Țintă fixă: Ştefan Borbély (4/5)

Stefan Borbely 2 2017

 

Comentarii de carte

 

Georgeta MOARCĂS 

Ştefan Borbély şi calea dionisiacă

În cele peste cincisprezece cărţi publicate din 1995 până astăzi, Ştefan Borbély este acelaşi comparatist egal cu sine însuşi, care a ales, cu maturitatea unui debut de excepţie, perspectiva critică, metoda, traseul hermeneutic ce va fi doar adâncit, extins, ramificat în volume cu tematică diversă. Eseistul şi-a stabilit din start uneltele sau armele cu care va aborda literatura. Prezente în primul volum deja într-o proporţie semnificativă, cele două concepte nietzscheene, apolinicul şi dionisiacul devin căi de lectură în întâlnirea cu operele unor mari scriitori, printre cei aleşi numărându-se Thomas Mann, Hermann Hesse, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu. Dar ele nu sunt doar instrumentele preferate în exegeza literară, ci acţionează insidios pentru modelarea viziunii existenţiale a scriitorului. Influenţa gândirii nietzscheene e difuză şi seducătoare, semnalând nu doar o alegere raţională, ci devoalând şi resorturi de adâncime. Dincolo de afinitatea pe care Ştefan Borbély ar putea-o avea cu spaţiul cultural german, crepuscul, decadentism şi vitalism, dincolo de dimensiunea catalitică a unor interpretări ale literaturii române dintr-o perspectivă comparativistică firească, am considerat provocatoare încercarea de a reconstitui ipotetic motivaţia alegerii acestor arme şi unelte. Citește în continuare →

Poeme de Vasile Igna, Monica Rohan, Lucia Cuciureanu, Ioan Barb și Ioan Șerbu

Vasile IGNA

foto vasile igna 2016

 

Se uită tot timpul

Dar nu pune întrebări

corzile vocii sale sunt acuzate

de uscăciune

de parcă universul întreg ar

fi dependent de ploaia lor

de vrajba dintre plus și minus.

Învîrte-l, Meștere, în jurul

axului său

și fă-l să vadă ceea ce

vede toată lumea.

Și fă-l să nu-i fie frică

de nebunie

spune-i că ea mișcă stelele

și lumea

că ea e mașina zburătoare

cu care se deplasează îngerii

și că nimic, dar nimic, din ceea ce

visează ei

nu se împlinește. Citește în continuare →

Nostalgii planetare

Andreea POP

 

 

sivas

În ce au ele mai bun, poemele lui Ştefan Ivas din mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014) desfăşoară scenariul retrospectiv al unor geografii intime. Grila de redare a filmelor personale uzează de imagini încărcate de fascicule diafano-bucolice, derulate de o sensibilitate gravă. Gesticulaţia lirică cea mai frecventă ia forma nostalgiei solemne.

Din această pricină, „bucăţile” de viaţă proiectate de poet vor iriza în mici implozii voalate, cu accente discrete de odă, confesiuni încordate care pulverizează materialul liric sub forma unor reverii vetuste. Măsurată în inflexiuni bine stăpânite, însă, tulburarea interioară se va citi cu precădere în subtext: „cuvintele nu veneau uşor atunci/ când eram treziţi cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ şi pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curăţită de păpuşoi în timpul zilei/ […] cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după şoarecii care ieşeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeţilor constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ aşteptam trenul de şapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă şi plină de glod în căruţă/ şi plecam acasă”, Tracklist. Majoritatea poemelor lui Ştefan Ivas funcţionează într-un astfel de registru al vaselor comunicante, alimentate de un freamăt subteran comun, indiferent de proiecţiile convulsiei lăuntrice. Topite într-un discurs distilat de orice efuziune patetică, tonul rece, detaliul înfrigurat şi notaţia cerebrală traduc sondajul interior în succesiunea unor basoreliefuri sacramentale.

