KOCSIS Francisko

Între avers şi revers

Petru Cimpoeşu ţine să ne prevină de la bun început, într-un scurt excurs explicativ, nici prea echivoc, nici deloc, ce conţine volumul Nouă proze vechi • Ficţiuni ilicite* şi cum au luat naştere povestirile pe care le vom citi; la o primă vedere, pare un apel la indulgenţă, ceea ce, să recunoaştem, n-ar da prea bine, de aceea nici nu mă las cu toată greutatea pe scaunul acesta şubred, măcar că sunt de bună credinţă şi nu-l suspectez de nici o tentativă de mistificare pe hâtrul autor moldovean, îl cred că încearcă să scuze stângăciile tânărului autor care, e de presupus, a făcut în anii formării sale tot felul de exerciţii de păcălire a cenzurii pe lângă micile concesii voite şi nevoite inerente, s-a molipsit de formule ori a căutat să-şi uşureze în vreun fel calea spre debutul editorial, lucruri cu totul de înţeles şi care nu merită să li se acorde o atenţie peste măsură de mare. Pe deasupra, e dreptul autorului de a folosi, dacă vrea, peria, de a mai îndepărta nişte scame, iar treaba asta nu merită cu prisos nici explicaţii, nici reproşuri. Şi cred că a mai plivit pe ici, pe colo, se pare că a mai făcut mici îndreptări, ceva mai mult decât eliminarea „greşelilor de culegere” strecurate în vechile texte, că prea merge fraza fără hârtoape.

Recunosc că am citit abia acum cartea, nu la vremea apariţiei, dar mi-am răscumpărat într-un fel inspirat, benedictin aş zice, păcatul de a le fi neglijat atâta vreme: am citit de două ori povestirile; o dată ca tot omul, de la un capăt la altul, apoi, după scurtă vreme, am recurs la o lectură inedită, încrucişată, alternând povestirile, o dată una veche, apoi una nouă, şi tot aşa, până la capăt, ca un duş scoţian, una caldă, una rece, până interfuzia a devenit totală şi revelatoare: nu există prea mare diferenţă de scriitor, doar de limbaj, în cele vechi savoarea este reţinută, prudentă, impregnată în subtext, în cele noi flutură la vedere ca un drapel seniorial pe cetăţile vechi, dar blazonul este acelaşi.

Acuma, după ce am pus aceste jaloane şi simt aproape la nivel epidermic discretele şi abilele manipulări ale autorului („Adevărul e că, în aceste proze, am încercat să aduc un omagiu «optzeciştilor» utilizând, cât şi cum m-am priceput, metodele preferate de ei – citatul, autopastişa, intertextualitatea”.), care împing la conjecturi îmbietoare, fiind însă şi ele însele pândite de aceleaşi riscuri, pot să le privesc cu o oarecare detaşare. Dar cum am spus, alung orice (sau aproape orice) suspiciune. Ca să nu-mi răpesc plăcerea lecturii. La această scurtă introducere n-ar mai fi de adăugat decât că-i de-a dreptul o benedicţiune că Petru Cimpoeşu are prieteni cărora nu le-a putut refuza „solicitările imperative” şi a scris aceste povestiri după ce a „inventat” conceptul de „ficţiune ilicită”.

Povestirea care deschide volumul, A venit un scriitor din Bucureşti, este îmbibat de spiritul şi tradiţia epocii evocate, cu toate elementele unei realităţi crude la vremea ei, dar „îmblânzită”, cuminţită de distanţarea de momentul şi locul acţiunii de o memorie mereu concesivă cu trecutul, aşa şi în cazul acesta, evocarea nu scrâşneşte dinţii, consemnează ca un proces-verbal care numără obiecte, lăsând pe dinafară senzaţii, sentimente, emoţii, singurele în stare să tulbure, să stârnească, să strice eventuale socoteli, deşi nimeni nu se mai aşteaptă la aşa ceva într-o lume despre care nu se poate spune că e resemnată, câtă vreme îşi fixează parcă noi „culmi” de stoicism răsturnat, absurd, îşi testează capacitatea de a îndura. Caricaturizarea întregului cadru social, chiar şi în condiţiile date, nu poate atinge efectul de bumerang devastator pentru că autorul nu chicoteşte, are o stranie simpatie pentru naivitatea infantilă a semenilor ce se găsesc în situaţia de a se confrunta nu cu condiţia, ci cu legenda scriitorului; pentru oameni, el este un reporter al realităţii şi se simt îndreptăţiţi să-i ofere subiecte, fiecare consideră că viaţa lui e un roman pe care-l face cadou autorului, unul incredibil de taciturn, muţenia lui suspectă ori prudentă putând fi pusă în relaţie cu un alt amănunt peste care nu se trece: primarul (numai el?) e la curent cu tot ce i s-a relatat scriitorului, de unde trebuie musai să deducem ori că toţi sunt ascultaţi (deşi numai tehnica de astăzi ar face posibilă o asemenea performanţă), ori că toţi sunt delatori voluntari, un leat de pârâcioşi. Asta e o marcă banală a epocii, dar oare cenzorii ar fi aplaudat o asemenea acuitate a observaţiei? (Aş vrea, dar n-o pot evita.) Ştiu că nu.

Şi aici, dar şi mai evident în Femeia trecu strada, scriitorul persiflează clişeele diegetice de bandă desenată care se animă prin procedee de ceasornicar, adică de tensionare a arcului epic care împinge în pagină un tic-tac de cuvinte prea tocite ca să mai semnifice ceva diferit faţă de ce au însemnat în alte zeci de situaţii similare, roirea de vorbe având un efect răsturnat, provocând o nostalgică dorinţă de tăcere, după ce se depăşeşte un hotar redundant, desigur. „Comunicarea prin tăcere, prin tăceri. Felurite tăceri, care exprimă. Moduri de a tăcea. Şi aici e riscul care le pândeşte. La un moment dat, tăcerea unuia poate însemna, poate spune altceva decât tăcerea celuilalt. Când descoperă asta, e prea târziu, constată că nu se mai înţeleg nici prin vorbe” (p. 72). O implozie de comunicare. Limbajul cu rol de butaforie, personajul cu rol de manechin auctorial, cadrul referenţial al alegoriilor sociale reflectate de pliurile ficţiunii converg într-un final terifiant: „oglinda arăta ochilor care ar fi putut să vadă: de sub pleoape ţâşniră violent lacrimile” (p. 80), o povestire în care autorul a avut mii de posibile exerciţii de ironie, ratate toate dintr-un admirabil sentimentalism. Nu se află foarte departe nici I.O.V., unde farsa colegilor are un final tragic tocmai pentru că nu oricine poate fi subiect de farsă, iar dacă ne permitem să citim altfel, să transformăm iniţialele în nume, Iov, scurta naraţiune se poate transforma, nu ştiu cât de superficial, într-o prelungire ca act a farsei divine în farsa păgână. Explicit, textul nu îndreptăţeşte o asemenea asociere, însă are în subteranele sale un sens giratoriu care trimite direct la modelul biblic.

