Nicoleta CLIVEȚ – De la sevraj la fleacuri

rita chirian casa fleacurilor

Totul a început cu un Sevraj, în 2006, când textele convulsive ale Ritei Chirian lansau o voce cu potențial, cu apetență pentru extreme și sincope, o voce de o negativitate destul de abil contrapunctată de exaltări, așa încât viziunea „negru pe negru“ era, pe moment, evitată. În 2010, cu Poker face, lucrurile se mai schimbă; construite pe angoasă, trăind din visceralitate și sarcasm, imaginile devin de o brutalitate voit excesivă și, odată cu ele, crește miza pusă pe sintaxa poetică și pe o anume teatralitate a disperării. Acestea sunt și verigile ce fac legătura cu Asperger-ul din 2012, probabil cel mai bun volum al Ritei Chirian de până acum; într-o dicție mai eliptică, este declanșat războiul împotriva „normalității“, a adaptabilității tâmpe, a conformismului atroce, atacul pornind de la un nucleu de traume și obsesii a căror malignitate spulberă, destructurează tot. Dar este o toxicitate pe cât de diabolică, pe atât de bine controlată și pusă în scenă de o inteligență poetică planificat excentrică și seductivă. În cel mai recent volum, Casa fleacurilor, Rita Chirian* alege să-și continue experimentul, însă pe un singur palier – cel al discursului; aceeași inteligență poetică se mobilizează, de această dată, pentru a nu mai ceda angoasei, pentru a nu mai cădea atât de lesne în sarcasm, pentru a nu mai monitoriza convulsii și mutilări. Atunci când îi reușește (și, pentru că determinarea e mare, îi reușește destul de des), se întâmplă tocmai pentru că se concentrează pe poiesis, mai precis, pe scurt-circuitarea sintaxei, pe obținerea polifoniei din secvențializarea discursului și din plusarea pe caracterul lui anti-frazic. Demersul de sabotare din interior a epicismului, a narativității și, în general, a coerenței normopate a început în Poker face, dar atinge un maxim abia acum. Dacă înainte poezia Ritei Chirian făcea dificilă misiunea cititorului din cauza nucleului ei tematic-obsesional (pentru a folosi o sintagmă dragă autoarei), în Casa fleacurilor exigențele nu doar că sporesc, dar cer și o updatare a lectorului pentru a putea face față mizei mari puse pe experimentul formal. Alegerea poemului narativ este cât se poate de înșelătoare (ca, de altfel, și titlul volumului), pentru că, în realitate, textele visează tocmai la disoluția narativității, dar nu zgomotos, cu spectacole de sunet și lumini, ci prin implozii controlate și (ceea ce este cu adevărat surprinzător) silențioase. Sensul, „povestea“ nu sunt lăsate să se închege cu de la sine putere, ci se apelează constant la diferite tehnici diversioniste, precum specularea (până la abuz) a punctuației sau aglutinarea detaliilor (altfel, puțin ofertante poetic) ce devin tiranice și, dacă nu zădărnicesc, măcar întârzie considerabil cristalizarea viziunii: „tristețea noastră pentru părțile încă sănătoase, și-apoi transparența acestor zile când crinii sunt vaporașe prin sânge, tristețea ca gloanțele oarbe, și tu ești un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău și l-am urât, am stat printre lucruri, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiți din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom, dar invizibil, baloane roșii plutind, și nu e un lift cu oglinzi, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc despre cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și spun fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și spun nume simple ca pentru insecte, memorez fețe & alte contururi câștigătoare, și-n zori spânzură în cap, un strat de gheață întins cât dormi, și vântul prin steaguri de învins, și raze cuminți sub linia orizontului, amar a fost bun & pervers, a bătut din nou, dar n-a deschis nimeni.“ (staub)

Ceea ce poate înlesni accesul spre sens, în Casa fleacurilor, este cunoașterea nucleelor tematice din volumele anterioare. Pentru că ele sunt cam aceleași: oroarea de conformism, de „normalitate“ („aici nu este nici umbră, nici tulburare, de aceea aruncăm alcătuirile în aer, prea sunt aproape“ – crab); singurătatea compactă, aproape solidă, întreținută maniacal și venită la pachet cu extirparea emoției și celebrarea mentalului („am vrut să vezi prin creierul meu: nici o armonie care să nu fie sigură de propria frică“; „am uitat sensibilitatea, stelajele erotice, zvonurile de mătase, deși singurătatea e singura care nu se poate împărți, cu fitil invizibil și gust care crește, o sete nou-nouță“ – imitația carnivorelor);  inaderența la lume, văzută mai curând ca o necro-realitate cu care, însă, începe să negocieze, pe ascuns, o cădere la pace („înțelegi încet, fără chin, că realitatea se coagulează, și nimic nu poți să faci împotriva ei, că morții au fost și ei foarte nefericiți“ – membrul fantomă); dorința de a surprinde și, astfel, de a opri totul in statu nascendi, înainte de a începe degradarea sau căderea în rutină („ne închipuim că toate poveștile, oprite la timp, au happy-end, oprită la timp, inima să rămână: o instalație păcănind, un motoraș legând oameni în flăcări“ – sud).

Dacă unele constante, destul de multe și dintre cele mai substanțiale, ale poeziei Ritei Chirian pot fi regasite în Casa fleacurilor, altele sunt cu grijă estompate. În efortul de simplificare a dicției poetice (ce conduce la nu puține opacizări/ ermetizări), sunt lăsate în plan secund sau chiar abandonate scenariile teribiliste, gotice, macabre. Chiar dacă o memorie rea o terorizează adesea, aducând la lumină traume și neîmpliniri, o minte vigilentă intervine mereu rectificator, încercând să cicatrizeze rana prin mijloacele, atât de uzitate în trecut, ale auto-ficționalizării. Doar atunci când nu mentalizează furibund, până la necroză poetică, și nu scurt-circuitează sintaxa până la fatala electrocutare a sensului, Ritei Chirian îi reușește o echilibristică dificilă între două certitudini de semn contrar: pe de o parte, „mizeria e plină de minuni“ (casa fleacurilor), dar, pe de altă parte, ele sunt constant periclitate de „linia de producție“ (titlul unui poem) a rutinei, a normopatiei ce nu poate fi oprită și nici nu prea dă, de bună voie, rateuri.

Urmărind să atingă mai degrabă o performanță de discurs decât una de viziune, Rita Chirian și-a verificat cu succes, în Casa fleacurilor, abilitatea procedurală. Atâta doar că, la capătul acestui efort de inteligență și rigoare, poezia sa și-a pierdut ușor din spectru.

________

* Rita Chirian, Casa fleacurilor, Casa de Editură Max Blecher, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 26-27]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s