Ioan Radin Peianov – Oficiul poştal (farsă tristă)

ioan radin

Ioan Radin Peianov, scriitor și traducător bănățean de origine sârbă, e autorul a două volume de proză scurtă, Aventurile tânărului Serafim (1976) și Schiță de portret (1986). La acestea se adaugă și alte bucăți de proză publicate în revistele literare Echinox, Vatra, Steaua, Orizont. A tradus mult din limbile română și sârbă, preocupându-se ca scrieri românești și sârbești să fie cunoscute în România și în țările fostei Iugoslavii.

Ioan Radin Peianov a scris și scenariile TV: Nouă secvenţe din interior (1992); Oficiul poştal (1992), cu care a participat la concursul ATPR. Pentru primul scenariu a primit mențiune. Citește în continuare →

Emanuela Patrichi – Ioan Radin Peianov – Scrierile din periodice

ema patrichi

Schițele lui Ioan Radin Peianov publicate în revistele vremii sau în antologii, ca de altfel și celelalte scrieri, sunt inspirate din realitate. Cotidianul, banalul, lucrurile mărunte, toate devin subiecte de narațiune. Radin se lasă influențat de orice, totul îl impresionează: oamenii de pe stradă, locurile, gările, lucrurile din casă, felul în care stau obiectele, modul în care vorbesc oamenii, și din fiecare mărunțiș face o poveste. Citește în continuare →

Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (4)

citind

 

Şapte povestiri inedite

 

Pasărea Tiuk

Zăpuşeală. Zăduf. Ziua-ntreagă Soarele a pârjolit. Nici în casă, la umbră, cu toate storurile trase, nu puteai răsufla. Să lucrezi? La masă nu puteai sta, se lipea braţul de tăblia mesei. Îmbâcseală, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Nu reuşeam să leg două litere.

Abia seara, la lumina lămpii cu abajur verde, îndrăznesc din nou să pun mâna pe condei. Dar condeiul e greu, abia-l ţin în mână. Zidurile, care toată ziua m-au apărat de razele ucigătoare, acum varsă peste mine arşiţa acumulată.

Miezul nopţii. Ies pe balcon, la o ţigară. La pândă: se aud stranii schelălăieli de la o vreme în jurul casei. Din marele parc, rămas de pe vremea codrilor sălbatici.

Peste drum e parcul, dinspre parc ar trebui să vină o undă de răcoare. Uneori vine abia spre zori. Trebuie să ai răbdare.

Scaunul pe care şed e scund, stau cu genunchii la bărbie, ghemuit, chircit. Şed şi aştept briza. Când şi când cerul străfulgeră. Se aud bubuituri înfundate: undeva, în munţi, bântuie furtuna. Sau poate cad bombe pe undeva.

Briza întârzie. S-ar putea să nici nu vină: aici, în noaptea asta, apasă o linişte care mă nelinişteşte. Totul e încremenit, pe scenă nu mai urcă de mult nimeni, decorul e acelaşi: ca într-o dioramă.

Privesc insistent copacii din parc: frunze neclintite, de nopţi întregi, de când am început să le observ. Parcă ar fi trase în ceară. Sclipesc sub lună.

În jurul neonului vineţiu, o singură gâză, un biet fluturaş se învârte beat, disperat.

Anul trecut încă, în jurul lui roiau ţânţari, fluturaşi, cărăbuşi, feluri de gâze. Chiar, unde-or fi ţânţarii din anii trecuţi? Unde gâzele, unde fluturaşii?

Anul trecut, la ora asta ascultam polifonia greierilor din parc. Parc-ar fi fost ieri. Acum nu se mai aude nici un ţârâit măcar.

Ţânţarii au rezistat cel mai mult. Era rău cu ei, dar parcă e mai rău fără ei…Cât de precis localizau ei până şi cel mai firav firicel de sânge! Ce frumos bâzâiau, nu te lăsau o clipă, te ţineau treaz, îţi puneau la încercare agerimea, reflexele… Ca să nu mai vorbim de sugestiile pe care le stârnea zumzăitul cosmic al roiurilor.

În schimb, de câteva nopţi încoace, chicoteala aceea batjocoritoare, destrăbălată, de undeva din bezna parcului: o fojgăială scurtă, violentă, undeva între coroanele copacilor! Ce behăit obscen!

Aerul călduţ şi umed, dens ca o mâzgă, mă năclăieşte. Stau aici şi aştept briza.

Mi-am cultivat îndelung răbdarea: pot să stau neclintit la pândă, fără să aţipesc. Vreau să fiu treaz când o să apară dihania.

Iar timpul trece şi briza nu mai vine. Dacă aş fi sincer cu mine, aş recunoaşte că nici n-o să mai vină.

În bezna parcului, în sfârşit, se iscă un foşnet. Apoi un zumzet. Şi un zbârnâit greu, ca plesnetul unei coarde de contrabas, rupându-se, undeva departe. Un vuiet prelung, metalic, de bondar hipertrofic. Şi chicoteala aceea sardonică! Asta era, deci! Ea e!

Pasărea Tiuk!

Vestitoarea! Se arată numai noaptea. Străvezie, ca un glob ovular, fosforescent. Iute ca fulgerul. Aduce prăpădul! Aduce dezastre. Iminente cutremure, erupţii, diluvii, pârjolul o urmează, catastrofe aviatice, invazii de lăcuste, uragane, accidente feroviare, teroarea se instaurează la câteva minute după trecerea ei. Ar trebui să fug, dar unde să fug?! Ar trebui să fac ceva, dar ce să fac?!

Şi-apoi, de ce tocmai eu? Unde sunt toţi ?

Încerc să mă ridic, dar picioarele nu mă ascultă. Încerc încă o dată: sunt un ghem de cârcei.

Trece, cu sirena urlând infernal, o ambulanţă. Şi linişte.

Din nou nechezatul, mai aproape. O lumină vineţie a irizat o clipă frunzişul parcului. Şi-apoi – ţipătul: Tiuk! – ascuţit, metalic, ca izbitura piezişă a tăişului într-un nod de cer. Razant peste balconul în care aştept briza. Brizant.

Apoi acea linişte iarăşi, de la început. Neclintită de nimic. Definitivă. Ca un bloc de marmură.

Frunzele copacilor – de ceară. Stau ghemuit, anulat. Năuc. Ca într-o dioramă.

Îmi revin spre zori, năclăit, aşteptând iminenta catastrofă. A fost vestită. A zburat peste parcul acesta, peste oraş, peste tot.

Dar, nimic! Nimic. Nimic-nimic: nici o mişcare, nici o adiere, nici un zgomot, nici un sunet, nici o voce, nici o lumină. Catastrofal!

(Visez? Nu, nu visez! Văz!)

*

Portocala

 

Cumpăr în fiecare zi două kilograme de portocale. Pentru fiul meu, care e în perioada de creştere. Coşul de papură aşezat în mijlocul mesei din sufragerie e mereu plin cu fructe. Mai rar mere, mai degrabă portocale.

Le aduc seara, când mă întorc de la lucru. Copilul aude cheia în broască, vine şi mă întâmpină. Preia punga cu portocale, umple coşul de pe masă, ia două, cele mai mari, se retrage în camera lui: îşi face lecţiile. Anul acesta termină liceul. În fiecare zi, până seara târziu, îşi face lecţiile. Învaţă şi mănâncă portocale: merge mai uşor socoata, cu portocale.

Trece un ceas. Iată-l că vine şi mai alege două.

– Ia şi tu,- mă îndeamnă de fiecare dată. De ce nu mănânci şi tu?

– Mai încolo,- zic. Acum fumez.

– Mai încolo n-o să mai apuci,- zice, zâmbind.

Cam aşa stau lucrurile: le devorează într-un ritm care mă uluieşte. Dar îmi şi face plăcere. Uneori îmi fac de lucru prin preajma lui, contemplu felul în care le descojeşte de fiecare dată, cu un cuţit foarte ascuţit, rezervat exclusiv pentru această operaţiune, obţinând câte-o floare, ca de lotus, din coaja ei; toată camera şi-a decorat-o cu aceste flori, toate rafturile bibliotecii, noptierele, pervazurile ferestrelor sunt încărcate de rozete portocalii; acum nici nu mai spune „mă duc în camera mea”, acum spune „mă duc în camera oranj”; apoi pătrunde grijuliu, cu degetele lui longiline, în miezul fructului, pe care-l desface tacticos, stăpânindu-şi cu siguranţă nesaţul, pe care-l citesc totuşi în ochii lui, în aşa fel încât obţine aceeaşi rozetă, cu feliile răsfrânte spre margini, dar încă îmbinate la peduncul; abia după ce şi această operaţiune i-a reuşit, şi după ce, ca un sculptor versat, depărtându-se de ea, lăsându-se uşor pe spate, o admiră câteva clipe, începe festinul: cu două degete, ca braţele unei pensete, desprinde felie după felie din pulpa zemoasă, ca atunci când desprinzi petalele trandafirului şi, lăsându-şi capul pe spate, o aduce deasupra gurii deschise, în aşteptare, îi dă drumul să cadă, iar dinţii, tineri şi viguroşi, o înşfacă şi încep s-o macereze, să-i stoarcă sufletul dulce şi plin de arome. Eu urmăresc totul cu coada ochiului, mă prefac preocupat de-o carte din raft, şi savurez savoarea cu care acest animal tânăr şi sănătos îşi devoră clipele. Bucuria lui stăpânită, deja matură, care primeşte darurile vieţii ca lucruri fireşti.

Nu ştiu dacă aceste jubilaţii m-au molipsit; sau dacă m-au convins ai casei că, în prag de iarnă, trebuie introduse cât mai multe vitamine în organism. Oricum, pentru că începusem să cam uit gustul portocalei, în cele din urmă m-am lăsat convins: acum câteva zile am luat una şi am aşezat-o pe biroul meu, cu gândul să o desfac mai târziu. Pentru că acum (adică atunci, adică tot timpul), într-adevăr, fumez: douăzeci de ţigări pe zi e tainul meu minimal. Dar, gândeam, târziu în noapte, când în gură se instaurează gustul acela amar al nopţii şi nicotinei, când gâtlejul e uscat şi abia mai înghiţi, în sec, şi când cafeaua, salvatoarea atâtor clipe goale, acum răcită şi fără nici un gust, când ochii obosiţi de lumina prea puternică a veiozei pretind o pauză de întuneric, atunci câteva felii de portocală vor prinde bine, vor umecta căile respiratori care, astfel împrospătate, vor fi gata să primească, vor pretinde chiar, un nou val de fum şi pauza de întuneric va trece mai uşor.

Dar în seara aceea n-am desfăcut portocala. Nici în serile sau nopţile următoare. O pusesem, când m-am aşezat la masă, în dreapta mea, pe platoul de plută pentru ceaşca de cafea. De zile întregi stă acolo. Uneori, ce-i drept, aş fi avut poftă s-o deschid; o jenă mă oprea de fiecare dată, mi se părea indecent ca, la anii mei, să mă înfrupt din portocale. Şi, astfel, de fiecare dată amânam plăcerea: pentru că, de la o vreme, dacă nu refuz plăcerile, îmi place să le amân: e o plăcere mai perversă, se spune, să amâni plăcerea. Da, e Plăcerea. Plăcerea de a contempla portocala aşa cum e: plină, perfectă, rotundă, solară, imperială. Cum să o atingi, cum să te atingi de ea! Cum să risipeşti aromele strivindu-i învelişul de aur! Cum să laşi să se risipească din sfera ei de lumină, în câteva clipe, duhul copilăriei, marea sărbătoare a Crăciunului, nesfârşitele câmpii albe, imaculate în care căutam urme!

Astfel, în fiecare seară, când mă aşez în acest scaun, în faţa colii albe, am în stânga lumina lămpii cu abajur verde, iar în dreapta lumina caldă a portocalei, poate că tocmai din Maroc.

Şi, sub această lumină amestecată văd cum, lin, ca în acele globuri de sticlă, mici diorame cu decor hibernal, în portocală încep să ningă zăpezile de altădată.

Astfel, în fiecare dimineaţă regăsesc, pe masă, câmpiile albe, imaculate, în care disting, în sfârşit, abia vizibile, urme tridactile de păsări care au coborât câteva clipe, în timp ce dormeam.

*

Noaptea aselenizării

Transmisiune în direct

Ca odinioară la gura sobei, bunicii, în mijlocul familiei întregi. În lumina obscură a camerei. În faţa ecranului alb-negru. Ore în şir. Absorbiţi. Absorbind. În aşteptarea aselenizării. În aşteptarea acelui pas uriaş pentru omenire. Amuţiţi. Contrariaţi.

Transmisiunea durează. Ore întregi crainicul, cât se poate de profesional, îşi asediază audienţa cu infinite detalii, cifre peste cifre, amănunte, date ştiinţifice legate de călătorie. Copleşit, publicul, încet-încet, cade în picoteală.

Scurtă pauză publicitară. Binevenită pentru satisfacerea nevoilor. Pentru aerisire.

Ies şi eu la o ţigară. Tolănit în şezlongul din grădină fumez. E o noapte senină, stelele şi Luna sunt aşa de aproape, să le culegi cu mâna.

Aud (şi-acum) târşâitul paşilor bătrâni, nesiguri pe cimentul gangului: retragere strategică – trebuie încărcate bateriile, drumul e lung, transmisia o să mai dureze.

În faţa mea se luminează de-odată fereastra bucătăriei de vară: bunicii la cină. Proiectaţi pe coala de hârtie albă care acoperă fereastra, puţin mai mare decât ecranul (încă) alb-negru al televizorului. Fereastra dinspre grădină. Două busturi negre, foarte clar profilate pe albul hârtiei, faţă în faţă, la masa lipită de perete, luminată de becul din peretele văruit, alb de asemenea.

Două umbre înfulecând hămesit, caraghios, în grabă: pauza nu durează prea mult.

Umbra bunicului înălţată din scaun, aplecându-se peste masă, cu farfuria în mână. Deşertând, cu furculiţa cât un trident, o parte din porţia lui în farfuria ei. Umbra ei încuviinţând, din cap: mulţumind, poate. Umbra lui înaltă bâţâind, caraghios, a nerăbdare. Umbra ei rotundă (de n-ar fi neagră, aş zice: ca luna) ridicându-se greu, trece prin dreptul becului acoperind în întregime coala de pe fereastră. Târşâitul şlapilor, din nou.

Cina s-a terminat. Lumina se stinge. Siluetele bunicilor se dizolvă în întunericul bucătăriei. Pleacă, să continue zborul spre Lună.

– Am uitat să pun orezul la muiat. Mâine fac un pilaf. Cu ciuperci. Să-mi aduci aminte când termină caraghioşii ăştia cu Luna. Auzi la ei! Pământul nu le mai ajunge!

Târşâitul precipitat, împleticit al paşilor pe gangul întunecos. Spre camera obscură. În aşteptarea aselenizării. Atraşi de mirajul aventurii.

– Să mă anunţaţi şi pe mine! – strig după ei.

Eu mai rămân o vreme în această grădină răcoroasă, cât să fumez o ţigară. Poate două.

Întins în şezlong, ascuns în răcoarea grădinii, privesc în direct Luna de-argint: cu ochiul liber nu se vede vârcolacul; fumez şi aştept să fiu chemat şi eu la aselenizare: toată familia e acolo.

Bunicii au lăsat uşa deschisă. Aud vocea crainicului: aselenizarea va avea loc în Marea Liniştii.

 *

Vacanţa mare

Toată dimineaţa alergasem după minge, în plin soare. Încă înainte de amiază însă, arşiţa aprigă ne-a dat gata, ne-a stricat jocul şi ne-a risipit care-ncotro. Eu, unul, am sărit gardul în grădina de vară a cinematografului Arta, iar de aici, scurtând drumul, printr-un tub al cabinei ventilatorului, m-am refugiat în umbra sălii. Rula matineul. Spectacolul începuse deja.

Nu mi-a fost prea uşor să mă obişnuiesc cu întunericul.

Trecusem, de bună seamă, prea brusc de la lumina din curtea şcolii, în sala cinematografului. Iar în sală era tot timpul întuneric, aproape toate scenele se petreceau în sumbrul palat de la Elsinor.

Nu era vorba de un blat, de o intrare ilicită, pur şi simplu nu mai aveam chef să ocolesc ca să intru prin faţă, abia aşteptam să-mi trag sufletul în răcoarea sălii, goală aproape la matinee. La Arta n-aveam nevoie de blaturi, aici eram acasă: ne împrieteniserăm cu plasatoarele, ne lăsau să intrăm ori de câte ori voiam, noi, în schimb, le mai ajutam la cărat lemne din pivniţă, făceam şi întreţineam focul în cele două teracote din sală, uneori ne dădeau lanterna să-i conducem pe spectatorii întârziaţi la locurile indicate pe bilet.

Am ieşit din cămăruţa aceea de lângă ecran şi am rămas câteva minute lipit de perete, cu ochii întredeschişi. Se auzea bubuitul acela cumplit care însoţea apariţia fantomei. Eram deci la început, în turnul castelului.

Încet, pe pipăite, am început să mă retrag spre fundul sălii, încercând totodată să disting chipurile spectatorilor. Erau, poate, ceva mai mult de douăzeci, risipiţi în mai toată sala, feţe palide, ochi sclipitori, priviri concentrate, înspăimântate. Ultimele cinci-şase rânduri, ca de obicei, cele dinspre intrare, erau goale. M-am aşezat în penultimul, cam pe la mijloc, singur pe tot rândul, cum, de altfel erau şi ceilalţi. Se buluciseră însă toţi în rândurile din faţă, crezând probabil că de acolo o să vadă mai bine; adevărul e însă că de la o distanţă mai mare ai o vedere de ansamblu, mai cuprinzătoare. Şi, sala fiind în pantă spre ecran, nu trebuie să ţii tot timpul capul dat pe spate, ca la dentist.

De aici, de unde şedeam, îi aveam pe toţi ca-n palmă. Priveam ecranul, dar cu vederea periferică îi ţineam sub observaţie şi pe cei din sală. Iar dacă-mi opream privirea mai insistent spre careva din public, vederea periferică urmărea în continuare desfăşurările de pe ecran. De altfel, văzusem deja filmul de unsprezece ori (în prima zi, luni, nici n-am mai ieşit din sală: intrasem la matineu, la 11, şi, fascinat, am ieşit la 11 noaptea, după ultima reprezentaţie), deja începusem să reţin monologurile – ah, carnea-aceasta mult, mult prea vârtoasă, de s-ar topi şi s-ar preface-n rouă… – aşa că puteam acum, ceva mai relaxat, să urmăresc şi spectacolul din sală. Pentru că era un spectacol: la matineu, fiind lume puţină, spectatorii se purtau mai în voie. Trebuia doar să-i laşi în pace şi să-i observi: nu tot timpul, desigur, ci doar când scenele tensionate de pe ecran te epuizau şi aveai nevoie de oarecare destindere.

În timp ce căutam un loc potrivit, am observat imediat că pe ultimul rând ocupat (primul dinspre intrare), se giugiuleşte o pereche, fără nici o reţinere, unul într-altul, pe un singur scaun, ca o dihanie cu două spinări. M-am aşezat şi, aproape imediat, în spatele meu am auzit un tropăit greu, precipitat de bocanci, desigur militari, în apropiere ara garnizoana de pompieri. Deşi mergeau pe marginea sălii, pe lângă uşile de evacuare, se tupilau aplecaţi, chit că nu deranjau vederea nimănui. S-au repezit şi ei spre rândurile din faţă, s-au trântit în scaune uitând să-şi mai scoată bonetele. De undeva din spatele lor cineva i-a luat la rost:

– Scoate boneta, soldat, că eşti în sala de spectacole!

Cei doi şi-au scos automat bonetele, au sărit imediat în picioare şi, în poziţia „drepţi”, au salutat spre locul de unde venise vocea autoritară.

– Boneta pe cap, răcan! De când saluţi la capul gol!?

Cei doi şi-au pus din nou bonetele pe cap, cam fâstâciţi, şi au rămas în poziţia „drepţi”.

– Stai jos, soldat! – s-a răstit aceeaşi voce.

Soldaţii s-au aşezat dar, vădit pierduţi cu firea, tot cu bonetele pe cap.

– Jos tichia din cap!

Soldaţii îşi smulseră bonetele şi rămaseră încremeniţi.

Deprins de-acum cu întunericul, am depistat uşor de unde veneau ordinele: doi tineri, la câteva rânduri în spatele soldaţilor, se amuzau copios pe seama lor dar, văzându-i pe aceştia deja epuizaţi, îi lăsară curând în plata Domnului. Se apucară să şuşotească, întorcând din când în când capetele spre perechea care se giugiulea.

Abia acum am băgat de seamă că spectatorii erau grupaţi, aproape toţi, în perechi.

Spectacolul continuă şi cei doi zeflemişti începură să sâsâie, să ţistuiască, să tuşească şi să strănute cu subînţeles, doar-doar i-o deranja pe iubeţi. Văzându-se ignoraţi, îi lăsară momentan în pace, dar îşi intensificară şuşotelile, de bună seamă punând ceva la cale, complotând ceva de zor. Între timp, aproape insesizabil, un alt cuplu, doi tipi pe care aproape nu-i observasem, aşezaţi în rândul din spatele zeflemiştilor, se mutară discret mai aproape de ei, evident interesaţi de uneltirile acestora. Dar, imediat zeflemiştii băgară de seamă şi urmă un schimb de replici, sec, iar curioşii se depărtară.