Şi tot pe aceeaşi linie, lăsând puţin în planul secund povestirile cu umor suculent, ironie fină ori auto-ironie bonomă, mă opresc la povestirea care atinge pragul metafizicului, Fenomenologia invizibilului, fără a trece însă în dincolo de el, nici nu are cum, pentru că autorul nu-şi propune speculaţii anamnetice, se fereşte de ele şi înscenează o ingenioasă convenţie narativă, el povesteşte ce i-a povestit cineva căruia i-a povestit altcineva, ceea ce este, aflăm, o reflectare „de patru ori improprie”, la a treia sau a patra mână, conexiuni printre care metafizicul se lasă doar intuit, nu există metafizică la mâna a doua, metafizică second-hand, însă voinţa de a atinge acest prag şi de a adăsta cât mai mult în faţa lui produce o nuvelă psihologică de profunzimi nebănuite, în care ironia reţinută, nu foarte acidă, are parcă darul de a prevesti dramatismul rezervat de destin protagonistului.

Debutând abrupt, sec, în manieră considerată revolută, prin prezentarea laconică şi imparţială a personajului, Doru Ifrim, „de origine sănătoasă”, numit secretar cu propaganda într-un orăşel de provincie la o vârstă revoluţionară, e adevărat, dar prea necopt, prea tânăr şi prea fragil cultural după ieşirea din „şcoala de partid”, însă îndârjit şi înflăcărat de sloganuri ideologice, hotărât să acţioneze rapid şi eficient, în „spirit revoluţionar”, pentru lichidarea „duşmanului de clasă” (toate acestea, strânse laolaltă pentru autenticitate, produc senzaţia unui extras dintr-un ziar de epocă, un limbaj care a creat istorie şi a provocat consecinţe tragice pentru mult prea mulţi oameni). Hotărât să se ducă să desfiinţeze duşmanul din interior, să se infiltreze între călugări, Ifrim nu-şi dă seama cât e de insignifiant în demersul său belicos şi sfârşeşte prin a fi el dominat şi „convertit” de blajinul Emilian, să fie subjugat de „misticismul” înfierat înainte, să se lase transformat în martir al unei cauze care-i fusese străină şi pe care o considera duşmănoasă fără să-i fi cunoscut esenţa. După ce-şi ia un concediu, cu acordul unui superior din aparatul de partid, care moare la scurtă vreme într-un accident, fără a mai putea confirma mobilul infiltrării sale („mâna destinului”, pe care Cimpoeşu o exploatează cu pricepere într-o adevărată succesiune de „întâmplări”), Ifrim îşi începe „noviciatul” fără bănuiala că fondul său subconştient musteşte de credinţa latentă pe care o moştenea de la generaţii de oameni religioşi – dovadă a slabei cunoaşteri de sine –, peste care s-a suprapus o pojghiţă superficială de citate, sloganuri şi expresii ideologice pe care psalmii şi viaţa monahală cu ritm care sugerează vecinătatea misticului o spulberă cu repeziciune, fostul ateu devenind în scurt timp bigot, fanatic apărător al unui ritual statornicit de veacuri. Această schimbare radicală devine evidentă când ajunge să fie anchetat de securitate, când personajul care „îşi asumase pe cont propriu o misiune deosebit de riscantă: aceea de a lupta împotriva lui Dumnezeu” (p. 243) face o basculare totală şi îşi asumă o misiune şi mai riscantă: aceea de a-l apăra pe Dumnezeu, de data aceasta în noua sa identitate, asumată sub numele de Teofil, preţul fiind cel suprem. A fost înmormântat într-un loc secret, în jurul lui ţesându-se legenda martirului, care începe printr-o vindecare.

Epilogul pune un contrapunct acut în polifonia planurilor naraţiunii, adăugând micilor digresiuni eseistice care punctează înlănţuirea de întâmplări (în care hazardului nu i se respinge rolul) o semnificaţie aparte, uşor de aglutinat la realitatea cotidiană: povestea fostului securist Adrian Iacob care a contribuit la arestarea tânărului activist de partid convertit, devenit în noile conjuncturi sociale parlamentar. De undeva, nu aflăm de unde, a pornit un zvon că ar fi fost colaborator al securităţii, iar cineva dintr-o comisie parlamentară de validare pentru o funcţie importantă ţine să-l întrebe cât adevăr se află în acest zvon. După ce neagă vehement că l-ar fi cunoscut pe Ifrim sau pe călugărul Teofil, parlamentarul este ispitit şi determinat să jure, dar nu „conform legii”, ci după o formulă magică transferată în ritul popular în cuvintele: „să mă trăsnească Dumnezeu dacă…”, în cazul de faţă dacă a colaborat cu sinistra instituţie. Omul a jurat fără să clipească, bineînţeles. Numai că la „câteva zile” după aceea, el a plecat „cu amanta” într-o excursie la munte, iar la întoarcere a hotărât să coboare pe jos, ca să se bucure de „vremea splendidă”, dar brusc s-a înnorat, „de sus curgea cu găleata, iar cerul se înnegrise, de parcă s-ar fi făcut deodată noapte. Dar nu erau propriu-zis descărcări electrice. A fost într-adevăr numai una. Şi aceea l-a lovit. Într-adevăr, l-a lovit numai pe el; deşi secretara se afla la mai puţin de un metru distanţă, ea nu a păţit nimic. Şi Adrian Iacob a căzut, într-adevăr, electrocutat” (p. 282). Da, neobişnuita expiere nu s-a lăsat aşteptată, fulgerul globular şi-a făcut treaba ca un laser. „Fenomenul fizic” nu are legătură cu povestea, spune scriitorul, ştiind că negaţia va întări şi mai mult convingerea contrară.

Citind extrasele de pe coperta a patra, nu pot decât să întăresc observaţia lui Paul Cernat: Petru Cimpoeşu e un „acut psiholog/caracterolog”, un bun conducător de impulsuri între realitate şi plăsmuire, nu pot decât să constat şi să admir cât de fulgerător se transformă la el realitatea în ficţiune, după câteva propoziţii care conţin nume reale, extrase parcă din paginile unui jurnal, fraza alunecă rapid, fără poticneli, spre descrierea unor întâmplări „neîntâmplate”, istorisirea e de o simplitate frapantă, denudată de barocul diegetic sesizat la mulţi confraţi premergători sau alături-mergători. Petru Cimpoeşu vine dintr-o tradiţie a prozei scurte româneşti şi tinde să întemeieze o altă tradiţie prin ficţiunile sale ilicite, asumându-şi consistenţa şi tensiunea materiei dintre avers şi revers, vechi şi nou.

