Etichetă / Laura T. Ilea

de VATRA

Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc (II)

Flavia Dima

Încetarea focului, acum!

Acest text ar fi trebuit să arate destul de diferit față de cum arată acum. Mă refer la faptul că, inițial, în intervenția mea (la invitația foarte generoasă a lui Mihnea Bâlici), încercam să leg laolaltă articole mai vechi de-ale mele pe această temă, din 2019 și 2023 (1), într-o încercare de a explica cum anume conceptul „corectitudinii politice”, în mâinile unui climat cultural hegemonic de dreapta (din anii nouăzeci încoace) și care are mutațiile sale particulare („autonomia esteticului”), devine o unealtă de a reduce la tăcere orice poziție orișicât înspre stânga eșichierului politic. E propriul său paradox, dacă doriți: un curent al puterii care susține că reacționează din teama de-a fi cenzurat (deci, de-a pierde puterea) – cenzurând.

Citește în continuare →
de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (IV)

István Berszán

Ritm practic și proiecție de timp

Să ne amintim de „alegoria peșterii” propusă de Platon: așa cum prizonierii înlănțuiți și orientați către peretele gol al unei peșteri și nu văd decât umbrele proiectate ale lucrurilor care se mișcă în spatele lor la lumina focului, experiențele noastre empirice ne oferă, în mod similar, imagini distorsionate despre adevărul ideilor (Republica 514a-520a). Ideea de bază a studiului meu este că Platon nu oferă aici o alegorie, ci un experiment. Care este diferența? Dacă o considerăm ca alegorie, ne aflăm și noi în interiorul peșterii (sau al spațiului) retoricii, unde există doar semnificanți, așa cum pentru prizonierii legați există doar umbre. Toți semnificanții se află în același spațiu retoric, de aceea pot fi aliniați sau înlocuiți unul de altul, la fel cum umbrele apar și se acoperă reciproc în spațiul peretelui de peșteră. Alegoria, ca figură retorică, proiectează totul în spațiul cinetic al semnificanților – de aceea deconstructivismul postmodern presupune că „nu există nimic în afara textului [there is no outside-text; il nʼy a pas de hors-texte]”. (Derrida, Of Grammatology 158). Înainte de a afirma acest lucru, la rândul lor cercetătorii deconstrucționiști au proiectat totul în spațiul cinetic al proceselor textuale.

Citește în continuare →
de VATRA

Filozofia continentală astăzi (II)

(continuarea anchetei)

Claudiu Gaiu

1. În septembrie 2008, Marie-Claude Lorne, o specialistă în filosofie analitică, se arunca în Sena, în dreptul celor patru turnuri pariziene ale Bibliotecii Naționale a Franței. Tocmai aflase că universitatea din Brest îi respinsese titularizarea. Trei ani mai târziu, o anchetă ministerială îl declara nevinovat pe Pascal David, un fin cunoscător al idealismului german și a hermeneuticii heideggeriene, președintele comisiei care examinase dosarul colegei sale. Reflecțiile asupra lumii universitare provocate de faptul divers au scos la lumină duritatea „gestiunii resurselor umane” din marile instituții publice. Dar, citind comentariile din subsolul articolelor de presă și aflându-mă întâmplător în preajma câtorva apropiați ai victimei, am ascultat relatarea faptului divers în cheia unui litigiu filosofic: heideggerienii, apărători ai Sensului, își protejau citadela contra asaltului iubitorilor Științei! Poate că ambele explicații sunt valabile, la care se mai adăugau animozități personale și corupția specifică mediului academic. Nu, Emilia Șercan nu a descoperit apa caldă, iar susținătorii ei din marile noastre universități sunt ipocriți „de calitate superioară”, cum scrie pe eticheta oricărui produs alimentar ieftin.

Citește în continuare →
de VATRA

Postuman/ismul (3/10)

postumanism 3

 

Radu Vancu

 

Post-umanul. Mic manual de întrebuinţare

 

I. Îmi e limpede unde originează conceptul de post-uman, şi mai ales pasiunea aproape furioasă cu care destui dintre cei mai remarcabili gânditori de azi îl adoptă ca logo metonimic al întregii lor acţiuni scripturale: post-umanul e făcut posibil, şi chiar necesar, de eşecul evident al umanismului modernităţii. Pornită ca o revoluţie în numele omului, modernitatea a ajuns să-l excludă programatic. Subliniez tristul, tragicul ei paradox: a ajuns să excludă omul în numele omului. Să construiască ideologii care, declarativ, erau filo-umane, dar aveau o agenţialitate concretă anti-umană. Modernitatea a construit, aşadar, un normativ uman care a funcţionat întotdeauna anti-uman. Reacţia post-umană tocmai la acest normativ uman vine să răspundă; şi e nu doar necesar, dar chiar şi bine că o face. Singurul caveat de care trebuie să ţină seama e să nu construiască, la rândul ei, un normativ post-uman care să funcţioneze la fel de exclusiv şi de dezastruos ca acela la care reacţionează. Paradoxul post-umanului e acela de a fi mai human friendly decât modernitatea cu omul concret pe care, cel puţin nominal, lasă impresia că l-a depăşit. Citește în continuare →