Nu toţi cei din sală rezistau însă la tensiunea încordată: un bătrânel din primele rânduri, dat gata, porni spre ieşire şi, după ce se împletici în perdeaua de la uşă, o găsi în cele din urmă şi părăsi spectacolul. Îl urmă, curând, o tânără domnişoară, plângând, cu sistemul nervos la pământ.

Se aşternu pentru scurt timp liniştea: până şi cei doi iubeţi o lăsaseră mai moale, sala era acum ceva mai luminată, era scena de la pârâu, ape reci purtau la vale acel frumos nufăr alb, şi în lumina lui vedeam chipurile speriate ale desfrânaţilor, năclăite de transpiraţia şi balele necuviinţei.

Se apropia scena groparilor, pe care n-o puteam pierde, aşa că i-am lăsat pe cei de jos cu-ale lor, de altfel amuţiseră mai toţi, şi-am ridicat privirea spre ecran. Mă amuzau teribil replicile hâtre ale groparului, tot circul care urma, cu săritul în groapă şcl.

Şi tocmai atunci m-a trăsnit! Cineva mi-a plesnit o palmă năprasnică peste ureche, mi-a prins şi ochiul stâng, de la spate m-a lovit, că imediat a început să-mi vâjâie-n cap, şi câteva clipe am fost de-a dreptul orbit: o lumină albă mi-a fulgerat în faţa ochilor, m-am aplecat aşteptând o altă lovitură, care însă n-a mai venit. Am sărit ca ars, ochii mi-erau plini de lacrimi, m-am întors furios în spate, să dau replica (pe-atunci mă antrenam la box), dar n-am văzut pe nimeni. M-am aplecat peste scaun, în spate, crezând că agresorul s-a ascuns între cele două rânduri de scaune, dar n-am văzut nici aici pe nimeni. Am sărit peste ultimul rând de bănci, nici aici nu era nimeni, am dat fuga la perdelele uşilor, îndărătul cărora credeam că s-a ascuns – cine? De ce? – Nimeni! Am ieşit în hol, plasatoarea şedea pe scaunul de la intrare, postat chiar între cele două bare metalice laterale, care strâmtorau accesul, limitându-l la o singură persoană: Nu, nu trecuse nimeni pe aici, – m-a asigurat ea, şi n-aveam nici un motiv să n-o cred. M-am întors în sală, am mai dat o raită printre bănci, n-am descoperit nimic suspect, am ieşit în curtea Artei , nici aici nu era ţipenie de om, soarele ardea nemilos, betonul care pava curtea era încins, nimeni nu ar fi rezistat aici prea mult. Am mai făcut o încercare, am intrat în grădina de vară: pustiu şi aici, bănuiam că m-a trăsnit vreunul din cei cu care jucasem fotbal, – dar nici unul nu era stângaci! – şi, epuizat, m-am aşezat pe-o bancă, în faţa ecranului alb, orbitor de alb în lumina soarelui. Mă simţeam jignit, umilit, năpăstuit. Nu atât din cauza loviturii pe care o primisem (pe la spate!): mi se refuzase replica, riposta! Nu găseam nici un motiv care să fi determinat pe cineva dintre prieteni sau cunoscuţi să mă lovească. .i-am izbucnit deodată în plâns, disperat şi neputincios.

Nici atunci, nici în zilele următoare, nici în anii următori, n-am reuşit să dezleg misterul. Câteva zile am rămas trist şi nedumerit. Dar, eram la începutul ultimei vacanţe, vacanţa mare şi, o vreme, am uitat întâmplarea. Se apropia examenul de maturitate şi asta devenise principala mea preocupare.

*

biblioteca

Din nou despre pisici

Studiu de caz

 Toată vara trecută, un fenomen neobişnuit, ba chiar suspect de straniu, mi-a atras atenţia. Menţionez că a fost o vară toridă. Deci, pe cea mai mare căldură, în timp ce tot omul căuta petecul său de umbră şi răcoare, anumite pisici din oraş, cel puţin cele din sfera mea de mişcare, preferau umbra de sub automobile. Ciudat, nu?

Ştiu eu obiceiul pisicilor de a se tolăni sub sobă, sau de a se cocoţa chiar pe sobă (desigur, după ce aceasta s-a mai răcit), de a se strecura în aşternutul stăpânului, la căldurică, de a se ghemui la picioarele lui, sau de a se cuibări pe coala albă, sub becul cald al veiozei tocmai când vrei să scrii o propoziţie capitală, torcând cu o automulţumire hedonistă de-a dreptul narcisiacă. Numai că acest obicei, de a se strecura sub motorul încins al automobilului, sub grămada aceea de fiare incandescente, ce toată ziua stau sub soarele nemilos, între aceste fiare şi asfaltul moale ca o pernă, aproape lichid, fierbinte ca jarul din sobă, mi se păruse de la bun început nu numai deplasat, ci de-a dreptul masochist (ceea ce nu cadrează cu felina).

Evident, am luat imediat fenomenul sub observaţie. Le urmăream zi de zi. Şi zi de zi le vedeam cum, în stilul caracteristic, tupilat, de felină degenerată, urbanizată, ca să nu zic civilizată, dau fuga, aproape târâş, la automobil, dispar sub dihanie şi nu mai reapar. Cum, în ultimul timp, toate străzile sunt ghiftuite de maşini, că abia-ţi croieşti drum, ca pieton civilizat, printre ele, se întâmpla ca, până la locul de muncă, să văd în acelaşi gen de acţiune nu una, ci mai multe pisici. Acest detaliu, de fapt, mi-a atras atenţia, ca să nu zic că m-a şocat. Din acest moment am devenit şi mai atent.

Începusem să plec de acasă mai devreme, tocmai ca să am mai mult timp de observaţie. Şi ce-am observat? Mai întâi, lucru ce mi se pare firesc, am observat că felinuţele preferă, pentru aceste acţiuni ciudate, parcările mai liniştite; ceea ce nu înseamnă că uneori, ce-i drept mai rar, nu le poţi vedea ţâşnind de sub bolta întunecată a vreunui gang, fără nici o sfială, aproape călcându-te pe bombeu, spre o maşină abia parcată: ca o pasăre de pradă, ca şi cum ar fi aşteptat anume acea maşină! Apoi: nu adăstau pisicile sub maşini doar aşa, pur şi simplu: le cercetau! Cu multă atenţie: adulmecau, amiroseau, amuşinau ba cauciucurile, ba apărătoarele, ba portbagajul, dar mai ales aveau ce aveau cu motorul! Aici, sub motorul maşinii, zăboveau cel mai mult. Mi-a dat prin minte, pe vremea arşiţei din vară că, poate, având pureci (e vorba aici, cititorul şi-a dat seama, de pisici ale străzii!), se strecoară şi zăbovesc atâta sub mormanul de fiare încinse, ca să folosească spaţiul strâmt, asfixiant, drept etuvă, cu scopul de a se deparazita.

Desigur, mi-am zis, nu iau ele la ochi maşinile doar aşa, la întâmplare: pe lângă unele treceau doar amuşinându-le, pe lângă altele treceau pur şi simplu, ignorându-le cu suveran dispreţ. De ce zăboveau pe sub anume, şi care anume? maşini?

Când le vedeam adulmecând cu insistenţă portbagajul, gândeam că omul are portbagajul plin de alimente, poate a tăiat şi a transportat porcul (în miezul verii?!) în portbagaj; dar, recunosc (filmele, deh!) m-am gândit că s-ar putea să fie ascuns în portbagaj vreun cadavru! Am renunţat însă curând la idee: prea multe crime pentru un oraş aşa de mic…

Când le vedeam gudurându-se la roţi, adulmecând, aproape lingându-le, îmi ziceam că simt mirosul de sânge: roata, gonind pe şoselele patriei, turtea pe asfalt multe animale mici de câmpie, iepuri şi altele, sau păsări, ca dropia sau fazanul şi altele, al căror sânge e vărsat pe aceleaşi şosele, ca şi cum patria n-ar fi şi a lor.

Am întrebat în stânga şi-n dreapta, am întrebat şi la Centru, nimeni însă nu s-a sesizat, nimeni nu ştia nimic, nici o instituţie n-a format vre-o comisie ad-hoc, domnea o nepăsare totală şi unanimă. Iar pisicile continuau, cu o îndărătnicie deja suspectă, să adulmece nestingherite anume maşini, să dispară nu se ştie unde, sub acestea.. Dar care era criteriul lor de alegere?

Iată un mister, între multe altele, pe care nu reuşeam să-l dezleg.

Şi deja începusem să-mi spun, şi să-mi repet, că-mi pierd vremea degeaba, că asta nu mă priveşte, că nu e treaba mea, era deja s-o las baltă cu observaţia, când:

într-o noapte senină, astă toamnă, cam la două ceasuri după miezul nopţii, am ieşit, conform obiceiului, la o ţigară-două, pe balcon: pe balconul meu încă nu s-a interzis fumatul. Pufăiam în tihnă, savurând acalmia oraşului (relativă: din când în când bubuiau, prin preajmă, motoarele celor care se întreceau, cu noaptea-n cap), aşteptam adierea dinspre parc; dar, în locul păsării aceleia stranii, de pe alte meleaguri, pasărea Tiuk, de undeva de sub balconul meu a ţâşnit fiara: a traversat iute şoseaua şi s-a oprit calm în faţa maşinii albastre (cer iertare eventualului cititor: nu cunosc mărcile de maşini) adulmecând-o parcă, meditativ, de la doi-trei paşi distanţă.

M-am ridicat uşor, m-am furişat în casă tiptil, să n-o sperii (era un moment de linişte, moment în care doar noi doi eram pe stradă), ca s-o pot urmări nestingherit, de la fereastră, de unde aveam şi o perspectivă mai largă.

În faţa casei erau parcate mereu, pe timpul nopţii, două maşini, ale vecinilor. Una era albastră, cealaltă roşie. Stăpânul celei albastre locuia chiar deasupra mea, iar maşina o parca exact în faţa balconului, pe partea opusă a şoselei, ţinând-o, mai mult ca sigur, sub observaţie: uneori auzeam paşi grei deasupra, apropiindu-se de fereastră; apoi, după un timp, auzeam cum, depărtându-se, luau drumul WC-ului, iar, la întoarcere, oprindu-se din nou la fereastră (apartamentele sunt simetrice). Alteori paşii se opreau, preţ de-o ţigară, doar la fereastra dinspre locul în care vecinul îşi parcase maşina. Ceea ce m-a făcut să cred că bănuia şi el ceva.

Iar acum, pisica se oprise exact în dreptul automobilului albastru! Se oprise şi adulmeca meticulos, centimetru cu centimetru; mai mult: curând sosi încă o surată şi se puseră amândouă pe cercetat, procedând exact aşa cum vedem că se procedează în anchetele criminaliştilor din filme. Imediat se auzi bufnetul de sus, apoi paşii vecinului, tropăind iute spre fereastră. Era clar: vecinul ştia ceva! Acum stătea şi el, probabil, cum stam şi eu, observând, din întuneric, cu fruntea lipită de geam, acţiunile celor două pisici. Una din ele o vedeam doar în parte, se pare că adulmeca ceva sub motor, culcată pe spate, ca un veritabil mecanic-auto: i se vedea doar fundul şi coada, care mătura asfaltul cu o perfectă mişcare de pendul; cealaltă se învârtea în jurul obiectivului, în cerc, dăduse câteva ocoluri şi tot nu se decisese care este zona ei de interes.

Am rămas încă o vreme la fereastră, pe de-o parte urmărind pisicile, pe de alta aşteptând să aud paşii celui de sus.

Şi tocmai atunci, o haită afurisită de câini vagabonzi, dintre cei care se aţin doar noaptea, le-a pus pe fugă, întrerupând toate cercetările. În clipele următoare am auzit tropăitul repezit al celui de sus, urmat de scârţâitul îndelung al patului: vecinul, enervat, poate, de haita intempestivă, renunţase la supraveghere.

Am hotărât imediat să-l contactez a doua zi, să abordăm împreună subiectul. Eram convins, acum, că deţine anumite informaţii în legătură cu fenomenul.

Acesta însă a fost şi finalul investigaţiilor mele. Pentru că a doua zi, spre amurg, în faţa casei au adus şi parcat (definitiv!), la locul rezervat, hârbul maşinii albastre: vecinul de sus pierise într-un tragic accident rutier. Ceea ce au mai reuşit cei de la echipa de descarcerare să recupereze dintre fiarele contorsionate ale maşinii a fost incinerat la crematoriu, în prezenţa doar a câtorva rude apropiate.

Acest tragic final m-a întărit în convingerea, dobândită încă pe vremea poveştilor cu vrăjitoare, auzite în copilărie, la sat, că mâţele, însoţitoarele acestora, deţin o infailibilă putere malefică. Iar despre câine, nu-i aşa, cu toţii ştim că e cel mai bun prieten al omului: numai că nu întotdeauna biruie în lupta cu puterile răului.

Evident, am încetat imediat cercetarea: trecând pe stradă, mă prefăceam că nu le văd (ele însă îşi continuau lucrarea!), întorceam capul, grăbeam pasul, încercam să nu le mai acord nici o atenţie, nici un gând. Dacă, şezând pe balcon, la o ţigară nocturnă, vedeam că se apropie vreuna de maşinile parcate jos, intram imediat în casă.

Dar, viermele, vârât odată în creier, ronţăia!

 

Epilog

Am făcut, recent, o călătorie mai lungă: muncă de teren. Ştiind că, la drum lung, e bine să stai de vorbă cu cel de la volan, ca să nu adoarmă, i-am povestit şoferului nostru de la Centru, despre cercetarea mea. Cu lux de amănunte. M-a ascultat în tăcere, îngăduitor, zâmbind ironic, cum fac de obicei şoferii flegmatici ai unor persoane sau instituţii importante, care văd şi ştiu mult mai multe lucruri decât îţi poţi imagina. Iar când am terminat:

– Să-ţi spun eu de ce adulmecă ele pe sub maşini: caută şoareci! Cele pe care le vezi pe sub motor, sigur caută şoareci! Ce-ai căscat aşa ochii? Şoarecii sunt de fapt cei care cercetează maşinile: stau la pândă prin găurile lor, sapă tot felul de canale, pătrund în garaje şi se strecoară la motor. Sunt mari amatori de cabluri electrice. Mai ales sunt atraşi de cele trase în cauciuc: ronţăie cauciucul, cablurile neizolate produc scurt-circuit, ia foc motorul şi cine nu observă asta la timp, s-a dus! Pe şoareci tu nu i-ai văzut, că umblă pe sub pământ, sunt mici şi discreţi. Le-ai văzut pe ele, că-s mai mari şi mai apropiate de om, n-au nimic de ascuns.

Dar ai şi tu dreptate: mai adulmecă ele şi după resturi de vrăbii, sau rândunici, sau alte animale mici de câmpie, pistosite pe botul maşinii în goană, cum am citit într-un roman. Şi ele sunt atrase de mirosul de sânge.

Tăcu un timp. Încruntat. Cugeta. Când cugetă, oamenii serioşi sunt încruntaţi. Oftă:

– Nici nu mai ştii pe cine să dai vina: şoarecii ronţăie şi ei, mă rog, pisicile-i vânează pe şoareci, câinii vânează pisicile: ne învârtim ca câinele după coadă! Pe câini nu-i controlează nimeni. Ai observat ce s-au mai înmulţit? Da unde-s hingherii? Nu i-am mai văzut din copilărie! Din cauza lor drumurile noastre nu mai sunt sigure! Din cauza lor pisica nu poate să-şi desfăşoare în linişte acţiunile de asanare a motorului. Câinele urăşte de moarte pisica, cea mai bună prietenă a omului! Iar adevăratul vinovat, criminalul, asta-i clar, e şoarecele!

Omul are dreptate, în felul lui, mi-am zis. Poate supravieţui o societate civilizată fără ecarisaj? De unde ideea de a-l desfiinţa? De ce a fost desfiinţat? Iată întrebarea!

Ca atare, cercetarea cazului va continua.

 

*

Turdus merula var. rubra

(Titlul pare cam pretenţios, dar se va vedea mai încolo că e singurul adecvat! Oricum, e vorba aici de o mai veche descoperire ştiinţifică, personală, nedivulgată până acum. Senzaţional!)

Toată vara trecută, sufocantă, am dormit cu fereastra şi cu uşa de la balcon, deschise. Şi, toată vara, zi de zi, la ora cinci dimineaţa, fix ca la carte (nu întrebaţi „care carte”!), mă trezea mierla, care la acea oră îşi începea trilurile. Încântătoare arpegii, ce-i drept. Dar eu, buimăcit de somn, la început mă enervam teribil: conform unei vechi metehne, abia mă culcam pe la trei din noapte şi nu mi-ar fi stricat să mai dorm vreo două-trei ceasuri. Iar trilurile ei atât de matinale îmi păreau un abuz.

Timpul însă le vindecă pe toate: cu timpul mă obişnuisem şi eu să mă trezesc la chemarea ei, fără nervi, ba chiar cu plăcere. Mai mult, uneori nici nu mai puteam adormi până nu-i auzeam primele fluierături: mi-era parcă teamă să nu cumva aţipesc, iar ea tocmai atunci să ciuruiască liniştea zorilor şi cel mai dulce somn al meu. Dar ea nu începea niciodată înainte de ora cinci. N-avea milă! Mă perpeleam în pat şi aşteptam. Şi, la cinci fix, cu precizia şi regularitatea mişcărilor cosmice, răbufnea.

O ascultam fără să deschid ochii, mă bucuram de năstruşnicele improvizaţii, iar cvartalul celor trei blocuri, în formă de U, sporea sonoritatea, ca un amfiteatru : şuierăturile şi fluierăturile exuberante m-au făcut, cu timpul, să încep să mă scol din pat şi s-o ascult din balcon. Nu-mi ajungea s-o aud, voiam să o şi văd!

La câţiva metri de balcon, un plop rămuros şi înalt, mai înalt decât nivelul la care eram, o găzduia: atâta reuşisem să localizez. Oricât îmi încordam ochii, cârpiţi încă de somn, n-am reuşit nici o clipă măcar s-o întrezăresc. Frunzişul des, scoarţa rămurişului mai degrabă neagră (Populus nigra) erau un foarte bun camuflaj pentru această pasăre neînsemnată, dar mare solistă vocală. N-am reuşit s-o localizez nici măcar cu binoclul, ce-i drept un binoclu slab, de operă, dar la distanţă atât de mică nici nu era nevoie de unul mai puternic. Totuşi, după sunet doar, şi cunoscându-i obiceiul, puteam fi sigur că e cocoţată undeva în vârful plopului.

M-am lăsat păgubaş, n-am mai continuat să casc ochii după ea: îmi atrăsese privirea un spectacol pe care, datorită ei, l-am şi observat: spectacolul balcoanelor. Nu era marele spectacol de după-amiaza, sau cel fastuos, de seara. Era doar matineul, un matineu matinal: pe măsură ce trilurile mierlei luau amploare, şi amplitudine, vedeam cum se deschid ferestre, uşile de la balcoane, pe care oameni plini de voioşie ies în grabă şi încep înviorarea, fie prin exerciţii de gimnastică, fie doar desfăcând braţele să respire aerul încă răcoros, fie doar savurând minunea muzicii, fie expunându-şi trupurile amorţite de somn razelor încă blânde ale soarelui, cu mişcări feline, unduioase, leneşe, lascive. Şi-apoi, deodată, după o privire la ceas, după un strigăt zorit de undeva din întunecimea casei, totul lua viteză, oamenii parcă intrau în panică, lifturile urcau şi coborau tot mai des şi cu tot mai puţine pauze, începeau să mârâie şi să toarcă motoarele maşinilor, autobuzele pufăiau şi fornăiau nerăbdătoare şi primul val de truditori lua drumul uzinelor, fabricilor, complexelor alimentare. Urma apoi cohorta funcţionarilor de la diversele instituţii, cadrele din învăţământ şi, în sfârşit, pâlcurile şi stolurile de şcolari, elevi, studenţi. Nechezatul autobuzelor sătule înceta, se aşternea din nou liniştea. Iar prin balcoane şi pe la ferestrele bucătăriilor se iţeau bunicile şi gospodinele fericite fluturând feţele de masă, făcând semne de rămas bun, rămânând minute întregi apoi cu coatele sprijinite pe pervaz, sau în balcoane, cu cearşafurile abia scuturate de firimituri strânse la piept, bucuroase că mai pot savura şi ele ultimele acorduri din concertul matinal. Cele trei blocuri deveneau acum un adevărat amfiteatru, iar dacă bunicile şi gospodinele ar fi declanşat un ropot de aplauze entuziaste, la finalul trilurilor, nu m-aş fi mirat deloc. Iar finalul era grandios: la trilurile mierlei noastre răspundeau acum triluri din celelalte cvartale, din întreg cartierul (generos populat cu plopi), reunite într-un cor monolit, şi se înălţau glorioase spre cer până când, ca la comanda unui dirijor nevăzut, încetau: brusc, la fel cum şi începuseră. Iar viaţa devenea iarăşi monotonă şi fadă, pe măsură ce soarele molcomea şi moleşea tot ce mişcă.

Toată acea vară a trecut ca un potpuriu de melodii, tonice şi mobilizatore. Concertul mierlei începea cu atâta regularitate încât îmi potriveam ceasul după cântarea ei, ceea ce, sunt sigur, făceau şi toţi vecinii din cartier.

