Cristina Diamant

 

a) Cred că o întrebare mai potrivită ar fi „Ce sperăm că va fi postumanul?” tocmai pentru că toată ipoteza singularităţii presupune un salt atât de spectaculos încât să scape posibilităţilor noastre de a-l gândi, deci cu atât mai mult de a-l proiecta ca imagine sau de a-i cartografia zona de impact. Tocmai de aceea întâmpină atât de multă rezistenţă: teama de necunoscut se asociază cu angoasa de a deveni redundant. Dacă nu putem „măsura” postumanul în termeni umani, omul şi-a pierdut ultima zonă în care se mai bucura de centralitate. Practic, nu putem vorbi despre postuman decât într-un context postumanist pentru că altfel se riscă vulgarizarea discursului în termeni cantitativi şi se pierde din vedere tocmai diferenţa calitativă dintre a fi „uman” şi „postuman”. Desigur, a fi om şi a fi umanist nu pot fi echivalate, aşa că poţi fi postumanist şi să doreşti depăşirea perspectivei umaniste fără să simpatizezi cu ideea postumanului, dar atunci ai o atitudine mai degrabă modernistă decât postmodernistă. Să te temi să te „rupi” de sensurile pe care le poate actualiza „a-fi-om” poate fi suspectat de un esenţialism nerecunoscut. Ce ar fi nou faţă de celelalte dispariţii ale omului ca proiect cultural ar fi că o nouă imagine a omului nu numai că nu ar mai fi de dorit, dar nu ar mai fi posibilă. Odată ce va fi atinsă singularitatea, nu putem intra în marşarier.

Citește în continuare →