________

* Petru Cimpoeşu, Nouă proze vechi • Ficţiuni ilicite, Editura Ploirom, Iaşi, 2008, 331p.

 

***

 

 

Vasile SPIRIDON 

Efectul de IMPRINTING

Deşi Petru Cimpoeșu nu se consideră un optzecist sadea, volumul Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite, apărut în 2008, sigilează o relaţie simptomatică a scriitorului băcăuan cu promoția literară în chestiune. În „Câteva cuvinte” de început, sunt explicate unele criterii cronologice și stilistice despre şansele reactivării formulelor textuale ale promoţiei sale: „Adevărul e că, în aceste proze, am încercat să aduc un omagiu «optzeciştilor» utilizând, cât şi cum m-am priceput, metodele preferate de ei – citatul, autopastişa, intertextualitatea. Deşi eu nu mă consider propriu-zis «optzecist», cred că drumul deschis de «optzecişti» în proză, deşi deocamdată abandonat, încă nu şi-a epuizat resursele şi, cine ştie, poate că vreuna din generaţiile literare viitoare va încerca să recupereze lucrurile bune pe care cei mai valoroşi dintre ei le-au propus” (pp. 6–7).

În fond, prin acest gest de reverență, Petru Cimpoeșu își dezvăluie procesul strategiilor narative în cadrul cărora intriga respiră aerul orizonturilor prezumtive, cu deznodămintele lăsate în coadă de pește. Prozatorul se vede confruntat cu situația că multitudinea de texte din realitate depăşeşte inflaţia de texte din literatură și, drept urmare, va încerca să aproprieze ficțiunea textualistă realității postdecembriste. Este semnul sigur că Petru Cimpoeșu crede într-o posibilă continuare a paradigmei neîncheiate a optzecismului.

Prozele din prima secțiune a cărții sunt, în pofida distanţei luate de autor acum (adică în 2008), integrabile optzecismului, deoarece trebuiau să facă parte inițial din volumul Caii de curse sau cursele de cai, propus în 1987 spre publicare Editurii Cartea Românească. Realismul cotidian optzecist va fi amestecat cu realism, vizionarism și farsă cu accente parodice în viitoarele romane, care l-au impus pe Petru Cimpoeșu drept un reprezentativ prozator contemporan. O parte au fost încorporate ulterior romanului Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni, fapt ce dezvăluie procesul de metamorfoză suferit de scriitura textualistă. În aceste parodii ale textualismului împânzite cu intertext, autopastişă şi citate se simte o mare plăcere de a povesti, neputința de a o face fiind văzută drept „o formă simulată de nevroză, un simptom maladiv care conduce la strategii ilicite de eludare a poveștii” (Ficțiuni ilicite – fără sex, p. 221).

În privința postmodernismului, militanții lui par a se atașa de orice formă de mișcare venind din viitor. Băi, fiţi postmoderni, altfel nu ne primeşte în NATO! este o proză de mare haz, ce dă seama de această tendință. Aici se militează chiar pentru înființarea unei Agenții Naționale pentru Postmodernism și mă limitez la a cita un paragraf din „Apel către conștiințe” (sau, poate, către lichele?): „Să lăsăm deoparte neînțelegerile care au dezbinat dintotdeauna breasla noastră și să ne aducem contribuția la construirea unei societăți postmoderne multicultural dezvoltate. Într-o atmosferă de unanimă corectitudine politică, să gândim și să scriem cărți de înaltă valoare artistică, în cel mai înalt spirit postmodern. Numai așa vom putea contribui la ridicarea societății noastre pe înalte culmi de civilizație și progres pe care înaintașii noștri s-au ridicat înaintea multor popoare din Europa, fără însă a li se recunoaște acest merit” (p. 196). Desigur, s-a parodiat aici stilul limbii de lemn al cuvântărilor lui Ceaușescu, liderul comunist fiind considerat în altă parte drept „o persoană cu grave probleme de narativitate” (Ficțiuni ilicite – fără sex, p. 219).

Grave probleme de narativitate aveau și oamenii muncii de la orașe și sate, după cum se vede în proza A venit un scriitor din București. În spiritul vremii comunismului, un scriitor ajunge într-un orășel provincial, de unde trebuia să meargă mai departe, într-o localitate din proximitate, cu ocazia lunii cărții la sate (februarie). Este un foarte bun prilej pentru localnici de a-l asalta spre a-i propune diverse subiecte literare, deoarece sunt convinși că viața le este, cum altfel?, una de roman. „Dacă aș avea timp, aș scrie zece romane, nu unul” (p. 17) – îl asigură administratorul hotelului unde este cazat, iar o domnișoară învățătoare îi mărturisi că scrisese și ea între limitele aceleiași specii despre drama ei sentimentală, dar că a aruncat manuscrisul pradă flăcărilor (nici pe departe un gest ritualic, făcut de marii creatori). Pe de altă parte, primarul îl îndeamnă să scrie despre cu totul alte subiecte, „pe linie”: îndeplinirea și depășirea planului, sesizarea anumitor neajunsuri, devotamentul și spiritul de sacrificiu al cetățenilor. Total dezorientat, pățitul scriitor părăsește hotelul aproape fără a scoate o vorbă și face rapid cale întoarsă.

Pe aceeași linie, dar din vremea comunismului românesc timpuriu, în proza Fenomenologia invizibilului, Doru Ifrim, tânăr cadru de nădejde al partidului, pleacă la o mănăstire pentru a ancheta cauzele unui incendiu izbucnit în condiții suspecte. El ajunge să se călugărească şi moare în postura de martir, după ce a fost anchetat de Securitate și arestat. Securistul ce-l anchetase, devenit deputat, este fulgerat mortal după ce a jurat strâmb că nu are nicio implicaţie în cazul respectiv. Aceasta ar fi o dovadă metafizică despre puterea distructivă a cuvântului acceptat sub prestare de jurământ.

În același registru, al cuvântului care… dărâmă, în proza Teorema urechii, minciuna unui soț despre o inventată aventură extraconjugală a sa îi pricinuiește consoartei amuțirea totală și paralizia. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este mult mai grav decât a profera o injurie, iar proza Primii oameni nu ştiau să înjure conturează o așa-zisă istorie a lumii de dinainte de apariţia înjurăturii întemeietoare. Povestirea se centrează pe misterioasa căutare, care-l aduce pe un urmaș fictiv al biblicului Adam în prag de omucidere şi apoi de sinucidere, până când replica adecvată isteriilor nevestei este finalmente rostită. Este vorba despre prima înjurătură, cu trimitere la origine, din istoria omenirii. Iată și comentariul suculent: „La o analiză oricât de sumară, vedem că înjurătura, ca orice alt concept, este de fapt o negaţie căreia i se atribuie un grad de realitate, ceea ce, potrivit unuia dintre urmaşii lui Adam, pe care-l chema Parmenide, echivalează cu atribuirea de fiinţă nefiinţei. Este calea cea mai directă şi mai sigură, aflată la îndemâna fiecăruia dintre noi, de exorcizare a demonului propriu” (p. 188).

