Școala de la Brașov (ep. 2)

 

Ciprian ȘIULEA 

Şcoala de la Braşov – o mare şansă pentru provincie

O să scriu despre Şcoala de la Braşov câteva rânduri mai degrabă în genul unei evocări personale decât al unei contribuţii teoretice. Contactul meu cu această mişcare foarte importantă nu doar pentru Braşov, ci pentru întregul peisaj intelectual naţional, a fost unul relativ târziu. Generaţia lui Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu, cu care a început şcoala, nu era mult mai mare ca mine (3-4 ani), dar aceşti ani au contat şi, mai mult decât atât, a contat faptul că eu nu prea ieşeam din cartierul meu muncitoresc. Eram la un liceu de matematică-fizică, foarte bun de altfel, dar plasat în acest cartier – nu prea ieşeam „în centru” nici prin şcoală, nici în general. Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 1)

Argument

Școala de la Brașov – o mișcare filologică și literară inițiată în urma câtorva conjuncturi favorabile la Brașov în anii ʼ80 – a evoluat de la o anvergură de cenaclu literar într-un oraș industrial până la un fenomen complex manifestat în câteva direcții principale: construcția instituției universitare, crearea unor evenimente literare cu ecou (inter)național, concursuri de poezie, edificarea de reviste și edituri, formarea și lansarea de scriitori. Legate prin fire cauzale imposibil de explicat până la capăt, direcțiile fenomenului se bazează pe câteva trăsături comune: disponibilitatea unor scriitori-pedagogi de a preda ștafeta de la o generație la alta, valorizarea talentului și a alterității, deschiderea spre grupul spontan, informal, în detrimentul fundăturilor obtuz-ierarhice, dezvoltarea unui mediu de prietenie-suport menit să cultive mai degrabă individualitatea, dinamismul și flexibilitatea decât un Program Cult ori o Ideologie Rigidă pe post de umbrelă. Citește în continuare →

Poezia lui Ion Pop

Argument

Acest dosar tematic intitulat Poezia lui Ion Pop se dorește a fi un demers de „recuperare” a prestigiului poetului de sub hegemonia criticului care a confiscat iremediabil avanscena literară și, totodată, personalitatea literară a lui Ion Pop. Vorbim, desigur, de receptarea critică și de obstinația cu care s-a perpetuat scindarea dintre poet și critic. E drept, atenția pe care au primit-o ultimele volume de poezie a mai echilibrat balanța, deși, cu siguranță, substanțialul studiu publicat recent, Poezia românească neomodernistă, va ricoșa fix în viscerele notorietății poetului. Citește în continuare →

Țintă fixă: Ştefan Borbély (5/5)

stefan borbely 3

Comentarii la cărţi de critică de întîmpinare

  

Al. CISTELECAN

Frivolităţile unui erudit

Dintre toţi echinoxiştii, Ştefan Borbély e cel care se plimbă pe cele mai mari suprafeţe şi prin cele mai diverse locuri. E probabil şi singurul dintre ei predispus – şi abilitat – la/în erudiţie. Cărţile lui – cu vremea destul de multe – sunt, în principiu, de două feluri: unele „solide”, de explorare cu mirajul exhaustivităţii, altele „frivole”, amestecînd comentarii literare cu eseuri de actualitate social-politică ori cu intervenţii de atitudine. După cum e firul bibliografic, par a alterna într-un ritm programat: după o carte de exegeză care tinde să istovească tema, una care strînge articole cît mai apropiate de – şi implicate în – ipostazele actualităţii. E ca şi cum Borbély s-ar relaxa, între o carte „grea” şi alta, cu specii de glose mai libere, incitat de realitatea imediată, fie literară, fie meta-literară. Cu toată această alternanţă, Borbély e unul din cronicarii literari cei mai devotaţi, consemnînd literatura la zi cu normă întreagă (de nu şi mai mult). Citește în continuare →

Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)

Stefan Borbely 2 2017

 

Comentarii de carte

 

Georgeta MOARCĂS 

Ştefan Borbély şi calea dionisiacă

În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →

Poeme de Vasile Igna, Monica Rohan, Lucia Cuciureanu, Ioan Barb și Ioan Șerbu

Vasile IGNA

foto vasile igna 2016

 

Se uită tot timpul

Dar nu pune întrebări

corzile vocii sale sunt acuzate

de uscăciune

de parcă universul întreg ar

fi dependent de ploaia lor

de vrajba dintre plus și minus.

