Profesor de excepție, dar persoană modestă, tata era foarte legat de cei șapte frați ai săi și se mândrea cu cei mai performanți. Toți erau inteligenți și muncitori, dar nu pierdeau ocazia să-și arate dezamăgirea când iar apărea în familie o fată nedorită, incapabilă să ducă mai departe gloriosul lor nume. Mă gândesc cu amuzament la frații Adameșteni, părinți, bunici și străbunici cărora Dumnezeu le-a dăruit, spre pedeapsă, o groază de fete. Ce altă pedeapsă cerească putea fi mai mare pentru orgoliul lor bărbătesc decât să vadă că, după prima generație masculină, cu o singură fată la nouă băieți, natura, compensatoare, a oferit ultimei generații din familia de azi, pe cât de lărgită, pe atât de dezlânată, cu ramuri germane, italiene, daneze, doar un băiat la șapte fete?! Work in progress.
Răzvan Voncu, cronicar literar experimentat, notează în „România literară”, nr. 10 din 28 februarie 2025, despre colega lui de la Craiova, titulară a cronicii literare la „Ramuri”:
„Pentru început, aș spune că e evident că poezia din Văduva plătește dublu e scrisă de cineva care știe să scrie. Și e bine că e așa: cea mai mare parte din poezia mai nouă este proastă nu pentru că autorii n-ar avea talent, ci din cauză că nu știu să scrie. Gabriela Gheorghișor știe: este, chiar la debut o poetă matură și pe deplin formată, stăpână pe instrumentarul ei și aptă să își transforme biografia – reală sau imaginară – în mitologie lirică.”
Era începutul iernii lui 1985, Corin și cu mine ne mutasem, după căsătorie, într-un apartament cu chirie din Cluj. Făcusem o viroză urâtă, datorită frigului din casă și de afară și mai ales din pricina aglomerărilor în autobuze, tramvaie, troleibuze, cozi la alimentară. Gripele ori virozele se răspândeau în viteză, din pricina condițiilor mizerabile de trai, a foamei, a frigului și a mulțimilor care se înghesuiau unele în altele ca să meargă la slujbe ori să stea la cozi. Corin nu scăpase nici el de viroză, dar, după trei zile de zacere, se întremase mai repede decât mine. Așa încât în a patra zi o pornise la facultate în căutarea unei lămâi ori a unei portocale pe care ar fi putut să o găsească printr-un miracol, poate la vreo alimentară, pe șest, poate la vreun coleg, prieten etc. Nici prin cap nu îmi trecea că ar fi putut să aducă acasă o portocală. Nu era de unde. Poate banane verzi, din acelea se mai găseau când și când și se vindeau la jumătate de kilogram. Le puneam pe dulap să se coacă sau la bucătărie, lângă fereastră, ca să bată soarele pe ele. Se coceau în vreo zece zile. Dar lămâie, portocală ori mandarină, în asemenea vremuri virotice, era absurd să speri. De chitre, limete, lime, pomelo, tangerine – nici nu știam că există pe vremea aceea! Când, după o jumătate de zi, Corin s-a întors acasă cu o portocală dăruită de o colegă de facultate pentru virotica de mine a fost o adevărată fiesta. Cred că a durat o oră până am mâncat portocala, de parcă ar fi fost ambrozie. Nu m-am însănătoșit decât după destule alte zile, întrucât doar cu aspirine nu trecea viroza ori gripa, iar antibiotice nu prea găseai la farmacie; trebuia să zaci la căldură, cu citrice, ceaiuri și mâncare sănătoasă, ca să te refaci – atâta doar că citrice, mâncare consistentă și căldură nu existau defel în România prin 1985!
Imaginea în om e o realitate foarte misterioasă. Imaginația e gândire prin imagini: imaginându-ți un loc cu intensitate și cu afecțiune, recreezi acel loc în minte, te proiectezi mental în acel loc, te identifici cu locul imaginat și într-un anume fel „ești acolo”. Asta spune ceva important despre imagine. Imaginea s-ar putea să fie interfața dintre conștiință și Realitate, „mediul”, „puntea” care să permită nu doar cunoașterea, ci, mai important, identificarea cu Realitatea, depășirea limitelor individuale și intrarea în starea de a fi Realitatea. Dar nu e vorba despre orice fel de imagine, deși omul se poate identifica în proporții diferite cu orice fel de imagine (TV, film, video etc.). E vorba despre conștientizarea rolului capital al imaginii în raportul omului cu lumea, cu Realitatea. Dacă am conștientiza de pildă că noi nu ne identificăm cu Realitatea, ci trăim în imaginea ei în noi ca într-o realitate secundă, că trăim deci în imagini, am putea la un moment dat să ne detașăm de aceste imagini și să percepem cu adevărat Realitatea. Adică să ne identificăm, să fim Realitatea de dincolo de imagine, Realitatea esențială.