Dar a venit şi toamna. Iar când am văzut cum zboară frunzele plopilor, la cea mai mică adiere, extenuate de soarele verii, mi-am zis: acum se va vedea cine şi unde cântă: cortina verii nu o mai poate ascunde.

Iar după o vântoasă de novembre, în zori, fix la cinci, când a început, ca de obicei, să cânte, am ieşit s-o văd. Plopul – complet desfrunzit; dar era încă întuneric, a trebuit să mai aştept; oricum, o mogâldeaţă întrezărisem, sus, aproape de vârf.

Apoi s-a luminat de-a binelea. Am ieşit pe balcon şi am văzut: mierla era înţepenită într-o crăcană, o ramificaţie a trunchiului, dar cânta de zor! Uluit, priveam fără să înţeleg, la început, nimic: de ce nu se zbate, de ce nu flutură din aripi, de ce nu încearcă să se elibereze din strânsoare; de ce nu e neagră, ci mai degrabă roşie; de ce nu are aripi; unde i-e ciocul galben-portocaliu? Am dat fuga în cameră, am luat binoclul. Şi, în sfârşit, m-am dumirit: ceea ce luasem drept mierlă, era o cutie de tablă, năpădită de rugină! Dar cânta în continuare. Nu-mi puteam crede ochilor, nu-mi puteam desprinde ochii de pe binoclu. Şi am mai descoperit ceva: un fir de cablu, subţire, strecurat pe lângă trunchiul plopului cobora până jos, în iarbă, în care se pierdea; dar se iţea din nou lângă zidul clădirii şi se căţăra până la fereastra administraţiei blocului!

Desigur, am fost şocat. Mi-am revenit cu greu. Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost să divulg această teribilă înscenare. Dar, cui să spun? M-ar fi luat drept nebun! Şi-apoi, dacă s-ar fi sesizat cineva – să zicem – şi ar fi desfiinţat instalaţia, asta ar fi însemnat să răpesc întregului cvartal, poate întregului cartier, bucuria şi elanul, de bună seamă, necesare.

Situaţia a rămas ani de zile neschimbată. Mierla era tot mai roasă de rugină, tot mai roşie. Apoi, după o vijelie cumplită, plopul, a cărui coroană prindea vântul ca un velier, s-a rupt. Au venit cei de la Horticola, au fragmentat plopii căzuţi în cartier şi au debarasat terenul: nici un plop, nici vreun alt copac, cât de cât fălos, nu mai face umbră pământului între blocuri: toată iarba, toate tufele, toată vegetaţia măruntă se perpeleşte sub soarele ucigător. Iar micile difuzoare au fost adunate de un tip mai pragmatic şi vândute ca fier vechi.

Acum, la noi în cartier mierla nu mai cântă. Iar deşteptarea, – care cum!

Oamenii cu auz fin reacţionează la trilurile de prin cartierele vecine. Cei tari de urechi dorm în voie, dar se trezesc şi ei, mai devreme sau mai târziu.

Descoperită în urmă cu câteva bune decenii, această varietate de mierlă – rubra – a evoluat rapid (acum seamănă perfect cu mierla tradiţională – Turdus merula – ), s-a adaptat perfect noilor condiţii de viaţă şi chiar s-a înmulţit. Dar, totodată, ceva s-a dereglat în ea: nu mai cântă la ora exactă! Ba o auzi toată noaptea, ba toată ziua, când la patru, când la nouă ceasuri dimineaţa, ce mai atâta vorbă: nu mai ştie nimeni nimic! Lumea nu-şi mai potriveşte ceasul după cântarea mierlei. Sau, cum spunea un cercetător mai vechi: „Lumea şi-a ieşit din ţâţâni!”

 

*

Patetica. Preludiu.

 La anii săi, bunicul se ţine încă bine.

Zi de zi îşi face plimbarea până în Parcul central: cei aproape opt kilometri îi străbate agale, pe jos, cu opriri prudente la fiecare intersecţie, pipăind asfaltul cu bastonul arămit la vârf, ca şi cum nu l-ar ajuta ochii: e un vechi truc de-al lui, sensibilizează astfel pe maniacii vitezei. În parc zăboveşte pe bancă vre-un ceas-două, studiază cu atenţie trecătorii; şade pe banca pe care ani de zile depăna istorii cu prietenii. La aceeaşi oră, ca pe vremuri, se aşează, aşteaptă cât aşteaptă, dar deja de mult timp nu mai apare nici unul dintre cei cu care juca şah sau şeptic. Din când în când îşi şopteşte câte ceva în barbă, pare tot mai agitat, ciocăneşte cu vârful de-aramă dalele din pavaj, aşteptând parcă un răspuns. Apoi râcâie cu vârful bastonului în spaţiul interstiţial, scobeşte pământul, extirpă smocurile de iarbă. Le pistoseşte sub călcâi. Pare mulţumit de ispravă. Treptat se linişteşte. Şade încă o vreme pe bancă, e calm, contemplativ. Apoi, la fel de calm, relaxat, porneşte spre casă. Întotdeauna pe acelaşi traseu, prin lanţul de părculeţe de pe malul înalt al Begheiului. Evită astfel înghesuiala şi îmbulzeala de pe străzile ghiftuite de maşini, evită trecerile (mortale) de pietoni. Şi asfaltul: drumeagul strâmt de pe digul înalt, de-a lungul malului, nu este asfaltat; ce-i drept, fusese cândva, dar asfaltul s-a dus pe tălpile atâtor şi-atâtor plimbăreţi de pe vremea când digul era loc predilect de promenadă. În starea în care se află acum îi aminteşte de drumeagurile de ţară: simte pământul sub picioare. Uneori îl urmăresc (acţiune ce presupune destulă răbdare), de teamă să nu i se întâmple ceva.

Dar bunicul e încă viguros, nu i se întâmplă nimic.

Bunicul meu e atâta de tânăr şi de sigur pe el încât de fiecare dată, mergând pe urmele lui, mă simt ridicol. Înalt şi ţeapăn, cu spinarea dreaptă, cu o ţinută mai degrabă milităroasă, ca unul care a făcut două războaie (mondiale!), şi care a trecut de două ori oceanul, să câştige bani, şi care a ridicat, după ce a revenit, două case măreţe, şi a crescut doi copii (ba mai sărea şi gardul, noaptea, la o vecină, dacă e să dăm crezare bunicii, geloasă, cu nostalgie, şi acum!), are mişcări ample şi largi, umblă maiestuos pe malul apei.

 Nu, nu sunt plimbările lui doar pure şi nevinovate exerciţii de înviorare: opreşte el şi la Trei păduchi, unde cere de fiecare dată un monopol cu dulce, (puţini chelneri din ziua de azi mai ştiu ce-i aia!) opreşte şi la loz în plic (încă mai speră să câştige!), filează cu răbdare lozul cumpărat (niciodată două, doar dacă scrie acolo mai trage o dată!), iar ora pe care, apoi, o petrece în Parcul central, aparent nepăsător la lumea care se perindă prin faţa lui, o dedică în special contemplării exemplarelor destoinice de a fi admirate: atâtea „fetişe” pubere, atâtea domnişoare şi doamne, atâţia sâni, atâtea poponeţe. Atâta carne sub soare!

 Şade comod, rezemat de spătarul băncii, pe care-şi întinde braţele desfăcute în lături, ca şi cum ar vrea să spună „aici, lângă mine, nimeni nu mai are loc!”. Iar bastonul pendulează în mâna lui ca un avertisment.

 Nu, nu se holbează, nu se zgâieşte, aruncă doar câte-o privire, iute, scurtă, ca un blitz – filmează totul, imaginile captate le ia cu el, le analizează, le savurează apoi, pe drum, acasă, în linişte, fără martori. În intimitatea camerei lui obscure.

 Drumul de întoarcere, tot pe malul apei, dar pe partea cealaltă, în aval, devine parcă uşor ezitant. Se opreşte din când în când, priveşte absent apa; sau priveşte, parcă fără să le vadă, trupurile tinere, strălucitoare, perechile de îndrăgostiţi care fac plajă în iarba plină de praf, lângă mal (nu, nu mai e acesta spectacolul din Parcul Central, unde cărnurile sunt expuse doar parţial, sunt puse în valoare de mătăsuri sau diftine; aici totul se dă de-a gata, ochii nu mai au ce dezbrăca!). Se opreşte, coboară privirea în pământ, râcâie pământul cu vârful de aramă al bastonului, să disloce vreo pietricică, sau vreun nasture, sau vreo monedă sclipitoare. Pe care apoi o izbeşte cu vârful bastonului, precis, elegant, ca jucătorii de golf, îi urmăreşte zborul spre apă, încearcă să numere cercurile concentrice, atent: exact cum fac aceia când urmăresc traseul mingii spre acea gură, gaură, bortă, hrubă, fosă, cavou, groapă – cum i-or fi zicând, profesional. După un timp, ţanţoş, cu bastonul pe umăr, porneşte decis spre casă: zâmbeşte superior, hâtru (a mai scobit o zi!), mersul i-a devenit hotărât, mărşăluieşte, aproape că bate pas de defilare. Acolo unde calcă – nu, nu calcă, izbeşte pământul – piciorul lui, se înalţă un norişor de praf. Şi iarba nu mai creşte!

 După-amiezile, însă, acasă. Retras în camera umbrită, ascultă muzică. Din vechiul lui Pathé, din pâlnie, susură nocturne şi balade, ţâşnesc fantezii cromatice, unduiesc muzicile apelor, ţâşnesc jerbe de artificii; întins pe dormeză, nemişcat, cu ochii închişi, cu mâinile încrucişate pe piept, parcă nici nu mai respiră. Adoră clavecinul, când aude fagotul îi dau lacrimile. Dar nici vioara nu-l lasă rece.

Uneori intru tiptil, mă aşez pe scăunelul de lângă uşă (un vechi trepied care mă face să şed cu genunchii la gură) şi ascult, în linişte, străduindu-mă să nu fac nici cel mai mic zgomot; nici gând să scot vreo vorbă.

– Să nu crezi că am adormit – îmi spune, şoptit, de fiecare dată. Fără să deschidă ochii. Şi tace: sunt acceptat, îmi permite să ascult şi eu muzica lui!

Odată, am intrat la primele acorduri ale Pateticii. Mă aşezasem, ca de obicei, pe trepied. Ascultam. Mut.

– Cătinel începe, domol se furişează.

Cât pe-aci să întreb cine se furişează? Dar am tăcut: mereu mă smomea.

Şi-a încrucişat mâinile pe piept, a închis ochii şi n-a mai produs nici un sunet.

La molto vivace mi s-a părut că văd, în penumbră, sclipirea ochilor: acel zâmbet hâtru, ocheada scurtă, piezişă, iute.

Adună, adună. Toate astea o să le developeze cândva!

Când a început acel Adagio, a ridicat mâinile spre cer, încet, teatral, a deschis ochii, umezi, şi mi-a spus, cu vocea răguşită:

– Dacă s-ar întâmpla acum, aş auzi asta şi (de) dincolo! Până la ultimul acord! Sunt sigur de asta!

Ascultam, mut, apăsându-mi bărbia în genunchi, strâns înlănţuiţi de ambele braţe.

Nu, bătrâne, mi-am zis, n-ai să scoţi din mine o vorbă! Am învăţat şi eu să tac.

***

biblioteca 003

Superbia

(fragmente disparate dintr-un roman nesfârşit)

Cap.1. Atac terorist pe la spate, la 06 aprilie

 (ATAC TERORIST, la 06 aprilie)

 

 Mitralieră de companie! – mi-am zis, atunci când geamurile din spatele meu începuseră să zbârnâie. Izbituri grele, scrâşnite, scurmau în zidul gros al clădirii: parcă am şi simţit un junghi, înfipt între omoplaţi. Imediat m-am tupilat sub masă. Răpăia înfundat, totul în jur trepida şi vuia: m-am lipit de pământ, m-am ghemuit strâns, cu genunchii la gură, sub biroul la care lucram. „De ce toate războaiele încep cu distrugerea Bibliotecilor?”- am întrebat, fără să primesc vreun răspuns.

De altfel, eram singur în Bibliotecă.

Am rămas în pântecele biroului până când, în sfârşit, rafala a încetat: apucasem, estimp, să revăd scene alese din propria mea viaţă, accelerate, ca într-o comedie mută. Iar de sus, din plafon, cernea o pulbere fină, gălbuie, – varul altor generaţii, tencuiala mai veche de-un veac. Şi s-a aşternut liniştea.

Am prins curaj şi am ieşit târâş dintre picioarele mesei; pe coate şi genunchi am înaintat spre fereastră şi, prudent, am ridicat, încet-încet, capul. Mare lucru nu se vedea, o pâclă albă acoperea totul. Într-un târziu, se mai lumină.

 Am privit câş, cu coada ochiului, pe geam: de partea cealaltă se iţise o arătare stranie, un ins căscat, un cap cu cască şi căşti pe urechi, cu ochelari ca ai motocicliştilor. Toate pudrate cu pulbere de var şi moloz. Căscatul se hlizea cu gura până la urechi. A strecurat o mână înmănuşată printre gratiile ferestrei şi mi-a făcut semn să mă apropii.

 Abia acum, văzând că în cealaltă mână arătarea ţine un pichamăr, nu o mitralieră, m-am dumirit: omul nu părea a fi un terorist, ci mai degrabă un constructor, un zidar. Deşi, confuzia era posibilă: şi pichamărul poate fi o armă eficientă. Totuşi, nu părea a fi începutul unui nou război (de altfel, spunea şi Nedelciu, dar şi subsemnatul, în 1988, războiul nici n-a încetat vreodată, se poartă mereu cu alte şi alte arme, de când lumea). Părea mai degrabă o desţelenire; pregătirea terenului pentru o bravă, nouă lume. Lumea nouă, după cum se ştie, defrişează terenul, demolează vechile ziduri şi zidiri.

 Insul morfolea în gură o ţigară superlong, îmi tot arăta spre vârful ei neaprins.

 – Poate vrei să-ţi trag un foc, l-am întrebat zâmbind acru.

 Omul părea cam zdruncinat, degetul cu care-mi indica vârful ţigării trepida, la fel ca şi falca şi odată cu ea, ţigara.

 Ca să nu agravez lucrurile, am dat-o pe glumă:

 – De ce subminaţi o instituţie de cultură? – l-am întrebat , cu un zâmbet reţinut, expectativ.

 Insul mă ţintea cu o privire tâmpă. Nu mi-a răspuns, mi-a zâmbit nedumerit.

 – Ce-aveţi cu Biblioteca?- am continuat.

 Privirea aceluia deveni încruntată. Tot mai cruntă.

 Până când, înainte să mă sperii din nou, omul se lumină brusc: întinse mâna la cap, scoase căştile de pe urechi şi mă întrebă:

 – Aţi spus ceva?

 – Credeam că vreţi să-l împuşcaţi pe bibliotecar…

 – Nuu… nu împuşcăm noi pe nimeni…Am dat doar nişte găuri sub geam, că aici e poruncă să deschidem intrarea.

 – Intrarea,- unde?

 – La bar.

 – Ce bar?

 – Jos, la subsol.

 – Nu e nici un bar la subsol. E pivniţă.

 – Se face bar. De noapte.

 – Doamne fereşte! – mi-am făcut cruce, deşi fără să-mi pun mari speranţe în gest – se mută creştinii înapoi în catacombe? – Cine a avut năstruşnica idee! Chiar aici, sub Bibliotecă?!

 – Ăi de sus – arătă cu palicarul spre etajele edificiului. De fapt, se gândea la noul sediu al administraţiei Bosului, mutat la etaj. Vechiul sediu, o încăpere obscură, în aceeaşi clădire, chiar vizavi de Bibliotecă, rămas liber, pândea ca gura gheenei.

*

Însemnarea de mai sus am făcut-o în urmă cu trei-patru ani, poate mai mulţi, nu mai ştiu precis, nici nu mai sunt în stare să simt timpul, care a luat-o la vale, curge ca viiturile astea mai noi, diluviene. Rade tot.

Pe-atunci încă-mi mai ardea de glumă.

Poate că de la bun început, de la înfiinţarea acestei Biblioteci, am avut o presimţire, poate mi-a dictat cineva ce să fac, – m-am apucat după câteva zile să ţin Jurnalul Bibliotecii. Ceva ca un Jurnalul de bord al navigatorilor pe mările lumii. Sau, poate, ca o cutie neagră.

Scena pe care am reprodus-o la început a însemnat începutul sfârşitului.

 

*

 

Biblioteca de cartier

În urmă cu două săptămâni am preluat Biblioteca.

De la predecesorul meu, care a plecat să lucreze în Canada, am moştenit două mese ticsite de cărţi, două scaune şi un registru de inventar în care sunt trecute cele 831 de titluri care constituie fondul actual de carte. Localul este pus la dispoziţie de Bos, la parterul unei clădiri care-i aparţine. Deasupra intrării am fixat, scris deocamdată cu un marker pe carton:

 BIBLIOTECA DE CARTIER

 

 

MEMBRI,

MEMBRI FONDATORI,

PRIETENI AI BIBLIOTECII, VIZITATORI OCAZIONALI

În ziua inaugurării, Biblioteca avea înscrişi deja cincisprezece membri, care erau de fapt membrii fondatori. Acum, la şase luni de la inaugurare, am deja treizeci şi şapte de înscrişi, pensionari, cadre didactice, vecini-locatari din aceeaşi clădire. Mulţi locuitori ai cartierului, neştiind că dispensarul s-a mutat, intră şi, când văd cărţi în loc de personal sanitar, se sperie de moarte, se arată ofensaţi, ba chiar devin ameninţători, crezând că e la mijloc o farsă de prost gust, un experiment medical inedit de terapeutică prin lectură, ies afară, se uită la uşile vecine, la numărul casei – nu, n-au greşit, revin derutaţi şi cer lămuriri despre soarta dispensarului.

Bineînţeles că-i ajut, întotdeauna am ajutat pe cei suferinzi, aşa că le spun noua adresă a dispensarului, le urez însănătoşire grabnică (această confuzie se întâmplă de fiecare dată când bate vântul mai puternic, mai ales după furtuni: firma Bibliotecii, această bucată de carton scrisă cu marker negru şi prinsă cu pioneze pe uşă, e luată de vânt şi rostogolită prin bălţi şi noroaie, în schimb vechea firmă, a dispensarului, săpată într-o placă de marmură şi bine prinsă de perete, rămâne, iar lumea o ia de bună!) şi-i invit să se înscrie la Bibliotecă, după ce, desigur, îi vede medicul.

 

5a. Deocamdată, cei mai asidui vizitatori sunt vecinii din clădire: pentru ei această Bibliotecă este mană cerească, înfiinţarea ei au trăit-o ca pe un eveniment major, cu bucurie şi entuziasm şi, chiar şi acum, la şase luni de la inaugurare, încă sunt excitaţi, stau aici ore în şir, n-ar mai pleca acasă, îşi oferă serviciile, ajutorul, asistenţa în orice problemă aş avea; de altfel, ei mi-au şi pictat firma, ei îmi scriu anunţurile diverse, mă ajută la aranjat sala pentru prelegeri şi conferinţe, la mutatul mobilei, aduc de acasă lemne pentru bătrâna şi minunata mea sobă de teracotă. Şi, mai ales, contribuie la popularizarea instituţiei în cartier: îşi invită colegii şi prietenii la Bibliotecă, le fac introducerea şi se laudă cu ea de parcă ar fi ei bibliotecarii, ce mai, îşi petrec mai mult zilele aici decât acasă. Astfel a început să se formeze, treptat-treptat un cerc de vizitatori permanenţi, nelipsiţi, adevăraţi Prieteni ai Bibliotecii. De altfel, în copilărie şi tinereţe, mulţi dintre ei au obţinut cunoscuta distincţie, insigna Prieten al cărţii. Iată-i, au început să se adune, ca în fiecare zi, în jurul mesei, bine dispuşi, cu chef de vorbă, puşi pe polemici, gata de ceartă, gata de şagă, aprinşi la sfadă, molcomi la aduceri aminte. Nu mai notez, mă duc să-i ascult (Că, altfel, vin ei aici, la biroul meu şi se zgâiesc la caietul ăsta în care scriu!).

File din jurnalul bibliotecarului

 Cândva, cam pe la mijlocul (mijloc pe care-l afli, vai, doar când ai ajuns la sfârşitul ei) cărării vieţii mele, când am realizat că jocurile de societate nu mă mai atrag, nefiind acestea în acord nici cu firea, nici cu temperamentul meu (de ambiţii nu vorbesc), mi-aş fi dorit să mă retrag la moşie, să mă închid în turnul castelului, în minunata lui bibliotecă: să cuget în linişte, să citesc sau să scriu, bunăoară eseuri, despre propria mea viaţă, trăită mai mult pentru alţii decât pentru mine însumi (prea târziu realizăm astfel de revelaţii!). Gândeam – a venit vremea să-mi dedic acest ultim segment de drum mie însumi.

Dar – eu nu aveam nici o moşie. Şi, deci, nici castel cu turn (o, aceste castele cu turn: s-a umplut lumea de ele!), aşadar nici acea minunată cărturărie. M-am refugiat, vai, în această mică, modestă, marginală Bibliotecă de cartier.

E bine şi aici!

E drept, nu am liniştea (şi nici perspectiva) din turn.

E drept, fiind bibliotecă publică, sunt în continuare la dispoziţia altora.