Poeme ca bucătăria de vară, carnicul, VCR ori secvenţele din ultima parte a volumului dovedesc o astfel de mimică încremenită într-o „statornicie granitică”, prinsă uneori în descrieri grave şi copilăroase, în acelaşi timp, care dau versurilor un farmec atemporal, mistic aproape: „în după-amiezele însorite/ cu sapele sprijinite de gard/ sub coroana unui nuc bătrân/ te alungeai peste insulele întunecate/ care-ţi străpungeau pielea/ ieşind la suprafaţă/ pe piept şi pe burtă// cu mâinile sub cap/ îţi admirai/ pielea de ghepard”, #. Dispoziţiile predilecte vizează tipologii umane (decupate nu doar din biografia personală imediată, ci recuperate şi dintr-un soi de memorie ancestrală – unchiul „înstrăinat” de peste ocean, figuri grave şi pitoreşti din istoria colectivă a satului natal, portretul ironico-însufleţit al Laurei etc.), gesturi încărcate de o duioşie imponderabilă (mângâierea aspră şi apăsată a mâinilor bătrâne, care lasă „dâre roşii pe obraz”), glisări sacadate de perspectivă („fotoliul ros de şoareci/ cu ţoale prăfuite”, „o după-amiază// cu pături pe iarbă// cu bronzul oamenilor care/ nu merg vara la mare”), ori simple ritualuri funciare, reiterate ca refrene obsedante. Efectul va fi adesea cinematografic: „la capăt ca un balon legat de-o aţă/ o amintire, o gaură în/ preaplinul clipelor de-atunci/ cu spartul râsetelor în tavan/ şi clinchetul de pahare./ opunând abraziv rezistenţă,/ ca-ntr-un ecou invers/ cu resturi de pâine, şerveţele/ mototolite şi pahare băute pe jumătate,/ mesele păreau deja goale,/ scaunele la fel/ & aerul rămas în urmă –/ cald încă.”, #. Un mare poem psalmodico-pastoral îmbracă extremităţile volumului, irigat de o ironie amară rarefiată.

Ceva mai relaxată ca emisie lirică pare poezia lui Ştefan Ivas în „Timp liber”, secţiune de mijloc în care bilanţul retroactiv este sacrificat în favoarea descrierii monotone a cotidianului. Tăietura versurilor păstrează inflexiunea tensionată, dar o camuflează subtil în reportajul conjugal, lăsând la vedere, din când în când, mecanismele construcţiei savante. Profesată cu luciditate, poezia povestită din mila schimbă gustul cărnii face din modulaţiile unei memorii hipertrofiate piese dintr-un muzeul al inocenţei.

_______

* Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editura Max Blecher, Bistriţa, 2014

*

iserbu

O poezie care nu lasă loc de prea multă îngăduinţă scrie Ioan Şerbu în Lego (Tracus Arte, 2014), într-un registru liric ce alternează de la angoasă clocotită, la detaliul malign din „misivele” cotidiene şi la episoadele violente ce traduc fondul convulsiv al imaginarului. Construcţia lucidă, de croială minimalistă, a versurilor, face din notaţia încrâncenată cea mai autentică reprezentare a ţinutei lirice fundamentale a volumului.

Tradusă în exerciţiu confesiv, ea face, în poemul sibiu, unul dintre momentele poetice cu cea mai grea încărcătură, mărturisire de maximă sinceritate care dezvăluie spasmul interior: „într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ […] eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine// […] i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”. Aceeaşi impresie de „hemoragie” internă, dar cu o temperatură ceva mai ridicată, o degajă poemele de orientare livrescă, indiferent de forma pe care o îmbracă, în care cerebralitatea abuzivă consumă pe un fitil comun problema identitară personală şi cea scriptică. Ar merita citate aici ca „mostre” măcar poemele adevăr 2 şi adevăr 5, ori vizualul ploieşti vest, care problematizează sursa poeziei, pentru a demonstra că poetul are vocaţia dirijării biografiei imediate în direcţia reflecţiei culturale ironice; „travaliul” livresc din dinţi falşi dovedeşte, însă, cel mai hotărât, resorturile atent calculate şi limitele autoimpuse ale poeziei din Lego: „la masa ovală de care mă sprijin/ rar se întâmplă ceva/ multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd/ mai bine începe altfel// cum e să ai răul în tine/ şi pe o muzică oribil de frumoasă/ să ştergi visele uşurele care ţi-ar putea face/ o dimineaţă cu totul şi cu totul albastră?/ cum e ca dinţii impecabil de albi să fie îndreptaţi în altă direcţie? cum e să te minţi pentru că nu ai curaj să te întrebi/ de 18 ori la rând cine eşti?/ când al 19-lea şobolan ronţăie la stomacul tău/ trăieşti fiindcă nu mai ai altceva de făcut/ sentimental. mai bine zi din viaţa ta// […] întunericul se crapă şi în curând/ va continua să nu se întâmple nimic/ încă nu am putut decide dacă eu/ în totalitate/ sunt de faţadă/ mai bine termină”. Personalitatea lirică puternică a lui Ioan Şerbu nu va ocoli reportajul brutal, dicteul soldăţesc înălţat pe marginea unei imagerii agresive.

