (ep. 9)

 

Bande à part 

Interviu cu Simona Popescu

– Caius Dobrescu amintea că s-a mutat de la Liceul „Andrei Şaguna” la „Unirea” deoarece, cu ocazia unei tabere de creaţie, a descoperit o atmosferă alternativă, magică, una de contracultură, existentă la „Unirea”. Ce vă amintiţi despre acea atmosferă? Ce l-a atras atât de mult pe Caius la „Unirea”?

– Cred că în tabără ne-am întîlnit după ce-a venit el la Unirea, dar poate vorbim despre tabere diferite… Eu îmi amintesc, din liceu, de Tabăra de la Dărmăneşti. În studenţie au fost şi altele, într-un fel importante pentru noi: îi cunoşteam pe asemănătorii din ţară, aveam un public, vedeam cu ochiul liber cîtă influenţă puteam avea asupra altora, eram… admiraţi! etc. Lucrurile astea contează cînd eşti foarte tînăr, îţi dau încredere şi curaj. Mi-amintesc ca prin vis (vine o vreme cînd trecutul are ceva oniric, cronologia e tulburată, poate de-asta trecutul e… emoţionant, ambiguu… aproape poetic). Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 8)

Senida POENARIU

Grafica poetică: Romulus Bucur și E.E. Cummings

Despre influențele poeților americani asupra poeziei lui Romulus Bucur s-a tot amintit. Ce-i drept, chiar și numai poemele publicate în antologia Cinci sunt exemplificatoare și totodată suficiente cantitativ, dar și calitativ, pentru a descrie poziția lui Romulus Bucur față de poezia americană. Mai mult chiar, dacă cititorul nu e familiarizat cu poezia americană și riscă să rateze chestiunea, poetul, cu ostentație, își declară adeziunea prin aluzii și colocații în limba engleză.

 Romulus Bucur nu este însă sub nicio formă doar un inocent prins în mrejele inovațiilor și ale bizareriilor tipografice realizate de Cummings; nici un discipol cuminte al libertăților versului liber, al preciziei, al nervului măsurii scurte și rapide ce comprimă dinamic fluiditatea experienței din poezia lui Williams. Și, cu siguranță, Romulus Bucur nu este nici un adorator al filozofărilor impersonale, ușor moraliste pe tema relației „imaginație-realitate-sine” din poezia densă, așezată, „serioasă” chiar, semnată de Wallace Stevens. Romulus Bucur este un poet a cărui luciditate se extinde și asupra relațiilor inter-literare. Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 2)

 

Ciprian ȘIULEA 

Şcoala de la Braşov – o mare şansă pentru provincie

O să scriu despre Şcoala de la Braşov câteva rânduri mai degrabă în genul unei evocări personale decât al unei contribuţii teoretice. Contactul meu cu această mişcare foarte importantă nu doar pentru Braşov, ci pentru întregul peisaj intelectual naţional, a fost unul relativ târziu. Generaţia lui Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu, cu care a început şcoala, nu era mult mai mare ca mine (3-4 ani), dar aceşti ani au contat şi, mai mult decât atât, a contat faptul că eu nu prea ieşeam din cartierul meu muncitoresc. Eram la un liceu de matematică-fizică, foarte bun de altfel, dar plasat în acest cartier – nu prea ieşeam „în centru” nici prin şcoală, nici în general. Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 1)

Argument

Școala de la Brașov – o mișcare filologică și literară inițiată în urma câtorva conjuncturi favorabile la Brașov în anii ʼ80 – a evoluat de la o anvergură de cenaclu literar într-un oraș industrial până la un fenomen complex manifestat în câteva direcții principale: construcția instituției universitare, crearea unor evenimente literare cu ecou (inter)național, concursuri de poezie, edificarea de reviste și edituri, formarea și lansarea de scriitori. Legate prin fire cauzale imposibil de explicat până la capăt, direcțiile fenomenului se bazează pe câteva trăsături comune: disponibilitatea unor scriitori-pedagogi de a preda ștafeta de la o generație la alta, valorizarea talentului și a alterității, deschiderea spre grupul spontan, informal, în detrimentul fundăturilor obtuz-ierarhice, dezvoltarea unui mediu de prietenie-suport menit să cultive mai degrabă individualitatea, dinamismul și flexibilitatea decât un Program Cult ori o Ideologie Rigidă pe post de umbrelă. Citește în continuare →