Dar, vremurile se schimbă: ei sunt tot mai puţini, eu tot mai mult, rămâne destul timp şi pentru lecturile personale.

18a. Deseori sunt lăsat singur cu cărţile. Destul de multe cărţi. Desigur, majoritatea sunt doar „garnitură”, ca să nu zic altfel. Dar felul principal sunt vechii maeştri. Nu sunt prea mulţi, nu sunt toţi cei pe care mi i-aş fi dorit, sau pe care ar trebui să-i găsiţi aici. Dar cititorul interesat va afla, de pildă, câte ceva din Homer şi din Hesiod, din Horaţiu şi din Hölderlin, din Heine şi din Harms, din Scara lui Ioan Scărarul, din Catul, din Montaigne, din Cehov, din Gogol, din Walter von der Vogelweide, din Shakespeare, dar şi din Remizov, din le Goff sau Flocon, de-a valma cu texte proaspete ale multor poeţi, prozatori, istorici, eseişti şi filosofi, memorialişti, maeştri cântăreţi şi meşteri povestitori, povestitori populari şi fel de fel de alte feluri de naratori nativi.

Pe toţi îi ascult, pe toţi îi citesc, am răbdare, sunt încăpător, mă hrănesc din poveştile lor, ei au nevoie de cineva care să-i asculte, eu am nevoie de muşte artificiale, în timp ce ei mi se confesează, eu confecţionez muşte, învârt firul de aţă pe tija cârligului, pana neagră de cocoş (de la gât!) s-a înfoiat perfect sub firul de beteală aurie, nici cleanul, nici avatul, nici lipanul, nici păstrăvul n-o să reziste, dintre peştii care înţeleg ce-i pescuitul sportiv cu muscă artificială, sau aşa-zisul muscărit.

Pentru Lostriţă e nevoie de permis special.

(Rog cititorul răbdător să aibă înţelegere: în pasajul de mai sus am amestecat subiectele; asta este, m-a luat gura pe dinainte!)

B: SEARA POEZIEI

Conform indicaţiilor de la Centru, Biblioteca noastră de cartier a organizat, în cadrul ciclului de acţiuni culturale, şi această manifestare, numită Seara poeziei. Iar eu, Bibliotecarul, în calitate de gazdă, a trebuit să-i prezint pe poeţii prezenţi, publicului, prezent şi acesta, în număr surprinzător de mare.

Iată cum s-a consumat această seară a poeziei (extras din Jurnal):

 Sala e arhiplină, toate cele cincizeci de locuri sunt ocupate, pe masa de la perete stau la vedere sticlele de ţuică, vin, coca-cola, fursecuri şi saleuri, pateuri, mici, frigărui, brânzeturi diverse, salată de boeuf, salată de vinete, sandviciuri diverse, tartine şi măsline, murături diverse, ştrudele cu dovleac, brânză şi smântână, cu mac sau cu vişine sau cu mere, cozonac, baclava, sarailii, bezele, indiene, braşoave, sufleuri şi felii uriaşe dintr-un mare tort „vienez”, cu ciocolată, un mare termos cu cafea, sticle de apă minerală, veselă din plastic de uz unic, şerveţele, scobitori; ce n-a încăput pe masă (cea mai lungă din Bibliotecă), a fost înşirat pe pervazul celor două ferestre.

 În prezidiu, alături de cei cinci poeţi invitaţi, au luat loc şi cinci reprezentanţi ai Consiliului de conducere, secretara de la Centru, un reprezentant al presei şi, nu se ştie cu ce ocazie, soţia unuia dintre cei mai importanţi oameni de la Centru, contabilul şef (nici prezentatorul, adică eu, n-a fost informat despre această impunătoare prezenţă, pe care o va prezenta, la momentul potrivit, propriul soţ al dumneaei).

 – Onorată asistenţă – am spus, după obişnuitele formule introductive de complezenţă – cei cinci poeţi aici prezenţi sunt autorii a peste două sute de volume de poezie…

 Rumoare în sală. O întrebare din public:

 – Fiecare?!

 – O, nu. Împreună. Adică, separat. Vreau să spun, în total sunt două sute de titluri…

 – Sunt chiar mai multe! – mă întrerupe unul dintre autori – numai eu am publicat 69 de titluri, şi mai am sub tipar trei cărţi la ora actuală: una la editura…

 – Lăsaţi, maestre, s-o luăm pe rând. Dacă toţi întrerupem vorbitorul, n-o să mai apucăm să recităm nimic!

Am fost lăsat – argumentul fusese convingător – deci să continui prezentările („mai scurtează, ce naiba…” – mi-a mângâiat glezna, pe sub masă, casierul şef, prezent în prezidiu pe locul din centrul mesei).

Am scurtat la maximum, în sensul că ultimilor doi pe care i-am prezentat, nu le-am mai rostit numele întreg, ci doar iniţialele.

Am mai apucat să spun „mulţumesc asistenţei pentru… ”, că imediat s-a ridicat, cu pieptul bombat şi pântecul protuberant, casierul şef. A vorbit pe larg, pe îndelete, cu profundă şi sinceră emoţie, a dat în lacrimi la un moment dat, a transpirat, a copleşit-o cu cele mai alese cuvinte de veneraţie, stimă şi preţuire pe „doamna contabilă-şefă”, prezentând rând pe rând şi în detaliu „operele artistice…” expuse pe masă, deseori întrerupt de aplauzele entuziaste ale celor prezenţi, „…pe care, cu desăvârşită măiestrie şi simţ artistic rafinat le-a elaborat stimata noastră…” (între timp, poeţii, şi ei prezenţi, se dedicaseră improvizaţiilor poetice: o vioaie şi zglobie corespondenţă, pe şerveţelele din dotare, purta, pe la spatele vorbitorului, catrene bahice şi epigrame gastronomice, cuplete, aforisme, maxime şi sentinţe ad-hoc; undeva, în rândurile din spate, zornăiau nişte zaruri; doar poetul elegiac M.R.D., în bătaie de joc, se uita într-una spre tavan şi fuma, folosind în loc de scrumieră cutia de chibrituri, eliberând, spre sus-amintita boltă a tavanului inele de fum concentrice, perfecte şi pline de miez; doar că, la un moment dat, stingând ţigara în incriminata cutie de chibrituri, aceasta, respectiv beţele constituente, pline de fosfor la cap, a luat foc sfârâind ca o petardă şi stârnind panică, derută, ilaritate şi îngroşând norul şi-aşa gros de fum, dar stăvilind în sfârşit poftele oratorice ale entuziastului admirator, ale cărui cuvinte de încheiere fură primite în aplauze însoţite de urale) „…iar acum vă invităm să vă stingeţi – întors cu tot corpul spre poetul cu fumurile – setea şi să apreciaţi din plin talentul iubitei noastre…”

Şi, scaunele pliante au fost unanim pliate, date la perete, rezemate de rafturile cu cărţi, pe ringul astfel eliberat se porni viermuiala, în cercuri şi brâne, jur-împrejurul bogatei mese, dădeau ocol prezenţii cu farfurioarele de plastic în stânga, cu scobitoarea în dreapta vitează, ca cu suliţa dau roată mesei până de curând cu mult gust aranjată; o rumoare surdă, un zumzet ca al roiului pe muşuroi, polifonii de clefăit, molfăit, scrâşnet, plescăit, mormăit mulţumit, OOOOO!, surprins plăcut, uimit, admirativ…zvon de butelii, clinchet vesel de pahare…(Pardon! Scuze, toată vesela şi veselia era de unică folosinţă…Mase plastice! Rectificaţi vă rog, adecvaţi, dacă vreţi, vremurilor: Please!)

– Vino să te sărut, dragule, – fosta mea profesoară de geografie, sau de ştiinţe naturale (mă rog, una din ştiinţele variabile, oricum, depăşite!), mă mângâie cu duioşie pe obraz, iar pe degete-mi aduce, nu rodii, nici chiar mătrăgună, doar frişca de la savarina delicioasă – te felicit, drăguţule, pentru seara de poezie excelent organizată! Nici nu credeam că eşti un organizator aşa de bun! Felicitări!

– Nu, eu nu am nici un merit, nu eu am organizat seara poeziei, cei de la Centru, Contabilul-şef… Fără el…

Încerc imediat să intru la WC, să-mi spăl frişca de pe obraz, dar la budă e un du-te – vino de neoprit, iar uşa vânturată ca un evantai acţionează cu putere de ventilator, alimentează sala cu duhoare de rahat, parfumuri ieftine, naftalină, urină încinsă, transpiraţie, borâtură, o mixtură de vomitoriu, dar nimeni nu sesizează, sau nu mai are simţurile treze; prind în cele din urmă closetul liber, cineva a uitat robinetul deschis, chiuveta e plină, debordează, plescăie ca o cascadă, apa în amestec cu borâtura acru-înţepătoare bălteşte în cabină, ar trebui evacuată, mă întorc iute în sală, trag o duşcă bună de horincă şi discret, tacit, procedez la evacuare.

Asistenţa se dispersează în valuri succesive, împleticite dar mulţumite, bâjbâind în întunericul deja bine instalat, orientându-se după stele, după constelaţii.

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (3)

Scolopendra*

(cap. VIII-XI)

 

8.

– Să-riiiiiiţi! Să-riiiiiiţi! Hooo-ţiii! Să-riiiiiiţi!

– Lasă gălăgia acolo! Iar ai început?

– E cineva în pod! Săriţi! Cineva umblă în pod. Se aud paşi! Auziţi?

Au spart acoperişul şi au intrat în pod! Să-riiiiţi!

– Nu e nimeni în pod! Bate vîntul, izbeşte obloanele.

– Ba e! Ba e! Cineva a urcat în pod! Se aud paşi, se aud tropăituri! Nu auziţi cum bocănesc?! Nu auziţi cum le răstoarnă pe toate?! Cotrobăiesc, caută ceva! Auzi-auzi! Auzi cum tropăie! Ce caută acolo, ce vor să facă acolo? Nu-i lăsaţi să umble în pod! N-au ce fura din vechiturile alea! Ce tot rostogolesc acolo? Vor să răvăşească totul? Hoţiii! Să-riiiiiiţi!

– Nu e nimeni în pod! Bate vîntul, izbeşte obloanele!

– Nu e adevărat! Nu bate vîntul! Nu se simte nici o adiere! Vreţi să mă înşelaţi! Ştiu eu! Simt eu cînd bate vîntu! Asta nu e vîntul! Nu se bat obloanele! Ăştia sînt ei! Au dat buzna în pod! Auzi cum tropăie? Auzi? Vor să facă praf toate vechiturile mele! Nu-i lăsaţi! Am păstrat acolo lucruri din copilărie! Ce vor să facă cu ele? De ce le răscolesc toate? Auzi-auzi! Iar au spart ceva! Iar au răsturnat ceva! Nu-i mai lăsa! Du-te şi opreşte-i! O să facă praf tot ce le cade în mînă!

– Linişteşte-te! Nu-i nimeni în pod! Bate numai vîntul! O să treacă!

– Nu-i vîntu, nu-i vîntu! Ştiu eu! Nu aşa sună vîntu! Ăştia-s ei! Du-te şi pune-i pe fugă! N-au ce căuta acolo! Neruşinaţii! Auzi ce tărăboi fac?! Ce fel de hoţi sînt ăştia care fac atîta tărăboi? Nu se tem? Nu se mai tem de nimeni? Nu au pic de ruşine? Nu mai au pic de teamă? Auzi-auzi! Chiuie! Aşa-aşa! Fără jenă! Asta-i beţie-n toată regula! Dezmăţ! Auzi ce fac? Auzi cum urlă? Sînt beţi crup! Heee-ei! Nu vi-e ruşine? Nu vi-e ruşine! Bine-bine! Benchetuiţi numai! Chefuiţi numai!Aşa-aşa! Fără teamă! Credeţi poate că aţi dat marea lovitură? Da?! Credeţi că n-o să ies niciodată de-aici? Vă-nchipuiţi că o să-mi albească oasele în chilia asta? Vă înşelaţi! Credeţi că nu vi se mai poate pune nimeni în cale? Vă place vouă să credeţi aşa? Într-o zi am să ies eu de-aici! N-o să vă faceţi voi sălaş la mine-n pod! N-am să permit una ca asta, auziţi! Eu, Damian Bahnea, eu n-am să permit! Nici în ruptu1 capului! Chiar de-o fi să-mi dau cu capu de toţi pereţii şi tot o să vă scot de-acolo! Nu mă 1as eu cu-una-cu-două! Să nu vă faceţi iluzii! Nu maai-tropăă-iiii! Liii-niiiş-teee! Aaaa-uuuuu! Aaaaaaaa!

– Linişteşte-te!Nu-i nimeni în pod! Nimeni!

– Aaaaa! Cum nimeni, cum nimeni! Mă credeţi tîmpit? Credeţi că mi-am ieşit din minţi? Credeţi că nu aud ce se-ntîmplă sus? De ce nu-i opriţi? De ce nu-i trimiteţi le dracu pe toţi? Vreti dinadins să-i lăsaţi să mă scoată din minţi cu circu ăsta? Asta vreţi? Asta urmăriţi? Da? Aa-haaa! Înadins o faceţi! Da-da-da! Dinadins! Vreţi să băgaţi groaza-n mine! Vreţi să mă smintesc! De-aia tropăie tîlharii şi chiuie acolo! Adică – „bagă la cap, Damiane! Noi benchetuim aici iar tu, vierme, să-ţi intre minţile-n cap! Nu numai că te jecmănim cum vrem, dar uite că nici măcar nu ne temem pentru ceea ce facem! Şi nu ne ascundem în ceea ce facem! Şi facem ce vrem! Nu ne temem noi de unul ca tine, nici chiar de mai mulţi ca tine! De nimeni nu ne temem! Iar tu, nefericitule, n-ai ce face! Şi nici n-ai cum: noi sîntem peste tot! Dacă urli, numai noi auzim, dacă te duci cu jalba, tot la noi ajungi! Eşti un vierme, Damiane! O cîrtiţă! Un nimic! Meriţi tu altceva? Nu meriţi! Stai şi ascultă cum chiuim! Cum spargem, cum frîngem, cum facem din toate ţăndări! Nu-ţi place cum cîntăm? Dă-ţi cu capul de pereţi!” – Aşa credeţi voi? Da? Asta urmăriţi? Spune! Anatoale! Anatoale! Aaaa-naaa-toaaa-leee! Unde eşti, Aaa-naaa-toaaa-leeeee!

– Linişte, linişte! Nu-i nimeni în pod! Bate vîntul, se izbesc obloanele!

– De ce nu-mi răspunde nimeni? De ce nu vorbeşte nimeni cu mine? De ce îmi ascundeţi totul? Ce se întîmplă aici? Cum de-şi permit ăştia să ridice aşa zarvă? De ce nu urcă nimeni la ei? De ce nu-i pune nimeni pe fugă? De ce nu-i puneţi cu botul pe labe?! De ce-i 1ăsaţi să ţopăie, să-mi tropăie, să-mi tropăie-n cap?! Auzi-auzi! Toată casa vuieşte! Trozneşte din toate încheieturile! Nu se-a-uu-dee?! O să-mi cadă totul în cap! O să se surpe totul! O să fiu îngropat aici de viu! Ooo-preeeş-teeeeee!

– Linişteşte-te! Nu e nimeni, nu e nimeni în pod! Totul e în închipuirea ta! Eşti bolnav, băiatule, eşti suferind! Toate astea-s la tine-n cap! Te-a speriat întunericul! Totul e din cauza întunericului! Culcă-te şi dormi! E lucrul ce1 mai bun! Dormi, băiete, dormi! Apără-te!

……………………………………………………………………………..

– Da-mii-iaa-nee! Ceee-faaaci?

– Ssssssst! Sînt la vînătoare. Ssssst!

– Nu mai spune! Eu credeam că eşti la dans!

– Sssst! Trebuie să se ivească. Acum e vremea lui!

– Ia te uită !Vrei linişte? Da permis de vînătoare ai?

– Eu n-am nevoie de chestii d-astea.

– Toată lumea are nevoie de aşa ceva! Tu de ce n-ai avea?!

– Pentru că eu sînt şi vînător şi vînat. Înţelegi? Cînd una, cînd alta!

– Aha-aha! Parcă încep să pricep.

– Parcă mai contează permisul în situaţia mea! Ochiul ager – asta-i tot ce-mi trebuie!

– Aha-aha! Păi vînează! Da ia spune, vînezi aşa, la întîmplare, tot ce-ţi iese-n cale, sau alegi? Ai preferinţe?

– Ce să aleg, că diavolii ăştia-s toţi la fel!

– Aoleu! Şi zici că la rîndul tău eşti vînat? Da pe tine cine te…

– Păi ăştia, dracii ăştia! Adică mă las adulmecat, ca să le dau curaj să se-apropie de mine. Înţelegi? Şi când s-au apropiat – trosc! Îi izbesc!

– Fooaar-te inteligent! Şi-ai prins ceva pînă acum?

– Deocamdată stau la pîndă. Trebuie să urmăresc tot timpul! D-aia zic: sssst! Că îmi distragi atenţia. Şi nu mă mai pot concentra. Iar dacă nu mă concentrez destul, nu-i mai pot izbi cu iuţeală. Trebuie să loveşti ca fulgerul! Orice ezitare, oricît de mică, şi impiliţatul a şi dispărut!

– Aha-aha! Săracu de tine ! Nu-i nici asta o treabă uşoară!

– E o treabă a naibii, îţi spun eu! Tot timpu trebe să fii cu ochii-n patru! Toată fiinţa ţi-e încordată ca un arc! Încremeneşti ca o stîncă şi izbeşti ca fulgerul! N-ai voie să faci o mişcare-n plus, că a şi dispărut. Ca nălucile! Una-două şi-l înghite pămîntul! După aia stai şi aşteaptă pînă-şi mai scote coarnele din vizuină! Stai şi aşteaptă!

– Vai de tine, vai de tine! Parcă te şi văd: stai şi-aştepţi, şi-aştepţi în neştire, şi de-odată te-apucă somnul. Şi-adio pîndă!

– Aşa-i! Te moleşeşte încordarea asta după un timp şi nu mai eşti bun de nimic! Dar să lăsăm vorba! Ssssst!

– Numai un lucru te rog să-mi mai spui! Cum dracu de vezi împieliţaţi, de vreme ce acolo-i beznă?

– Chiar beznă nu-i: intră ceva lumină pe sub uşă şi se reflectă de pereţi. E exact cum trebuie nici prea multă lumină ca să-i sperie, nici prea puţină, ca să nu-i vezi!

– Aha-aha! Deci terenul tău de vînătoare e chiar aici, în cămară!

– Ce zici? Ce teren de vînătoare?

– Credeam că eşti plecat.

– Cum naiba să fiu plecat?

– Aşa, plecat! În urmărirea pradei, undeva la dracu-n praznic.

– Ţi-am zis doar că vin ei la mine şi mă adulmecă. Pricepi cam greu.

– Am priceput eu esenţialul! Da mă distrează amănuntele: cum naiba reuşeşte împieliţatul să se strecoare pînă la tine, cînd uşa-i închisa? Ba chiar încuiată?!

– Hodoronc tronc! Uşa încuiată! Da ce, ăsta are nevoie de uşă? Pentru alde ca ăştia nu există uşi încuiate! Ăştia au canalurile şi gangurile lor speciale. Îi vezi numai cum răsar din pămînt! Nici nu-ţi dai seama de unde! Ia uite-i! Au început să se-arate! Sssst!

– Aha-aha! Auzi, da ţi se-arată mai mulţi de-odată? Sau unu cîte unu?

– Mulţi! Din ce în ce mai mulţi! Îi atrage murdăria. Vin puhoi! Ssst.

– Brrr! Şi nu ţi-e teamă că te-ar putea strivi? S-ar putea să te facă terci cu copitele lor!

– Să mă tem de spurcăciunile astea? Cum să mă strivească? De unde copite? Că doar nu vin călare!

– Şi chiar nu ţi-e frică de loc?

– Frică?! Mai degrabă scîrbă.

– Şi zici că vin direct din iad, ai.

– Păi după cît îs de negri şi de încornoraţi, îţi vine a crede!

– Ascultă, nu vrei să-mi descrii şi mie arătările alea ale tale?

– Păi ce naiba să-ţi descriu? Tu nu ştii cum arată? Negri, graşi, cu antenele alea ca nişte corniţe. Ca orice gîndac de bucătărie!

– Aaa! Gîndaci de bucătărie! Pfui,da scîrbavnic mai eşti! Altă distracţie nu ţi-ai putut găsi?

– Asta nu-i distracţie! Ce, ai vrea să-i las să mi se urce-n cap? Să înceapă să-şi facă sălaş în urechile mele? Să mă năpădească de viu? Îi omor pe toţi ! Unu cîte unu! Fără milă!

– Şi nu te-apucă scîrba, mă? Ptiu!

– Uit de orice scîrbă, mă! Ştii la ce mă gîndesc în timp ce-i strivesc? Mă gîndesc că ăia sunteţi voi! Mă gîndesc că te-a prefăcut dracu-ntr-o spurcăciune d-asta mică şi te-a trimis la mine-n cămară, să-mi sugi şi sîngele şi vlaga, să-mi mănînci sufletul, să mă zăpăceşti de cap! Sa mă spionezi, să-mi intri în ureche, să-mi asculţi pînă şi gîndurile cele mai tainice! Să mă scoţi din fire! Şi-atunci te strivesc cu călcîiul, şi aud cum plesneşti, îmbuibatule, şi mi se umple sufletul de bucurie! Şi te strivesc de zeci de ori într-o noapte! Şi de fiecare dată îmi tresare sufletul de bucurie! Şi în noaptea următoare te strivesc de zeci de ori! Şi o să stau de veghe în fiecare noapte, să te strivesc de cît mai multe ori! Şi dacă o să scap de aici într-o bună zi – şi o să scap – o să te strivesc definitiv!