Învîrte-l, Meștere, în jurul

axului său

și fă-l să vadă ceea ce

vede toată lumea.

Și fă-l să nu-i fie frică

de nebunie

spune-i că ea mișcă stelele

și lumea

că ea e mașina zburătoare

cu care se deplasează îngerii

și că nimic, dar nimic, din ceea ce

visează ei

nu se împlinește. Citește în continuare →

Nostalgii planetare

Andreea POP

 

 

sivas

În ce au ele mai bun, poemele lui Ştefan Ivas din mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014) desfăşoară scenariul retrospectiv al unor geografii intime. Grila de redare a filmelor personale uzează de imagini încărcate de fascicule diafano-bucolice, derulate de o sensibilitate gravă. Gesticulaţia lirică cea mai frecventă ia forma nostalgiei solemne.

Din această pricină, „bucăţile” de viaţă proiectate de poet vor iriza în mici implozii voalate, cu accente discrete de odă, confesiuni încordate care pulverizează materialul liric sub forma unor reverii vetuste. Măsurată în inflexiuni bine stăpânite, însă, tulburarea interioară se va citi cu precădere în subtext: „cuvintele nu veneau uşor atunci/ când eram treziţi cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ şi pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curăţită de păpuşoi în timpul zilei/ […] cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după şoarecii care ieşeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeţilor constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ aşteptam trenul de şapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă şi plină de glod în căruţă/ şi plecam acasă”, Tracklist. Majoritatea poemelor lui Ştefan Ivas funcţionează într-un astfel de registru al vaselor comunicante, alimentate de un freamăt subteran comun, indiferent de proiecţiile convulsiei lăuntrice. Topite într-un discurs distilat de orice efuziune patetică, tonul rece, detaliul înfrigurat şi notaţia cerebrală traduc sondajul interior în succesiunea unor basoreliefuri sacramentale.

Poeme ca bucătăria de vară, carnicul, VCR ori secvenţele din ultima parte a volumului dovedesc o astfel de mimică încremenită într-o „statornicie granitică”, prinsă uneori în descrieri grave şi copilăroase, în acelaşi timp, care dau versurilor un farmec atemporal, mistic aproape: „în după-amiezele însorite/ cu sapele sprijinite de gard/ sub coroana unui nuc bătrân/ te alungeai peste insulele întunecate/ care-ţi străpungeau pielea/ ieşind la suprafaţă/ pe piept şi pe burtă// cu mâinile sub cap/ îţi admirai/ pielea de ghepard”, #. Dispoziţiile predilecte vizează tipologii umane (decupate nu doar din biografia personală imediată, ci recuperate şi dintr-un soi de memorie ancestrală – unchiul „înstrăinat” de peste ocean, figuri grave şi pitoreşti din istoria colectivă a satului natal, portretul ironico-însufleţit al Laurei etc.), gesturi încărcate de o duioşie imponderabilă (mângâierea aspră şi apăsată a mâinilor bătrâne, care lasă „dâre roşii pe obraz”), glisări sacadate de perspectivă („fotoliul ros de şoareci/ cu ţoale prăfuite”, „o după-amiază// cu pături pe iarbă// cu bronzul oamenilor care/ nu merg vara la mare”), ori simple ritualuri funciare, reiterate ca refrene obsedante. Efectul va fi adesea cinematografic: „la capăt ca un balon legat de-o aţă/ o amintire, o gaură în/ preaplinul clipelor de-atunci/ cu spartul râsetelor în tavan/ şi clinchetul de pahare./ opunând abraziv rezistenţă,/ ca-ntr-un ecou invers/ cu resturi de pâine, şerveţele/ mototolite şi pahare băute pe jumătate,/ mesele păreau deja goale,/ scaunele la fel/ & aerul rămas în urmă –/ cald încă.”, #. Un mare poem psalmodico-pastoral îmbracă extremităţile volumului, irigat de o ironie amară rarefiată.