Poezia lui Ion Pop

Argument

Acest dosar tematic intitulat Poezia lui Ion Pop se dorește a fi un demers de „recuperare” a prestigiului poetului de sub hegemonia criticului care a confiscat iremediabil avanscena literară și, totodată, personalitatea literară a lui Ion Pop. Vorbim, desigur, de receptarea critică și de obstinația cu care s-a perpetuat scindarea dintre poet și critic. E drept, atenția pe care au primit-o ultimele volume de poezie a mai echilibrat balanța, deși, cu siguranță, substanțialul studiu publicat recent, Poezia românească neomodernistă, va ricoșa fix în viscerele notorietății poetului. Citește în continuare →

Țintă fixă: Ştefan Borbély (5/5)

stefan borbely 3

Comentarii la cărţi de critică de întîmpinare

  

Al. CISTELECAN

Frivolităţile unui erudit

Dintre toţi echinoxiştii, Ştefan Borbély e cel care se plimbă pe cele mai mari suprafeţe şi prin cele mai diverse locuri. E probabil şi singurul dintre ei predispus – şi abilitat – la/în erudiţie. Cărţile lui – cu vremea destul de multe – sunt, în principiu, de două feluri: unele „solide”, de explorare cu mirajul exhaustivităţii, altele „frivole”, amestecînd comentarii literare cu eseuri de actualitate social-politică ori cu intervenţii de atitudine. După cum e firul bibliografic, par a alterna într-un ritm programat: după o carte de exegeză care tinde să istovească tema, una care strînge articole cît mai apropiate de – şi implicate în – ipostazele actualităţii. E ca şi cum Borbély s-ar relaxa, între o carte „grea” şi alta, cu specii de glose mai libere, incitat de realitatea imediată, fie literară, fie meta-literară. Cu toată această alternanţă, Borbély e unul din cronicarii literari cei mai devotaţi, consemnînd literatura la zi cu normă întreagă (de nu şi mai mult). Citește în continuare →

Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)

Stefan Borbely 2 2017

 

Comentarii de carte

 

Georgeta MOARCĂS 

Ştefan Borbély şi calea dionisiacă

În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →

Poeme de Vasile Igna, Monica Rohan, Lucia Cuciureanu, Ioan Barb și Ioan Șerbu

Vasile IGNA

foto vasile igna 2016

 

Se uită tot timpul

Dar nu pune întrebări

corzile vocii sale sunt acuzate

de uscăciune

de parcă universul întreg ar

fi dependent de ploaia lor

de vrajba dintre plus și minus.

Învîrte-l, Meștere, în jurul

axului său

și fă-l să vadă ceea ce

vede toată lumea.

Și fă-l să nu-i fie frică

de nebunie

spune-i că ea mișcă stelele

și lumea

că ea e mașina zburătoare

cu care se deplasează îngerii

și că nimic, dar nimic, din ceea ce

visează ei

nu se împlinește. Citește în continuare →

Nostalgii planetare

Andreea POP

 

 

sivas

În ce au ele mai bun, poemele lui Ştefan Ivas din mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014) desfăşoară scenariul retrospectiv al unor geografii intime. Grila de redare a filmelor personale uzează de imagini încărcate de fascicule diafano-bucolice, derulate de o sensibilitate gravă. Gesticulaţia lirică cea mai frecventă ia forma nostalgiei solemne.

Din această pricină, „bucăţile” de viaţă proiectate de poet vor iriza în mici implozii voalate, cu accente discrete de odă, confesiuni încordate care pulverizează materialul liric sub forma unor reverii vetuste. Măsurată în inflexiuni bine stăpânite, însă, tulburarea interioară se va citi cu precădere în subtext: „cuvintele nu veneau uşor atunci/ când eram treziţi cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ şi pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curăţită de păpuşoi în timpul zilei/ […] cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după şoarecii care ieşeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeţilor constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ aşteptam trenul de şapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă şi plină de glod în căruţă/ şi plecam acasă”, Tracklist. Majoritatea poemelor lui Ştefan Ivas funcţionează într-un astfel de registru al vaselor comunicante, alimentate de un freamăt subteran comun, indiferent de proiecţiile convulsiei lăuntrice. Topite într-un discurs distilat de orice efuziune patetică, tonul rece, detaliul înfrigurat şi notaţia cerebrală traduc sondajul interior în succesiunea unor basoreliefuri sacramentale.