– Ce-ai, mă? Ce te-a apucat, aşa, din senin?

– Din senin? De cînd mă ţii aici ca pe-un sclav? De-o săptămînă? De-o lună? De-un an?? De-o sută de ani? De-o mie? De două mii? Habar nu mai am de nimic! Uneori mi se pare că nici nu mai exist! Din senin?! Da ce mi-ai făcut pînă acuma uitam? Ai vrea să uit? Să uit tot? Să uit să mai vorbesc, să uit şi cum mă cheamă, să uit şi să respir?! Ce, te aşteptai să bat deja cîmpii? Te-ai înşelat! Asta n-o să-ţi reuşească! Nu cu mine! Nu-nu! O să vedem noi care pe care! Ssssst. Uite-i! Iarăşi se-arată! Au ieşit din văgăunile lor! Se-apropie! Ssss-sssst! Aşa, aşa! Veniţi numai! Cît mai aproape! Curaj, curaj! Aaa-şşşa! Adulmecaţi-mă! Mirosiţi-mă! Năpădiţi-mă, dacă aveţi curaj! Ce-i? De ce v-aţi oprit?

Poate nu vă cade bine mirosul de om?! Da ce-aţi sperat? Aţi crezut şi voi că-s deja stîrv? Credeaţi că nu mai am viaţă-n mine? Aţi fi preferat un hoit, aşa-i? Ei na! Na! N-o să apucaţi voi să mirosiţi una ca asta! Na! Na! Ptiu! Scîrnăvenie! Na! Na! Mai sînteţi? De unde dracu veniţi atîţia? Veniţi numai, veniţi! Sînt gata! Vă aştept!

– Dormi, Damiane, dormi! Dormi în pace!

– Dorm! Nu dorm!

– Da’ de ce te-ai ghemuit aşa? Ţi-e frig?

– Mi-e frig. Adică nu mi-e frig, da’ tot tremur. Nu ştiu, da cred că o să mă curăţ în curînd.

– O să te cureţi, o să te cureţi!

– O să mor şi n-o să afle nimeni că nu mai sînt pe lumea asta! Că încă de pe-acum au uitat toţi de mine. Unii au norocul să se afle despre ei măcar în ultimul ceas: la înmormîntare. Eu nici măcar norocul ăsta no să-l am! O să dispar în groapa cu var, sau cine ştie…

– N-o să mori Damiane! Fii liniştit! Cît sînt eu lîngă tine…

– Ia te uită! Da tu cine mai eşti? Cum ai intrat aici? Cine eşti?

– Nu mă recunoşti, Damiane?

– Să te recunosc?! Nu te-am mai văzut in viaţa mea! Ne-am cunoscut cumva, undeva?

– Demult, Damiane, demult! Erai un copil. Haide, încearcă să-ţi aminteşti: doar spuneai pe-atunci că mă iubeşti! Îţi aminteşti?

– Nu-mi amintesc nimic. Vino mai aproape, să te văd la faţă! Cum te cheamă?

– Drăgan mă cheamă. Îţi aminteşti?

– Drăgan şi mai cum?

– Ai uitat Damiane, ai uitat! Toţi uitaţi de mine cînd ajungeţi mari! Şi tu eşti la fel cu toţi ceilalţi!

– Nu-i adevărat! Nu sînt la fel! Poate mă confuzi cu altcineva. Poate căutai pe altcineva, nu pe mine.

– Nu, Damiane, pe tine te căutam! Numai că tu nu mai eşti tu!

– Deci nu pe mine mă căutai!

– Totuşi, pe tine te caut!

– Chiar pe mine?! Uite că şi-a amintit şi de mine cineva! În al doişpelea ceas! Şi de ce ai venit? Nu cumva ţi-oi fi dator ceva bani?

– Am venit aşa, să mai stăm de vorbă. Nu ne-am mai văzut de tare multă vreme.

– Eu nu te-am văzut niciodată! Ţi-am mai spus.

– Atunci de ce m-ai chemat?

– Te-am chemat eu?! Tu-mi lipseai mie! Măăă! Ia spune, cine te-a trimis? Ei te-au trimis?

– Cine să mă trimită? Tu m-ai chemat!

– Eu n-am chemat pe nimeni! Cum să te fi chemat eu, mă, deşteptule, dacă nici nu te cunosc.

– Ba mă cunoşti, Damiane, dar nu vrei să-ţi aduci aminte de mine! Te prefaci! Ţi-ai pierdut hotărîrea, te-ai răzgîndit! Te-ai împăcat cu soarta! Ai cedat!

– Haide-haide! Lasă-te de şmecherii! Spune mai bine de ce te-au trimis? Să mă tragi de

limbă? Ce vor să ştie despre mine? Ce nu ştiu încă despre mine?

– Tu te ţii de şmecherii, Damiane! Ştii bine că nu m-a trimis nimeni! Ai făcut un legămînt atunci, ţii minte? Ţi-ai călcat legămîntul şi acum te prefaci că nici n-ar fi fost vreodată! Recunoaşte!

– N-am făcut nici un legămînt! Niciodată! Cu nimeni!

– Cu tine însuţi l-ai făcut, dar nu-ţi mai convine! Crezi că nu mai ştie nimeni de asta şi-l poţi nesocoti! Eşti un laş!

– Nu sînt laş! Nu-mi amintesc de nimic! Nu eu te-am chemat!

– Tu m-ai chemat! În vis m-ai chemat! Plîngeai ca un copil şi-mi îngînai numele! Te-am auzit! Acum sînt aici, lîngă tine! Iar tu dai înapoi! Te-ai speriat! Ţi-e teamă că o să-ţi cer ceva ce ştii că nu eşti în stare să faci! Că o să dai greş!

– Ce să-mi ceri? Cine eşti tu ca să-mi ceri mie ceva?

– Nu-ţi cer nimic! Am venit să-ţi ofer! Am venit să te ajut.

– Cine eşti tu ca să mă ajuţi pe mine? De ce să mă ajuţi? Ce să mă ajuţi? De fapt, ce urmăreşti?

– Nu urmăresc nimic. Eu respect legămîntul! Să ne ajutăm la nevoie. Tu ai acum nevoie de ajutor. Şi am venit!

– Nu am nevoie de ajutorul nimănui! Şi nu l-am cerut de la nimeni!

– Ai cerut! „Vino Drăgane şi scapă-mă din bezna asta! Fă să răsară şi pentru mine soarele, Drăgane, aşa cum ai mai făcut şi pentru alţii! Vino şi izbăveşte-mă de-aici şi scoate-mă la lumină şi du-mă în lumea albă!” Aşa ai spus! Şi uite – am venit!

– Oooo! Ooo-ooo! Acuma ştiu cine eşti! Drăgan Cenuşă! Tu eşti Drăgan Cenuşă! Ooo! Cum de-am putut să uit? Deci, ai auzit chemarea mea! Şi ai venit! Ai reuşit să răzbaţi pîn-la mine! Cum de-ai-… Stai!Nu-mi spune! Ştiu! Te-ai prefăcut iarăşi în şoarece, ca atunci! Oooo! Drăgane, Drăgane! Prietenul meu cel mai bun şi adevărat! Cel mai drept dintre cei viteji! Cel mai drept dintre cei puternici! A auzit ruga mea şi a venit să mă izbăvească! Să mă scoată la lumină!

– Aşa-i Damiane! O să te scot de-aici şi o să te duc în lumea cealaltă! În lumea albă o să te duc! Acolo unde noaptea este mai luminoasă decît ziua! Acolo unde o să fii iarăşi om! Şi o să-ţi duci viaţa între oameni! Acolo unde lumina este veşnică şi moartea nu vămuieşte! Acolo aerul este întotdeauna proaspăt şi poţi respira mereu în voie şi cerul este pururi senin şi bucuria este acolo veşnică. Acolo o să te poţi bucura iarăşi de viaţă! O să trăieşti între oameni care nu ştiu ce-i supărarea şi care nu ştiu de neajunsuri şi nu obosesc în bucuria lor niciodată! Acolo este viaţa cea adevărată şi o să te bucuri de ea în veci!

– Tu, Drăgane, de-acolo vii?

– De-acolo, Damiane! De dragul tău am venit!

– Deci, totuşi, ai ieşit din trunchiul acela!

– Nu cu trenul am venit, cu maşina!

– Nu, nu – ai ieşit, zic, din trunchiul acela de nuc?!

– Care nuc?

– Nu-ţi aminteşti de trunchiul de nuc? Ăla pe care l-ai despicat…

– Haa-ha-ha! Lasă acuma nimicurile astea.

– Astea-s nimicuri? Tu nu eşti Drăgan.

– Ei na! Îmi ceri să-ţi amintesc de toate cioatele si vreascurile!

– Care vreascuri?! Nucul cu crengi de aur! Habar n-ai! Cine eşti tu? Drăgan Cenuşă n-ar vorbi aşa! Tu nu eşti Drăgan!

– Doar n-o să mă înveţi tu pe mine cine sunt!

– Dar ştiu cine nu eşti! Drăgan nu eşti! „El o despicat nucul acela şi s-o băgat în nuc, şi-n nuc o rămas şi-n ziua de astăzi”! Tu nu eşti Drăgan! Ieşi afară!

– Nu ies!

– Ieşi! Aaa-faa-răăă!

– Nu pooot ! Nu pot să ies aşa! Nu pot să plec fără nici un rezultat! Înţelege!

– Deci ei te-au trimis! Ce vor?

– Trebuie să te ajut! Trebuie să te scot de-aici!

– Cine te-a trimis?

– Cei care vor să te-ajute.

– Cine-s ei?

– Nu pot să-ţi spun! Vor să te-ajute!

– Cum vine asta? Îmi vor binele şi se-ascund?! Ciudate vremuri, prietene! Cum adică?! Oamenii de bine se ascund, iar destrăbălaţii nu mai au nici teamă nici ruşine? A lor să fie lumina zilei? Oare s-a întors lumea pe dos?

– Nu ştiu nimic! Atîta pot să-ţi spun: dacă vrei lumină, vino cu mine!

– Şi pe tine de unde te-au găsit? Cine eşti?

– Ce importanţă are asta? Hai să mergem!

– Să mergem? Vrei să mă conduci pe-un drum atît de lung şi de greu dar nu-mi spui nici cine eşti nici cum te cheamă?!

– Poţi să-mi spui cum vrei. Spune-mi Drăgan, dacă îţi place.

– Deci, într-adevăr, nu eşti Drăgan! Păcat! Ce bine ar fi fost să fii Drăgan… cel adevărat!

– Haide! E timpul să pornim! Drumul e lung!

– Du-te! Eu rămîn! Eu îl aştept pe Drăgan!

– Gata, ai şi cedat! Eşti un laş! Am ştiut eu! Ce importanţă are dacă mă cheamă Drăgan sau altfel? Ţelul contează!

– Pentru mine ţelul este Drăgan! Îl aştept! O să vină, o să vină! Pe el l-am chemat eu, pe cel adevărat! Tu nu eşti acela! Du-te!

– O să-l aştepţi mult şi bine! Prostule!

– Ha-ha-ha! Da, da! Sînt un prost! Auzi, Drăgane, zice sînt un prost! Ha-ha-ha! Zice că m-am prostit de tot! Cine spunea că te-am trădat?! Sînt un prost! Haaa-ha-ha!Haaa-ha-ha! Poţi să vii, Drăgane! Te-aştept!

……………………………………………………………………………

– Damiane! Hei, Damiane!

– Mmm…

– Ce-i Cu tine, măi? De ce scînceşti? Te doare ceva?

– Mmmm…

– Ce faci, măi? Ce-ţi tot rozi genunchii? Ţi-e foame? Sper că nu ţi-ai pus în gînd să-l înghiţi pe Damian Bahnea! Ha-ha-ha! Haaa-ha-ha!

– Săăă-riiiiţi! Şaaar-peee-lee! Aaa-ju-toor! Deschideţi uşaaa! Repede, uşaa! E un şarpe aici, Anatoale! Nu mă lăsaţi! Aa-juu-toor!

– Ssss! Sssssss! Lasă gurra! Nu-i nici un şarpe, prostule! Sssss!

– Mi-aţi vîrît un şarpe în cămară! Uite-1, uite-1 cum se răsuceşte! E şarpe, acum s-a strecurat pe sub uşă! Tu l-ai adus, Anatoale!

– Taci, mă, odată! Nu e şarpe! Uită-te mai bine!

– Ba e şarpe, e şarpe! Uite-l! Uite-l cum se răsuceşte şi şuieră!

– E un furtun, nărodule! Eu l-am vîrît pe sub uşă! Şi nu şuieră, că eu am suflat prin el, să văd dacă nu-i înfundat!

– Aha,aha! Vrei să mă gazezi! Aa-juu-toor!

– Ssss! Nu mai urla, netotule!! Am făcut rost de o sticlă cu vin! Dacă ne aude Despina, nu mai apucăm să-l bem! Ia furtunu– în gură şi trage o duşcă! Fac cinste!

– Zău? Cu ce ocazie?

– Zece zile de cînd m-am mutat la Despina! Hai noroc!

– Adică zece zile de cînd m-aţi închis pe mine aici! Nu beau!

– De ce eşti prost, măi? Ce te formalizezi?! Bea în sănătatea mea!

– Să beau aşa, pe nevăzute?! Şi dacă vrei să mă otrăveşti?! Eu de unde pot să ştiu ce-i în sticlă?

– Nu fi idiot! Dacă-ţi spun că-i vin! Uite, beau şi eu! Noroc!

– Degeaba plescăi. Poate că te prefaci numai că bei!

– Păi uite-te pe gaura cheii!

– Dacă vrei să bem împreună, de ce nu intri aici? Ţi-e frică?

– Cum să-mi fie frică?! Ştii bine că Despina ţine cheile!

– Ţi-am zis eu că o să ajungi sub papuc!

– Uite ce e, dacă vrei să bei, bea, dacă nu, nu mă ţine de vorbă!

– Bine, beau. Da dacă ai două sticle? Din una bei tu, iar din cealaltă, otrăvită, îmi dai mie?!

– Ce-i cu tine, măi băiatule? Eşti bolnav? Ce-ţi tot trece prin cap? Ce se întîmplă cu tine? Parcă n-ai fi in apele tale! Toată noaptea gîfîi, scînceşti, urli, vorbeşti de unu singur… De ce nu spui la nimeni ce se-ntîmplă cu tine? Spune, ce-i cu tine?

– Nu ştiu. Spune-mi te rog, e cineva sus în pod?

– Cine să fie?

– Nu ştiu. Cred că cineva a cotrobăit prin pod. Nu te duci să vezi? Dacă au fost hoţii?

– Care hoţi Damiane? Ce să fure?

– Cine ştie… Nu ştiu, tot timpul mi se pare că umblă cineva prin pod! Parcă ar juca tontoroiu!

– Fii liniştit, Damiane! Nu e nimeni în pod! Bate uneori vîntul, izbeşte obloanele. Poate că ai visat ceva urît.

– Mă simt aşa de slăbit de la o vreme… Cîteodată îmi vine să cred gata, m-am curăţat!

– Ei, haide, haide, lasă prostiile! Mai bine am bea vinu ăsta, pînă nu apare Despina. Bea fără teamă! Ia furtunu’ şi trage o gură! O să-ţi prindă bine. Vinu e o băutură a-ntîia. Hai noroc!

– Da dacă ai pus totuşi ceva în vin? Nu vrei să mă otrăveşti?

– De ce să te otrăvesc, mă? Tu te-ai ţicnit!

– Bine, bine, o să beau ! Acum deja-i totuna! Hai noroc!

– Cum adică, e totuna?! Iarăşi te gîndeşti la prostii?

– Nu mă gîndesc la prostii, da-i totuna! Hai noroc!

– Noroc! În sănătatea ta! Bea liniştit, nu te mai gîndi la prostii! Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea! Fii tare!

– Da, da! Am să fiu tare! Da să lăsăm acum poveştile astea! Ascultă ce vreau să-ţi spun. Că de-aia am şi acceptat să bem un pahar, nu ca să te serbez pe tine şi Despina!

– Spune! Te ascult.

– De data asta să nu mă laşi să vorbesc de unul singur. E în interesul tău să asculţi. Să ştii că eu te-am ascultat întotdeauna cu atenţie şi am încercat să învăţ cîte ceva de la tine. Acum aş vrea să spun şi eu cîte ceva. S-ar putea să înveţi şi tu de la mine. Bine?

– Bine. Te ascult. Noroc!

– Noroc! Vreau si-ţi spun cîteva lucruri pentru că mi-am dat seama că de aici n-am să ies prea curînd. În afară de asta, mi se pare că nici nu mai am prea multe zile. Aşa că, dacă-mi dau duhul să ştii ce ai de făcut în casa asta.

– Haide, măi Damiane, iar începi cu prostiile!

– Simt asta, măi Anatoale, simt! Nu vorbesc prostii! Nu mai e mult şi o să mă curăţ! O să mă eliberez de toate cele! Oricum ar fi, trebuie mai întîi să-ţi mărturisesc un lucru. Vezi, eu cu Despina, deşi am stat împreună ani de zile, niciodată nu ne-am înţeles aşa de bine cum vă înţelegeţi voi doi! Şi dacă vă înţelegeţi aşa de bine şi totul merge strună, eu nu am nici un drept să stau in calea voastră. Aşa că nici n-o să stau. Ar fi păcat! Văd că vă înţelegeţi de parcă aţi fi împreună de cînd lumea. Uneori stau şi mă întreb ce naiba caut eu aici, în casa asta, între voi?! Îmi vine chiar să cred că nu eu sînt în casa mea, ci voi la casa voastră, iar eu am nimerit aici din greşeală, cine ştie cum, iar voi v-aţi făcut milă şi m-aţi primit să stau o vreme în cămara asta. Ştiu că toate astea-s năzăriri, dar uneori le iau de bune! Ştii, îmi plăcea, în primele zile, să mă amăgesc: totul nu e decît un vis urît! Dar mă trezeam din amăgire şi-mi dădeam seama că visul nu-i vis, ci viaţa mea adevărată! De-aia zic, e timpul să mă curăţ!

– Măi Damiane, măi! Vorbeşti aiurea! Te-a îmbătat vinul deja!

– Ai dreptate! Vorbesc cam aiurea! Să-ţi spun ceea ce de fapt voiam să-ţi spun. Uite ce e, Anatoale! Să ştii că ai mult de lucru cu casa! Pe scurt: în primul rînd ar trebui să te apuci de acoperiş. Pînă nu dau ploile. Nu ştiu dacă ai observat că sînt sparte cîteva ţigle. Trebuie înlocuite! O poţi face şi singur! N-are rost să aştepţi după meşteri. Ţigle întregi găseşti în cămara din curte, aia-n care ţin uneltele pentru grădină. Vezi că e un stoc mare şi bine păstrat. Să nu te apuci să le vinzi, cum o să te sfătuiască Despina! Ţiglă de asta nu se mai găseşte, nici nu se mai fabrică de mult. Şi e mai bună decît cea roşie, e mai rezistentă! După aia: ai grijă că gardul din dreapta, în grădină, o să cadă. Dacă nu cumva a şi căzut. Gardul ăsta, în mod normal, ar ţine de vecinul din dreapta, el ar trebui să-i poarte de grijă. Da tu pe asta să nu te bazezi! E un vecin rău, beţiv şi puturos fără pereche! Cînd a căzut gardul vechi, acum vreo patru ani, l-a lăsat să zacă pînă m-am apucat eu şi l-am reparat. De fapt, am pus unul nou, ai văzut şi tu ce lucrătură trainică am făcut! Numai că deşteptu’ s-a apucat să depoziteze gunoaiele chiar sub gard, şi, normal, uite că lemnul a început să putrezească. Parcă intenţionat a făcut-o! Nu-i nimic, eu am pus gardul, eu o să-l şi repar! De fapt, acum o să-l repari tu! De-acum asta-i treaba ta… Hai noroc! Aşaaa! Bun! Mai departe! Va trebui să te cerţi cu vecinul din stînga, că şi ăsta-i un căpos fără pereche! Porumbeii lui toată ziua-s la noi pe acoperiş. Păsări nevinovate, desigur dar tot ciugulesc la var şi la mortar din cornişă, strică tot! Buuun! Hai noroc! Aha! Încă o chestie: în fiecare primăvară să arunci cam o găleată de var, nestins, în fîntînă. Ca să ai apă curată în grădină. Şi să n-o laşi pe Despina să arunce lăturile de la bucătărie printre straturi! Pentru udatul grădinii să foloseşti numai apa din fîntînă! Şi, în general, să ai mare grijă! Ca de ochii din cap! Cu pămîntul să te porţi ca şi cum ar fi o fiinţă vie! Că şi este o fiinţă vie! Trăieşte viaţa lui, are nevoile lui, problemele lui, pe care tu, ca stăpîn şi îngrijitor ce-i eşti, trebuie să le cunoşti! Dacă vrei să aibă viaţă lungă, şi să dea rod. Un lucru să nu uiţi niciodată: nu-i totul să culegi roadele de pe el, şi după aia să-l laşi de izbelişte! Nu-i nici bine, nici cinstit! Să ai grijă de pămînt cu răbdare şi cu dragoste! Pămîntul e ca omul: trebuie hrănit, trebuie curăţat, şi îngrijit, are şi el nevoie de aer, de odihnă. De înţelegere, şi mai ales de dragoste! Dacă nu-i dragoste simte şi parcă se usucă! Să ai grijă să nu-l sleieşti : nu înghesui grădina cu toate soiurile, nu le poate hrăni pe toate odată! Prea multe soiuri la un loc se înăbuşă unul pe altul şi nici unul nu mai dă roade bogate! Eh, asta-i! ce să-ţi mai spun? Să ai grijă mare de pămînt! Dacă însă n-ai răbdare şi simţi că nu-l iubeşti, mai bine năimeşte un om care se pricepe şi are răbdare. Hai noroc! Ei, ce zici? Crezi că o să poţi? Într-un fel, să ştii că trebuie să te sacrifici: nu mai ai timp să te mai ocupi şi de tine însuţi. De fapt, cine iubeşte cu adevărat pămîntul şi munca pămîntului, uită de el însuşi!

