After you, mister Coleridge
Ţin minte totul până la amănunte care ar putea să pară
pură invenţie pentru orice sceptic, nu şi pentru mine,
pentru că eu am avut parte de cea mai mare uimire
în după-amiaza aceea târzie,
la ora când lumina deschide privelişti fantaste,
ne-am pomenit brusc alături, aproape umăr la umăr,
mergând în aceeaşi direcţie nu foarte clară,
el ţinea în mână un trandafir din soiul peace
ce-şi schimba nuanţa petalelor grele în roşcat pal
şi galben de lumină filtrată ca un ten
colorat de emoţii, gânduri, senzaţii, pudoare –
şi i-am vorbit curat, fără accent şi fără greşeală
într-o limbă pe care n-o cunoşteam
şi-n care n-am mai comunicat niciodată,
era atât de curtenitor şi de distins încât îmi părea
prea fragil pentru o boemă atât de îndelungată,
dar mă înşelam, pentru că nimeni n-ar fi îndrăznit
vreodată să agreseze seninătatea aceea de zeu,
n-ar fi cutezat să tulbure alura de arhanghel;
în timpul acesta scurt, ne-am apropiat de locul
acela ce părea o intrare, cu cuvinte rostite
întâia oară în viaţă l-am poftit s-o ia înainte:
After you, mister Coleridge, după dumneavoastră,
e o mare onoare să vă-nsoţesc în acest vis,
să trecem împreună prin această poartă
ca un univers întredeschis…
Abia dac-am terminat ce-avem de zis şi am sărit
din aţipeală buimac, răvăşit:
în vaza de pe masă aveam un trandafir alb
identic întru totul cu cel din mâna lui Coleridge
şi pe jos o petală cu vagi nuanţe galben-rubinii.
Cârteală
Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele
şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte;
sunt convins fără urmă de îndoială că înţelegerea ta
nu va descreşte pentru nimicuri pământeşti
nici dacă ele sunt ticălos de neprietenoase cu tine
în momentele de supărare, când nu doar cuvintele s-au tulburat
în felul lor prostesc de şicanare,
ci chiar în inimă m-am poticnit, la pietate am făcut infarct;
nu fi supărat, Doamne, că şi gândurile o iau razna
uneori după suflet ca nişte biete animale speriate
de furtună şi de lipsa unui ocol care să le ţină laolaltă,
ţine cont că nu-i uşor să te stăpâneşti când te frigi prea des,
de prea multe ori ai impresia că eşti tratat
ca unul care o dă în mod repetat în bară;
nu fi supărat pentru răbufniri, revolte, reproşuri, acuze
şi alte tertipuri de-a fi băgat în seamă
când sunt la strânsoare şi vreau să-ţi pese răspicat,
căci în afară de cârteala mea – oricât de mare –
aici n-ar trebui să intre-n discuţie nici o altă supărare
ori vreun alt fir de despicat.
Am văzut un cimitir…
Am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui,
de parcă la iluminatul din anul trecut
toţi viii s-ar fi dus cu buzunarele pline de seminţe –
sau poate vreun sucit, vreun rebel mânat de-un straniu gând
ori tulburat presentiment a semănat lumină;
am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui –
printre stâlpii funerari, un lan de lumânări
pâlpâite uşor de adierea dimineţii – părea aproape un ison
foşnetul de frunze şi glasul ierbii pe pământ,
părea de-a dreptul peisajul fantastic de dedesubt
împins afară, la vedere;
ai fi zis că mai mult decât văzutul se află dincolo de flori,
mai mult decât ştiutul în ceea ce întrece uluirea,
făcând din fantezie un simplu amănunt,
făcând din suflet un vajnic gură-cască –;
o, cu ce neînchipuit fior metafizic a reuşit un zăpăcit,
un hoinar mâncător de seminţe
să lege între ele lumi despărţite de morminte
Înserare lină
În pragul amurgului, tăcerea dintre arbori
e linişte sau resemnare?
Pe-un buştean putred cotropit de licheni
şade un bătrân ostenit, fără vlagă,
şi-a pus clopul alături
şi pufăie pierdut din lulea;
atât de lin îl cuprinde înserarea
de parcă s-ar teme de la geana jarului
să nu-şi aprindă pulpana,
să nu strice cu graba petala amară de cicoare
răsfrântă-n albastrul de fum.