Poeme ca bucătăria de vară, carnicul, VCR ori secvenţele din ultima parte a volumului dovedesc o astfel de mimică încremenită într-o „statornicie granitică”, prinsă uneori în descrieri grave şi copilăroase, în acelaşi timp, care dau versurilor un farmec atemporal, mistic aproape: „în după-amiezele însorite/ cu sapele sprijinite de gard/ sub coroana unui nuc bătrân/ te alungeai peste insulele întunecate/ care-ţi străpungeau pielea/ ieşind la suprafaţă/ pe piept şi pe burtă// cu mâinile sub cap/ îţi admirai/ pielea de ghepard”, #. Dispoziţiile predilecte vizează tipologii umane (decupate nu doar din biografia personală imediată, ci recuperate şi dintr-un soi de memorie ancestrală – unchiul „înstrăinat” de peste ocean, figuri grave şi pitoreşti din istoria colectivă a satului natal, portretul ironico-însufleţit al Laurei etc.), gesturi încărcate de o duioşie imponderabilă (mângâierea aspră şi apăsată a mâinilor bătrâne, care lasă „dâre roşii pe obraz”), glisări sacadate de perspectivă („fotoliul ros de şoareci/ cu ţoale prăfuite”, „o după-amiază// cu pături pe iarbă// cu bronzul oamenilor care/ nu merg vara la mare”), ori simple ritualuri funciare, reiterate ca refrene obsedante. Efectul va fi adesea cinematografic: „la capăt ca un balon legat de-o aţă/ o amintire, o gaură în/ preaplinul clipelor de-atunci/ cu spartul râsetelor în tavan/ şi clinchetul de pahare./ opunând abraziv rezistenţă,/ ca-ntr-un ecou invers/ cu resturi de pâine, şerveţele/ mototolite şi pahare băute pe jumătate,/ mesele păreau deja goale,/ scaunele la fel/ & aerul rămas în urmă –/ cald încă.”, #. Un mare poem psalmodico-pastoral îmbracă extremităţile volumului, irigat de o ironie amară rarefiată.

Ceva mai relaxată ca emisie lirică pare poezia lui Ştefan Ivas în „Timp liber”, secţiune de mijloc în care bilanţul retroactiv este sacrificat în favoarea descrierii monotone a cotidianului. Tăietura versurilor păstrează inflexiunea tensionată, dar o camuflează subtil în reportajul conjugal, lăsând la vedere, din când în când, mecanismele construcţiei savante. Profesată cu luciditate, poezia povestită din mila schimbă gustul cărnii face din modulaţiile unei memorii hipertrofiate piese dintr-un muzeul al inocenţei.

_______

* Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editura Max Blecher, Bistriţa, 2014

*

iserbu

O poezie care nu lasă loc de prea multă îngăduinţă scrie Ioan Şerbu în Lego (Tracus Arte, 2014), într-un registru liric ce alternează de la angoasă clocotită, la detaliul malign din „misivele” cotidiene şi la episoadele violente ce traduc fondul convulsiv al imaginarului. Construcţia lucidă, de croială minimalistă, a versurilor, face din notaţia încrâncenată cea mai autentică reprezentare a ţinutei lirice fundamentale a volumului.

Tradusă în exerciţiu confesiv, ea face, în poemul sibiu, unul dintre momentele poetice cu cea mai grea încărcătură, mărturisire de maximă sinceritate care dezvăluie spasmul interior: „într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ […] eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine// […] i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”. Aceeaşi impresie de „hemoragie” internă, dar cu o temperatură ceva mai ridicată, o degajă poemele de orientare livrescă, indiferent de forma pe care o îmbracă, în care cerebralitatea abuzivă consumă pe un fitil comun problema identitară personală şi cea scriptică. Ar merita citate aici ca „mostre” măcar poemele adevăr 2 şi adevăr 5, ori vizualul ploieşti vest, care problematizează sursa poeziei, pentru a demonstra că poetul are vocaţia dirijării biografiei imediate în direcţia reflecţiei culturale ironice; „travaliul” livresc din dinţi falşi dovedeşte, însă, cel mai hotărât, resorturile atent calculate şi limitele autoimpuse ale poeziei din Lego: „la masa ovală de care mă sprijin/ rar se întâmplă ceva/ multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd/ mai bine începe altfel// cum e să ai răul în tine/ şi pe o muzică oribil de frumoasă/ să ştergi visele uşurele care ţi-ar putea face/ o dimineaţă cu totul şi cu totul albastră?/ cum e ca dinţii impecabil de albi să fie îndreptaţi în altă direcţie? cum e să te minţi pentru că nu ai curaj să te întrebi/ de 18 ori la rând cine eşti?/ când al 19-lea şobolan ronţăie la stomacul tău/ trăieşti fiindcă nu mai ai altceva de făcut/ sentimental. mai bine zi din viaţa ta// […] întunericul se crapă şi în curând/ va continua să nu se întâmple nimic/ încă nu am putut decide dacă eu/ în totalitate/ sunt de faţadă/ mai bine termină”. Personalitatea lirică puternică a lui Ioan Şerbu nu va ocoli reportajul brutal, dicteul soldăţesc înălţat pe marginea unei imagerii agresive.