De la o astfel de fundaţie se revendică o bună parte din materialul liric al volumului, prin apelul la o terminologie militaro-viscerală care amplifică incandescenţa psihotică. Poeme ca şefu’ ori liceu („obiceiul maiorilor e să stea camuflaţi printre păpuşi/ de unde-ţi strigă răspicat o propoziţie/ până-ţi dă sângele printre dinţi”) aduc, pe alocuri, cu tematica din Oraşul şi câinii, al lui Llosa. Împreună cu descrierile din Bria, accident şi, mai ales, artificiul imaginativ din judith beheading holofernes, ele vor marca nota distinctivă a unei sensibilităţi lirice uşor nevrotice. Derularea în crescendo a „filmului de acţiune” din gaddafi, critica socială („manechinele/ frumoasele chele”), a cutumelor prost încetăţenite şi imaginarul corporate din wc sau manager, ori discursul hiper tehnologizat, care surprinde „habitatul” natural al „oamenilor lego”, rotunjesc tabloul disfuncţional.

Adăpostite în chip de „oază exotică” în mijlocul episoadelor de mai sus, poemele vizuale din ciclul „somnifere”, jonglări imaginative ingenioase, dovedesc, dacă nu dispoziţia pentru căutarea unor formule noi, măcar un discurs prezent plurivalent.

_______

* Ioan Şerbu, Lego, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

*

ovio

Tonalitatea lirică din Pilotul (Charmides, 2014) lui Ovio Olaru surprinde, în detalii efervescente, radiografia cotidiană transcrisă prin montaj convulsiv, depresia postmodernă cu toate clişeele şi războaiele de uzură pe care le întreţine. Poemele traduc exaltări confesive într-un registru alert şi incisiv, prelucrat sub forma unor epistolare cerebrale sfârşite, ce derulează pelicule decadente post-umane.

Toată această desfăşurare „seismică” a materialului poetic poate fi revendicată de la secvenţa de final („câmpurile de gheaţă”), spre care converg mai toate obsesiile futuriste ale poetului, întrevăzute anterior sub forma unor notaţii expeditive. Cântec de lebădă şi nod semnificativ, simultan, scenariul compus de cele două poeme conclusive transpuse în film de „ştiinţă-ficţiune” concentrează atitudinea lirică fundamentală a volumului. Dacă în anatomia e o ştiinţă superioară „procesul” vidului uman ia forma documentarului postapocaliptic de tip Discovery, ultima poezie strânge ca într-un buchet o suită întreagă de „sentinţe” incriminatorii: „sateliţii s-au prăbuşit, sunt tot ce-a mai rămas din voi/ aşa am descoperit internetul/ sutele de milioane de feţe, le ştim pe toate/ ce citeaţi, sunetele pe care le numeaţi muzică,/ cum vă organizaţi viaţa/ capitalismul, revoluţiile, religia/ reperele culturii voastre minore/ artiştii, îndrăgostiţii, clişeele. totul e indexat// […] aţi industrializat planeta/ aţi proiectat calculatoare şi monoliţi/ rachete nucleare şi superviruşi/ care v-au decimat./ v-aţi hrănit cu petrol paranoia şi libidoul/ şi când totul s-a dus dracului/ aţi viermuit scurt în bunkăre subterane/ înainte să vă mâncaţi între voi.// cerul e şi el un perete de plexiglas/ şi pământul o navetă sferică, părăsită.”, uite, asta e prietena ta. Sacerdotal şi incandescent, discursul Pilotului amplifică grandios spectacolul declinului, maşinizarea în fază de climax. Inflexiunile sibilice prind ceva din Aşa grăit-a Zarathustra a lui Strauss. Revendicate de la acest nucleu central, toate celelalte preocupări esenţiale ale poeziei lui Ovio Olaru ating o coardă tensionată. O dovedesc poemele ce abundă în imagini ale alienării umane („nu prietenii sau suflete pereche/ mai degrabă colegi de perfuzie”), ale reprezentării oraşului ca topos de criză („toate stau cuminţi, în faţa noastră/ construite de noi, depăşindu-ne”) sau, mult mai bine reprezentate sub raport cantitativ, exerciţiile de exhibiţionism senzual.

