5. Discipoli români ai lui Max Reger: Mihail Jora și Constanța Erbiceanu
Dacă cineva ar încerca să cântărească influențele germane și franceze în muzica românească, s-ar lovi mai întâi de melanjul subtil și de impulsurile reciproce dintre cele două filoane occidentale — în ciuda protestelor naționaliste, de o parte și de alta. Nu e vorba, așadar, de o competiție sau o întâietate, ci mai curând de un fir al conexiunilor, grăitor pentru identitatea muzicală românească. Cel mai potrivit este să privim aceste legături în relația maestru–discipol, mai ales în perioada în care mulți tineri muzicieni români plecau la Leipzig pentru a-și desăvârși studiile. Îl voi urmări pentru început pe Mihail Jora (1891-1971), alăturând muzica sa celei a profesorului său de compoziţie, Max Reger (1873-1916).
Două surse europene sunt vizibile în conturarea muzicii clasice românești: cea germană și cea franceză. Dacă în episoadele trecute am găsit mai degrabă filoane franceze, propun acum să îndreptăm urechea spre nemți. Lucru știut, muzica de tip occidental este atestată încă din Renaștere în Transilvania, zona multiculturală unde muzicieni de origine săsească și-au conservat tradițiile, sau unde compozitori în vogă ai întregului Imperiu austro-ungar au venit să activeze la câte o capelă muzicală. Într-un volum apărut de curând, tocmai despre acest spațiu plurietnic și pluriconfesional, putem citi inclusiv despre „meșteșug și consistență locală – cultura muzicală enclavizată a sașilor luterani”: e vorba de Incursiuni muzicale în Transilvania premodernă (Editura UNMB, 2024), o excepțională sinteză aflată la granița fluidă dintre studiile culturale și muzicologie, realizată de Vlad Văidean.
3. Spirit național și occidentalizare: instituții muzicale în interbelic
Mă întrebam în finalul episodului trecut dacă are rost să insistăm atâta – noi, muzicienii, pentru că publicul e mai adesea preocupat de alte efecte ale muzicii pe care o ascultă – pe „geografia” degajată de o compoziție muzicală. Cu alte cuvinte, să tot căutăm „spiritualitatea românească” (așa cum ne-a învățat până la saturație literatura postbelică de până în 1989) în sonoritățile create de George Enescu, să le măsurăm patriotismul și să umbrim (în compensație) substanța temeinică a tradiției germano-franceze care l-a format pe compozitor. O asemenea mentalitate a fost potențată de naționalismul comunist, dar e mult mai veche, iar un exemplu elocvent îl găsim în urmă cu peste un secol, în dezbaterea ideologică privind tocmai fundamentarea unei școli naționale de compoziție pe baza tradițiilor autohtone.
2. Priviri către Franța: „școala Castaldi” și preferințe enesciene
Am început serialul de față punând un accent pe legăturile muzicii românești de la începutul secolului XX cu celebra instituție pariziană Schola Cantorum și controversatul ei director (anti-dreyfusard), Vincent d’Indy. Această amprentă franceză a glisat prin orientări uneori adverse ale muzicii românești moderne: fie în convingerile lui Dimitrie Georgescu Kiriac despre muzica națională și tradițiile autohtone, fie în „școala Castaldi” care pleda pentru imprimarea tehnicilor europene în partiturile românești. Fără doar și poate, în România primelor decenii ale veacului trecut, și compozitorii se asortează cu climatul cultural marcat de polarizarea taberelor între curentele tradiționaliste și sincronismul lovinescian.