De la o astfel de fundaţie se revendică o bună parte din materialul liric al volumului, prin apelul la o terminologie militaro-viscerală care amplifică incandescenţa psihotică. Poeme ca şefu’ ori liceu („obiceiul maiorilor e să stea camuflaţi printre păpuşi/ de unde-ţi strigă răspicat o propoziţie/ până-ţi dă sângele printre dinţi”) aduc, pe alocuri, cu tematica din Oraşul şi câinii, al lui Llosa. Împreună cu descrierile din Bria, accident şi, mai ales, artificiul imaginativ din judith beheading holofernes, ele vor marca nota distinctivă a unei sensibilităţi lirice uşor nevrotice. Derularea în crescendo a „filmului de acţiune” din gaddafi, critica socială („manechinele/ frumoasele chele”), a cutumelor prost încetăţenite şi imaginarul corporate din wc sau manager, ori discursul hiper tehnologizat, care surprinde „habitatul” natural al „oamenilor lego”, rotunjesc tabloul disfuncţional.

Adăpostite în chip de „oază exotică” în mijlocul episoadelor de mai sus, poemele vizuale din ciclul „somnifere”, jonglări imaginative ingenioase, dovedesc, dacă nu dispoziţia pentru căutarea unor formule noi, măcar un discurs prezent plurivalent.

_______

* Ioan Şerbu, Lego, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

*

ovio

Tonalitatea lirică din Pilotul (Charmides, 2014) lui Ovio Olaru surprinde, în detalii efervescente, radiografia cotidiană transcrisă prin montaj convulsiv, depresia postmodernă cu toate clişeele şi războaiele de uzură pe care le întreţine. Poemele traduc exaltări confesive într-un registru alert şi incisiv, prelucrat sub forma unor epistolare cerebrale sfârşite, ce derulează pelicule decadente post-umane.

Toată această desfăşurare „seismică” a materialului poetic poate fi revendicată de la secvenţa de final („câmpurile de gheaţă”), spre care converg mai toate obsesiile futuriste ale poetului, întrevăzute anterior sub forma unor notaţii expeditive. Cântec de lebădă şi nod semnificativ, simultan, scenariul compus de cele două poeme conclusive transpuse în film de „ştiinţă-ficţiune” concentrează atitudinea lirică fundamentală a volumului. Dacă în anatomia e o ştiinţă superioară „procesul” vidului uman ia forma documentarului postapocaliptic de tip Discovery, ultima poezie strânge ca într-un buchet o suită întreagă de „sentinţe” incriminatorii: „sateliţii s-au prăbuşit, sunt tot ce-a mai rămas din voi/ aşa am descoperit internetul/ sutele de milioane de feţe, le ştim pe toate/ ce citeaţi, sunetele pe care le numeaţi muzică,/ cum vă organizaţi viaţa/ capitalismul, revoluţiile, religia/ reperele culturii voastre minore/ artiştii, îndrăgostiţii, clişeele. totul e indexat// […] aţi industrializat planeta/ aţi proiectat calculatoare şi monoliţi/ rachete nucleare şi superviruşi/ care v-au decimat./ v-aţi hrănit cu petrol paranoia şi libidoul/ şi când totul s-a dus dracului/ aţi viermuit scurt în bunkăre subterane/ înainte să vă mâncaţi între voi.// cerul e şi el un perete de plexiglas/ şi pământul o navetă sferică, părăsită.”, uite, asta e prietena ta. Sacerdotal şi incandescent, discursul Pilotului amplifică grandios spectacolul declinului, maşinizarea în fază de climax. Inflexiunile sibilice prind ceva din Aşa grăit-a Zarathustra a lui Strauss. Revendicate de la acest nucleu central, toate celelalte preocupări esenţiale ale poeziei lui Ovio Olaru ating o coardă tensionată. O dovedesc poemele ce abundă în imagini ale alienării umane („nu prietenii sau suflete pereche/ mai degrabă colegi de perfuzie”), ale reprezentării oraşului ca topos de criză („toate stau cuminţi, în faţa noastră/ construite de noi, depăşindu-ne”) sau, mult mai bine reprezentate sub raport cantitativ, exerciţiile de exhibiţionism senzual.