– De ce te-ai apucat să-mi spui toate astea? Ia spune, Damiane! Nu cumva…  Ce naiba, parcă ţi-ai face testamentul! Ţi-ai pus în gînd să faci vreo prostie? Spune, ce planuri ai?

– Ti-am spus – simt că în curînd o să mă curăţ!

– Simţi tu pe naiba! Eşti puţin slăbit, dar o să-ţi treacă în curînd! Nu trebuie să-ţi pierzi aşa uşor speranţa! Trebuie să speri cît timp trăieşti! Altfel…Haide, mai bine trage încă o duşcă!

– Gata! S-a terminat! E goală! Auzi cum horcăie!

– Păi, să ne fie de bine!

– Să-ţi fie! Mulţumesc pentru vin! A fost într-adevăr a-ntîia! Şi mulţumesc pentru că m-ai ascultat!

– Lasă asta! Şi nu te mai gîndi la prostii! Auzi? Nu-ţi pierde nădejdea! Trebuie să speri! Că asta-i viaţa: o veşnică speranţă!

………………………………………………

– Să sper? Adică, să aştept! Să zac şi să mă ofilesc în beznă! Să uit de cînd aştept, să uit, poate, şi ce anume aştept! Să uit şi cine sunt, să uit că sunt!

Să sper – atît? Nimic mai mult?

Dar – fapte?

Să sper, şi-n numele speranţei, să stau în loc? Să dorm? Ori, poate, să visez? Să sper, să amăgesc clipa?

Să sper – deci – să visez! Nu să trăiesc, ci să visez că-s viu! Să sper, deci să doresc, temîndu-mă să nu pierd ce încă nu am! Să fiu la cheremul speranţei, să fiu robul ei? Să doresc, nu să vreau? Să duc dorul? Să lîncezesc! Nici rece să nu fiu, dar nici prea cald: să fiu călduţ! Ca scuipatul! Să nădăjduiesc, să umblu după nadă! Să jinduiesc – să-mi fie sete, dar să nu beau! Să ard mocnit, să pîlpîi! Să bălăcesc la mal – nu să înot în larg! Să aştept ce-aduce valul?

– Fericit cel ce are speranţe! Celui ce nu i-a rămas nimic, i-a rămas speranţa!

– Ha! Speranţa! Hrana săracului! Iată cum poţi avea ce n-ai, iată cum poţi să fii ce nu eşti! Ou de cuc, speranţa asta a voastră! Tîrfă de doi bani! Se lipeşte de suflet ca igrasia de pereţi : te roade pe dinăuntru, încetul cu încetul, pe tăcute, pînă-ţi năruie zidurile! Te lasă gol în plină stradă!

– Omul nu poate trăi fără speranţă!

– Ei,da! Asta da! Fără orice altceva poate, dar fără speranţă – nu! Daţi-i deci speranţa, chiar dacă i-aţi luat tot ce avea! Ba chiar şi ce n-avea! Speranţa – ea le ţine loc la toate!

– Trebuie să speri! Chiar dacă te tîrîi pe pămîntul ăsta ca un vierme – trebuie să speri!

– Sigur că da! Trebuie! Speraţi, deci, viermişorilor, speraţi! Căci pentru voi este speranţa! Iar voi – pentru speranţă!

– Ai grijă să nu pierzi si cea din urmă speranţă! E primejdios!

– Desigur! Căci ce mai poate pierde cel ce a pierdut şi ultima speranţă? Nimic nu poate pierde! De asta vă temeţi? Că n-o să mai am ce pierde – că n-o să mai am pentru ce mă teme?!

– Cine nu speră, nu ştie pentru ce trăieşte!

– Cine trăieşte nu se agaţă de speranţă!

– E sufletul mort în cel fără speranţă!

– Sufletul lui e liniştit! Şi e liber! E moartă teama!

11.

– Ia te uită la el! Cum ai ajuns aici, mă?

– Da ce, parcă nu ştii cum am ajuns!

– Cine ţi-a deschis uşa, mă?

– Asta m-am întrebat şi eu: oare cine mi-o fi lăsat uşa deschisă?!

– Nici nu-mi vine să cred! Ai găsit uşa deschisă şi n-ai luat-o la fugă?

– Ba da! Am dat fuga la baie! Am făcut un duş, m-am ras, mi-am schimbat şi hainele… după cum bine vezi!

– Aha! Şi tocmai te pregăteai s-ă ştergi! Numai că ţi-am stricat socotelile: ne-am întors prea devreme! Dacă ne mai plimbam niţel…

– Nu mi-aţi stricat nici un plan. N-aveam de gînd s-o şterg. Cum îţi place costumul meu cel nou? N-am apucat să-l mai îmbrac pînă acum!

– Încap doi ca tine în el! În rest, frumos, n-am ce zice!

– Nu-i nimic! O să mai cresc şi o să-mi vină tocmai bine!

– Şi cu costumul nou te-ai băgat în bucătărie! Pun pariu că ai cătat ceva de mîncare!

– Nu. Nu mi-e foame!

– Ce vorbeşti! Nu ţi-e foame!

– Ciudat, dar nu mi-e foame deloc!

– Nu te cred! Dacă n-ai căutat de mîncare ce cauţi în bucătărie?

– Puţină sare. Nu ştiu de ce, mi s-a făcut poftă de puţină sare.

– Da? Şi ţi-a căzut bine?

– mi-a făcut bine. Nu mai vreau nimic altceva.

– Şi de ce zîmbeşti tot timpul? Ce găseşti de rîs?

– Nici nu mi-am dat seama. Zîmbesc şi eu, mă simt bine. M-a înviorat duşul. Mă simt mai proaspăt .

– Auzi acolo! La anii tăi şi te simţi proaspăt!

– Care anii mei? Mă simt ca un nou născut!

– Auzi la el! Nou născut! Numai ochi n-a făcut încă!

– Asta-i adevărat, mă cam deranjează atîta lumină . Mă obişnuisem deja cu întunericul. Dar de văzut, văd bine.

– Îţi spun eu că încă n-al făcut ochi! Că altfel vedeai că toate uşile au rămas deschise!

– A, asta am văzut. Am ieşit puţin în stradă, m-am plimbat la aer proaspăt, am conversat cu vecinii…

– Ai ajuns pînă-n stradă şi te-ai întors!

– Da. Da de ce urli? Nu te ştiam nervos!

– Ooo? Doamne! Cum să nu urlu! Păi tu eşti prost ca noaptea! Puteai să fugi, mă! Puteai să scapi!

– Să scap?! De unde să scap?

– Puteai să scapi de Despina, mă! Din bezna asta puteai să scapi! Puteai să ieşi din întunericul ăsta definitiv!

– Întuneric definitiv?!

– Să scapi definitiv, nărodule!

– De ce să scap? Nu vreau. Întunericul este bun! E odihnitor, e cald, ce mai, e ca o mamă! E perfect! Vorba aia: nici vîntul nu mă bate, nici soarele nu mă arde! În schimb, mi se ascute privirea : ochii mei au învăţat să vadă în întuneric!

– Lasă, mă, poveştile! Pînă acum ai tot urlat că vrei să scapi de-aici şi-acum, cînd ţi s-a oferit, n-ai profitat de el! Prostănacule!

– Oi fi eu prostănac, da de profitat, voi aţi fi profitat mai mult!

– Cee-faa-cee!

– Păi sigur! Aş fi scăpat eu de voi, dar mai ales aţi fi scăpat voi de mie! Ce, mă credeţi chiar tîmpit?

– Păi tîmpit şi eşti! Crezi că acum ar fi prea tîrziu să scap de tine, dacă vreau? Oricînd putem să ne descotorosim de tine! Oricînd! Asta cel puţin e o chestie cît se poate de simplă!

– Mai puţin simple ar fi însă urmările! Oricum, nu te aştepta să-ţi fac eu serviciul ăsta!

– Tii, arză-te norocul! Că ţie ţi s-a luminat mintea, ce să zici!

– Prea uşor credeaţi că o să meargă! Noroc că v-am înţeles jocul!

– Ce joc ai înţeles, mă, înţeleptule!

– Aţi crezut că o să-mi vîrîţi frica-n oase? Că o să ajung la capătul răbdării! Răbdarea n-are margini! Aţi crezut c-o s-o iau razna? Să plec în lumea largă, să caut tărîmul unde noaptea-i mai luminoasă decît ziua! Credeaţi că o să mi se piardă urma de groaza voastră? V-ar fi convenit să dispar fără urmă, aşa-i?

– Hal sictir! Nu-i tîrziu nici acum să dispari fără urmă! Sau, mai ştii, s-ar putea să laşi şi vreo urmă! Vreo dîră de lumină! Sau mai degrabă vreo dîră de mălai, să te găsească mai uşor urmaşii în hăţişul veşniciei! Ba nu! O dîră de duhoare, asta-i tot ce-o să rămînă după tine! Pînă o risipeşte vîn

– Ceva tot o să rămînă după mine!

– O să te-nghită pămîntul! Nimic n-o să rămînă!

– Măcar oasele mele o să rămînă! Iar într-o bună zi cineva o să le descopere şi-o să vă întrebe : ce-i cu oasele astea?!

– Oase de măgar!, o să-i răspundem curiosului! Ha-ha-ha!

– Dar oasele mele o să glăsuiască : noi am fost Damian Bahnea! Şi-o să fiţi întrebaţi: ce-aţi făcut cu Damian Bahnea?

– Care Damian Bahnea?, o să răspundem. Că au fost tare mulţi!

– Dar oasele mele o să glă…

– Termină, odată, nărodule! Din oasele tale o să facem plăsele! Nasturi! O să le măcinăm! O să le dăm la cîini! Să le roadă şi să le sugă măduva!

– O să-şi rupă colţii în oasele mele!

– O să avem noi grijă să le muiem bine înainte!

– Şi pentru asta o să daţi socoteală!

– N-o să dăm socoteală nimănui! Nimeni n-o să ceară socoteală pentru Damian Bahnea!

– Într-o zi o să-şi amintească şi de mine cineva!

– S-ar putea să păstreze şi un moment de reculegere în amintirea ta! Dar în sinea lor toţi se vor bucura: ce bine că a eliberat locul la timp!

– Voi v-aţi bucurat cel mai mult! Dar v-aţi cam grăbit: uite că n-am de gînd să eliberez locul! Casa asta este a mea! Eu as zidit-o şi n-am de gînd să plec din ea! Locul meu este în casa mea! Sunt exact acolo unde mi-e locul ! Noapte buna!

– Stai aşa! Încotro ai pornit?

– N-ai înţeles nimic! Mă duc în cămară!

– Te întorci în cămară? Aşa, de bună voie?!

– De bună voie şi de-al dracului!

– Şi nu ţi-e frică?

– De ce să-mi fie frică?

– Păi o să te lăsăm să crăpi de foame! O să te usuci de viu, mă!

– Dacă am rezistat pînă acuma, n-o să mai crap cu-una-cu-două!

– Aşa un netot n-am mai văzut în viaţa mea! Treaba ta! Da să ştii ca de-acum înainte nu mai ai nici o ieşire! Aici o să zaci cîte zile mai ai! Şi n-o să mai primeşti nimic! Nii-miic! O să crăpi de foame!

– N-o să crăp! O să-mi mînînc unghiile, o să-mi rod degetele, o să înfulec din carnea mea, dar n-o să crăp!

– Nici măcar apă n-o să primeşti!

– O să rezist şi fără apă!

– O să te evaporezi ca un scuipat în soare!

– O să rezist! O să apuc ziua în care o să fiţi întrebaţi: Unde-i Damian Bahnea? Ce-aţi făcut cu el?

– N-o să apuci tu ziua asta, băiatule! O să te duci de-a rostogolul!

– Nu, nu eu o să mă duc! Eu rămîn pe locul meu! Iar voi nu aveţi decît două soluţii: s-au vă luaţi catrafusele şi o-ntindeţi, sau pui mîna pe par şi-mi dai în cap! să terminăm cu vorbăria! Eu mă întorc în cămară! Iau şi cheia la mine: aş prefera să mă încui pe dinăuntru, dar n-o fac! Las uşa deschisă, ca să poţi intra, dacă vrei. Acum alege!

 

* * * * * *

 

Tîrgu Mureş

ianuarie 1980-februarie 1981

 

[Nota red.: primele şapte capitole ale nuvelei au apărut în „Orizont”, nr.3/2015.]

 

 

***

[Vatra, nr. 9/2015]

Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (2)

Cornel MORARU

 

Incursiuni în cotidian

 

Proza scurtă a lui Ioan Radin se inspiră programatic din realitatea imediată. Personajele sunt reale, doar numele par schimbate, iar întâmplările trăite, cele mai multe, sunt aventuri, instantanee de viaţă, decupate dintr-un cotidian amorf, lipsit de identitate. Eroii nu au pregnanţă individuală şi nici destin, duc o existenţă nivelatoare, cenuşie, într-o lume fără sens, mânaţi de aspiraţii mărunte, vitale, dar şi de forţe obscure, mai presus de voinţa lor. Par duşi oarecum la întâmplare de valul imprevizibil al vieţii. Desprinşi total de istorie, adeseori se fac însă aluzii şi trimiteri la evenimente şi stări de lucruri care au schimbat, într-un fel, cursul firesc al societăţii într-o anumită perioadă istorică recentă. Oricum, mai puternică şi mai devastatoare decât tăvălugul istoriei se dovedeşte a fi până la urmă viaţa însăşi scrutată în aspectele ei de rutină zilnică. Indiferent de procedeele folosite, de la ironie la tabloul realist descriptiv, efectul imediat constă în demitizarea eroicului, într-un orizont de viaţă limitat, în care valorile morale sunt în fiecare clipă ameninţate.

Mai ales în prozele din volumul Aventurile tânărului Serafim, cotidianul e perceput ca o fatalitate, iar concizia notaţiei vine din modul de a fi al personajului, care duce o existenţă retractilă, discretă. Masca somnolenţei ascunde refuzul acestuia de a se supune oricărei convenţii anihilante. Autorul observă cu fineţe ceea ce de obicei e de neobservat: ticurile inconştiente, locurile comune cele mai vitale. Pe acestea le vedem propriu-zis şi devin ridicole de-abia când ne distanţăm suficient de ele (şi de noi înşine) în amintire sau privindu-le dintr-un unghi moral, exterior. A şti să le vezi direct, fără nici un fel de mediere, e într-adevăr un lucru insolit, o aventură a scriitorului însuşi, mereu în formare şi căutare de sine. El îmbină condiţia observatorului imparţial cu poziţia celui care deja a trecut prin experienţe similare sau identice. Cu alte cuvinte, contemplă detaşat şi în acelaşi timp reconstituie trecutul, într-un mod nelipsit de fervoare şi dramatism. Chiar şi aşa-zisul jurnal pare mai mult o reconstrucţie lucidă, cu „sens”, din fragmente disparate, aproape fără nicio legătură cu momentul redactării (a doua trăire şi de fapt cea autentică). Din cauza aceasta mai toate prozele din volum au un subtext contorsionat şi un ritm destul de abrupt, non-epic. Oamenii îmbătrânesc repede, ca tânărul Serafim, sunt captivi neputincioşi ai propriilor obişnuinţe. Starea generală de spirit e prostia bonomă, care nu face niciun rău nimănui, oricât de contagioasă. În felul ei, chiar şi bătrâneţea e mai mult o stare de spirit. Doar soţii Kuhinski o reprezintă tipologic (şi biologic), în varianta ei ramolită şi egoistă. Textele lui Ioan Radin sunt concise, paradoxal detaşate de materia lor, deşi se insinuează puternic de fiecare dată lectura „vizualizată” – de obicei, cuvintele având ca suport instantaneu gestul. Magazin universal, prin gratuitatea subiectului, ca şi prin notaţiile colaterale de regie, pare a fi un scenariu de film mut, parodiat. Într-o proză ca a lui Ioan Radin, unde textul e totuşi lucrat până la cele mai mici detalii, cuvintele se uită poate repede – gestica eroilor niciodată. Ca procedeu, autorul preferă satira indirectă (mai blândă, cehoviană), aglomerând detalii eufemistice în jurul unei idei morale.

Dar reuşita deplină a acestui volum se dovedeşte a fi personajul. Serafim e aventurierul inocent al absurdului cotidian, mai bine zis victima neajutorată a acestuia. El nu aparţine unei tipologii anume, cu toate că e funcţionar de profesie (înscriindu-se într-o lungă serie de personaje similare în tradiţia prozei scurte româneşti). De la început existenţa lui pare serios diminuată de automatismele incurabile ale preocupărilor de fiecare zi, de singurătate, de bunele dispoziţii trecătoare, care-l afundă şi mai mult în anonimat. Pe scurt, duce o existenţă retractilă – între a dormi şi a trăi fără scop. Străbate locuri, medii în care numai prezenţa fizică îi este resimţită ca obligatorie, nu şi fiinţa sa. Mai în glumă, mai în serios într-una din schiţe dispare cu totul, spre stupefacţia celor prezenţi (Passer domestica). Apoi moartea acestuia n-a mai mirat pe nimeni. Cu un paradox ironic al autorului vom spune însă că „Serafim nu se teme de moarte. El este nemuritor”. Cel puţin în acest punct, satira minimalizează moartea însăşi, încercând să dea sens unei existenţe umile derulate sub semnul eşecului şi inadaptării. Este o ultimă formă de inconformism existenţial şi moral, sub masca dezeroizării, tot mai vizibilă de la caz la caz. Mesajul ar fi că moartea, ca şi conştiinţa, îi poate face laşi, uneori, pe oameni fără voia lor – într-o lume complet întoarsă pe dos.

Tot de domeniul prozei scurte aparţine şi volumul Schiţă de portret, care cuprinde „bildungsnuvela” cu acelaşi titlu şi un fals „jurnal de călătorie”. Ioan Radin stăpâneşte admirabil arta fragmentării discursului epic. Toată proza lui pare constituită din fragmente, încât fiecare secvenţă din aşa-zisa nuvelă sau din jurnal poate fi desprinsă din context şi citită autonom. În felul acesta textul câştigă în substanţă, în densitate, sunt eliminate părţile redundante şi de umplutură, pentru a reţine numai ce este cu adevărat semnificativ şi relevant epic. Acest procedeu imprimă un dinamism special, evitând expunerea narativă liniară, rigid fixată în anumite coordonate schematice de timp şi spaţiu. Se înţelege că, în asemenea condiţii, naratorul are o mai mare libertate de invenţie, în timp ce cronologia nu prea mai contează, nici în schiţa de portret (un fel de amintiri din copilărie) nici în jurnal. În schimb, este clar pusă în evidenţă, aproape cu ostentaţie, ideea de ciclicitate a existenţei.

În „schiţa de portret” datarea se reduce la menţionarea schematică a unor ani sau anotimpuri, la mari intervale de timp, ca într-o fişă biografică (evident, incompletă). Dincolo de efectul ironic scontat, trebuie spus că e prea puţin pentru a realiza o reconstrucţie minuţioasă, exactă, realistă. Nu aceasta e însă intenţia. Sunt evocate doar momentele cele mai intense, adevărate nuclee epice, într-o scriitură densă, apăsată, semn că protagoniştii – împreună cu autorul, transformat el însuşi în personaj – mai pun încă preţ pe consistenţa cuvântului bine strunit în frază, faţă de vorbăria goală prozaică (tentantă la alţi prozatori din epocă). E un prim pas, dar unul decisiv, de la realitatea imediată spre o transpunere a biograficului într-un registru mai concentrat, cvasificţional. Rezultatul nu e doar o „schiţă”, o eboşă a realului, ci o imagine mult mai complexă, impresionantă prin adevărul de viaţă dezvăluit. Naraţia nefiind liniară, mai rămâne destul loc de citit şi printre rânduri. Nucleele epice sunt fixate până la urmă într-un cadru viu, alcătuind în succesiunea lor cronica de caleidoscop a unor medii şi stări de spirit familiare, pe care eroul le-a cunoscut şi trăit în copilărie şi adolescenţă şi care fac parte acum, în momentul istorisirii, din fiinţa sa cea mai intimă. Deşi apariţii ocazionale, multe alte figuri (părinţii, bunicii, mătuşi, unchi, prietenii de joacă şi aventuri, oamenii din cartier) care se perindă prin faţa noastră îşi dezvăluie cu discreţie, aproape involuntar, profunzimea umană şi condiţia precară de existenţă.