Articulate într-o regie lirică spasmodică, poemele erotice iau o înfăţişare agonică. Versurile aduc aici a ţipăt revoltat, mai ales atunci când „pozele” de cuplu prind accente grotesc-violente şi reclamă avataruri carcerale: „tumora”, „închisoarea”, „locomotiva” etc. În cele mai multe cazuri, epurate de artificiile licenţioase, ele vor decanta cronica unor automatisme: „de la camera supraîncălzită/ căldură de corp obosit/ şi mirosul ăla/ parfum, transpiraţie şi pizza/ când stăteam în pat/ ca într-un film prost regizat şi ştiam/ că n-o să scăpăm/ de plictiseala corpurilor care după ce lumina se stinge/ se recunosc şi se îmbrăţişează.”, nu ştim ce vrem. Prin geometria lor existenţialistă – mărturisită direct în (ghete de piele vara) –, astfel de radiograme disfuncţionale întregesc paleta unei poezii care stă sub stigmatul (subtil) al unor nostalgii refulate.

_________

* Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

[Vatra, nr. 5/2015]

ZONA NOUĂ (II)

Cătălina STANISLAV

catalina

Cătălina Stanislav (n. 1995, Sibiu) este redactor-șef adjunct al revstei Zona nouă și studentă în anul I la Facultatea de Litere din Sibiu. A tradus poeme de Luna Miguel, teatru de Sarah Kane și volumul al doilea al trilogiei Atlas Shrugged, de Ayn Rand.

 

***

you don’t belong on a funny farm

am auzit că există o emisiune americană

în care doi gemeni graşi stau pe scenă

şi mănâncă încontinuu

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că există o emisiune americană

în care atunci când se face întuneric

oamenii se masturbează unii pe ceilalţi

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă

am auzit că dacă ţi se face frică

ar trebui să poţi oricând

să te întorci acasă

am auzit că e ruşinos

să ai nevoie de cineva

am auzit că în fiecare noapte

plângi cu

plapuma trasă peste cap

şi publicul aplaudă

urlă

bate cu pumnii în scenă.

***

dragă lori maddox

sper că

acum lucrezi într-un business centre

şi că ai o cană cu #1MOM

de la copilul tău

care o să moară la 40 de ani

plin de bube.

mereu mi-a fost ciudă că

în timp ce tu ţi-o trăgeai cu

toţi băieţii din Led Zeppelin

eu aveam monosprânceană

şi mâncam cereale fără lapte dimineaţa

şi îmi doream să am un pui de găină

pe care să-l cheme hero

şi să nu mai zică maică-mea în fiecare zi

că sunt prea mare

ca să mă mai joc de-a lara croft.

în iarna dinainte să împlinesc treişpe ani îmi creasem un obicei din a urmări un tip de la şcoală până acasă. mă prefăceam de la începutul anului că locuiesc pe strada pe care locuieşte şi el. câteva case mai sus. nu vedea niciodată în ce curte intru. mergeam mai mulţi la el acasă ca să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. îi plăcea de mine numai atunci. ne ascundeam într-o remorcă din garaj în magazie în pod şi mă ruga mereu să i-o arăt. ţi-o arăt şi eu ţie spunea. când ieşeam afară aveam din nou părul mov pistrui pe nas câteva fire de mustaţă blonde care străluceau în soare chiloţi cu zilele săptămânii cordeluţe asortate cu maiourile dedesubtul cărora purtam helănci . când ieşeam afară eram din nou proasta aia care a plâns trei zile pentru că i-a venit ciclul în timpul orei de sport.

dragă lori maddox

pariez că tu erai frumoasă şi la lumină.

***

dragă lori maddox,

bunica mea are o bucată de metal lângă inimă. dacă ai aşa ceva s-ar putea să nu mai ai nevoie de nimic altceva. bunica mea nu vede cu un ochi şi când strănută se aude până la parter, şi noi stăm la patru. a fost frumoasă şi acum e bătrână şi dintr-o parte seamană cu churchill. bunicul meu a murit şi ea a învăţat să doarmă singură şi să vadă numai cu un ochi. vorbeşte mult şi tare şi de cele mai multe ori găteşte orez. am impresia că nu m-a iubit niciodată. crede că-s prea slabă şi că îmi stătea cel mai bine când eram şatenă şi tunsă scurt ceea ce-i o prostie pentru că atunci aveam doişpe ani şi colegii îmi spuneau cap-de-bostan.

îmi place să cred că şi tu ai avut doişpe ani şi erai urâtă şi bulimică şi că şi tu ai plâns şi ai urlat până ţi s-a făcut greaţă atunci când dermatologul a cerut să-ţi vadă şi petele de pe sân.

şi-mi place să cred că şi ţie îţi era frică să nu-şi dea seama ginecoloaga ta

că eşti atrasă sexual de ea.