Articulate într-o regie lirică spasmodică, poemele erotice iau o înfăţişare agonică. Versurile aduc aici a ţipăt revoltat, mai ales atunci când „pozele” de cuplu prind accente grotesc-violente şi reclamă avataruri carcerale: „tumora”, „închisoarea”, „locomotiva” etc. În cele mai multe cazuri, epurate de artificiile licenţioase, ele vor decanta cronica unor automatisme: „de la camera supraîncălzită/ căldură de corp obosit/ şi mirosul ăla/ parfum, transpiraţie şi pizza/ când stăteam în pat/ ca într-un film prost regizat şi ştiam/ că n-o să scăpăm/ de plictiseala corpurilor care după ce lumina se stinge/ se recunosc şi se îmbrăţişează.”, nu ştim ce vrem. Prin geometria lor existenţialistă – mărturisită direct în (ghete de piele vara) –, astfel de radiograme disfuncţionale întregesc paleta unei poezii care stă sub stigmatul (subtil) al unor nostalgii refulate.

_________

* Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

[Vatra, nr. 5/2015]

ZONA NOUĂ (II)

Cătălina STANISLAV

catalina

Cătălina Stanislav (n. 1995, Sibiu) este redactor-șef adjunct al revstei Zona nouă și studentă în anul I la Facultatea de Litere din Sibiu. A tradus poeme de Luna Miguel, teatru de Sarah Kane și volumul al doilea al trilogiei Atlas Shrugged, de Ayn Rand.

 

***

you don’t belong on a funny farm

am auzit că există o emisiune americană

în care doi gemeni graşi stau pe scenă

şi mănâncă încontinuu

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că există o emisiune americană

în care atunci când se face întuneric

oamenii se masturbează unii pe ceilalţi

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că dacă ţi se face frică

ar trebui să poţi oricând

să te întorci acasă

am auzit că e ruşinos

să ai nevoie de cineva

am auzit că în fiecare noapte

plângi cu

plapuma trasă peste cap

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă.

***

dragă lori maddox

sper că

acum lucrezi într-un business centre

şi că ai o cană cu #1MOM

de la copilul tău

care o să moară la 40 de ani

plin de bube.

mereu mi-a fost ciudă că

în timp ce tu ţi-o trăgeai cu

toţi băieţii din Led Zeppelin

eu aveam monosprânceană

şi mâncam cereale fără lapte dimineaţa

şi îmi doream să am un pui de găină

pe care să-l cheme hero

şi să nu mai zică maică-mea în fiecare zi

că sunt prea mare

ca să mă mai joc de-a lara croft.

în iarna dinainte să împlinesc treişpe ani îmi creasem un obicei din a urmări un tip de la şcoală până acasă. mă prefăceam de la începutul anului că locuiesc pe strada pe care locuieşte şi el. câteva case mai sus. nu vedea niciodată în ce curte intru. mergeam mai mulţi la el acasă ca să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. îi plăcea de mine numai atunci. ne ascundeam într-o remorcă din garaj în magazie în pod şi mă ruga mereu să i-o arăt. ţi-o arăt şi eu ţie spunea. când ieşeam afară aveam din nou părul mov pistrui pe nas câteva fire de mustaţă blonde care străluceau în soare chiloţi cu zilele săptămânii cordeluţe asortate cu maiourile dedesubtul cărora purtam helănci . când ieşeam afară eram din nou proasta aia care a plâns trei zile pentru că i-a venit ciclul în timpul orei de sport.

dragă lori maddox

pariez că tu erai frumoasă şi la lumină.

***

dragă lori maddox,

bunica mea are o bucată de metal lângă inimă. dacă ai aşa ceva s-ar putea să nu mai ai nevoie de nimic altceva. bunica mea nu vede cu un ochi şi când strănută se aude până la parter, şi noi stăm la patru. a fost frumoasă şi acum e bătrână şi dintr-o parte seamană cu churchill. bunicul meu a murit şi ea a învăţat să doarmă singură şi să vadă numai cu un ochi. vorbeşte mult şi tare şi de cele mai multe ori găteşte orez. am impresia că nu m-a iubit niciodată. crede că-s prea slabă şi că îmi stătea cel mai bine când eram şatenă şi tunsă scurt ceea ce-i o prostie pentru că atunci aveam doişpe ani şi colegii îmi spuneau cap-de-bostan.

