Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

11.XII.1989

No chance! Ştiu, simt precis cum trebuie scris romanul, dar nu-s în stare să scriu. De ce? Naiba ştie! Nu-s temerile lui Caius (cred că un „contact” – pe care nu-l doresc – cu Secu m-ar întărîta (…) şi sînt gata să merg pînă-n pînzele albe dacă se leagă cineva de mine – asta au înţeles-o prea bine, e drept, după trei ani, cei de la şcoală). Poate dintr-o aberantă „pudoare”. Chiar şi-n acest „Registru…” falsific: accentuez latura „intelectuală” şi cea „slobod la gură”, deşi sînt un sentimental nenorocit. La cele mai jalnice filme, la cele mai stupide cărţi, plîng (sau îmi vine să plîng) la scenele siropoase. Cînd sînt cu alţii, o trag pe umorul agresiv, pe grotesc, ca să nu se-observe că-mi dau lacrimile. Poate nu sînt eu convins de scenele respective, îmi dau seama că-s confecţionate (şi încă prost), dar cert e că-mi vine să plîng. La fel cu Alu şi Piuţa: par ursuz şi nepăsător, îi tratez cu – relativă, deliberată – severitate, dar ei m-au simţit, mai ales Piuţa, şi-şi cam fac „jocurile”. Rar – cînd mă gîndesc că se-nvaţă rău într-o privinţă sau alta – mă înfurii cu adevărat şi devin „eficient” ca educator.

Asta-i una. Apoi: citesc tot timpul, nevrotic, şi – astfel – am tot timpul mintea împrăştiată în zece locuri deodată. Îmi tot propun să nu mai citesc – e şi nesănătos, dăunător mai ales la boala mea, ieri am stat pînă la 2 noaptea – dar… Prea multe „dar”-uri.

Sentimentalismul, însă, e combinat cu un real egoism: nu sînt realmente atent cu cei din jur; sînt şi „lăcrimos-participativ” şi excesiv de „autocentrat”. Plus, sterilizanta obsesie de a deveni scriitor, care tinde s-o anihileze chiar pe aceea de a scrie.

Plus: obsesia că-s superdeştept, că le ştiu cam pe toate… dar n-a venit timpul să le exprim (?!?). În fond, o reacţie normală: mi-e teamă să descopăr că una e senzaţia că ştii, că eşti în stare şi alta e să o dovedeşti scriind. E diferenţa între senzaţia că ştii un lucru, un număr de telefon şi posibilitatea de a le spune, de a le actualiza. Poate că întreg sistemul meu intelectual e „fisurat”, poate că chiar am atins limita posibilităţilor mele şi, încercînd să trec dincolo, totul s-a pulverizat şi nimic nu se mai încheagă.

În fine, teorii, teorii, teorii…

15.XII

Adevărata treabă a unui scriitor este literatura, nu jurnalul (cu excepţia, desigur, cînd vrea să facă din jurnal o formă literară, o ficţiune – ceea ce nu e cazul la mine; jurnalele care devin involuntar literatură cu o valoare minimă – poate cu excepţia unui Tolstoi, care era scriitor în „orice”, iarăşi nu e cazul la mine). De ce mai scriu aici? Ca un fel de terapie, ca să-mi demonstrez mie însumi că exist, că am existat. De sinceritate excesivă – singura „salvatoare” în plan psihic – nu e în nici un caz vorba aici: e un jurnal de întreţinere (a unei minime iluzii de existenţă).

Oricum, scris cu conştiinţa că oricînd poate fi citit de imbecili incompetenţi, care vor căuta în el „probe”, nu-mi permit să trec decît opiniile mele, nu şi discuţiile cu ceilalţi, lucrul cel mai interesant în ce mă priveşte (m-ar plictisi un fel de „jurnal al corpului”, cum face George, iar fantasmele şi ideile – niciodată perfect „dezlipite” – mor în chiar momentul în care se nasc, sau nu aşteaptă pînă am eu timpul să le trec aici; cred că „fantasmele literare” – literatura sînt, deşi înrudite, de cu totul altă natură cu cele „reale”, nescrise, care se „nasc” şi „trăiesc” mai repede şi mai uşor, sînt mult mai complexe şi „depline” – fantasmele scrise sînt o împietrire a lor, o încercare de a le surprinde, care însă trebuie să ţină seama, vrea-nu vrea, de material (de limbă), de fantasmele tribului (deja materializate de alţii) etc. Literatura e mai trainică, dar şi mai schematică şi cumva lentă, bleagă. Şi jurnalul? Nicăieri. Un hibrid al hibridului.