***

e timpul să recunoşti că acum

îţi e mai frică decât atunci când

aveai şase ani şi te-ai ascuns

lângă o pisică cu gâtul mâncat de viermi

şi-a trebuit să stai acolo până te-a găsit cineva.

acum când îţi lingi buzele şi urli

porţi fuste cu pliuri şi ciorapi până la genunchi

se vorbeşte despre iisus hristos

în timp ce tu

citeşti despre tehnici de masturbare la arabi

acum când      led zeppelin IV

şi adormeam cu apă în papuci apă în urechi apă în nări

apă în gurile noastre.

***

vreau ca la sfârșitul zilei să am așternuturi mereu curate și apă mereu fierbinte în cadă și un animal mic și cald care să-mi stea pe sâni. picioarele tale reci între șosetele mele. vreau să beau ceai verde și să mă simt complet vindecată. vreau să am destul calciu și la sfârșitul zilei să-mi spui că am destul calciu și nicio tumoare, nicio celulă canceroasă, niciun ganglion inflamat, nicio malformație la inimă. vreau ca la sfârșitul zilei să avem o căsuță albă, un animal mic și cald și nicio malformație la inimă.

***

mă înclinam pe geamul de la baie şi era aceeaşi imagine pe care o vedeam de atâţia ani. acelaşi copac care se loveşte de geamul de la parter al blocului unde se plăteşte cablul, aceleaşi table de la coteţul de găini al vecinilor care se lovesc una de alta. aceeaşi mama care bate la uşă să mă întrebe dacă plâng. hai, spune, că te-am auzit. pisici care se bat în parcare. duşul vecinei de dedesubt. aparatul de ras. pui de câine care plâng când îi laşi singuri.  aceeaşi senzaţie, când mă las cu capul în jos şi-mi ciufulesc părul şi-mi aduc aminte de oameni şi de muzică, de băi ocupate şi coji de lămâie, de bandaje şi urlete, de magazine unde se vând prezervative ieftine şi de cabane de lemn cu geamuri în tavan. de momentul ăla când te aşezi pe jos cu genunchii ridicaţi până sub bărbie, cu părul ciufulit şi capul în jos şi eşti beat şi trist şi transpirat pe faţă şi ştii că următoarei persoane care o să vină să te întrebe ce-ai păţit o să-i spui ai că vrut să-ţi pierzi virginitatea pentru că te simţeai vinovată, că ţi s-au dat papucii într-o gară, că prima dată când cineva te-a crezut atractivă ai plâns cu sughiţuri, o să-i faci o listă cu lucruri care te fac fericită.

  1. să las beţişoarele parfumate aprinse până mi se face rău

  2. ştirile despre oameni morţi

  3. să merg la ginecolog

  4. scena cu autobuzul din almost famous

  5. să-mi rup pielea de pe buze

  6. duşurile care îmi fac pielea să se înroşească

  7. calmul-de-după-extraveral al maică-mii

  8. pozele cu tata şi alţi taţi în curte la lazăr

  9. puii de pisică înghesuiţi în faţa uşii tale

o să-i spui tot.

*

Cristina JIDVEIANU

jidvei

Cristina Jidveianu s-a născut în 1995 la Târgu-Mureș. Și-a petrecut prima jumătate din viață la Alba Iulia, cealaltă la Sibiu, unde a devenit membră a cenaclului Zona Nouă. În prezent e studentă în primul an la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș.

 

//

cineva zicea că dacă las radioul pornit

oriunde în lume poate începe o revoluție

că-i un fel de boală psihică când

ne visez cum alergăm pe șinele de tren

ca niște găini din filmele lui Passer

//

ceva mai altfel decât

surparea de teren

ambuteiajul

sunt gesturi asexuate când mâneca ta îmi atinge geaca mirosind a formoli

urletul Hitchcock

mai precis ca seringa cu ser fiziologic

perspicacitatea cu care îți lovești fruntea și nu obrazul

(e o sectă ciudată ce face dragoste

ca o mișcare industrială)