Din secvenţele care compun „schiţa de portret” se desprind câteva, putând fi dezvoltate separat, cum ar fi vacanţele petrecute la bunici, palpitantele aventuri cu prietenii când mergeau la furat struguri din grădina unui aşezământ bisericesc („la pope”) sau alte scene cu vecinii din cartier sau întâmplări de familie, mai ales veştile proaste despre rude apropiate, în acele vremuri tulburi când oamenii dispăreau uşor de acasă şi unii dintre ei nu se mai întorceau niciodată. Toate acestea lasă traume adânci în memoria copilului. Frica, nesiguranţa, mai mult decât teama de necunoscut şi curiozitatea firească de a descoperi lumea, se insinuează treptat în sufletul inocent al copilului, odată cu pericolul de a i se imprima o viziune deformată asupra lucrurilor. Dar absolut antologic e fragmentul „Stan şi Bran la Lyra!”, datat 14 iulie 1961, adevărată capodoperă de proză scurtă, prin concizia notaţiei şi forţa vizualizării scenice. Textul, de numai câteva pagini, ar merita reprodus integral. Spune mai mult decât zeci şi sute de alte scrieri pe teme asemănătoare. După ani de zile când s-au văzut numai filme de război şi propagandă comunistă, se anunţă un film cu Stan şi Bran. Mai întâi e un zvon, apoi apar indicii indubitabile că chiar va rula pelicula la grădina de vară a cinematografului şi, în sfârşit, spectacolul propriu-zis cu puhoiul de lume care dă năvală, nemaiţinând seama la un moment dat de nicio oprelişte. Se creează un moment de haos, din care răzbate doar forţa râsului de pe ecran, asociată cu imaginea epopeică a vârtejului de trupuri rotindu-se de la un zid la altul al incintei, „un curent care începe să târască după el tot ce întâlneşte în cale”. În mintea copilului acesta e poate primul semn – încă neconştientizat pe deplin – al dezgheţului ce urma să vină. În numai câteva pagini, repet, textul rezumă o mentalitate şi o întreagă epocă, în care începe să adie vântul schimbării.

La fel de incitant este şi „jurnalul de călătorie”, redactat în aceeaşi manieră fragmentară, fără indicaţii precise de timp şi de traseu, deşi ruta cea mai la îndemână pare a fi Timişoara – Arad – Tg. Mureş, iar de aici în toate direcţiile posibile. Formula epică a jurnalului e mai mult un pretext pentru a scruta lumea cu un ochi atent, cât mai aproape de realitate. Surprinde în imagini cu valoare de document buluceala din gări şi de pe peroane, mizeria din tren şi hoteluri, dar şi destule întâmplări mai luminoase cu oameni interesanţi, mai ales copii şi tineri. Nu lipsesc nici unele momente de destindere în natura superbă vindecătoare de traumele sociale şi morale. Efectul final e mai degrabă unul dramatic. Avem impresia, împreună cu autorul, că ne zbatem neputincioşi într-o lume privită mai mult în negru şi din care, în orice direcţie am lua-o, nu mai ştim cum să ieşim.

Textele lui Ioan Radin se citesc şi astăzi cu un interes viu, parcă n-ar fi trecut atâtea decenii de când le-a scris şi publicat. E regretabil că în jurul acestui excelent prozator, mereu exigent cu sine însuşi, s-a aşternut o atât de lungă şi nemeritată tăcere.

***

FIL1275

Nicolae OPREA

 

Prozatorul echinoxist

 

Născut în 2 ianuarie 1945, la Timişoara, Ioan Radin/Peianov trebuia să se numere (nu doar prin vârstă) printre studenţii întemeietori ai revistei. Din nu ştiu ce pricini existenţiale, însă, ajunge ceva mai târziu la Filologia clujeană şi se încadrează în a doua promoţie redacţională, alături de Vasile Sav, I. Maxim Danciu (trecuţi şi ei în lumea umbrelor), Ion Marcoş (cronicarul pierdut în ceaţa londoneză), Adrian Grănescu, Ştefan Damian ş.a. În 1972, când îndrumătorul nostru spiritual Ion Pop procedează la a treia înnoire a redacţiei, obligat de ritmul precipitat al studenţiei, l-am găsit pe Ioan Peianov în funcţia onorantă de secretar general de redacţie. Uşor distant faţă de noii veniţi, „bătrânul” Ioţa – cum i se spunea între prieteni – părea înconjurat de un aer de mister derivând din traiul lui boem. A urmat un gen de impact la nivelul situaţiei sale universitare şi, datorită aceluiaşi Ion Pop, va ajunge redactor la Vatra din Târgu Mureş. Aveam să-mi dau seama mai târziu, la întâlnirile aniversare ale Echinoxului, că dincolo de aparenţa glacială a solitarului se găsea un om generos, cu darul prieteniei sincere, fără nici un complex al marginalizării.

La Echinox, s-a impus la începuturi prin traducerile sale, din literatura sârbă îndeosebi (Vasko Popa, Miodrag Pavlovici), sub numele său real, Ioan Peianov. În proză, debutează prin 1971 cu simple schiţe în contur realist despre fiinţe şi fapte anodine. A urmat o serie de povestiri experimentale, voit schematice, în care tânărul prozator exploatează absurdul cotidian, aşa cum apare, de pildă, într-o „idee de scenariu” intitulată Magazinul universal. Ioan Radin îşi găseşte cu adevărat timbrul epic adecvat structurii sale intelectuale atunci când inventează un personaj aparent angelic, dar banal în fond, din categoria „omului fără însuşiri” al lui Musil, pe care îl botează persiflant Serafim.

Tânărul abulic şi bântuit de somnolenţă este aşezat în centrul acţiunii care unifică prozele scurte din volumul de debut, Aventurile tânărului Serafim (1976). Deşi trăieşte într-o comunitate firească, Serafim iese din comun prin aptitudinea de a dormi adânc, oriunde şi în orice moment al zilei: „Nu de puţine ori adormise în tramvai, în faţa televizorului, în faţa unei vitrine, în şedinţă sau pur şi simplu dormise în mers. De obicei îşi continua activitatea pe care o desfăşurase în momentul adormirii, dar cu ochii închişi, cu capul aplecat într-o parte; nu mai vedea şi nu mai auzea pe nimeni, devenea mut şi insensibil”. Relatarea naratorului, imparţială la prima vedere, este irizată de o ironie, i-aş spune, afectuoasă. Inerţia personajului – asemănător întrucâtva cu Meursault al lui Albert Camus – nu este, însă, totală. Ca şi străinul camusian, serafimul lui Radin trăieşte absent alienarea, agresat de banalitatea absurdă. El iese din abulie în urma unui fapt mărunt, fiind iritat de zgomotele uşii de la intrarea în bloc, trântită de copiii vecinilor, întrerupându-i somnul. Spre a se răzbuna, Serafim trânteşte şi el asurzitor uşa apartamentului, dar replica vecinilor este promptă, cu aceeaşi măsură. În deformarea parodică a prozatorului, scena devine memorabilă. Exagerarea reacţiilor este condusă până la limita catastrofei. În timp ce eroul e copleşit „de o tristeţe imensă”, zidurile interioare se dărâmă sub vibraţiile zgomotelor de uşi, transformându-i apartamentul într-o ruină.

Timp de mai bine de un deceniu, aproape inexplicabil, prozatorul dispare din circuitul editorial. Refugiindu-se în traduceri, îşi caută aievea afinităţile spirituale. Nu întâmplător ajunge la opera unui scriitor avangardist rus cu destin tragic, Daniil Harms (1905-1942), unul dintre precursorii literaturii absurdului, care a murit de inaniţie într-un lagăr bolşevic. Ioan Radin/Peianov, atras şi el de viaţa ca spectacol absurd, realizează, după ştiinţa mea, prima traducere din proza satirică a lui Harms: Un spectacol ratat, în 1982.

În a doua carte (şi ultima), Schiţă de portret (1988), apărută la distanţă enormă de la debut, înclinaţia lui către parodie, complinită de satira incisivă, devine evidentă şi definitorie. Cele două părţi ale Schiţei de portret constituie modele de literatură parodică. În proza care dă titlul volumului – prevăzută cu un subtitlu în ton: bildungsnovelă –, Ioan Radin parodiază romanul formării personalităţii, iar în partea complementară diaristică, Jurnal de călătorie, caricaturizează formula memorialului de călător pe meridianele lumii. Intenţia parodică e sugerată de la începutul pseudoromanului, când se aproximează naşterea eroului: „1943-1948. Data exactă a naşterii rămâne incertă”. Dar se adaugă insidios: „Poate că vremurile sunt încă agitate, poate că notarea riguroasă a unor astfel de amănunte pare superfluă şi neavenită, în acest tulbure deceniu, aproape o zădărnicie. Oricum, suntem încă departe de practica zilelor noastre, când orice produs, bunăoară orice gem de fructe sau orice cutie de conservă, are imprimată data precisă a fabricaţiei”.

Prozatorul se fixează strategic în postura martorului obiectiv al destinului, deloc excepţional, al personajului. El mimează nararea imparţială, prin prisma naratorului neutru care notează scrupulos tot ce se întâmplă cu eroul său („Din această perioadă mai trebuie notate…”) sau afişează documentarea exhaustivă de cronicar al unei vieţi: „Nu s-au păstrat nici un fel de date în legătură cu anul precedent. Se pare însă că persoana de care ne ocupăm…” Naratorul e omniprezent, ca un supraveghetor vigilent, urmându-şi îndeaproape personajul: „Iată-l deja pe tânărul nostru…”; „Iată-l pe Mihai în coloană…” ş.a.m.d. Dar convenţia Bildungsromanului este, în mare, respectată. Destinul lui Mihai Mihai este urmărit de la primii paşi în viaţă până la adolescenţă; naraţiunea întrerupându-se brusc în toamna anului 1961. Prin eşantioane de viaţă, secvenţe uşor schematice, dar precis conturate, se fixează toate etapele specifice vârstei: educaţia şcolară, relaţia cu părinţii, vacanţa la ţară la bunici, iniţierea erotică, prieteniile etc. Bine conturat este grupul de prieteni format în jurul grădinii de vară a cinematografului „Lyra”, dintre care se desprind tipologiile Doban şi Iancu. Aplicaţia satirică devine pregnantă, însă, când sunt vizate aspectele sociale: viaţa promiscuă de cartier, cearta în familie sau moartea cotidiană.

Schiţă de portret depăşeşte şablonul naraţiunii duios-evocatoare mai cu seamă prin câteva scene sociale – în genere, scene de masă –, cum e, de pildă, revelaţia copilului din timpul unui miting gigantesc din vremea proletcultismului. Şcolarul „încă analfabet şi apolitic”, bucuros de întâlnirea cu Stalin, este dezamăgit până la plâns când realizează că „mareşalul” este un simplu panou: „Tovarăşul Stalin, mulţumit pesemne de liniştea mormântală pe care a produs-o, se apropie încet, zâmbeşte blajin, a ajuns deja la capătul străzii şi imediat o să intre în piaţă. E îmbrăcat într-o manta militară. O pulpană a ei a ridicat-o vântul şi o ţine aşa, îndoită-n sus, şi chiar mersul tovarăşului Stalin e cumva nefiresc. Şi deodată lumea începe să aplaude şi să scandeze: Sta-lin! Sta-lin! Însă o pală de vânt năbădăioasă îl înclină pe tovarăşul Stalin într-o parte, îl întoarce cu spatele spre piaţă: se vede schelăria de stinghii care susţine uriaşul portret în mărime (supra)naturală. Deci nu este decât un panou, tăiat în traforaj, decupat dintr-o bucată mare de placaj. Deci nu este Iosif Vissarionovici în persoană, bunicuţul cu zâmbet atât de blând pe faţă. Ochii copilului se umplu de lacrimi, dar plânsul lui cu sughiţuri nu se aude, ovaţiile continuă, iau amploare”.

Cu aceeaşi ironie subtextuală (şi adresă politică mascată) este reconstituită, în registrul viziunii colosale, scena burlescă a îmbulzelii generale de la cinematograful de cartier, când se proiectează un film cu Stan şi Bran, după seria nesfârşită a filmelor de război: „Hohotele iau amploare, grădina vuieşte, deodată un pârâit discret şi constant se transformă în trosnet şi craca uriaşă a unui tei se rupe şi se prăvăleşte cu tot cu spectatorii de pe ea peste cei din bănci, cei căzuţi rămân pe loc, craca este împinsă la margine şi luată de şuvoi, victime nu se semnalează deocamdată, lumea de pe bănci se strâmbă de râs, se leagănă ca lanul de secară în bătaia vântului, ce contează o mică zgârietură acolo, când pe ecran, iată, cei doi încearcă să găsească ieşirea din labirint, Bran crede că are două perechi de mâini, hohotele se ţin lanţ, se mai aude un pârâit prelung şi gardul din dreapta, înţesat de cei ce stătuseră până acum ascunşi în tufe se prăvăleşte spre Lyra, dinspre grădina vecină dă buzna un alt puhoi care confluează cu cel existent şi se formează un alt vârtej care dislocă chioşcul de răcoritoare şi-l duce până sub scara cabinei de proiecţie unde se împotmoleşte, vârtejul culcă şi înghite şi scara cu cei douăzeci de spectatori care dispar în valuri, urneşte şi căruciorul bătrânului şi el în sfârşit vede scena în care cei doi se amuză stropind cu sifonul tabloul decanului în dreptul căruia stă decanul însuşi. Dar imaginile de pe ecran pier, se aprinde lumina şi pe platforma scării cabinei de proiecţie apare operatorul şef care se adresează publicului, spune ceva cu asprime, dă din mâini, publicul fluieră şi huiduie, nu se aude nimic din ce spune vorbitorul, se mai aude un trosnet puternic şi peste grădină se abate un ropot cald, de vară, operatorul se retrage în cabină şi proiecţia continuă, ropotul este torenţial, dar ce contează, publicul vrea să râdă şi se dezlănţuie iarăşi, se râde în voie, se râde cu hohote prelungi şi sacadate, se râde cu sughiţuri, cu lacrimi, printre lacrimi, cu convulsii, se chicoteşte, se hlizeşte, se râde spasmodic şi în cascade, se râde mânzeşte sau se zâmbeşte cu îngăduinţă”.

Cu două mostre de umor involuntar preluate de la Vasile Alecsandri şi fixate în motto („Drumul de fer este un zmeu/ Ce trece munţii în zborul său” etc.) se deschide aşa-zisul Jurnal de călătorie. Dedublarea auctorială funcţionează conform normelor speciei. Într-un timp oarecare (memorialul fiind nedatat; cel mult, se indică exact orele), un eu anonim hoinăreşte ca un picaro prin ţară către o destinaţie imprecisă. Şi notează atent tot ce vede. Călătoreşte singur, rareori fiind însoţit de o soţie tăcută care citeşte neatentă la peisaj. Impresia de autenticitate e creată prin simultaneitatea acţiunii-însemnare: „Profit de ocazie şi fac aceste însemnări”; sau: „eu îmi notez episodul de mai sus”. Este un călător hârşit, insensibil la priveliştea naturală, dar cu atenţia îndreptată spre peisajul uman. Îl interesează oamenii comuni puşi în situaţii banale, glisând adesea către nefiresc.

Valoarea Jurnalului derivă din observaţia realistă – în maniera verismului – care conduce către satira mizeriei şi dezordinii din trenuri şi autobuze, din gări şi autogări sau restaurante periferice. Călătorul se trezeşte fără voie într-un univers de coşmar, unde a urca într-un tren aglomerat, de pildă, înseamnă o luptă pentru existenţă: „Înaintez cu greu contra curentului, spre peronul şapte, spre personalul de Arad. Încerc să avansez pe lângă perete, dar şi aici curentul este puternic, mă sprijin de zidul umed, mă agăţ de ieşiturile lui umede, încerc să nu mă las tras înapoi spre oraş. De unde Dumnezeu vin atâţia? Parcă i-ar goni turcii din urmă! Ce buluceală! Cârduri, ciopoare, ciurde care calcă totul în picioare. Şi într-o linişte aproape desăvârşită! Ţin fălcile strâns încleştate, gâfâie doar, tac, se aude numai un foşnet surd, foşgăiala trupurilor care se freacă unul de altul, târşâitul paşilor pe ciment, ca foşnetul nisipului presărat pe o coală de hârtie”.

Simptomatic, călătorul-narator din Jurnal se înrudeşte cu Serafim din Aventurile…: este la fel de nehotărât în acţiunile sale şi cuprins de inerţie în momentele-cheie. De obicei, ruta este aceeaşi: Timişoara, Arad, Târgu Mureş. Referinţa biografică este transparentă, întrucât timişoreanul Peianov/Radin a lucrat multă vreme în redacţia revistei Vatra. Dar se întâmplă ca naratorul să călătorească şi mai departe, fără ţel, la Buzău, de exemplu („La Buzău? Hai şi la Buzău!”), acumulând experienţă. Se întâmplă chiar să fie eroul unei expediţii deturnate. Pornit bucuros spre mare, ajunge în interiorul unei uzine unde e confundat cu un muncitor oarecare: „Cu toate că mă ţin strâns de bara metalică din faţa casieriei, puhoiul mă ia şi mă duce ca pe o surcea, ca pe o frunză uscată. Încerc să mă eliberez, să mă întorc în gară, dar n-am atâta putere. Sunt târât de curent, azvârlit într-un autobuz 28 şi abia aici îmi dau seama că am rămas cu bara de la casierie în mână. Foarte bine, şi-aşa trebuie să mă ţin de ceva, iar barele autobuzului lipsesc, au fost smulse. Nici nu încerc să cobor: e ca şi cum ai încerca să treci printr-un zid. După şapte staţii (le-am numărat pentru orice eventualitate), puhoiul mă debarcă în faţa Uzinei 1 Mai. Încerc încă o evadare, soldată cu un eşec. Astfel mă pomenesc în uriaşa hală a secţiei Sculărie (apuc să citesc la intrare) şi abia acum mă pot desprinde din vâltoare, mă aşez pe o ladă să-mi trag sufletul”. Pierderea identităţii este semnul de alienare a călătorului într-o lume a non-valorilor. Înclinaţia către grotesc este aceeaşi ca şi în Schiţă de portret, dar umorul e mai puţin suculent.

Ioan Radin excelează pe spaţii mici, schiţează subiecte şi caractere, creionează cadre schematice în linii păstoase, văzând hiperbolic caraghioslâcul şi trivialitatea din realitatea cotidiană. Prozele sale, cu infiltraţii onirice şi deschideri spre fantastic, nu au amploare semnificativă, dar demonstrează o mare forţă de incizie satirică, cu predispoziţie umoristică. Un risipitor în felul său de a trăi şi a scrie, creatorul lui Serafim, molipsit aievea de personajul modelat, este lent în elaborare şi, din această pricină, apariţiile sale editoriale par meteorice. Oricum, a reuşit să-şi delimiteze timbrul epic personal în compania congenerilor echinoxişti: Marcel Constantin Runcanu, Mircea Ghiţulescu, Alexandru Vlad, Eugen Uricaru, Adrian Grănescu, Ioan Groşan ş.a.

***

 echinox

Nicoleta CLIVEŢ

 

Când accidentalul devine rutină

 

Alcătuit din „bildungsnovela” omonimă şi un Jurnal de călătorie, volumul de proză scurtă Schiţă de portret (Cartea Românească, 1988) – al doilea al autorului, după Aventurile tânărului Serafim (1976), debut premiat de USR – este, în primul rând, o mostră de literatură vie, conectată la viaţă, fascinată de viaţă şi, finalmente, dezamăgită de viaţă. Echinoxist de prim val şi optzecist ex-centric în raport cu nucleul dur al generaţiei, Ioan Radin nu doar că a scris puţin, dar a şi optat pentru o formulă discretă, în care construcţiile meta-para-inter-textuale nu-şi găsesc locul, ca de altfel nici dovezile de cultură şi inteligenţă, de genul reprezentaţiilor livresc-imaginative. În schimb, acea realitate (pre)ceauşistă, de care s-au ocupat optzeciştii cu varii instrumente, se simte în aceste pagini ca la ea acasă, captată în nuclee epice de o remarcabilă tranzitivitate. Ironia, mereu la purtător, este exersată imediat după punerea titlului, prima proză fiind însoţită de paratextul „bildungsnovelă”. În traducere, ar suna cam aşa: în vremuri tulburi, viciate, nici formarea unui tânăr vlăstar al patriei nu mai reclamă suprafeţe ample (de tipul bildungsromanului), putând fi operată ceva mai scurt, pe repede-înainte, într-o „bildungsnovelă” ce mizează nu pe forţa romanescului, ci pe eclatanţa instantaneului narativ. La acest nivel se poate lesne constata că nu este lipsit de urmări asupra propriului scris faptul că Ioan Radin a tradus din Daniil Harms (volumul Un spectacol ratat, 1982); caustic, sarcastic sau doar de o desăvârşită glacialitate, epicul harmsian excelează prin consemnarea detaşată a spectacolului dezlănţuit de o realitate obstrucţionată politic, ce ajunge să halucineze, să delireze şi, astfel, să omogenizeze totul, până la totala abrutizare. Scenariul înclină când spre fantasmagoric, când spre absurd, într-un mod similar stând lucrurile şi în proza scurtă a lui Ioan Radin.