Întrerupt. Timp fărâmițat și tensiuni. Înainte, procesul, care s-a amânat pe 2 martie (devreme), ieri celălalt proces, despre care nu am nici o veste. Trebuie să mă deprind cu ideea despărțirii. Întoarcerea acolo e, oricum, o durere. Nici o veste de la Joy. Th. pleacă luna asta la Budapesta, apoi la Cluj. Îi scriu o lungă scrisoare. Pe urmă, îmi dau seama că e fără rost. Mi-a scris Patrick, a fost plecat în Siria și în Statele Unite, habar n-am pentru ce. Zicea că i-a plăcut teribil Siria (fascinația Orientului pentru acești occidentali n-a încetat), dar i-a părut rău că e dictatură. Iar eu care, îi scriu, am trăit aproape toată viața mea sub trei dictaturi, din copilărie, adică viața mea conștientă, ce să zic?! J’en ai si marre, i-am scris în final. De la alții, nimic. Poștă săracă. Nici eu n-am putut scrie cele promise pentru Gelu, „Vatra”, „Familia” și Alecu. De altfel Lungii au și plecat în Canare. Ferice de ei, aici iar e înnorat și frig. De două ori, flanat prin Köln, fără rost. Doar ieri am reușit să văd Exotica lui Atom Egoyan, frumos. La Cannes, anul trecut a luat Premiul criticii. Povestea e subțire, la urma-urmelor, dar frumos construită, ca un joc de puzzle, iar imaginea deși e – ca la toate filmele lui E. – fascinantă (de data asta e făcută de un ungur). Observ, în cast și alte nume ungurești (probabil unguri canadieni), iar printre „sponsori”, pe celebrul senator Lantos.
A doua terfeloagă pe care am scos-o din cufărul familiei Papadopol (familie alcătuită, la fel ca a personajului meu, Letiția Branea, dintr-o mamă și un unchi, cu tatăl dispărut), era un roman, fără copertă și fără pagină de titlu, drept care mult timp n-am știut ce-am citit. La un control riguros, ar fi existat motive să trezească și ea suspiciunea mamei, dar, cu excepția fasciculelor de educație sexuală ajunse în foc, lecturile nu mi-au fost niciodată cenzurate. Am categorisit romanul drept ușurel, dar nu l-am putut uita, îmi impregnase mintea de 15 ani cu o senzualitate exotică și o nelămurită nostalgie a Indiei. A trecut mult timp până să pot deduce că din cufărul mirosind a praf și a vechi, selectasem o bună lectură de adolescență: Maitreyi a lui Mircea Eliade.
Clujul era un oraș dezolant ca toate orașele românești în ceaușismul ultim din anii 1980-1989. Frigul ne intrase în oase, aproape că eram făcuți din gheață ori din carton cerat. De mâncat nu era ofertă grozavă, așa că ne obișnuisem cu cartofi; când erau prăjiți ni se păreau cei mai gustoși din lume. Fasole și mazăre mâncam în tocănițe improvizate, linte la fel, orezul era nobil și rar, mâncam chiar și cuscus, deși bobii de cuscus erau trufandale pentru pești, când tatăl meu Domițian, pescar de plăcere, punea în cârlig câte-o biluță albă. Dar nici peștii nu mai prea erau decât la conservă, iar uneori nici aceștia nu aveau gust, căci putreziseră excesiv în uleiul lor bolhăit. Salată de vinete, sarmale cu te miri ce carne improvizată ori cu soia sau ciuperci, salată orientală sau de boeuf, până la urmă se mai adunau de-ale gurii, nu crăpa nimeni complet de foame.
Unuia care are mania duelului îi zicem duelgiu (D’Artagnan și confrații lui). Lui Carol al II-lea, care avea mania Duduii (Elena Lupescu), îi putem spune duduelgiu.
2. Pilangiu/ compilagiu/ compilangiu.
Anecdotic, am avea trei categorii de scriitori: pilangiul, compilagiul și compilangiul. (Las la o parte anti-alcoolicii ca pe o minoritate, gen Doinaș.) Pilangii avem mulți, poeți și prozatori. Poeții sunt, totuși, cei mai mulți, de la Nichita Stănescu la Virgil Mazilescu, Tudor George și toată gruparea lui Ahoe, ajungând la solitari ca Mircea Ivănescu. Prozatorii sunt mai puțini, de la Marin Preda la Fănuș Neagu și Nicolae Velea, pentru că ei trebuie să stea mai mult la masa de scris decât poeții.
Fiecare om pare să fie individualizat de un anume paradox. Personalitatea lui se construieşte în jurul unei perechi de contrarii, al unei imposibilități care îl defineşte. De la măturătorul sărman de pe stradă, la geniul vizionar din turnul de fildeş, toţi avem de rezolvat o ecuaţie personală al cărui x e un paradox. În acel paradox stă fulgerul eliberator sau exterminator al fiecărei fiinţe umane. Paradoxul meu e probabil cel dintre exteriorul care contrazice profund interiorul: dintre condiţia mea esenţial feminină şi raţionalitatea mea masculină (construită, educată, închipuită). Dintre tentaţia puternică a extrovertirii şi vocaţia interioară mistică. Această contradicție e o formă de camuflare cu care avansez secret în existență. (1984)
Tot citind despre războiul civil în care au intrat Carol al ll-lea, Antonescu și legionarii, cu prim-miniștri și mari intelectuali asasinați, cu cadavrele ucigașilor lăsate pe străzi și cu torturi în secții de poliție, auriul perioadei dintre războaie s-a mai coclit în mintea mea. Pe pagina de corespondență (autentică), de care sunt mândră c-am înființat-o în ”22”, bag o notiță despre interbelicul mai-puțin-fericit-de-cum-îl-crezusem și primesc pe loc reproșuride la cititori, mai maniheiști decât mine.
Și iar o dezamăgesc pe Monica Lovinescu. A plecat la 24 de ani din România și o știe doar din poveștile exilului și ale ”clandestinilor” (scriitorii care îi frecventau, pe ea și pe Virgil, pe ascuns, în comunism). Confuntarea cu adevărata Românie, pe care nici noi, care trăiam acolo, nu o prea intuiam, va fi amărăciunea ultimelor ei ani. Moartea tragică, în închisoare, a mamei o făcuse să aștepte dezvăluiri despre întunecații ani 50 într-un mare roman care întârziase să apară.
revistavatra.org 