ți-am strigat numele când au dat drumul la gazele chimice

nu pentru că cei slabi au nevoie de vreun supererou

și gândurile ca niște viermi de mătase blocați într-un incubator

și o să mă prăbușesc ca un măr putred

din palma ta transpitată

mai convulsivă ca o encefalogramă

nu mai credem în reanimare

credem în cheap sex în psychoactive drugs

în felul ostentativ în care-mi suflec mânecile mult prea lungi

când apa îngheață e o reconstituire

 atunci mă ridici de pe podea

ca pe-o pată mare și scabroasă

gura unui eschimos face scurtcicuit

la cel mai anonim pol de energie

mai adânc decât plantele de apă

depresia o să mă smulgă

ca pe un cablu cu tot cu priză

//

o să încep să cred că oamenii de la radio

sunt o placentă în care nu crește nimic

că meriți să mori că n-ai vrut să donezi un organ

că poate și tu îți oprești respirația ca să-mi auzi bătăile inimii

și nu știu dacă ăsta-i un motiv suficient pentru o revoluție

*

 

Daniel COMAN

coman

Daniel Coman (n. 1993, Sibiu) este student în anul al treilea la Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat poezie în revistele Zona nouă și Timpul.

 

matrix

#

gândește-te

la mine

ca la o plantă de aloe vera

rupi perpendicular foliola

un gel transparent

curge

dacă îl lași în apă

cu gheață

poți crea

forme geometrice

noi

mintea mea

aceeași

#

iarba ajutată de curenții oceanului

apa sărată pervazivă

ca aburul de alcool taie

noi avem același creier

o dată matrix eu

o dată matrix tu

când gândesc

nu pot să nu te simt

costum simbiotic

am fost singur între prieteni &

am fost singur între oamenii lumii

trepidează buricul degetului

când alunec peste latexul tău

#

animalele lynchiene &

pulsiunea imaginii urmează

patternul unui mix

de psihedelic melancolic

gălbenușul mieros se scurge

prin colțul gurii

mintea suge din aerul neonului

profuză & permeată

miriade de bile spermicioase

se rostogolesc în șancrul creierului meu

#

imaginea mea

pe monitoarele camerelor

de supraveghere

pragmatismul

un concept atât de frumos

ideal romantic

când corpul de lângă mine

așteaptă &

/aerul nu e de melasă

mucurile stinse înainte de linie

înghesuite în scrumieră

ne lovim cartilajele matlasate

ale pumnilor &

porcul gâlgâie din locul abia

înjunghiat &

florile soarelui își crapă

calatidiul &

devin zdrențăroase

#

mirosul de lapte pe care-l exhală bebelușii

sunetul râsului lor e cel mai addictive dintre ale lumii

second best vine telefonul mobil

creierul vrea informație

se reactualizează ca wall-ul & creează amintiri false

ești în virtualul meu &

asta răsună-n dedesubturi ca un clopot pe sintetizator &

arcuri electrice pulsează ritmat sub pleoapele mele

#

îmi pierd răbdarea în condiții în care nu mi-aș fi pierdut răbdarea

coloana vertebrală nu mai oferă sprijin

ascult aceeași melodie obsedantă

ca un pustnic care sapă-n stâncă la sute de metri deasupra solului

o cămăruță pur și simplu inutilă în singurătatea ei

mă gândesc la tine

cum un mic soare glittering se împrăștie înăuntrul tău

#

lucrurile zilei se îmbibă cu panică

cum capsula păpădiei plesnește pe fast forward

viteza îmi diminuează reflexele &

lucrurile care ies din tipar îmi diminuează reflexele

ca-ntr-o glumă proastă de ikéa am desfăcut lucruri &

am rămas cu un șurub în plus &

sunt lucruri în tine pe care dacă le inversezi

nu strici nicio ordine

#

soarele strălucește într-un staniol de ciocolată &

pixelii gigantici bruiază frecvența lucrurilor normale

singurul lucru cald de aici e laptopul

și ce bine că ceasurile digitale nu ticăie

și ce păcat că ceasurile digitale nu ticăie

când inima sincopează

chiar și numai ca să vezi cât reziști

*

Ioan ŞERBU

ioan

Ioan Șerbu (1983, Agnita) a terminat Academia de Poliție București, apoi Facultatea de Litere din Sibiu. Student la Masteratul de Inovare Culturală al Facultății de Litere din Brașov. A lucrat ca polițist, ospătar, barman, manager de securitate. În prezent e manager regional de securitate într-o companie din domeniul bancar. A debutat în 2014, cu volumul Lego.