Acuitatea notaţiilor și conturarea apăsată a personajelor dovedesc o încredere a lui Petru Cimpoeșu în puterile ficţiunii ce nu se re-găsește atât de evident la alți optzeciști. Tema scriiturii este luată în răspăr, iar citatul şi pastişa se constituie în prilejuri de meditaţie nu asupra textului abstract, ci asupra comportamentului uman. Iată un intertext ce poartă marca textualismului resorbit: „Părintele Emilian era, în felul lui, un fenomenolog. El a înţeles că icoana Maicii Domnului cu Pruncul este rezultatul intenţiei cu care o priveşti; la fel ca în desenul lui Jastrow, în care poţi vedea un iepure sau o raţă, după cum doreşti. Raportul dintre semnificat şi semnificant este unul arbitrar şi nemotivat. Nimic nu justifică, de exemplu, ca seriei de foneme i-c-o-a-n-ă să i se asocieze conceptul de icoană şi cu atât mai puţin vreo idee divină. Toate acestea, desigur, nu în mod discursiv şi sistematic, aşa cum le prezint eu aici. Pur si simplu, când i s-a adus o icoană (se afla încă în arest) şi i s-a cerut s-o scuipe, a scuipat-o” (Fenomenologia invizibilului, pp. 263–264).

Și proza Protosifon este o parodie, în stilul unui veritabil exerciţiu semiotic, pe marginea a două vise avute de mătușa naratorului, pe care le-aș numi proleptic și, respectiv, analeptic. O femeie simplă, fără școală, visează la sfârșitul „obsedantului deceniu” cuvântul „casetofon”, al cărui referent nu fusese inventat încă. Naratorul întărește aserțiunile lui Umberto Eco, din Tratat de semiotică generală (citat după regulile filologice, la subsol), despre relația semnificat-semnificant, punând în evidență rolul de pionierat al mătușii în respectivul context socio-cultural. Curat protocronism! Neliniştitor în primul vis, proleptic, „era tocmai faptul că se constituia dintr-un singur cuvânt, şi nimic mai mult, cuvânt pe care mătuşă-mea probabil îl văzu mai întâi scris – şi zic probabil deoarece, neştiind carte, ea nu putea fi sigură că lucrul acela scris era chiar cuvântul CASETOFON –, apoi îl auzi rostit de o voce impersonală, rostit de mai multe ori, cu intenţia vădită de a i-l imprima în memorie” (p. 111). În al doilea vis, analeptic, avut după 20 de ani de la întâiul, se va arăta ciudatul cuvânt „protosifon”, care va fi explicat pur şi simplu ca un „sifon primordial, adică un pahar cu apă şi cu un pai în el” (p. 121).

În schimb, un cuvânt precum CARP, din proza cu același titlu, provoacă o incursiune tipică analizei articolelor de dicționar, în gama de semnificații ale unui cuvânt. La capătul unor considerații etimologice, traversând istoria triburilor de daci, numele CARP îşi verifică aplicabilitatea în imaginea unui părinte însingurat şi trist, hotărât să se înscrie la respectabila Casă de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, cu abrevierea CARP.

Tot legat de inițiale, I.O.V., adică Ispas Octavian Vasile (din proza I.O.V.), este victima farselor epistolare comise de colegii de serviciu din redacția unui ziar. Aceștia îi ticluiesc niște scrisori ca venind din partea unei admiratoare anonime îndrăgostite de el, ce-i zdruncină și pacea căminului conjugal. Zelosul ziarist de la „Steagul roșu” va fi victima unor incidente de neexplicat, căzând pradă tulburărilor erotice (duse până la analiza grafologică a celor scrise de „ilustra necunoscută”) și redactării multiplelor variante ale epistolei de răspuns. În schimb, geloasa soție acuză serioase devieri perceptive, cititorii fiind avertizați că fiecare întâmplare își are explicația ei: „De exemplu, într-o zi, doamna V. se întorcea din oraş, când văzu într-un copac un omuleţ verde cu picioarele desfăcute şi mâinile întinse lateral, parcă ar fi făcut gimnastică. Acest fenomen misterios, interpretat de ea ca un semn prevestitor de cutremur, secetă sau alte catastrofe naturale, poate fi explicat cu uşurinţă datorită progreselor ştiinţei. În esenţă, este vorba despre un fenomen optic. În momentul când observa omuleţul verde din copac, doamna V. se afla în autobuz, iar autobuzul aştepta la semafor – informaţii suficiente pentru ca fiica ei să elucideze totul în câteva fraze: omuleţul verde se reflecta de pe semaforul trecerii de pietoni pe unul din geamurile autobuzului, iar de acolo pe geamul opus, creând iluzia că ar atârna în copacul de pe marginea trotuarului, o iluzie optică dintre cele mai banale” (pp. 85–86). Digresiunile științifice sunt imbricate și ele, în altă parte, narațiunii: „Palpitând tot mai frenetic, celulele sale se ordonau în noi configuraţii, iar materia lor devenea imponderabilă, încât reverberaţia unei energii implacabile deschidea, la orizontul minţii, ceva ca o fereastră către a doua conştiinţă” (Ficțiuni ilicite – fără sex, p. 230).

Dar scrisorile nu sunt doar anonime și amoroase, ci și oficiale, cu putere decizională asupra vieții și a morții destinatarilor. Protagonistul din proza În drum spre happy-end este acuzat pe nedrept pentru furt de către un vecin, fapt ce naşte mari frământări, amplificate şi de către nevasta sa cicălitoare. Toate acestea îl împing la sinucidere, derularea anamnetică de dinaintea morţii aducându-i şi detaliul prin care victima şi-ar fi putut demonstra nevinovăţia. El sfârşeşte, ca nenea Anghelache, din Inspecțiunea… caragialeană, în urma primirii unei citații judecătorești, prin care era chemat în instanță ca parte civilă, iar nu ca inculpat, așa cum crezuse. Pragul morții îi aduce o revelație de ordin semantic, ce ține de puterea lexicologică. Prin urmare, personajele pot fi victime ale ficţiunilor de orice fel, de la cele politice până la cele economice și scriptologice.