îmi place să cred că şi tu ai avut doişpe ani şi erai urâtă şi bulimică şi că şi tu ai plâns şi ai urlat până ţi s-a făcut greaţă atunci când dermatologul a cerut să-ţi vadă şi petele de pe sân.

şi-mi place să cred că şi ţie îţi era frică să nu-şi dea seama ginecoloaga ta

că eşti atrasă sexual de ea.

***

e timpul să recunoşti că acum

îţi e mai frică decât atunci când

aveai şase ani şi te-ai ascuns

lângă o pisică cu gâtul mâncat de viermi

şi-a trebuit să stai acolo până te-a găsit cineva.

acum când îţi lingi buzele şi urli

porţi fuste cu pliuri şi ciorapi până la genunchi

se vorbeşte despre iisus hristos

în timp ce tu

citeşti despre tehnici de masturbare la arabi

acum când      led zeppelin IV

şi adormeam cu apă în papuci apă în urechi apă în nări

apă în gurile noastre.

***

vreau ca la sfârșitul zilei să am așternuturi mereu curate și apă mereu fierbinte în cadă și un animal mic și cald care să-mi stea pe sâni. picioarele tale reci între șosetele mele. vreau să beau ceai verde și să mă simt complet vindecată. vreau să am destul calciu și la sfârșitul zilei să-mi spui că am destul calciu și nicio tumoare, nicio celulă canceroasă, niciun ganglion inflamat, nicio malformație la inimă. vreau ca la sfârșitul zilei să avem o căsuță albă, un animal mic și cald și nicio malformație la inimă.

***

mă înclinam pe geamul de la baie şi era aceeaşi imagine pe care o vedeam de atâţia ani. acelaşi copac care se loveşte de geamul de la parter al blocului unde se plăteşte cablul, aceleaşi table de la coteţul de găini al vecinilor care se lovesc una de alta. aceeaşi mama care bate la uşă să mă întrebe dacă plâng. hai, spune, că te-am auzit. pisici care se bat în parcare. duşul vecinei de dedesubt. aparatul de ras. pui de câine care plâng când îi laşi singuri.  aceeaşi senzaţie, când mă las cu capul în jos şi-mi ciufulesc părul şi-mi aduc aminte de oameni şi de muzică, de băi ocupate şi coji de lămâie, de bandaje şi urlete, de magazine unde se vând prezervative ieftine şi de cabane de lemn cu geamuri în tavan. de momentul ăla când te aşezi pe jos cu genunchii ridicaţi până sub bărbie, cu părul ciufulit şi capul în jos şi eşti beat şi trist şi transpirat pe faţă şi ştii că următoarei persoane care o să vină să te întrebe ce-ai păţit o să-i spui ai că vrut să-ţi pierzi virginitatea pentru că te simţeai vinovată, că ţi s-au dat papucii într-o gară, că prima dată când cineva te-a crezut atractivă ai plâns cu sughiţuri, o să-i faci o listă cu lucruri care te fac fericită.

  1. să las beţişoarele parfumate aprinse până mi se face rău

  2. ştirile despre oameni morţi

  3. să merg la ginecolog

  4. scena cu autobuzul din almost famous

  5. să-mi rup pielea de pe buze

  6. duşurile care îmi fac pielea să se înroşească

  7. calmul-de-după-extraveral al maică-mii

  8. pozele cu tata şi alţi taţi în curte la lazăr

  9. puii de pisică înghesuiţi în faţa uşii tale

o să-i spui tot.

*

Cristina JIDVEIANU

jidvei

Cristina Jidveianu s-a născut în 1995 la Târgu-Mureș. Și-a petrecut prima jumătate din viață la Alba Iulia, cealaltă la Sibiu, unde a devenit membră a cenaclului Zona Nouă. În prezent e studentă în primul an la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș.

