Opera lui Livius Ciocârlie este spaţiul unor metamorfoze, treceri şi glisări de la o formă critică la alta, de la eseul cu detentă acut teoretică, la studiul aplicat şi tenace al genului literaturii de frontieră (corespondenţa) şi, în fine, la creaţia literară propriu-zisă, concretizată în roman şi diaristică. Dincolo de motivaţiile psihologice sau creatoare ale acestei traiectorii, poate fi descifrată tema privilegiată a unei continue căutări de sine, dar şi a unei nostalgii către aspiraţia literaturii propriu-zise care trădează, în afară de echilibrul situărilor metodologice şi de subtilitatea interpretativă, o neascunsă intenţie autoanalitică. De la lectura eficientă, modernă a operei literare, conjugată cu o conştiinţă teoretică extrem de lucidă din Realism şi devenire poetică în literatura franceză şi Negru şi alb, până la analiza nuanţată a epistolarului, privit nu doar ca anexă ilustrativă a operei, ca descindere în culisele operei, dar şi ca un document sufletesc, de o incontestabilă însemnătate (Mari corespondenţe), Livius Ciocârlie valorifică o grilă hermeneutică diversă, de la metodă la analiză, de la teorie la practica lecturii, circumscriind un spaţiu puternic individualizat de investigaţie şi un instrumentar metodologic profund adaptat la obiectul de studiu. Nu e, aşadar, întâmplător interesul pe care l-au suscitat cărţile lui Livius Ciocârlie, în care vocaţia teoretică e privilegiată, în ciuda aparentei „aridităţi” a teritoriului pe care îl delimitează. În Realism şi devenire poetică în literatura franceză, concepte, teorii, principii ale literaturii renunţă la alura lor didactică sau „esoterică”, deprind palpitul concretului, fiind expuse cu o subtilă artă a persuasiunii critice, în care axioma e însoţită de argumentul temeinic, iar îndoiala metodică înlocuieşte prezumţia teoretizantă. Circumspect şi lucid, pregătit mereu să probeze adevărul aserţiunilor sale, de o prudenţă analitică ce denotă mai curînd probitate decât teama de „aventura” interpretativă, Livius Ciocârlie aplică teza devenirii poetice la câţiva scriitori realişti din secolul al XIX-lea, dar şi din secolul XX. Definind raportul dintre realism şi devenire poetică, criticul observă că „prin poetizare – într-o anumită accepţiune a cuvântului – literatura devine mai realistă şi, în al doilea rând (…) pentru că ceea ce s-a petrecut istoric n-a fost o evoluţie simplă dinspre realism în sens restrâns către realism în sens cuprinzător, ci o coexistenţă tensionată a lor în fiecare moment”. Fascinaţia textelor cu alură teoretică se relevă astfel mai ales prin ceea ce e atipic pentru acest tip de discurs (verva asocierilor, tensiunea ideatică, seducţia lexicului pregnant, particularităţi ale discursului critic total străine de morga intratabilă a teoreticianului ce-şi priveşte axiomele cu un aer de suficienţă şi adulaţie). Citește în continuare →
Un fel de mitologie a scrisului şi a poeticităţii răzbate din cărţile lui George Vulturescu, unde raportul eu/ realitate e reliefat în termenii tranşanţei existenţiale şi estetice, care desenează antinomia între conştiinţa lucidă şi decorul aberant, absurd, care o încorporează. Este la mijloc aici şi senzaţia alcătuirii efemere a fiinţei, este înregistrată şi tensiunea duratei ce-i marchează în chip tragic existenţa şi scrisul. Poetul reţine primejdia metamorfozelor, pericolul alterării propriei personalităţi prin acţiunea insidioasă a timpului, chiar dacă spectacolul degradării e contemplat cu oarecare detaşare, eul creator oglindindu-se în suprafeţele şi străfundurile textului cu o privire dezabuzată, din care utopia recuperatoare a mitului sau iluzia poeziei ca treaptă a salvării estetice e diminuată sau chiar absentă: “Nu mai sunt eu în timp ce scriu/ cel care a început acest poem înnoptează pe drumuri/ undeva a rămas copilul/ altundeva pândeşte bărbatul/ cineva mă priveşte ca şi cum m-ar sfâşia în două/ pleacă de lângă mine, cuvântule solzos!/ între cer şi pământ mă sfâşie o privire piezişă/ cel care scrie acum/ nu mai este şi cel care va citi (…) există ceva ce nu poate apărea / într-un poem/ la asta te gândeşti tu acum, cititorule/ şi mie mi se face frică/ de tot ce este ferecat în ochii tăi/ pleacă de lângă mine cuvântule solzos!/ De frica din ochii tăi care cade peste rândurile mele/ Precum gândirea peste tulpinile grâului/ Precum arşiţa peste pietrele deşertului (Adânc, sub nămoluri).