Proza Femeia trecu strada pune și ea pe tapet toate procedeele textualiste și automatismele specifice acestui tip de scriere. Autorul dă explicația că faptele narate au avut loc doar în imaginaţia sa. De aici şi caracterul lor „ilicit”, deoarece această modalitate oblică atrage după sine o falsificare a faptelor prezentate ca o poveste. Această proză este o hazoasă și detaşată deconstrucţie a textualismului, căruia i se demontează parodic mecanismele, Petru Cimpoeșu manifestând dorința de a reveni la frumuseţea relatării fruste. Prozatorul militează în Femeia trecu strada pentru subiecte atrăgătoare, în detrimentul artificiilor „textuării” lui, pentru claritatea unei istorisiri, iar nu pe principiile învăluirii ei. De asemenea, el mizează pe caracterul inedit al situaţiei în care se află personajul mai mult decât pe frământările sale interioare. Resemnat, „autorul” recunoaște că nici de data aceasta nu i-a ieșit o capodoperă, dar „Esențial e să nu trișezi cititorul. Simte și nu te iartă” (p. 76). În spiritul conceperii acestei proze, după ce am văzut/citit „femeia trecu strada”, ne putem întreba: oare se întâmplă totul la ora cinci, precum faimoasei marchize a lui Proust, care ieși la respectiva oră? Cititorul nu are de unde ști, din moment ce naratorul mărturisește că nici el nu prea are habar.

Afinitatea lui Petru Cimpoeșu cu promoția ʼ80 este departe de a fi ombilicală, deși detaliile cotidianului sunt distribuite cu grijă, în spiritul acesteia, de prozatorul băcăuan. Și aceasta pentru că matca formatoare generaționistă își va spune mereu cuvântul, asemenea unui efect de imprinting, explicat astfel în proza CARP: „Tot ce s-ar putea petrece într-o casă se petrece în casa natală; ideea noastră de curte, ați observat, este direct influențată de curtea în care am copilărit; spuneți poartă sau gard, sau uliță și veți avea în minte imaginile acelor lucruri care au fost primele denumite astfel, imagini care s-au asociat definitiv acestor denumiri. De fapt, despre toate acestea au scris cu mai multă pricepere alții, nu văd de ce m-aș băga și eu. Este vorba despre așa-numitul efect de imprinting: bobocul de rață se atașează din primele ore de viețuire de orice formă de mișcare, considerând-o mama sa” (p. 43).

Pentru Cimpoeșu, scrisul reprezintă un prilej de a contempla, interoga și, eventual, de a re-ordona lumea. El este convins că prin ficțiune, printr-o construcție livrescă ordonatoare, s-ar putea atenua entropia universală, întrucât, în universul ficțional, spre deosebire de realitatea lumii, există mereu un sens, mai mult sau mai puțin clar schițat, în funcție de talentul creatorului. Datele realului sunt învestite cu însemnele ficțiunii, iar ficţiunea propriu-zisă dobândește caracteristicile realităţii și, astfel, diferența realitate-ficțiune se simte atenuată până la indistincție. Însuși prozatorul se declară stăpân incontestabil pe arealul propriei ficțiuni: „întâmplările despre care voi relata au avut loc în realitate. Dar eu le relatez ca şi cum ar fi avut loc numai în imaginaţia mea, ca pe o poveste, Ceea ce înseamnă că le falsific” (Ficțiuni ilicite – fără sex, p. 213). O narațiune poate fi percepută ca fiind adevărată, ceea ce nu înseamnă că ea exprimă și adevărul, ci doar că ne arată calea spre el. Or, cui are în intenție să exprime adevărul, nu ar trebui să-i mai pese dacă este crezut sau nu pe cuvânt scris. Câștigându-și recunoscuta autoritate prin cuvântul scris, Petru Cimpoeșu își poate permite să nu-i mai pese.

 

***

 

 

Georgeta MOARCĂS

Miturile lumii postdecembriste

Petru Cimpoeșu reia, în Celălalt Simion, rețeta romanului de observație socială care i-a adus succesul cu Simion liftnicul. Cu unele modificări de compoziție, introducând fermentul demonic într-o realitate socială și mai dezagregată decât cea de acum aproape 15 ani, prozatorul ne oferă un roman ce continuă reflecția asupra stării de spirit a societății românești postdecembriste. Dincolo de poveștile fiecărui protagonist al romanelor sale, spuse cu mult umor și îngăduință pentru ratare, Petru Cimpoeșu explorează modul particular în care aceștia se integrează în lume, felul în care interpretează evenimentele și deciziile pe care le iau. Observăm că acest studiu al mentalității românești de după 1990 se sprijină și pe o cunoaștere în profunzime a „noilor mitologii”, pentru a relua o formulă barthesiană încă productivă în spațiul francez, dacă ne referim la cartea cu același titlu coordonată de Jerôme Garcin și apărută în 2007. În proza lui Petru Cimpoeșu este vorba despre o investigare a fantasmelor colective dar și personale cu un profil aparte, est-european, rezultat din întâlnirea întotdeauna spectaculoasă a mai multor orizonturi: unul pre-modern, magic, superstițios, al religiozității populare, altul modern, al „omului nou” comunist, dedicat științei și organizării sociale și unul la rigoare chiar post-modern, dominat mai ales de tehnologii avansate și lumi virtuale.

Societatea românească rămâne, în viziunea prozatorului, prizoniera unei obsesii constante pe parcursul a două decenii și jumătate, îmbogățirea peste noapte, care trebuie să compenseze cumva trauma vieții trăite în deriva tranziției. Preocuparea pentru inginerii financiare cu grad ridicat de periculozitate și eșec este evidentă în ambele romane. În Simion liftnicul, urmașul caragialian Elefterie Popescu este ultimul deponent la „Sistemul de Întrajutorare Caritas” și un redutabil jucător la Loto „6 din 49”. Tot aici, cu o sfială abia reținută, personajele s-ar mulțumi „cu niște miracole relativ modeste, ușor accesibile și având un caracter oarecum privat: de exemplu, să câștige un miliard de lei la Bingo.” (Simion Liftnicul, 158) Încă inocenți în Simion Liftnicul, ei vor descoperi abia în Celălalt Simion știința adecvării la aceste posibilități ale îmbogățirii imediate oferite de personaje influente din lumea politicii bucureștene, fără să înțeleagă cu adevărat resorturile înșelătoriei financiare sau, poate, mimând neștiința în scopul unei posibile eliberăridin închisoare cum este cazul lui Simion zis și Puiu, „fraier ca un pui de găină”, naratorul-personaj al ultimului roman.

Petru Cimpoeșu nu mizează pe succesul în afaceri al eroilor săi. Ei nu reprezintă noii self- made men ai societății de tranziție, promotori ai valorilor reușitei sociale prin muncă onestă și perseverență. În majoritate oameni obișnuiți, ajunși la vârsta a doua, fără prea mari ambiții pe scara socială, având o biografie scindată, cu prima jumătate a vieții trăită în comunism, ei sunt confruntați acum cu schimbări radicale într-o societate a tuturor posibilităților. Starea de libertate pe care o trăiesc nu favorizează însă și eliberarea lor din condiția de minorat și această disonanță contribuie din plin la atmosfera deprimantă a ambelor romane. Mai degrabă despre supraviețuire și adaptare în condițiile incerte ale tranziției economice, dar și ale șocului trecerii de la o societate închisă la una cu o deschidere globală este vorba în ambele romane.