 

//

cineva zicea că dacă las radioul pornit

oriunde în lume poate începe o revoluție

că-i un fel de boală psihică când

ne visez cum alergăm pe șinele de tren

ca niște găini din filmele lui Passer

//

ceva mai altfel decât

surparea de teren

ambuteiajul

sunt gesturi asexuate când mâneca ta îmi atinge geaca mirosind a formoli

urletul Hitchcock

mai precis ca seringa cu ser fiziologic

perspicacitatea cu care îți lovești fruntea și nu obrazul

(e o sectă ciudată ce face dragoste

ca o mișcare industrială)

ți-am strigat numele când au dat drumul la gazele chimice

nu pentru că cei slabi au nevoie de vreun supererou

și gândurile ca niște viermi de mătase blocați într-un incubator

și o să mă prăbușesc ca un măr putred

din palma ta transpitată

mai convulsivă ca o encefalogramă

nu mai credem în reanimare

credem în cheap sex în psychoactive drugs

în felul ostentativ în care-mi suflec mânecile mult prea lungi

când apa îngheață e o reconstituire

 atunci mă ridici de pe podea

ca pe-o pată mare și scabroasă

gura unui eschimos face scurtcicuit

la cel mai anonim pol de energie

mai adânc decât plantele de apă

depresia o să mă smulgă

ca pe un cablu cu tot cu priză

//

o să încep să cred că oamenii de la radio

sunt o placentă în care nu crește nimic

că meriți să mori că n-ai vrut să donezi un organ

că poate și tu îți oprești respirația ca să-mi auzi bătăile inimii

și nu știu dacă ăsta-i un motiv suficient pentru o revoluție

*

 

Daniel COMAN

coman

Daniel Coman (n. 1993, Sibiu) este student în anul al treilea la Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat poezie în revistele Zona nouă și Timpul.

 

matrix

#

gândește-te

la mine

ca la o plantă de aloe vera

rupi perpendicular foliola

un gel transparent

curge

dacă îl lași în apă

cu gheață

poți crea

forme geometrice

noi

mintea mea

aceeași

#

iarba ajutată de curenții oceanului

apa sărată pervazivă

ca aburul de alcool taie

noi avem același creier

o dată matrix eu

o dată matrix tu

când gândesc

nu pot să nu te simt

costum simbiotic

am fost singur între prieteni &

am fost singur între oamenii lumii

trepidează buricul degetului

când alunec peste latexul tău

#

animalele lynchiene &

pulsiunea imaginii urmează

patternul unui mix

de psihedelic melancolic

gălbenușul mieros se scurge

prin colțul gurii

mintea suge din aerul neonului

profuză & permeată

miriade de bile spermicioase

se rostogolesc în șancrul creierului meu

#

imaginea mea

pe monitoarele camerelor

de supraveghere

pragmatismul

un concept atât de frumos

ideal romantic

când corpul de lângă mine

așteaptă &

/aerul nu e de melasă

mucurile stinse înainte de linie

înghesuite în scrumieră

ne lovim cartilajele matlasate

ale pumnilor &

porcul gâlgâie din locul abia

înjunghiat &

florile soarelui își crapă

calatidiul &

devin zdrențăroase

#

mirosul de lapte pe care-l exhală bebelușii

sunetul râsului lor e cel mai addictive dintre ale lumii

second best vine telefonul mobil

creierul vrea informație

se reactualizează ca wall-ul & creează amintiri false

ești în virtualul meu &

asta răsună-n dedesubturi ca un clopot pe sintetizator &

arcuri electrice pulsează ritmat sub pleoapele mele

#

îmi pierd răbdarea în condiții în care nu mi-aș fi pierdut răbdarea

coloana vertebrală nu mai oferă sprijin

ascult aceeași melodie obsedantă

ca un pustnic care sapă-n stâncă la sute de metri deasupra solului

o cămăruță pur și simplu inutilă în singurătatea ei

mă gândesc la tine

cum un mic soare glittering se împrăștie înăuntrul tău

#

lucrurile zilei se îmbibă cu panică

cum capsula păpădiei plesnește pe fast forward

viteza îmi diminuează reflexele &

lucrurile care ies din tipar îmi diminuează reflexele

ca-ntr-o glumă proastă de ikéa am desfăcut lucruri &

am rămas cu un șurub în plus &

sunt lucruri în tine pe care dacă le inversezi

nu strici nicio ordine

#

soarele strălucește într-un staniol de ciocolată &

pixelii gigantici bruiază frecvența lucrurilor normale

singurul lucru cald de aici e laptopul

și ce bine că ceasurile digitale nu ticăie

și ce păcat că ceasurile digitale nu ticăie

când inima sincopează

chiar și numai ca să vezi cât reziști

*

Ioan ŞERBU

ioan

Ioan Șerbu (1983, Agnita) a terminat Academia de Poliție București, apoi Facultatea de Litere din Sibiu. Student la Masteratul de Inovare Culturală al Facultății de Litere din Brașov. A lucrat ca polițist, ospătar, barman, manager de securitate. În prezent e manager regional de securitate într-o companie din domeniul bancar. A debutat în 2014, cu volumul Lego.

