Postuman/ismul (4/10)

postumanism 4

 

Denisa Adriana Moldovan

 

Postumanismul: ieşirea din dualitatea utopie/distopie

 

Avându-şi bazele în poststructuralism şi postmodernism, postumanismul este o teorie a secolului al XXI-lea care reuşeşte să fie independent de antiumanism şi transumanism. Datorită fazei incipiente a postumanismului, există o multitudine de posibile definiţii care oferă acestei teorii fluiditatea de care are nevoie pentru a se situa concomitent atât în spaţiul umanioarelor cât şi în zona ştiinţelor exacte. Majoritatea gânditorilor care au adus contribuţii asupra postumanismului au plasat greşit această teorie pe axa distopie/utopie. Datorită încercării de ieşire din ideologia umanistă a secoului al XVII-lea, postumanismul reuşeşte să surclaseze această dualitate şi să formeze o nouă paradigmă. Pentru anumiţi gânditori, perspectiva unui viitor în care fiinţa umană este înlocuită de una postumană, devine o idee distopică. Pentru Francis Fukuyama, postumanismul aduce cu sine un viitor sumbru în care schimbarea naturii umane conduce spre „consecinţe negative asupra democraţiei liberale şi a înseşi naturii politicii”. Pentru acesta natura umană şi religia definesc „valorile noastre fundamentale” şi conferă stabilitate speciei. Fukuyama consideră că sfârşitul istoriei va veni doar odată cu sfârşitul progresului tehnologiei şi a biotehnologiei. Pentru a stopa părţile negative ale progresului tehnologic, acesta propune un control al statului asupra oricărei modificări ce implică tehnologia şi natura umană. Ideea acestuia creează o societate distopică, capitalistă, unde monopolul statului asupra tehnologiei va duce la un control totalitar. Capitalul va trata fiinţele organice şi anorganice drept un mod de a produce capital, astfel vampirizând societatea. Totodată, Fukuyama vorbeşte despre o natură a politicii, ceea ce de fapt este naturalizarea unei ideologii politice. Din perspectiva lui Rosi Braidotti, natura umană, pe care Fukuyama o invocă reprezintă doar bărbatul „alb, european, frumos şi fără dizabilităţi fizice”. Astfel, Fukuyama doreşte o stopare a postumanismului şi păstrarea naturii umane şi a politicii care sunt doar constructe de secol XVIII.      Citește în continuare →

Postuman/ismul (3/10)

postumanism 3

 

Radu Vancu

 

Post-umanul. Mic manual de întrebuinţare

 

I. Îmi e limpede unde originează conceptul de post-uman, şi mai ales pasiunea aproape furioasă cu care destui dintre cei mai remarcabili gânditori de azi îl adoptă ca logo metonimic al întregii lor acţiuni scripturale: post-umanul e făcut posibil, şi chiar necesar, de eşecul evident al umanismului modernităţii. Pornită ca o revoluţie în numele omului, modernitatea a ajuns să-l excludă programatic. Subliniez tristul, tragicul ei paradox: a ajuns să excludă omul în numele omului. Să construiască ideologii care, declarativ, erau filo-umane, dar aveau o agenţialitate concretă anti-umană. Modernitatea a construit, aşadar, un normativ uman care a funcţionat întotdeauna anti-uman. Reacţia post-umană tocmai la acest normativ uman vine să răspundă; şi e nu doar necesar, dar chiar şi bine că o face. Singurul caveat de care trebuie să ţină seama e să nu construiască, la rândul ei, un normativ post-uman care să funcţioneze la fel de exclusiv şi de dezastruos ca acela la care reacţionează. Paradoxul post-umanului e acela de a fi mai human friendly decât modernitatea cu omul concret pe care, cel puţin nominal, lasă impresia că l-a depăşit. Citește în continuare →

Postuman/ismul (2/10)

postumanism 2

Cristina Diamant

 

a) Cred că o întrebare mai potrivită ar fi „Ce sperăm că va fi postumanul?” tocmai pentru că toată ipoteza singularităţii presupune un salt atât de spectaculos încât să scape posibilităţilor noastre de a-l gândi, deci cu atât mai mult de a-l proiecta ca imagine sau de a-i cartografia zona de impact. Tocmai de aceea întâmpină atât de multă rezistenţă: teama de necunoscut se asociază cu angoasa de a deveni redundant. Dacă nu putem „măsura” postumanul în termeni umani, omul şi-a pierdut ultima zonă în care se mai bucura de centralitate. Practic, nu putem vorbi despre postuman decât într-un context postumanist pentru că altfel se riscă vulgarizarea discursului în termeni cantitativi şi se pierde din vedere tocmai diferenţa calitativă dintre a fi „uman” şi „postuman”. Desigur, a fi om şi a fi umanist nu pot fi echivalate, aşa că poţi fi postumanist şi să doreşti depăşirea perspectivei umaniste fără să simpatizezi cu ideea postumanului, dar atunci ai o atitudine mai degrabă modernistă decât postmodernistă. Să te temi să te „rupi” de sensurile pe care le poate actualiza „a-fi-om” poate fi suspectat de un esenţialism nerecunoscut. Ce ar fi nou faţă de celelalte dispariţii ale omului ca proiect cultural ar fi că o nouă imagine a omului nu numai că nu ar mai fi de dorit, dar nu ar mai fi posibilă. Odată ce va fi atinsă singularitatea, nu putem intra în marşarier.

Citește în continuare →

Postuman/ismul (1/10)

postumanism

Argument

După aproape 20 de ani de la şocul manifestului Fracturist (1998, „Monitorul de Braşov”), putem vorbi – fără teama de a greşi – despre o nouă mişcare (ori şcoală) literară. După 30 de ani de la faimosul număr al Caietelor critice (nr. 1-2, 1986), avem posibilitatea de a discuta, în egală măsură, despre o reală depăşire a post-modernismului, cea de-a doua ediţie a Competiţiei continue având un rol mai curând festiv (Paralela 45, 1999) întocmai re-editării Postmodernismului românesc (Humanitas, 2010). Cele două fenomene par a fuziona astăzi sub titulatura extrem de generoasă (a se citi vagă) a post-umanismului, o mutaţie însă cu efecte paradigmatice (Fukuyama, Hayles, Haraway, Braidotti, Wolfe). Revista „Vatra” propune, aşadar, o anchetă tematică, proiectul anunţându-se ca replica oferită dosarelor mai sus amintite, încercând să răspundă următoarelor întrebări (orientative), în vederea developării unui portret de grup aflat în continuă mişcare: Citește în continuare →