Ieri a fost Andrei pe la mine. Vag în curs de îmburghezire. Alaltăieri, George (cu Mana) şi Toma (cu Ioana şi Andrei): a fost ziua Taniei (33 ani). O discuţie tensionată vag, dar care nu se lega. Senzaţia că fiecare e pe drumul lui, că avem prea puţine lucruri în comun. Ce e cu Toma? La un moment dat vorbea ca un propagandist, deşi n-are mania microfoanelor. Chiar e prins de jumătăţile de adevăr, de sofismele ieftine vizavi de ce aduce şi nu bunăstare, chiar crede semi-semi-semi-semilumea care ni se propune? Asta cînd toţi îngheaţă, cînd au, de zile întregi, 3-4 grade în apartament, cînd toţi sînt terminaţi fizic şi psihic. Dar eu ştiu ce vreau? Un activ pentru cauzele drepte nu prea-s. Dar nici conformist, aşa încît forţele răului se cam uită chiorîş la mine, nu ştiu la ce să se-aştepte. Evident, adevărul e unul şi-atît de clar! Dar nimeni nu mişcă! Ce aşteptăm, ce aştept? Psihologie de popor amărăştean, a cărui soartă au decis-o mereu alţii. Ştii şi-asta „Si, Monsieur Muşina?!?” „Păi eu, să vedeţi, eu, scriitor, cu ale literaturii…” De-aia n-are ursul coadă şi noi puţină libertate. Oricum, ce să te-aştepţi de la un produs 100% comunist. Celui-là c’est moi.

17.XII

Aflu, de la „Vocea Americii”, că ieri a fost o mare demonstraţie la Timişoara; aproape nu mai pot să mă emoţionez. Sînt prea obosit chiar pentru a mai avea speranţe. Dar şi pentru a-mi fi frică: joi mi-a spus cineva că „băieţii” (adică Securitatea) iar s-au interesat de mine, iar unul dintre ei – care se-ocupă de Muzeul Judeţean de Istorie – şi-a exprimat „dorinţa” să stea de vorbă cu mine. Ieri, după-amiază, a apărut Călin Duma şi cînd m-a văzut la uşă (Tania-i pe la Lujerdiul ei ca s-aducă o parte din porcul crescut de rude) a fost vizibil uşurat: la Întorsură s-a zvonit că aş fi murit (?!?) Ce să mai cred? Un individ atît de alienat ca mine nu mai reacţionează în nici un fel, fiindcă nu mai simte nimic. Azi a fost Caius pe la mine şi am discutat despre responsabilităţile „sociale” ale scriitorilor şi despre frică – n-am stat să-i explic că sînt pasiv şi pentru că-s atît de epuizat şi nepăsător încît nici frică nu prea mai îmi e.

Iar s-a făcut tîrziu – e trecut de 11 seara. Am avut tot soiul de vise cu carne (care vrea să zică boală), dar nu era foarte clar că o să mă-mbolnăvesc. Nu mă simt grozav, dar sper să treacă şi asta cu bine. Lîncezesc – sindrom specific socialismului multilateral dezvoltat. Memoria mi-e la pămînt. N-ar trebui să mai citesc deloc, dar citesc ca un apucat (ieri, de exemplu, „Megatendinţe” a lui Naisbitt – la ce mi-o mai fi folosind?). De fumat, am reuşit să mă abţin, începînd cu 14 curent (o excepţie, ieri, cînd „am tras” două ţigări cu M.D. Popescu, june poet student silvicultor, suflet de aur şi o mare figură). Scîrboşenia asta de situaţie, în care nici în jurnalul propriu nu poţi scrie degajat! Am senzaţia că nu numai eu, dar chiar şi un muncitor oarecare e „blocat”, nu mai poate – psihic – munci din cauza situaţiei prezente: exasperare, aşteptare. (Sînt atît de cretinizat, încît singurul lucru ce mă obsedează realmente e să fac rost de cerneală chinezească: au adus prin papetării, dar în cantităţi atît de mici, încît se dau exclusiv „pe sub mînă”).