Ceva mai relaxată ca emisie lirică pare poezia lui Ştefan Ivas în „Timp liber”, secţiune de mijloc în care bilanţul retroactiv este sacrificat în favoarea descrierii monotone a cotidianului. Tăietura versurilor păstrează inflexiunea tensionată, dar o camuflează subtil în reportajul conjugal, lăsând la vedere, din când în când, mecanismele construcţiei savante. Profesată cu luciditate, poezia povestită din mila schimbă gustul cărnii face din modulaţiile unei memorii hipertrofiate piese dintr-un muzeul al inocenţei.

_______

* Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editura Max Blecher, Bistriţa, 2014

*

iserbu

O poezie care nu lasă loc de prea multă îngăduinţă scrie Ioan Şerbu în Lego (Tracus Arte, 2014), într-un registru liric ce alternează de la angoasă clocotită, la detaliul malign din „misivele” cotidiene şi la episoadele violente ce traduc fondul convulsiv al imaginarului. Construcţia lucidă, de croială minimalistă, a versurilor, face din notaţia încrâncenată cea mai autentică reprezentare a ţinutei lirice fundamentale a volumului.

Tradusă în exerciţiu confesiv, ea face, în poemul sibiu, unul dintre momentele poetice cu cea mai grea încărcătură, mărturisire de maximă sinceritate care dezvăluie spasmul interior: „într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ […] eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine// […] i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”. Aceeaşi impresie de „hemoragie” internă, dar cu o temperatură ceva mai ridicată, o degajă poemele de orientare livrescă, indiferent de forma pe care o îmbracă, în care cerebralitatea abuzivă consumă pe un fitil comun problema identitară personală şi cea scriptică. Ar merita citate aici ca „mostre” măcar poemele adevăr 2 şi adevăr 5, ori vizualul ploieşti vest, care problematizează sursa poeziei, pentru a demonstra că poetul are vocaţia dirijării biografiei imediate în direcţia reflecţiei culturale ironice; „travaliul” livresc din dinţi falşi dovedeşte, însă, cel mai hotărât, resorturile atent calculate şi limitele autoimpuse ale poeziei din Lego: „la masa ovală de care mă sprijin/ rar se întâmplă ceva/ multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd/ mai bine începe altfel// cum e să ai răul în tine/ şi pe o muzică oribil de frumoasă/ să ştergi visele uşurele care ţi-ar putea face/ o dimineaţă cu totul şi cu totul albastră?/ cum e ca dinţii impecabil de albi să fie îndreptaţi în altă direcţie? cum e să te minţi pentru că nu ai curaj să te întrebi/ de 18 ori la rând cine eşti?/ când al 19-lea şobolan ronţăie la stomacul tău/ trăieşti fiindcă nu mai ai altceva de făcut/ sentimental. mai bine zi din viaţa ta// […] întunericul se crapă şi în curând/ va continua să nu se întâmple nimic/ încă nu am putut decide dacă eu/ în totalitate/ sunt de faţadă/ mai bine termină”. Personalitatea lirică puternică a lui Ioan Şerbu nu va ocoli reportajul brutal, dicteul soldăţesc înălţat pe marginea unei imagerii agresive.

De la o astfel de fundaţie se revendică o bună parte din materialul liric al volumului, prin apelul la o terminologie militaro-viscerală care amplifică incandescenţa psihotică. Poeme ca şefu’ ori liceu („obiceiul maiorilor e să stea camuflaţi printre păpuşi/ de unde-ţi strigă răspicat o propoziţie/ până-ţi dă sângele printre dinţi”) aduc, pe alocuri, cu tematica din Oraşul şi câinii, al lui Llosa. Împreună cu descrierile din Bria, accident şi, mai ales, artificiul imaginativ din judith beheading holofernes, ele vor marca nota distinctivă a unei sensibilităţi lirice uşor nevrotice. Derularea în crescendo a „filmului de acţiune” din gaddafi, critica socială („manechinele/ frumoasele chele”), a cutumelor prost încetăţenite şi imaginarul corporate din wc sau manager, ori discursul hiper tehnologizat, care surprinde „habitatul” natural al „oamenilor lego”, rotunjesc tabloul disfuncţional.

