After you, mister Coleridge

Ţin minte totul până la amănunte care ar putea să pară

pură invenţie pentru orice sceptic, nu şi pentru mine,

pentru că eu am avut parte de cea mai mare uimire

în după-amiaza aceea târzie,

la ora când lumina deschide privelişti fantaste,

ne-am pomenit brusc alături, aproape umăr la umăr,

mergând în aceeaşi direcţie nu foarte clară,

el ţinea în mână un trandafir din soiul peace

ce-şi schimba nuanţa petalelor grele în roşcat pal

şi galben de lumină filtrată ca un ten

colorat de emoţii, gânduri, senzaţii, pudoare –

şi i-am vorbit curat, fără accent şi fără greşeală

într-o limbă pe care n-o cunoşteam

şi-n care n-am mai comunicat niciodată,

era atât de curtenitor şi de distins încât îmi părea

prea fragil pentru o boemă atât de îndelungată,

dar mă înşelam, pentru că nimeni n-ar fi îndrăznit

vreodată să agreseze seninătatea aceea de zeu,

n-ar fi cutezat să tulbure alura de arhanghel;

în timpul acesta scurt, ne-am apropiat de locul

acela ce părea o intrare, cu cuvinte rostite

întâia oară în viaţă l-am poftit s-o ia înainte:

After you, mister Coleridge, după dumneavoastră,

e o mare onoare să vă-nsoţesc în acest vis,

să trecem împreună prin această poartă

ca un univers întredeschis…

Abia dac-am terminat ce-avem de zis şi am sărit

din aţipeală buimac, răvăşit:

în vaza de pe masă aveam un trandafir alb

identic întru totul cu cel din mâna lui Coleridge

şi pe jos o petală cu vagi nuanţe galben-rubinii.

 

 

Cârteală

Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele

şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte;

sunt convins fără urmă de îndoială că înţelegerea ta

nu va descreşte pentru nimicuri pământeşti

nici dacă ele sunt ticălos de neprietenoase cu tine

în momentele de supărare, când nu doar cuvintele s-au tulburat

în felul lor prostesc de şicanare,

ci chiar în inimă m-am poticnit, la pietate am făcut infarct;

nu fi supărat, Doamne, că şi gândurile o iau razna

uneori după suflet ca nişte biete animale speriate

de furtună şi de lipsa unui ocol care să le ţină laolaltă,

ţine cont că nu-i uşor să te stăpâneşti când te frigi prea des,

de prea multe ori ai impresia că eşti tratat

ca unul care o dă în mod repetat în bară;

nu fi supărat pentru răbufniri, revolte, reproşuri, acuze

şi alte tertipuri de-a fi băgat în seamă

când sunt la strânsoare şi vreau să-ţi pese răspicat,

căci în afară de cârteala mea – oricât de mare –

aici n-ar trebui să intre-n discuţie nici o altă supărare

ori vreun alt fir de despicat.

 

Am văzut un cimitir…

Am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui,

de parcă la iluminatul din anul trecut

toţi viii s-ar fi dus cu buzunarele pline de seminţe –

sau poate vreun sucit, vreun rebel mânat de-un straniu gând

ori tulburat presentiment a semănat lumină;

am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui –

printre stâlpii funerari, un lan de lumânări

pâlpâite uşor de adierea dimineţii – părea aproape un ison

foşnetul de frunze şi glasul ierbii pe pământ,

părea de-a dreptul peisajul fantastic de dedesubt

împins afară, la vedere;

ai fi zis că mai mult decât văzutul se află dincolo de flori,

mai mult decât ştiutul în ceea ce întrece uluirea,

făcând din fantezie un simplu amănunt,

făcând din suflet un vajnic gură-cască –;

o, cu ce neînchipuit fior metafizic a reuşit un zăpăcit,

un hoinar mâncător de seminţe

să lege între ele lumi despărţite de morminte

 

Înserare lină

În pragul amurgului, tăcerea dintre arbori

e linişte sau resemnare?

Pe-un buştean putred cotropit de licheni

şade un bătrân ostenit, fără vlagă,

şi-a pus clopul alături

şi pufăie pierdut din lulea;

atât de lin îl cuprinde înserarea

de parcă s-ar teme de la geana jarului

să nu-şi aprindă pulpana,

să nu strice cu graba petala amară de cicoare

răsfrântă-n albastrul de fum.