Un ţipăt de pasăre clatină aerul umbros,
adierea stârneşte un foşnet de tun –
bătrânul şterge cu batista muştiucul de os,
se ridică anevoie şi porneşte spre liziera
aflată la câţiva paşi depărtare,
dar îl întrece întunericul pe cărare.
Lampyris noctiluca
Oho, ce luciu rece de cuţit ori de alt metal ascuţit
sclipeşte noaptea pe cărarea ca un şarpe descolăcit,
lumina puţină întoarsă din drum înfiorează
orice călător prin ţinutul ce pare bântuit,
nimeni nu se-aventurează să afle cine luminează locul
c-un felinar şi ce caută cu-atâta obstinare
tocmai în locul în care nici ziua nu găseşti
mai mult de câţiva ciulini şi câteva smocuri de iarbă
adăpostite de tufa de măceş;
omul fascinant de pastelul nocturn,
citit şi răscitit de departe de lună,
îşi trimite imaginaţia să vadă ce se întâmplă
şi să pună-n poveste ce-a aflat,
dar nu-l poartă nimeni, se poartă singur,
un ghem de licurici se rostogoleşte înainte şi-napoi
într-un fantastic, încins dans nupţial,
se opreşte din când în când ca un om care caută ceva
pierdut mai înainte sau mai dinainte de fi
nevoie să se facă lumină,
pâlpâie apoi ca suflat de-o adiere fără vlagă
şi se-ntoarce de unde-a plecat,
stăruitor ca o obsesie,
ca un gând neînduplecat.
Eu n-am ce să-i spun lui Richard
Eu n-am ce să-i spun lui Richard, iar ce-mi spune el
ori e şaradă, ori aiureală pură,
cuvântul lui îmi pare un strigăt anemic
de târgoveţ păcălit la marfă de geambaşi abili
ori tras pe sfoară de saltimbanci de duzină,
nici tragicul negru nu mă convinge că-l resimte,
încearcă să-mi arate terifiantul hău de disperare
în care se zbate stârnind vârtejul de ecouri,
dar eu nu văd decât tărăboiul pe care-l face
un ins care ar trebui să fie un pic mai la locul lui,
să-şi respecte cât de cât blazonul;
cred că are motivele lui, dar n-am ce să-i spun –
eu stau şi aştept în alte culise,
sunt tăcut, senin şi joc rolul altui nebun.
Octombrie 2015, ziua 5
Când am trecut în seara aceea ploioasă de octombrie
prin centrul oraşului,
am văzut deodată vitraliile puternic iluminate
de la Palatul Culturii şi m-am oprit în loc la vederea
umbrei dense cocoţate pe pervazul umed, alunecos;
îmi părea că privirea îmi joacă feste, m-am frecat la ochi
şi i-am mijit cât am putut de tare,
căci nu puteam crede cu nici un chip că acolo sus
ar fi putut ajunge ceva apropiat de-o formă de om,
credeam că lumina din interior aruncă în afară
o pată atât de bizară şi abia perceptibil mişcătoare,
dar atunci uluirea a devenit şi mai mare, când am văzut
că în basorelieful de dedesubt s-a produs o schimbare
nu imposibilă, dar cu totul năucitoare,
căci micul Bolyai a fugit de la ora de geometrie,
s-a căţărat pe pervazul lat şi printr-o crăpătură
a nobilei sticle trăgea cu ochiul la cei adunaţi în sală;
după cum şi-a înălţat capul, mi-am dat seama
că blajinul tată ştia ce face ştrengarul, dar nu-l certa
pe absent, îl lăsa să-şi contemple vedeniile,
să se ducă-n timpul ce va fi cât mai departe
şi aştepta să-i povestească şi lui despre lumea de apoi
cu ştiutul amestec de gravitate, şagă, ironie şi candoare;
Doamne, cum ploua, ce de şiroaie
stricau văzul în fiecare clipă,
dar ce bine totuşi că am putut să-l văd căţărat acolo sus
şi-apoi din nou la locul lui, în bronzul de sub cornişă.
Omul
Ca să nu fie copleşit de singurătate,
omul deapănă amintiri
în toate limbile.
[Vatra, nr. 10-11/2015]