 

dinți falși

la masa ovală de care mă sprijin

rar se întâmplă ceva

multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd

mai bine începe altfel

cum e să ai răul în tine

și pe o muzică oribil de frumoasă

să ștergi visele ușurele care ți-ar putea face

o dimineață cu totul și cu totul albastră?

cum e ca dinții impecabil de albi să fie îndreptați în altă direcție?

cum e să te minți pentru că nu ai curaj să te întrebi

de 18 ori la rând cine ești?

când al 19-lea șobolan ronțăie la stomacul tău

trăiești fiindcă nu mai ai altceva de făcut

sentimental. mai bine zi din viața ta

 

când pe mâinile fragile cade puțin soare și puțină umbră

sucul de fructe nu ajută electrocasnicele nu ajută

înotul până la epuizare performanța la muncă facebookul

nu ajută

coloana vertebrală de lemn sucul gastric din gură

mă înțepenesc lângă masa ovală

de care mă sprijin

când ochii refuză să privească în obiectiv

și îmbrăcămintea bicoloră închide fermoarul

sunetul ascuțit din măsele dispare încet

o dată cu toate celelalte

mai bine taie strofa de mai sus

apoi văd

mobila sufrageriei e de fațadă

pantofii cu care vin în vizită la tine și intențiile mele bune

sunt de fațadă

stau la masa ovală

fumez țigările prietenului în apartamentul prietenei

întunericul se crapă și în curând

va continua să nu se întâmple nimic

încă nu am putut decide dacă eu

în totalitate

sunt de fațadă

mai bine termină

 

mă ridic de la masa ovală și de mână cu tine

niște copii de 30 de ani

facem o plimbare printr-un oraș oarecare

ne cazăm într-un hotel oarecare

cu o cadă încăpătoare la baie

în care încercăm să rămânem lucizi în timp ce

hemoroizii noștri se transformă-n haribo

 

lenjerieintimă

cică e discrepanță între mine

și mine

scriitorul și scrisul

un fericit mecanism reactiv

pe un fond trist dependent nemulțumit

cică maioul meu alb

e chilotul meu negru

ascult mai mult știu mai puțin

despre mine

cică n-ar trebui să existe cică

doar e adevărat

și e adevărat

 

taxi

am îmbrăcat costumul vișiniu

cel păstrat pentru nunți e catatonic

azi dau un interviu

firma de recrutare își arată sânii

mă fac taximetrist

să urlu și eu-n trafic cuvântul de-nceput

primul rostit – aveam doi ani

când frate-meu mi-a dat cu DEX-ul peste gură

mă-tabă mi s-a născut pe buze

ciudat valabilă această reciprocă

ca Uroboros unemployed

bețiv – încolăcit pe un pahar de margarita

clientul drogheriilor

să-i duc la lucru

la MiSRuP Bank ori într-un office

buildingcui

în bocancii din cer

oamenii lego dau bacșiș bun

să livrez fabricanților de mașini

containere de pizza diavolo

cu carne de chinez

să stau la ieșirile din cluburi

unde bodyguarzi rași în cap rulează un pai

cu undercoverii

unde hipstere de 12 ani

sunt apple iar eu steve

slide baby slide

pe tabletă google maps

pe google maps amfetamine

slide baby slide

MDMA, THC, LSD, PCP

adormim încet în filmul meu sârbesc

săașteptla hoteluri

unde fiarele se adună

around the holly profit

unde se divid trupurile lor de scaune

plutesc spre camere și umplu youtube-ul

cu Shrek masturbându-se în chiuvetă

unde mașinile scumpe fify sau loly

așteaptă cu manichiura făcută

să fiu pește-ntr-un

taxi galben cu număr de Moldova

unde guvernul are monopol

la liceele militare în România

se marchetează intens

să am un GPS meseriaș

set destination

favourites

cheap sex and porn fan

mă duce acasă

 

 

solduri

au luat din vitrine manechinele

frumoasele chele

au fotografiat și măsurat

diformi ciungi

au pus peste rupturi și

amputări

costume de 3000 de euro

stocul s-a

epuizat repede urma

o seară de evenimente caritabile

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Poezia în 2014. Şapte debutanţi

Claudiu KOMARTIN

 

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

 

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schiţa pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă ştim cu toţii cât mai înseamnă în România de azi premiile literare şi cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcţie de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorităţii articlierilor, importante sunt doar vocile şi discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeţi care vor continua să scrie şi au potenţial de evoluţie).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinşpe exemplare, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi „contaminarea” unui public în general minuscul şi cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul şi politica).

