a) Cred că o întrebare mai potrivită ar fi „Ce sperăm că va fi postumanul?” tocmai pentru că toată ipoteza singularităţii presupune un salt atât de spectaculos încât să scape posibilităţilor noastre de a-l gândi, deci cu atât mai mult de a-l proiecta ca imagine sau de a-i cartografia zona de impact. Tocmai de aceea întâmpină atât de multă rezistenţă: teama de necunoscut se asociază cu angoasa de a deveni redundant. Dacă nu putem „măsura” postumanul în termeni umani, omul şi-a pierdut ultima zonă în care se mai bucura de centralitate. Practic, nu putem vorbi despre postuman decât într-un context postumanist pentru că altfel se riscă vulgarizarea discursului în termeni cantitativi şi se pierde din vedere tocmai diferenţa calitativă dintre a fi „uman” şi „postuman”. Desigur, a fi om şi a fi umanist nu pot fi echivalate, aşa că poţi fi postumanist şi să doreşti depăşirea perspectivei umaniste fără să simpatizezi cu ideea postumanului, dar atunci ai o atitudine mai degrabă modernistă decât postmodernistă. Să te temi să te „rupi” de sensurile pe care le poate actualiza „a-fi-om” poate fi suspectat de un esenţialism nerecunoscut. Ce ar fi nou faţă de celelalte dispariţii ale omului ca proiect cultural ar fi că o nouă imagine a omului nu numai că nu ar mai fi de dorit, dar nu ar mai fi posibilă. Odată ce va fi atinsă singularitatea, nu putem intra în marşarier.
După aproape 20 de ani de la şocul manifestului Fracturist (1998, „Monitorul de Braşov”), putem vorbi – fără teama de a greşi – despre o nouă mişcare (ori şcoală) literară. După 30 de ani de la faimosul număr al Caietelor critice (nr. 1-2, 1986), avem posibilitatea de a discuta, în egală măsură, despre o reală depăşire a post-modernismului, cea de-a doua ediţie a Competiţiei continue având un rol mai curând festiv (Paralela 45, 1999) întocmai re-editării Postmodernismului românesc (Humanitas, 2010). Cele două fenomene par a fuziona astăzi sub titulatura extrem de generoasă (a se citi vagă) a post-umanismului, o mutaţie însă cu efecte paradigmatice (Fukuyama, Hayles, Haraway, Braidotti, Wolfe). Revista „Vatra” propune, aşadar, o anchetă tematică, proiectul anunţându-se ca replica oferită dosarelor mai sus amintite, încercând să răspundă următoarelor întrebări (orientative), în vederea developării unui portret de grup aflat în continuă mişcare: Citește în continuare →