Peste detaliile vieților lor lipsite de orizont, Petru Cimpoeșu suprapune în mod înduioșător credința în posibilitatea existenței miracolului. Resursele sufletești ale personajelor par nesecate, constată Cristina Timar într-un comentariu pe această temă: „Oricâte deziluzii ar fi suferit din pricina credulității în anii tranziției (credința în Iliescu, în Caritas, în promisiunile politicienilor, în Loto 6 din 49, în horoscoape, în vânzătorii ambulanți), le mai rămân suficiente resurse încât să creadă și în Simion. Faza infantilității patologice nefiind depășită, ei nu pot fi suspicioși, cinici sau dezabuzați. Așteptarea unui miracol era atât de mare, încât Simion, pașnicul vecin de la parter, nu e privit nici un moment ca un șarlatan.” („Cotidian și metafizică în Simion liftnicul de Petru Cimpoeșu”)

Numai că acest miracol trebuie înțeles și drept o capacitate mereu sporită a oamenilor de a se auto-amăgi, prin construirea conștientă a unui orizont de așteptare alcătuit din elemente bricolate din religiozitatea populară, cărțile de interpretare a viselor, superstițiiși un dram de energie necesar speranței. Cel care însumează toate disponibilitățile mai sus menționate este în primul roman același Elefterie Popescu, care visase, printr-un noroc extraordinar, „pronie cerească sau providență” (Simion liftnicul, 70), de două ori lista numerelor de la viitoarea tragere Loto „6 din 49” pe ecranul televizorului, a doua oară înșirate viceversa. Acționând în spiritul acestei „revelații”, personajul nostru se dă însă ușor bătut de obstacolele care îi apar în cale, interpretând fatalist neșansa momentului: „Agenția era însă închisă și a rămas astfel până la ora unsprezece. Ar fi avut timp să se întoarcă acasă, dar a te întoarce din drum atunci când ai pornit să faci o treabă atât de importantănu e deloc indicat. Știm cu toții de ce. Așa încât domnul Elefterie s-a mai plimbat un pic prin parc, a trecut și pe la biserică, intenționând să pună un acatist, dar, întrucât și aici era închis, doar a aprins o lumânare, a făcut de câteva ori semnul crucii și a spus în gând Tatăl Nostru, apoi a intrat la cofetărie și a băut un suc, s-a mai plimbat o vreme printre tarabele din Pasajul Revoluției… La ora unsprezece fix se afla lângă ușa loteriei. Bineînțeles că agentul tot nu apăruse. Asta explică de ce domnul Elefterie a ales în cele din urmă sala de jocuri electronice Decebal. (Simion liftnicul, 71)

Cu totul diferit stau lucrurile în Celălalt Simion, însă personajele lui Petru Cimpoeșu sunt tot duplicitare, aparent la fel de neîncrezătoare în posibilitatea câștigului, visând în secret doar la acest lucru. Anomia întâlnită în primul roman, unde fiecare personaj era pe cont propriu este combătută acum prin asocieri repetate. Mai întâi prietenii, Gogu și Simion se întâlnesc într-un subsol întunecat, prevestitor al aventurii în care vor fi târâți și al finalității ei, apoi intră în scenă cel care le va deschide posibilitatea reușitei, Deputat. „Îi spuneam Regrete Eterne sau, pe scurt, Regrete, deşi denumirea oficială era La Costăchel, şi cu timpul devenise locul nostru preferat de întâlnire. E un pic de umezeală acolo şi persistă un vag miros de mucegai, iar tavanul jos şi lipsa oricărei ferestre creează uneori o atmosferă destul apăsătoare, încât e posibil să te simţi ca într-un cavou. În schimb, ciorba cu perişoare e cea mai bună din oraş.” (Celălalt Simion, e-book)

Dar asocierea se face în rău și cu Răul, evidente fiind aici accentele bulgakoviene în construcția străinului. Nu numai că Deputat seamănă „uimitor de bine” cu motanul pierdut de Simion, având caracteristicile malefice știute, dar și contactul tactil cu el semnalează înrudirea cu binecunoscutul Behemoth: „Deputat îmi întinse mâna lui micuţă, de fapt, numai vârful degetelor, căci restul mâinii era cumva ascuns în mâneca hainei, lucru care îmi produse un fel de dezamăgire. Avea nişte degete reci, subţiri şi păroase, cu unghii înguste, mijlociul şi arătătorul îngălbenite de la fumul de ţigară.” (Celălalt Simion, e-book)

Inerției psihice din primii ani de după revoluție, vizibilă în pierderea personajelor în tot felul de reverii financiare, Cimpoeșu îi contrapune acum inițiativa în afaceri dar nu norocul îi ghidează pe îndrăzneți ci înșelătoria bazată pe cinism, pe nestăvilita „sete de dreptate a poporului”, și pe telefoanele cu suprataxă folosite la început doar de cei nemulțumiți de prestația în trafic a mașinilor Fundației Umanitare Rafael conduse de Bazil, Gioni și Hans. Stratagema Deputatului mizează în final pe deturnarea sentimentului justițiar al societății civile în formare valorificând starea de iritare generală a cetățenilor, care apelează numărul de telefon al acestei fundații doar pentru a fi ascultați de cineva într-o țară în care domnește haosul: „De la o vreme, sunau pentru orice. Asta făcea ca telefonul să fie mai tot timpul ocupat, iar cei care reclamau diferite aspecte, din ce în ce mai nervoşi. Practic, nici măcar nu era nevoie să le explic de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel, fiindcă nu de explicaţii aveau nevoie, erau mulţumiţi dacă îi ascultam şi le dădeam dreptate. Erau unii revoltaţi din cauza ritmului lent al reformelor. Alţii reclamau mizeria din spitale şi corupţia medicilor. Sau faptul că apa de la robinet venea cu mâl şi avea gust de fecale.” (Celălalt Simion, e-book)