Adăpostite în chip de „oază exotică” în mijlocul episoadelor de mai sus, poemele vizuale din ciclul „somnifere”, jonglări imaginative ingenioase, dovedesc, dacă nu dispoziţia pentru căutarea unor formule noi, măcar un discurs prezent plurivalent.

_______

* Ioan Şerbu, Lego, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

*

ovio

Tonalitatea lirică din Pilotul (Charmides, 2014) lui Ovio Olaru surprinde, în detalii efervescente, radiografia cotidiană transcrisă prin montaj convulsiv, depresia postmodernă cu toate clişeele şi războaiele de uzură pe care le întreţine. Poemele traduc exaltări confesive într-un registru alert şi incisiv, prelucrat sub forma unor epistolare cerebrale sfârşite, ce derulează pelicule decadente post-umane.

Toată această desfăşurare „seismică” a materialului poetic poate fi revendicată de la secvenţa de final („câmpurile de gheaţă”), spre care converg mai toate obsesiile futuriste ale poetului, întrevăzute anterior sub forma unor notaţii expeditive. Cântec de lebădă şi nod semnificativ, simultan, scenariul compus de cele două poeme conclusive transpuse în film de „ştiinţă-ficţiune” concentrează atitudinea lirică fundamentală a volumului. Dacă în anatomia e o ştiinţă superioară „procesul” vidului uman ia forma documentarului postapocaliptic de tip Discovery, ultima poezie strânge ca într-un buchet o suită întreagă de „sentinţe” incriminatorii: „sateliţii s-au prăbuşit, sunt tot ce-a mai rămas din voi/ aşa am descoperit internetul/ sutele de milioane de feţe, le ştim pe toate/ ce citeaţi, sunetele pe care le numeaţi muzică,/ cum vă organizaţi viaţa/ capitalismul, revoluţiile, religia/ reperele culturii voastre minore/ artiştii, îndrăgostiţii, clişeele. totul e indexat// […] aţi industrializat planeta/ aţi proiectat calculatoare şi monoliţi/ rachete nucleare şi superviruşi/ care v-au decimat./ v-aţi hrănit cu petrol paranoia şi libidoul/ şi când totul s-a dus dracului/ aţi viermuit scurt în bunkăre subterane/ înainte să vă mâncaţi între voi.// cerul e şi el un perete de plexiglas/ şi pământul o navetă sferică, părăsită.”, uite, asta e prietena ta. Sacerdotal şi incandescent, discursul Pilotului amplifică grandios spectacolul declinului, maşinizarea în fază de climax. Inflexiunile sibilice prind ceva din Aşa grăit-a Zarathustra a lui Strauss. Revendicate de la acest nucleu central, toate celelalte preocupări esenţiale ale poeziei lui Ovio Olaru ating o coardă tensionată. O dovedesc poemele ce abundă în imagini ale alienării umane („nu prietenii sau suflete pereche/ mai degrabă colegi de perfuzie”), ale reprezentării oraşului ca topos de criză („toate stau cuminţi, în faţa noastră/ construite de noi, depăşindu-ne”) sau, mult mai bine reprezentate sub raport cantitativ, exerciţiile de exhibiţionism senzual.

Articulate într-o regie lirică spasmodică, poemele erotice iau o înfăţişare agonică. Versurile aduc aici a ţipăt revoltat, mai ales atunci când „pozele” de cuplu prind accente grotesc-violente şi reclamă avataruri carcerale: „tumora”, „închisoarea”, „locomotiva” etc. În cele mai multe cazuri, epurate de artificiile licenţioase, ele vor decanta cronica unor automatisme: „de la camera supraîncălzită/ căldură de corp obosit/ şi mirosul ăla/ parfum, transpiraţie şi pizza/ când stăteam în pat/ ca într-un film prost regizat şi ştiam/ că n-o să scăpăm/ de plictiseala corpurilor care după ce lumina se stinge/ se recunosc şi se îmbrăţişează.”, nu ştim ce vrem. Prin geometria lor existenţialistă – mărturisită direct în (ghete de piele vara) –, astfel de radiograme disfuncţionale întregesc paleta unei poezii care stă sub stigmatul (subtil) al unor nostalgii refulate.

_________

* Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

[Vatra, nr. 5/2015]