19.XII

Astăzi, la B.B.C. au anunţat că la Timişoara, duminică, Securitatea a tras în mulţime, la întîmplare, omorînd peste 200 de oameni. Un masacru pe care-l credeam posibil doar în Africa, America de Sud sau China. În faţa unei asemenea crime, ce să mai zic? Şi ce să fac? Aproape am plîns cînd am auzit şi, pe urmă, pe stradă, îmi venea să plîng de unul singur aiurea. Orice acceptare, fie şi tacită, a crimei e descalificantă. Cum să înfrunţi, totuşi, monştri în aşa fel încît să fie cît mai eficientă acţiunea? Vorbesc – scriu aici – prea mult şi nu fac nimic. Au murit sute de oameni! Femei şi copii! Neînarmaţi! Împuşcaţi în stradă, străpunşi cu baionetele! Şi asta la noi, în Timişoara. Ne putem aştepta la orice de la monştri ăştia. La Braşov, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic (doar patrule de 7-8 miliţieni cu automate şi cîini peste tot).

Criminali, criminali, criminali! Ce să mai aştepţi de la ei? Ce să mai discuţi cu ei? Voi accepta pasiv situaţia? Cum să nu ţi se facă ruşine de tine dacă nu faci nimic, dar ce faci cu familia şi ambiţiile…?

9.09.1991

Am recitit, ore întregi, din „Registru” Concluzia: merită să mai scriu în el. Îmi face bine (inclusiv lectura la tot ce am scris înainte – ca să reiau o metaforă, cînd scociorăşti prin hainele vechi dintr-o debara, redevii, pentru un scurt timp, mai tînăr; obiectele conţin în ele şi o bucăţică de timp, dintr-un anume timp).

Cum să continui? Cel mai simplu ar fi să-i dau înainte! Dar nu azi, e prea tîrziu şi mi-e somn.

Totuşi:

– să nu mai fumez (ha! ha!)

– să fiu mai bun şi mai calm cu cei din jur (ha! ha!)

– să mă apuc de scris, măcar de pus la punct volumele şi antologiile pe care acum le pot publica (ha! ha!)

Iată-mă-s şi personaj public. Redactor-şef etc. Mai perfid nu se putea. Generos (mulţumesc Domnului!, am scăpat, totuşi, de dictatura pe faţă), dar tot perfid. Pentru că, iată, de aproape 2 ani nu am mai scris nimic şi am citit realmente maximum 4 cărţi (?!!  Munţi vă cutremuraţi, oameni vă miraţi, de ce azi aflaţi!)

Nani, geniule braşovean redactor-şef!

Dar nu înainte de a vă readuce aminte: orice cititor al acestui „Registru…” e un imbecil. Pe bune! Im-be-cil! Imbecil.

28.04.1992

E primăvară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar s-a întîmplat, oare, ceva? Stau în dormitor, sub plapumă, ca de obicei, şi scriu. De ce scriu? Urmează, ar trebui să urmeze un răspuns:

  1. a) existenţial, sau

  2. b) ironic, sau

  3. c) ironic-existenţial, sau

  4. d) textuant – textuat – taxtualizat ş.a.m.d.

Mai bine s-o iau prin păpuşoi (moldovenism – mai nou, la marea filologie braşoveană, ţin cursul de „Dialectologie” !?! Zeii au umor, nu glumă. În principiu, orice aberaţie aş putea imagina în scrisul meu „ficţional” ar fi o jucărie faţă de ce se-ntîmplă „de-adevă’” – ar trebui să fiu dezinhibat! Dar nu sînt! O.K.?)