Fie că este vorba despre mici gesturi repetitive, cotidiene, fie de mari decizii, felul în care acționează personajele lui Petru Cimpoeșu, oameni debusolați din provincie, le dezvăluie gândirea de tip magic. Aproape toate personajele se conduc după „semne”, unele numai de ele știute, sunt atenți să descopere o serie de coincidențe secrete și să construiască  un sens vieților lor. A-ți uita acasă telefonul cum face Simion într-una din zile poate fi un semn rău anulat de inundația pe care o găsește la întoarcerea sa în apartament pentru că excesul de apă înseamnă întotdeauna bogăție. Alteori, visul recurent al soției sale Emilia, despre o fetiță care îi sparge capul cu un ciocan de jucărie pentru a citi acolo viitorul determină acțiuni în serie menite să certifice sensul premonitor negativ al visului (Emilia caută în ziare ferpare anunțând moartea cuiva apropiat), urmate de acte pacificatoare pentru sufletul celui decedat (plăcintele date de pomană). În primul roman, șirul hazliu al coincidențelor în crescendo care duc la golirea blocului, arătând că locatarii pot să alerge și pe scări nu doar să folosească liftul blocat de cizmarul Simion, ne indică importanța pe care acest mod de construcție a narațiunii o are pentru universul lui Petru Cimpoeșu. Catharsis-ul este atins prin însumarea unor momente distincte pornind de la emoția erotică propagată sonor prin pereții blocului de știința domnului Nicostrat Zăvorâtul arătată noii sale ucenice în Tantra Yoga – Kama Sutra, sporită de aburirea ochelarilor domnișoarei Zenovia și paharul spart de elevul Temistocle, foarte tulburat, culminând cu zgomotul infernal și vibrațiile de neoprit ale motocicletei reparate a domnului Ilie.

Prinse în acest orizont sincretic pre-modern, comun celor două romane, personajele se vor raporta tot magic la noua lume în schimbare rapidă din jurul lor și mai ales la componenta ei tehnologică, explorată mai insistent în Celălalt Simion. Intrate doar timid în narațiune, definind preocuparea unui singur personaj saua cel mult două, buzzword-urile tranziției ca teleshopping, comis-voiajor, „Ieftinica”, loteria, jocurile mecanice se vor multiplica și generaliza în ultimul roman, oglindind o altă vârstă a societății românești: telefon mobil, iPhone, internet, blog, postaci, ONG, Fundație, număr cu tarif special, cont bancar, tranzacții online, biți, second–hand-uri, păcănele, Xanax, Lucrarea (cartea scrisă în închisoare).

Trăind în Est, personajele din lumea lui Petru Cimpoeșu sunt nevoite să descopere, să construiască, să dea sensuri noi unor mituri ale lumii moderne. Sensuri contextualizate pentru această lume, cu istoria ei particulară și care, în Celălalt Simion, pare a fi una fără speranță. Personajele plutesc în derivă, situația economică precară le livrează și unei instabilități psihice. Supuse unei alterări evidente prin folosirea abuzivă a calmantelor și antidepresivelor, încă din Simion liftnicul personajele fac „adevărate dușuri scoțiene” alternând rudotelul cu cafeaua, până ce „sistemul nervos al fiecăruia devenise în ultima vreme tot mai labil, iar pe acest fond, izbucnirile de violență verbală, dar uneori și fizică, erau tot mai frecvente” (Simion liftnicul, 89-90), în timp ce eroii din Celălalt Simion închină adevărate ode Xanax-ului, panaceul absolut.

Riturile de trecere, înzestrate altădată cu putere ordonatoare a existenței, și-au secătuit acum potențialitatea și ochiul suveran al autorului Celuilalt Simion observă, exasperat, decăderea în grotesc. Umanitatea se supune aproape hipnotic nașterilor, căsătoriilor și înmormântărilor, într-o proliferare absurdă a ceremonialurilor, iritantă pentru narator, mereu martor, în spațiul public, la unul din aceste evenimente. Căsătoriile sau înmormântările punctează cu exactitate de metronom timpul orașului, anunțate cvasi-apocaliptic de clopotele celor două biserici din centrul Bacăului, cea ortodoxă și cea catolică, așezate strategic la capetele Străzii Mari de altădată. Spațiul e dominat și de gălăgia infernală produsă de multitudinea de copii, rod al iubirii, care bat toată ziua mingea în spatele blocurilor și deprind de mici înjurături sofisticate exersate apoi în mediul on-line.

Mitul orașului modern de la sfârșitul secolului al XIX-lea, identificat de Roger Caillois cu Parisul, mit care presupunea, pentru Balzac și Baudelaire, o mobilizare a forțelor imaginației pentru aproprierea realităților urbane modelate de progres,se modifică radical în Celălalt Simion. Bacăul este un oraș desfigurat, influențând, prin haosul urbanistic, starea psihică a locuitorilor săi. Acest oraș de provincie nu este decât un substitut pentru toate orașele României post-comuniste, multe dintre ele moștenitoare ale unei arhitecturi monstruoase, deprimante: „De fapt, Bacăul nu e propriu-zis oraş, ci e o sumă de blocuri. Aşa-zisul centru al oraşului e tot un cartier de blocuri, cu o stradă ceva mai largă pe care se află un cinematograf abandonat, vechiul magazin universal, primăria, câteva baruri cu păcănele, două biserici şi o mulţime de farmacii. Una lângă alta. O puzderie. Nu-mi pot explica de ce-s aşa de multe farmacii. E ceva iraţional.” (Celălalt Simion, e-book)

„Ieftinica”, magazinul de haine la kilogram din primul roman, introdus în ecuația orgoliului   doamnei Alis care primește de la fiica ei, doamna Pelaghia o bluză mov deconspirată printr-o anonimă a fi de la „Ieftinica”, ajunge în Celălalt Simion cea mai bună afacere. Departe de a semnaliza preocuparea legată de economisire conștientă și de gestionare a resurselor, în încercarea de a contracara consumerismul facil sau o alegere în plus pentru fashioniste (cu sensul de original, unic, accesibil ca preț), second hand-urile simbolizează în lumea lui Petru Cimpoeșu starea de sărăcie accentuată a celor care nu își mai pot permite să cumpere haine noi. Numărul ridicat de magazine și locul central pe care îl ocupă în planul urbanistic, imprimă orașului o atmosferă apăsătoare, de „scăpătare și părăginire”: „Merită să veniţi odată la Bacău, măcar în trecere. Măcar ca să vedeţi cât e de urât interesant. Este un oraş cât se poate de interesant, unde cea mai prosperă afacere sunt magazinele cu haine la kilogram. Toate cu acelaşi anunţ în vitrină: marfă nouă second hand. Nu se poate, aici e o contradicţie! Fiindcă e acelaşi lucru cu marfă nouă, haine vechi. (…) Iar la fostul magazin universal Luceafărul, un întreg etaj este dedicat hainelor la kilogram. Doamne, Dumnezeule! O mie de metri pătraţi de haine la kilogram! La fiecare colţ de stradă întâlneşti de asemenea un magazin cu haine la kilogram, plin de femei grase care întorc hainele acelea pe toate părţile şi le cercetează minuţios ore întregi, de parcă ar studia Talmudul.” (Celălalt Simion, e-book)