Un ţipăt de pasăre clatină aerul umbros,

adierea stârneşte un foşnet de tun –

bătrânul şterge cu batista muştiucul de os,

se ridică anevoie şi porneşte spre liziera

aflată la câţiva paşi depărtare,

dar îl întrece întunericul pe cărare.

 

Lampyris noctiluca

Oho, ce luciu rece de cuţit ori de alt metal ascuţit

sclipeşte noaptea pe cărarea ca un şarpe descolăcit,

lumina puţină întoarsă din drum înfiorează

orice călător prin ţinutul ce pare bântuit,

nimeni nu se-aventurează să afle cine luminează locul

c-un felinar şi ce caută cu-atâta obstinare

tocmai în locul în care nici ziua nu găseşti

mai mult de câţiva ciulini şi câteva smocuri de iarbă

adăpostite de tufa de măceş;

omul fascinant de pastelul nocturn,

citit şi răscitit de departe de lună,

îşi trimite imaginaţia să vadă ce se întâmplă

şi să pună-n poveste ce-a aflat,

dar nu-l poartă nimeni, se poartă singur,

un ghem de licurici se rostogoleşte înainte şi-napoi

într-un fantastic, încins dans nupţial,

se opreşte din când în când ca un om care caută ceva

pierdut mai înainte sau mai dinainte de fi

nevoie să se facă lumină,

pâlpâie apoi ca suflat de-o adiere fără vlagă

şi se-ntoarce de unde-a plecat,

stăruitor ca o obsesie,

ca un gând neînduplecat.

 

 

Eu n-am ce să-i spun lui Richard

Eu n-am ce să-i spun lui Richard, iar ce-mi spune el

ori e şaradă, ori aiureală pură,

cuvântul lui îmi pare un strigăt anemic

de târgoveţ păcălit la marfă de geambaşi abili

ori tras pe sfoară de saltimbanci de duzină,

nici tragicul negru nu mă convinge că-l resimte,

încearcă să-mi arate terifiantul hău de disperare

în care se zbate stârnind vârtejul de ecouri,

dar eu nu văd decât tărăboiul pe care-l face

un ins care ar trebui să fie un pic mai la locul lui,

să-şi respecte cât de cât blazonul;

cred că are motivele lui, dar n-am ce să-i spun –

eu stau şi aştept în alte culise,

sunt tăcut, senin şi joc rolul altui nebun.

 

 

Octombrie 2015, ziua 5

Când am trecut în seara aceea ploioasă de octombrie

prin centrul oraşului,

am văzut deodată vitraliile puternic iluminate

de la Palatul Culturii şi m-am oprit în loc la vederea

umbrei dense cocoţate pe pervazul umed, alunecos;

îmi părea că privirea îmi joacă feste, m-am frecat la ochi

şi i-am mijit cât am putut de tare,

căci nu puteam crede cu nici un chip că acolo sus

ar fi putut ajunge ceva apropiat de-o formă de om,

credeam că lumina din interior aruncă în afară

o pată atât de bizară şi abia perceptibil mişcătoare,

dar atunci uluirea a devenit şi mai mare, când am văzut

că în basorelieful de dedesubt s-a produs o schimbare

nu imposibilă, dar cu totul năucitoare,

căci micul Bolyai a fugit de la ora de geometrie,

s-a căţărat pe pervazul lat şi printr-o crăpătură

a nobilei sticle trăgea cu ochiul la cei adunaţi în sală;

după cum şi-a înălţat capul, mi-am dat seama

că blajinul tată ştia ce face ştrengarul, dar nu-l certa

pe absent, îl lăsa să-şi contemple vedeniile,

să se ducă-n timpul ce va fi cât mai departe

şi aştepta să-i povestească şi lui despre lumea de apoi

cu ştiutul amestec de gravitate, şagă, ironie şi candoare;

Doamne, cum ploua, ce de şiroaie

stricau văzul în fiecare clipă,

dar ce bine totuşi că am putut să-l văd căţărat acolo sus

şi-apoi din nou la locul lui, în bronzul de sub cornişă.

 

 

Omul

Ca să nu fie copleşit de singurătate,

omul deapănă amintiri

în toate limbile.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]