Am citit în 2014 şi în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă şi lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut şi am avut satisfacţia ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ştefan Ivas, să împartă premiul de la Botoşani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanţii pentru vitalitatea şi forţa înnoitoare a unora dintre discursurile poeţilor tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât şi Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuţi în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus iniţial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar şi destul de nerezonabil din partea mea. Cărţile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active şi mai eficiente pe această nişă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-şef sunt şi unde am publicat volumele semnate de Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, şi Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Ţin să fac observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scotea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuţi foarte mult şi amestecat, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puţin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, şi acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas şi-a dat până la urmă obştescul sfârşit, aşa că cea mai mare şi mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, şi-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piaţa de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistenţă tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt nişte lecturi subiective ale unui comentator care scrie şi editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanţ făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenţia celor care se mai ocupă cu asta. Şi, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris şi am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exerciţiu de lectură util, poate chiar necesar, în absenţa faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparaţie cu un deceniu în urmă, lipseşte în zilele noastre cu desăvârşire.

Ingluvii

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcăcios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă fojgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică/proza poetică de după 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnişoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum).

Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea/ şi faci semne de undeva din afara/ acţiunii. în disperarea de a percepe/ cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,/ terifiată de fumul apocaliptic de deasupra/ mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa/ valului negru de fum toxic./ îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi/ născocesc noi metode de productivitate,/ îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,/ iar tu speri într-o agitaţie patologică/ la minunea de a fi observat (în final)/ cineva ochii tăi lucioşi/ oglindind surâsul unei guri de foc/ care înghite nesăţioasă/ atâta indiferenţă.”

În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în Bucureşti, a Conservatorului şi a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi dacă da, până unde poate împinge acest exerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărţii, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”.

Toţi ceilalţi apropiaţi

Sabina Comşa e cea mai tânără dintre poeţii grupului Lumina de avarie şi a trecut la Braşov printr-una dintre cele mai bune şcoli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediţia 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproş major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influenţa vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referinţe contemporane – Farmville, Discovery, căşti de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor şi empatie (ajungând foarte rar la ironia muşcătoare şi sarcasmul lui Alexandru Muşina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum şi uşurinţa de a construi mici scenarii comic-groteşti, cărora poţi încerca să le găseşti şi un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Reţin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comşa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe aceşti „mamaie” şi „tataie” lipsiţi de glorie şi travestiţi în fel şi chip de imaginaţia spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărţii ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toţi ceilalţi apropiaţi (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte şi la obiect, bine tăiate, cu elipse şi imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte şi clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comşa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar şi limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători şi obosiţi de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvenţe  (poezie de notaţie, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzaţii, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărţii, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant şi umanizat şi mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieşit dintr-un laborator plin de poeţi care scriu cu mănuşi chirurgicale şi se maimuţăresc decent sub impecabile măşti de protecţie: „Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie/ şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum/ şi/ ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Şerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Braşov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câştigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Muşina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comşa într-o colecţie nouă iniţiată în memoria lui Muşina. O colecţie în care sper să văd şi-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut şi în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o aşteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenţia în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1/2013, deşi îi ştiam şi blogul şi-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor şi comentator de poezie în aceeaşi revistă sibiană). Cartea lui Şerbu e, cu câteva mici excepţii, o reuşită. Poetul ştie să-şi construiască volumul (în trei părţi, fiecare cu locul şi rostul ei: „jumătăţi”, „somnifere” şi „maşinuţe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid şi autoironic, narativ, mai puţin jucăuş, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aş asemăna în unele privinţe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfăşurate rapid şi inteligent, din partea a treia; menţiuni speciale pentru dilemă şi taxi: nu e la îndemâna multora să-şi ţină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfăşurate şi pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilităţi de a spune o poveste (Şerbu sigur l-a citit cu atenţie pe Carver) şi de a juca, în cunoştinţă de cauză, pe cartea confesivităţii.

În al doilea ciclu din Lego, Şerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame şi dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale şi neaşteptate (ca în „bonus”, „aşteptare”, „ploieşti vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îţi lasă impresia că n-au ieşit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepţia unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit şi ca o declaraţie de independenţă faţă de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcţionează şi are sens doar pentru cercul de poeţi în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conţine texte bune şi foarte bune, chiar şi când Şerbu mai derapează, ţinând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinţi falşi”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naştere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, faţă de varianta pe care o ştiam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu/ ca un soldat german din normandia/ am sărit în trenuri/ sub care se stătea la coadă/ lăsând totul vraişte// în braşov ploua/ în timişoara/ berile sinagoga amare/ bucureşti/ o zi la vulcanizare/ alta cu steaua prin metrou// într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă)/ eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine/ aparenţele sunt înşelătoare/ proverb din mintea unui/ culegător de orez// i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”.

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din ţâţâni, în cap „parcă a trosnit o şipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitaţie”, „Uşi”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia („Ciorapii mei”) şi psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]