Facilitățile lumii moderne intră brusc în viețile personajelor lui Cimpoeșu, bulversând o existență cotidiană până atunci liniștită. Dacă în Simion liftnicul ne întâlnim cu farmecul irezistibil al comisului-voiajor, cu tentația posesiei diverselor gadget-uri străine prezentate la teleshopping și cu autoconvingerea dezvoltată de unii vecini cu privire la utilitatea acestor obiecte de uz casnic asociate cu bunăstarea occidentală, în Celălalt Simion comunicarea la distanță prin telefon mobil și internet este semnul unei noi vârste tehnologice. Posesia noilor obiecte și tehnologii este pusă sub semnul sacrificiului. Dacă în primul roman se sacrifică banii până la salariu și liniștea familială, personajele fiind în mod evident victimele naivității lor în ceea ce privește „cadourile” primite de la firmele străine, în schimbul cărora nu trebuie plătit decât comisionul și taxele de transport „neînsemnate”, în Celălalt Simion telefonul devine simbolul unui status social pentru care sacrificiul nu este niciodată prea mare: Gioni, vânătorul de maidanezi și membru în echipa șoferilor periculoși își vinde rinichiul unui actor celebru și cu o parte din banii încasați își cumpără un iPhone de ultimă generație.

Telefonul mobil devine instrumentul escrocheriei financiare din centrul celui de-al doilea roman, unde își îndeplinește cu prisosință rolul antropofag, dar nu hrănindu-se cu așteptarea anxioasă a contactului cu Celălalt, un rol atribuit de Philippe Delerm în Noile mitologii, ci speculând nevoia acută de comunicare în vederea restabilirii unui echilibru social. El devine mijlocul folosit în mod fraudulos pentru escrocarea bunelor intenții civice, cu efect de deteriorare a încrederii sociale pe termen lung. Jaful economic este la ordinea zilei, rezultatul fiind o societate atomizată în care valorile etice sunt ridiculizate iar timida societate civilă românească este discreditată.

În ordinea morală a lucrurilor, contează mai puțin faptul că personajele sunt pedepsite și naratorul se află în închisoare, scriind această relatare cu gândul evident mărturisit de a-și reduce din pedeapsă dacă publică Lucrarea, cât gradul de violență extremă la care a ajuns societatea românească. Poate cea mai puternică scenă din Celălalt Simion, într-o cheie tragi-comică care-i accentuează cruzimea este reprezentarea unei îmbrânceli sângeroase pentru a apuca măcar o bancnotă din cei 3000 de euro puși de Deputat la baza stâlpului pe care se cocoțase un protestatar sinucigaș, cu o soție șomeră și trei copiii. Gestul lui este un revelator al răspândirii răului și al dorinței de înavuțire colectivă devenită deodată tangibilă. „Dacă printre blocurile mohorâte ale Bacăului ar fi apărut atunci un vas de croazieră cu toate luminile aprinse, venind direct din Mediterana, stupoarea provocată de un atare eveniment ar fi fost o nimica toată. Şi nu atât stupoare, cât mai ales consternare. Ca într-un vis, dar nu un vis frumos, ci dimpotrivă, unul întunecat, un fel de coşmar provocat prin hipnoză. În orice caz, ceva care răsturna ordinea normală şi aproape acceptabilă de până atunci a lucrurilor. (…) Între timp, la baza stâlpului se făcuse o grămadă ca la rugbi. Se împingeau unii în alţii, se înghionteau şi uneori se scuipau, dar interesant e că nimeni nu striga, nimeni nu înjura, din foiala trupurilor lor nu răzbăteau decât icnete şi un cor de gâfâieli. Am auzit lângă mine un ţipăt, mai precis, un fel de guiţat scurt. Era o doamnă care anticipase în acest fel dezastrul.” (Celălalt Simion, e-book)

Fin observator al realităților postdecembriste, Petru Cimpoeșu aduce în prim-planul celor două cărți discutate aici o viziune a destrămării societale cu atât mai îngrijorătoare cu cât este prezentă în ambele romane iar în al doilea mult mai accentuat. Conceptul de încredere socială, prezentat pe scurt ca fiind convingerea că celălalt nu îmi va face rău în mod voit și va acționa în interesul meu, reverberează și transformă pozitiv țesutul social. „Învățăm să participăm participând, și prin participarea într-un contact constant și apropiat cu ceilalți pe o bază voluntară învățăm «obișnuințele inimii» (Robert Bellah), ale încrederii, reciprocității, cooperării, empatiei față de ceilalți, și o înțelegere a interesului comun și a binelui comun. Din acest punct de vedere, cea mai cea mai importantă formă de participare este cea directă, față în față, și implicarea susținută în organizațiile de voluntariat din comunitatea locală.” (Prof. Kenneth Newton, European Social Survey Education Net, http://essedunet.nsd.uib.no/cms/topics/2/1/3.html)

Configurația relațiilor sociale din cele două romane ale lui Petru Cimpoeșu arată o neîncredere generalizată în Celălalt, devenit mai totdeauna un suspect de serviciu. În micro-universul blocului de locuințe al primului roman, strădania domnului Ion-șef-de-scară de a impune reguli de conviețuire armonioasă poate fi ușor interpretată drept o supraviețuire a trecutului recent, amintind de un control generalizat. Locatarii care se urmăresc și se suspectează reciproc, supraveghindu-se, sunt parte dintr-un mare panopticum în devenire, ale cărui etaje superioare sunt încă teritorii necunoscute și periculoase pentru domnul Ion, unde „se teme că ar putea fi agresat fără motiv”, etaje „la fel de inaccesibile și pline de neprevăzut ca insulele pe care trăiesc canibali”. (Simion liftnicul, 76) În Celălalt Simion,  membrii Fundației Umanitare și Culturale Rafael contribuie cinic la disoluția societății, la exploatarea și deturnarea oricăror sentimente civice. Și totuși, oricât de multe umbre ar acumula personajele romanelor lui Petru Cimpoeșu, cititorul nu ajunge niciodată să le urască. Scriitorul nu moralizează ci educă în mod subtil, printr-un efect magistral de tragicomedie.

_______

Bibliografie

Petru Cimpoeșu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni, ediția a II-a revăzută, Polirom, Iași, 2007

Petru Cimpoeșu, Celălalt Simion, Polirom, Iași, 2015, e-book (Adobe Digital Editions)

Roger Caillois, Mitul și omul, Nemira, București, 2000

Jérôme Garcin (coord.), Noile Mitologii, Editura Art, București, 2009

Kenneth Newton, “Social and Political Trust,”European Social Survey Education Net, http://essedunet.nsd.uib.no/cms/topics/2/1/3.html, consultat la 17.01.2018

Cristina Timar, „Cotidian și metafizică în Simion liftnicul de Petru Cimpoeșu”, The Proceedings of the European Integration – Between Tradition and Modernity Congress, Editura Universităţii “Petru Maior”, Volume Number 3, 2009, ISSN 1844-2048, pp. 455-465

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 120-129]