Recentul dosar alcătuit de revista Vatra despre muzica clasică românească – subiect aflat în prim planul revistelor de specialitate și rareori lansat în alte publicații culturale – m-a determinat să reflectez la cât de puțină muzică de acest fel ascultăm inclusiv noi, așa-zișii profesioniști. Să fie teama instaurată – în instituțiile care alcătuiesc repertorii și în conștiința interpreților – de sonoritățile moderne, considerate elitiste, prea intelectuale sau abstracte, mai des urâte decât frumoase? Dacă ar fi așa, atunci ne-ar reveni nouă, muzicologilor (termen generic care i-ar include pe realizatorii de emisiuni radio și tv, pe cei activi în scris pe platforme sociale, pe profesori și jurnaliști deopotrivă) misiunea de a comunica și a convinge ascultătorul că în secolul trecut s-a scris multă muzică bună și durabilă, în circumstanţe favorabile sau vitrege, într-un mediu înfloritor sau toxic. Sincronizarea cu modernitatea occidentală sau afirmarea unei voci proprii, naționale, apoi realismul socialist în opoziție cu avangarda vestică generează o pluralitate de stiluri componistice, fascinantă pentru observatorul care percepe obsesia principală a creatorului român de secol XX, în general: „tensiunea între naţional şi universal” (așa cum era desemnată până la saturație de scrierile muzicologice din timpul regimului postbelic comunist).
Revista Vatra își orientează în mod constant atenția spre evoluția literaturii, a artei plastice, a teatrului, prin rubrici sau numere dedicate. De această dată, ne-am gândit să consacrăm un dosar tematic prezentului și perspectivelor muzicii clasice românești contemporane. Pentru acest moment de reflecție și analiză, am invitat, trei personalități ale muzicii noastre de azi: Dan Dediu, Ion Bogdan Ștefănescu și Valentina Sandu-Dediu, voci importante ale culturii muzicale românești, care au răspuns întrebărilor noastre referitoare la trăsăturile definitorii ale muzicii clasice românești contemporane, la atuurile ei, la modul în care e percepută contribuția muzicii de azi, prin evaluarea ariilor interpretative, dar și a registrelor de teoretizare sau a domeniilor de cercetare științifică universitară.
Printre simpozioanele și conferințele care jalonează obligatoriu viața universitarului, două întâlniri din acest an m-au determinat să reflectez la un subiect încă nu suficient explorat: relația muzicilor românești cu cele din spațiul de limbă germană. Timp de multe decenii, muzicologia românească s-a concentrat pe îngroșarea acelor trăsături naționale ale muzicilor autohtone. A sosit treptat timpul să dezvăluim mai insistent ideile, mentalitățile și tehnicile care au adus compoziția românească la un nivel european. Un foarte bun studiu de caz îl poate constitui investigarea legăturilor componistice cu o instituție germană care, în epoca postbelică, a concentrat masiv energiile avangardei: cursurile internaționale de vară de la Darmstadt (Internationale Ferienkurse für Neue Musik).
În acest an, criticul şi istoricul de artă, eseistul, filosoful, profesorul universitar Andrei Pleşu, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti, împlineşte 75 de ani. Cărţile sale sunt mărturia unui parcurs exemplar, de la teoria şi istoria artei, la etică sau teologie. Reflecția asupra artei plastice (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile), reflecţia etică (Minima moralia), examinarea temelor esenţiale ale religiei (Parabolele lui Iisus, Despre îngeri), interpretarea convulsiilor unei societăţi neaşezate (Chipuri şi măști ale tranziției, Comedii la porțile Orientului) rezumă unitatea în diversitate a unei conştiinţe în mod fundamental interogative şi dubitative. Există un farmec indiscernabil al omului şi al scrierilor sale. Un farmec provenit din mobilitate şi disponibilitate, din amenitate şi vocaţie a dialogului, din subtila carismă a prezenţei purtătoare de sens şi de bunătate şi din disciplina rafinată a unei inteligenţe empatice. Esenţială pentru destinul lui Andrei Pleşu este vocaţia fondatoare, concretizată în înfiinţarea institutului de studii avansate „New Europe College”, remarcabilă instituţie de educaţie şi de cultură autentică şi a revistei „Dilema veche”, una dintre publicaţiile noastre de anvergură şi prestigiu. Andrei Pleşu a fost ministru al Culturii şi ministru al Afacerilor Externe. A primit premii şi distincţii importante. Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi româneşti şi străine, dovezi certe de recunoaştere, este deopotrivă grav şi ludic, este empatic, relaxat, bine dispus în arhitectura unei lumi complicate. Într-un autoportret sumar regăsim toate aceste contraste din care e făurită alchimia unui destin singular: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «rețeta» mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”.
revistavatra.org 