Deci: am un cerc baban de folclor, în care studiem mai ales „Oracolele” şi „Caietele de amintiri”. Avînd nostalgia „originilor” (vezi „mitul eternei reîntoarceri”) am proiectat o expediţie folclorică în judeţul Sălaj. Deie Domnul să reuşesc! Deşi… Deşi parcă refac acelaşi circuit. Mai urmează să m-apuc, cam într-un an, iar de poezie şi totu-i pe roate: id est, o maşinărie. O Muşinărie! (joc de cuvinte idiot, dar necesar – înţelept oriental cum tind să devin, încep să înţeleg locul şi rolul tîmpeniei în lume. Fără asta, zău, ne-ar fi tare greu, dom’ cititor imbecil al acestui „registru”).

Acuş, o întrebare: sînt eu acileaşi „textualist”? Răspuns: rahat, sînt doar disperat-plictisit. Singura asemănare: am, uneori, ambiţia în sine de a scrie, de a umple şi a umple pagini, à la butoiul Danaidelor (sau care naiba o fi! Stai liniştit, la anul o să ştii din nou, că o să predai la comparată, literatura antică!)

Deci, puţină acţiune: am luat concursul, în ianuarie, şi sînt lector universitar!!!??? Deocamdată!?!?!? În februarie am fost în Franţa (pe banii lor, invitat şi cu „Air France”) la Paris şi la Royaumont, unde s-au tot căznit (vreo 4-5 zile) să traducă din capodoperele subsemnatului care, cică, vor fi şi editate în volum (Bravos, nea Săndele, o luaşi pe urma lui Zaharia Stancu şi Marin Sorescu!) Prin cea bunăstare franceză întîlniţi: Ghiu (nevrotic, neras-cărunt şi tapeur – ca în ţară), Vişniec (crispat-interesat, finuţ-angoasat – ca în ţară), Magda Cârneci (vioaie, brunetă, băgăcioasă şi angoasată că nu e destul de băgată în seamă, altminteri fată bună şi care, dacă ai „poziţie”, te chiar „are la inimă” – ca în ţară). Întrebare patriotic-demnă: de ce te mai cari pînă-acolo (exceptînd mîncarea şi mici facilităţi), dacă măcar mai degajat nu devii? Nu zic să fii fericit sau să te schimbi… nu… să fii degajat. Fac pe moralistul şi de oftică, voi/vei zice, că după zece zile m-au expediat „chez soi” (e drept, elegant, tot cu „Air France” şi n-am prins şi eu măcar o bursă, colea… Ba, sincer să fiu, poate-o să am una la toamnă, de vreo trei luni… atunci să te văd iubite Diogene de pe Calea Bucureşti!?! Să vedem cît de degajat eşti. Oricum, drag cititor imbecil, de-un lucru sînt mîndru: cît am stat la Paris, am dormit tot cît acasă (cam 14 ore pe zi), n-am făcut vizite (exceptînd una la Victor – bursier, desigur, pe-un an, la Pasigi şi una – penibilă – la „Centrul Cultural Român” ca să primesc o recomandaţie pentru bursă de la un sobru şi afectat Béart, specialist în dadaism şi suprarealism, se pare. Biet Tzara, te-ai agitat degeaba, că sistemu-i mai tare şi te-au editat, ediţie Béart, în 6 volume!)

                                                             *

Iar stau pînă la ore tîrzii. Azi m-am uitat la scîrboase „actualităţi” şi la o finală a Cupei U.E.F.A. la fotbal: pentru posteritatea critică – F.C. Torino-Ajax Amsterdam 2-2; noroc cu comentatorul, care mi-a explicat (ne-a explicat) că numele de Ajax vine de la numele zeului vîntului la Homer, care l-a salvat în luptă pe Ahile (?!?) Să tot trăieşti şi să nu-mbătrîneşti! Ar trebui să las baltă orice iluzii literare şi intelectuale şi să trec pe droguri: S.F. fantasy, poliţiste. Nimeni nu poate, pînă la urmă, înţelege o inimă fină de poet. Nani! Că mîine iar muncim de ne spetim.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s