 

dinți falși

la masa ovală de care mă sprijin

rar se întâmplă ceva

multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd

mai bine începe altfel

cum e să ai răul în tine

și pe o muzică oribil de frumoasă

să ștergi visele ușurele care ți-ar putea face

o dimineață cu totul și cu totul albastră?

cum e ca dinții impecabil de albi să fie îndreptați în altă direcție?

cum e să te minți pentru că nu ai curaj să te întrebi

de 18 ori la rând cine ești?

când al 19-lea șobolan ronțăie la stomacul tău

trăiești fiindcă nu mai ai altceva de făcut

sentimental. mai bine zi din viața ta

 

când pe mâinile fragile cade puțin soare și puțină umbră

sucul de fructe nu ajută electrocasnicele nu ajută

înotul până la epuizare performanța la muncă facebookul

nu ajută

coloana vertebrală de lemn sucul gastric din gură

mă înțepenesc lângă masa ovală

de care mă sprijin

când ochii refuză să privească în obiectiv

și îmbrăcămintea bicoloră închide fermoarul

sunetul ascuțit din măsele dispare încet

o dată cu toate celelalte

mai bine taie strofa de mai sus

apoi văd

mobila sufrageriei e de fațadă

pantofii cu care vin în vizită la tine și intențiile mele bune

sunt de fațadă

stau la masa ovală

fumez țigările prietenului în apartamentul prietenei

întunericul se crapă și în curând

va continua să nu se întâmple nimic

încă nu am putut decide dacă eu

în totalitate

sunt de fațadă

mai bine termină

 

mă ridic de la masa ovală și de mână cu tine

niște copii de 30 de ani

facem o plimbare printr-un oraș oarecare

ne cazăm într-un hotel oarecare

cu o cadă încăpătoare la baie

în care încercăm să rămânem lucizi în timp ce

hemoroizii noștri se transformă-n haribo

 

lenjerieintimă

cică e discrepanță între mine

și mine

scriitorul și scrisul

un fericit mecanism reactiv

pe un fond trist dependent nemulțumit

cică maioul meu alb

e chilotul meu negru

ascult mai mult știu mai puțin

despre mine

cică n-ar trebui să existe cică

doar e adevărat

și e adevărat

 

taxi

am îmbrăcat costumul vișiniu

cel păstrat pentru nunți e catatonic

azi dau un interviu

firma de recrutare își arată sânii

mă fac taximetrist

să urlu și eu-n trafic cuvântul de-nceput

primul rostit – aveam doi ani

când frate-meu mi-a dat cu DEX-ul peste gură

mă-tabă mi s-a născut pe buze

ciudat valabilă această reciprocă

ca Uroboros unemployed

bețiv – încolăcit pe un pahar de margarita

clientul drogheriilor

să-i duc la lucru

la MiSRuP Bank ori într-un office

buildingcui

în bocancii din cer

oamenii lego dau bacșiș bun

să livrez fabricanților de mașini

containere de pizza diavolo

cu carne de chinez

să stau la ieșirile din cluburi

unde bodyguarzi rași în cap rulează un pai

cu undercoverii

unde hipstere de 12 ani

sunt apple iar eu steve

slide baby slide

pe tabletă google maps

pe google maps amfetamine

slide baby slide

MDMA, THC, LSD, PCP

adormim încet în filmul meu sârbesc

săașteptla hoteluri

unde fiarele se adună

around the holly profit

unde se divid trupurile lor de scaune

plutesc spre camere și umplu youtube-ul

cu Shrek masturbându-se în chiuvetă

unde mașinile scumpe fify sau loly

așteaptă cu manichiura făcută

să fiu pește-ntr-un

taxi galben cu număr de Moldova

unde guvernul are monopol

la liceele militare în România

se marchetează intens

să am un GPS meseriaș

set destination

favourites

cheap sex and porn fan

mă duce acasă

 

 

solduri

au luat din vitrine manechinele

frumoasele chele

au fotografiat și măsurat

diformi ciungi

au pus peste rupturi și

amputări

costume de 3000 de euro

stocul s-a

epuizat repede urma

o seară de evenimente caritabile

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]