Schiţă de portret are doar aparent alură de jurnal, consemnarea fiind făcută la persoana a treia şi aducând mai degrabă cu o relatare retrospectivă (de tipul memoriilor), în care o voce de narator ajuns la maturitate decupează şi rearanjează episoade din viaţa copilului şi adolescentului Mihăiţă, trăitor pe meleaguri bănăţene (toponimele lipsesc, dar nu e greu de intuit că evenimentele se petrec la Timişoara), în vremuri agitate şi complicate (primele însemnări sunt din perioada 1943-1948, iar ultima din 1961). Cu o dată de naştere incertă (pe nimeni nu preocupă exactitatea într-o lume ce a luat-o binişor la vale), crescut de bunici şi de vecini („părinţii fiind mereu convocaţi”, p.9), trecut prin mutări de domiciliu repetate, în locaţii care mai de care mai pestriţe şi mai animate (de certuri, tocmeală, „viermuială”, p.10), junele Mihăiţă este personajul-reflector prin care se realizează developarea anilor ’50. Fundalul este, fără îndoială, violent şi mutilant, iar schiţarea lui se face într-un stil de raport, de proces-verbal; apelând la perspectiva „din afară” (încă neîndoctrinată) a unui copil, se renunţă implicit la esopism, la dramatizare, la dedesubturi şi aluzii. Cum se vede lumea, respectiv „obsedantul deceniu” prin ochii unui copil? Cam gri, cam duhnind a indiferenţă, persecuţie şi hazard. Chiar şi atunci când decolează de la detaliul realist spre universuri paralele, imaginate, viziunea „înminunată” e mai degrabă de groază decât feerică. De pildă, într-o discuţie cu bunica, Mihăiţă e ferm convins că toate mamele sunt „negre”: „- Fiecare mamă are o mamă?/ – Fiecare./ – Şi toate sunt negre ca bunicuţa de la sat?/- De ce spui că e neagră? Nu e neagră./ -Ba e neagră. Şi tu eşti neagră./ – Şi mama ta e neagră?/ – Ea e cea mai neagră. Şi mă iubeşte mult-mult de tot!” (p.11)

Când vine vorba despre cum sunt făcuţi copiii, aceeaşi bunică îi dă o explicaţie ce îmbină metafizicul cu producţia de serie: „- Da’ pe copii cine-i face?/- Pe copii? (…) Pe copii îi fac mamele lor./- Cum îi fac? Aşa cum faci tu prăjiturile?/ – Da, chiar aşa. Numai că din pământ./- Din pământ?/- Da. Ia un pumn de ţărână, scuipă în ea ca să se lege, o frământă bine, cum se frământă aluatul, şi face din ea un om./- Tot aşa, cu din astea?/ – Da, tot aşa, cu forme din tablă.” (p.12) Pe scurt, aşa ar putea fi rezumat parcursul umanităţii ce se zbate să supravieţuiască în paginile lui Ioan Radin: un parcurs prin care nişte metafizici devin imbecili, cu ajutorul ticălos, dar constant, al unui sistem politic (niciodată devoalat explicit) ce se ocupă cu metodă de rămânerea în inerţie, în toropeală, de omogenizare şi alienare. Este terifiantă scena în care, plecat în vizită la bunici, Mihăiţă asistă la moartea unui bătrân, în stradă, pentru ca, la întoarcere, după câteva ore, să-l zărească tot acolo, abandonat pe un scaun, cu faţa acoperită de un ziar: „În sfârşit, iată, în apropiere de piaţa Traian, parcă a ieşit cineva în stradă, stă probabil pe un scaun, în poartă, ca la ţară. Deocamdată nu-i vede decât picioarele, întinse pe asfalt. Dar poziţia picioarelor i se pare nefirească şi în aceeaşi clipă îl trece un fior neplăcut – se apropie deja şi vede – într-adevăr, pe scaun e aşezat bătrânul de azi-dimineaţă, recunoaşte acum şi poarta, şi gangul. Faţa şi o parte din pieptul bătrânului sunt acoperite de ziar, acelaşi probabil cu care-i făcea vânt femeia aceea speriată. Nu-i vine să creadă: să-l fi lăsat acolo, în stradă, până acuma? Chiar atât de singur să fie? Să nu fi avut niciun prieten? Nici un vecin măcar?” (p.63)

Pentru personajele lui Ioan Radin, accidentalul devine rutină; incapabile de participare, de solidaritate, pentru ele viaţa înseamnă repetare mecanică a unor scenarii, astfel că totul se banalizează (tragicul, moartea), totul poate fi trăit cu sentimentul „firescului” şi al unei inaderenţe de principiu care, pe de altă parte, le şi ajută să facă faţă haosului în care trăiesc. Nimeni nu reacţionează (şi nici nu prea acţionează), toată lumea se conformează, acceptă, se subordonează, deci adoptă un comportament normopat şi resemnat. Nu întâmplător cele mai reuşite sunt scenele de grup, de gloată, de gaşcă, precum luarea cu asalt a stadionului (cu ocazia unei festivităţi staliniste) sau a cinematografului Lyra, unde rulează un film cu Stan şi Bran. În astfel de contexte devin vizibile relaţiile de putere dintre oameni, faptul că această lume vieţuieşte pe un strat gros de nelinişte, uşor de dislocat şi de adus la punctul de fierbere. Un exemplu ar fi râsul delirant, contaminant, dar evident anxios, al mulţimii venite să vadă o comedie occidentală, într-un decor cenuşiu, după ce a vizionat ani la rând filme de război. Însăşi bucuria e isterică, ieşită din matcă, panicată: „…publicul vrea să râdă şi se dezlănţuie iarăşi, se râde în voie, se râde cu hohote prelungi şi sacadate, se râde cu sughiţuri, cu lacrimi, printre lacrimi, cu convulsii, se chicoteşte, se hlizeşte, se râde spasmodic şi în cascade, se râde mânzeşte sau se zâmbeşte cu îngăduinţă (…)… râsul celor din grădină e molipsitor, şi ei râd deşi nu văd nimic, râd de râsul celorlalţi, de ei înşişi, de ploaia asta care nu le poate stăvili râsul, râd şi plasatoarele care s-au închis în casierie…” (p.93)

Dar cu adevărat frisonant este momentul în care Mihăiţă realizează, aproape revelator, dimensiunea fragilităţii umane, a neputinţei, a amărăciunii, a poverii. Se întâmplă după ce asistă la o ceartă a părinţilor, pricinuită de cedarea unei camere din locuinţa închiriată către regionala CFR, unde lucra tatăl, pentru construirea unor birouri: „… niciodată până acum nu şi-a văzut tatăl să plângă. Îl cuprinde o milă crâncenă, o jale imensă pentru tata, care e slab şi plânge, şi pentru mama, şi pentru el însuşi, şi pentru toţi ceilalţi, îi vede pe toţi oamenii mici şi slabi, i se pare că habar n-au ce se întâmplă cu ei, i se pare că sunt nişte biete păpuşi din cârpe, cu care cineva se joacă aşa cum îi place, îi face să râdă, îi face să plângă, iar ei habar n-au de asta, ei cred că totul este adevărat, că totul depinde numai şi numai de ei înşişi.” (p.69)

Jurnalul de călătorie respectă, nu în litera, ci în spiritul său, pactul autobiografic; astfel, naratorul din Schiţă de portret îşi pierde cu desăvârşire inocenţa şi iluziile, devine un navetist flegmatic, dornic să evadeze dintr-o lume sufocată şi sufocantă. O face călătorind, citind, scriind, inclusiv aceste însemnări de pe drumurile de fier ale patriei, făcute pe parcursul ultimului deceniu ceauşist. Stilul este mai galic, mai telegrafic, uneori de-a dreptul ascetic, fiind căutată perfecţiunea pe spaţii mici. Scenele colective sunt exclusive, totul pulsează în ritmul unei mulţimi buimace, aruncate în haos, mişcându-se năucă de colo-colo, mai mult de nevoie (navetişti, cântători ai României etc.) decât de voie. Este o lume ieşită din ţâţâni, grăbită, înrăită, în care nimeni nu ştie nimic cu precizie, dar toţi presupun, îşi dau cu părerea, anticipează; nimeni nu-şi asumă vreo responsabilitate, toţi pasează vina mai departe (de regulă, mai sus); nimeni nu are noţiunea timpului, toţi întârzie, dar mai ales trenurile care, după explicaţia halucinantă a unui şef de gară, „circulă arbitrar” (p.118). Apelatul la relaţii şi datul din coate sunt principalele strategii de supravieţuire: „04.10. Acceleratul de la Iaşi. Mai arunc o privire nostalgică spre nasturii de lemn şi spre biscuiţii Doina şi mă arunc cu pieptul înainte: dau doi tipi la o parte, vâr un cot în pieptul altuia, calc pe bombeu o doamnă, îmi smulg reverul din pumnul unuia, aplic un tampon berbecului care coboară direct spre mine, îl pun în genunchi, trec peste, apuc bara metalică, şi-ncep să mă apropii, încet, dar sigur, de vagon, strig „înainte”, am atins treapta cu genunchiul stâng, mă mai proptesc o dată în cel din spate şi ura! am pus piciorul pe scară, mă ridic, trag bagajul după mine şi restul merge de la sine: valul mă ia, mă poartă pe sus şi mă aruncă într-un compartiment – minune!, un loc liber, abia eliberat, e cald încă.” (p.128-129).

Lipsurile, sărăcia, întunericul, aglomeraţia sunt dezumanizante şi o mână ascunsă le foloseşte deliberat în acest scop. De altfel, ele ajung să fie trăite, ca şi în Schiţă de portret, ca nişte banalităţi, cu o totală împăcare, filosofia acestei lumi bazându-se pe ideea că oricum nu contează. Defetismul, toropeala, inerţia sunt la cele mai înalte cote şi aproape nimeni nu mai caută răspunsuri sau soluţii. Doar la sfârşitul acestor însemnări apare un necunoscut misterios, rătăcit, confuz, care-i adresează naratorului o salutară întrebare: „Aţi fi amabil să-mi arătaţi unde e ieşirea?” Reacţia seamănă cu trezirea dintr-un somn bolnav, dizolvant: „- Nu vă speriaţi – zic – oricui i se poate întâmpla. O să treacă şi asta. Şi-l strâng, protector, de braţ. Poftiţi, după dumneavoastră, zic, şi trag uşa. Am ieşit după el. L-am luat de braţ, ne-am strâns unul într-altul, era frig, zăpada ajungea până la glezne, absorbea toate zgomotele, şi pe-ale paşilor noştri, parcă nu umblam, parcă pluteam.” (p.152) Dar astfel de momente, de comunicare, de solidaritate, sunt o excepţie.

În freatica acestor proze scurte, şi doar acolo, se simte atitudinea tăioasă, subversivă, neconcesivă a autorului, care trebuie să fi avut ceva de furcă în relaţia cu cenzura, înainte de a-şi vedea volumul publicat. Oricum, e de mirare că au scăpat şi aceste 150 de pagini. E drept că, pentru a-şi atinge potenţialul, ele au nevoie de un cititor complice, avertizat, chiar participant la evenimente similare. În absenţa unui astfel de cititor, proza lui Ioan Radin este pe cât de vie, pe atât de neverosimilă.

***

echinox 017

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ

 

„Schiţă de portret”

 

Printre autorii de proză scurtă ai deceniului ’70, Ioan Radin – debutant în 1976 cu volumul Aventurile tânărului Serafim – e de căutat la categoria scriitorilor tineri – „deci cu atât mai ilustrativi (zice N. Manolescu) pentru evoluţia prozei scurte actuale” – şi pe deasupra promiţători (primeşte Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Cu adevărat reprezentativ pentru profilul generaţiei de prozatori optzecişti, îl consideră, după cum se vede, Mircea Iorgulescu, care îl include, alături de nume consacrate azi, în antologia Arhipelag (1981). Cornel Regman, în schimb, nu îl selectează printre autorii care alcătuiesc antologia Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt (1983), amintindu-l totuşi în prefaţă ca pe unul dintre autorii „introvertiţi” şi „zgârciţi cu ei înşişi”, prin aceea că obişnuiesc „să închidă în simbol, parabolă sau pantomimă sensul celor ce au de spus”.

Autor discret de proză – realmente „scurtă”, dat fiind că pe al doilea, şi ultimul, volum (Schiţă de portret) îl va publica abia peste doisprezece ani, în 1988 –, Ioan Radin este privit în timp, deşi a fost întâmpinat favorabil de critica literară, cu aceeaşi discreţie. Exceptând referinţele critice cu tematică locală sau echinoxistă, puţinele menţionări în periodice şi articolele din dicţionarele de specialitate, proza sa rămâne astăzi încă nesituată valoric în tabloul prozei româneşti contemporane.

Reductiv cu sine şi cu personajele sale, Ioan Radin simplifică deopotrivă şi substanţa epică, preferând, în locul „literaturii”, reportajul faptului mărunt, banal, lipsit de ceremonial artistic şi de spectacol literar. Protagonistul scrierilor sale devine astfel cotidianul cenuşiu şi prozaic, interesant nu atât prin evenimente (oricum puţine) ieşite din comun, cât mai degrabă prin anodinele secvenţe decupate din realitate. În plus, aparenta ordine şi perfecta aliniere a personajelor din proza lui Ioan Radin dezvăluie, în esenţă, o lume stereotipă şi inertă, supusă forţat înserierii şi uniformizării. Micile automatisme personale şi numeroasele instantanee factuale reconstituie în mic degradarea condiţiei umane, dezarticulată şi incoerentă, sub imperiul puterii totalitare.

Exemplul autohton al „omului fără însuşiri”, tipic pentru o lume plată, întru totul redusă la absurd, este Serafim, personajul principal al cărţii de debut, un ins cuminte şi supus, lipsit de atitudine şi străin de orice reacţie voluntară. Preocupat în cel mai înalt grad să se alinieze normelor sociale şi profesionale dictate din afară, Serafim duce o viaţă „exemplară”, disciplinată şi organizată până în cel mai mic detaliu, măsurabilă în programul său fix, desfăşurat după o regie atent cumpănită şi rareori încălcată: „în fiecare dimineaţă, la orele şase fix, tânărul Serafim intra în baie. După exact 25 minute ieşea. Acest timp era afectat igienei corporale şi ţinutei. […] În sfârşit, după ce ieşea de sub duş, se pieptăna cu grijă, îşi tăia şi-şi pilea cu atenţie unghiile de la mâini şi picioare. […] După ce termina cu tăiatul unghiilor, se spăla pe mâini şi se mai oprea o dată în faţa oglinzii, pentru o «revizie generală», cum îi plăcea să glumească cu sine însuşi. Îşi netezea sprâncenele, controla cu dosul palmelor dacă s-a ras corect. […] La slujbă ajungea cu cinci minute mai devreme; după ce-şi controla ţinuta în faţa oglinzii din WC, intra demn şi sobru în biroul său şi se aşeza la masa de lucru. Aici niciodată Serafim nu fusese surprins în poziţii necuviincioase, nimeni nu l-a văzut să facă mişcări bruşte, să scuture din cap etc.; niciodată nu-şi scotea haina, aşa cum făceau unii colegi, rămânând numai în cămaşă sau bluză” (pp. 14-15). Rigoarea cu care tânărul îşi îndeplineşte zilnic îndatoririle de bun cetăţean, docil şi, prin asta, scutit de repercusiuni negative, nu va trece neobservată, „astfel Serafim câştigase stima tuturor oamenilor de bun-simţ, devenind o pildă vie de conduită, de bună cuviinţă” (p. 15). Că simpla confirmare din partea societăţii nu-l scuteşte pe individ de capcana unei vieţi inconsistente şi lipsite de sens este un fapt oarecum previzibil. Dar Serafim nu are cum – şi nici de ce – să ştie asta. În micul său univers, egal cu sine însuşi şi, din acest unghi, perfect, grija sa cea mai mare este conservarea lui, pe cât posibil, netulburată.

Rareori se întâmplă, deci, ca vreun fapt banal, dar răscolitor prin neprevăzut, să spulbere viaţa atent rostuită a personajului. În astfel de situaţii, întâmplările devin reale „aventuri”, ca atunci când, din senin, „părul său încetase să mai crească”. Constatarea că, de fapt, „părul său refuzase de mult acest lucru” atrage după sine nelinişti în lanţ curmate în final printr-o adevărată spaimă existenţială. Confuz şi surprins de o întâmplare atât de neobişnuită pentru inerţia în care se obişnuise să trăiască zilnic, personajul pare să aibă o revelaţie: „«Iată, cugetă el, cât de aparente sunt toate. Tocmai acolo unde credeam că domneşte cea mai perfectă ordine, se ascunde, de fapt, sâmburele haosului. Unde o să ajung în felul acesta?»” (p. 17). Asta nu înseamnă însă că Serafim se trezeşte la realitate, nici că dobândeşte brusc conştiinţa unei vieţi în derivă în care singur se afundă zilnic. În fond, ceea ce deconspiră aici textul lui Ioan Radin este conformismul individului în relaţie cu puterea, acceptarea de bunăvoie şi chiar asumarea robotizării umane ca pe un fapt personal. Lipsit de curaj şi incapabil de o decizie radicală, personajul caută şi găseşte repede circumstanţe atenuante pentru un fenomen atât de „curios”, pe care hotărăşte să nu-l divulge nimănui. „În definitiv – îşi spuse el –, fiecare rău are şi partea sa bună: va economisi în fiecare an 72 lei, ca să nu mai vorbim de timpul pe care-l va câştiga, o oră la fiecare două săptămâni! «Şi-apoi, cugeta el, iată ordinea instaurată pe vecie, cât voi trăi nu voi mai trebui nici măcar să mă gândesc la frizer». Astfel, latura optimistă a firii lui Serafim triumfă. El îşi redobândi echilibrul, şi încă fortificat.” (p. 18).

Până la urmă, niciun efort nu e prea mare pentru cel preocupat de păstrarea nealterată a preţioasei „armonii” generale. Totul numai să nu devină el figură discordantă, extravagantă prin micile sale libertăţi personale. Din acelaşi motiv de prudenţă („pentru el aşa ceva ar fi indecent”), Serafim îşi sărbătoreşte onomastica acasă, de unul singur, la şedinţele de la serviciu amână mereu luarea cuvântului, deşi problema sa „nu suferă amânare”, şi se preface că doarme, pentru a nu-i incomoda pe colegii intraţi invaziv în apartamentul său în căutare de informaţii locative. În fine – aflăm întâmplător, din „jurnalul intim” al unui vecin de birou –, moare discret, de infarct, fără ca să fi ştiut cineva vreodată dacă a fost bolnav sau măcar ce nume de familie avea. Autocenzura, ca şi însingurarea voită a personajului („venea întotdeauna înaintea celorlalţi la slujbă. Semna condica şi intra în biroul lui. Ieşea de acolo rar de tot. Pleca ultimul, ne evita”), demonstrează degradarea umană a insului certat cu viaţa. Victimă a unui proces de artificializare a societăţii, Serafim (nu mai puţin ceilalţi care „toţi deodată îşi desfăcură braţele lateral şi începură să execute comanda unei singure voci”) trăiesc cu iluzia, întreţinută zilnic, că „viaţa e frumoasă” numai la adăpostul unui model prestabilit, dictat de vectorii puterii.

Depersonalizarea treptată, degradarea fizică şi morală a individului condamnat să vieţuiască într-o societate controlată în mod abuziv este tema (când nu, supratema) tuturor prozelor lui Ioan Radin, începând cu Aventurile tânărului Serafim şi terminând cu Jurnalul de călătorie care încheie cel de-al doilea volum. Personajele, victime ale unui sistem opresiv mai presus de libertatea personală, ajung, fără să aibă vreo şansă, complici ai propriei ratări. Ca un făcut, şi Mihai, „eroul” nuvelei Schiţă de portret (bildungsnovelă), se iveşte în lume sub stigmatul anonimatului – „data exactă a naşterii rămâne incertă. Poate că vremurile sunt încă agitate, poate că notarea riguroasă a unor astfel de amănunte pare superfluă şi neavenită, în acest tulbure deceniu, aproape o zădărnicie” (p. 9). Va rămâne tot astfel, deşi, de mic, dă semne că personalitatea sa are toate datele ieşirii din „normalitate”. Când la „un mare miting popular”, lumea scandează într-un glas numele lui Stalin, „ochii copilului se umplu de lacrimi, dar plânsul lui cu sughiţuri nu se aude, ovaţiile continuă, iau amploare” (p. 13); în fine, „plânsul copilului se înteţeşte, dar nu-l aude nimeni, uralele şi ovaţiile acoperă totul” (p. 14). Altă dată, pe vremea când era elev, talentul său promiţător la desen este repede anihilat, devenind prilej de aspră admonestare, numai pentru că Mihăiţă îşi permite libertatea de a „nu face ca toată clasa”. Fire independentă şi uşor nonconformistă, băiatul este surprins, odată, la o lucrare de control, „în şuşoteală cu colegul de bancă”, astfel că învăţătoarea îl trimite la catedră, „pentru a fi mai uşor de supravegheat”.

În faţa unui sistem constrângător şi sufocant, lipsit de perspective şi golit de sens, libertatea de exprimare se dovedeşte, deci, neputincioasă. Chiar şi când ajunge să fie dat exemplu, la ora de limba română, pentru originalitate în elaborarea de compuneri („are ceva personal, adică”), Mihai va fi depunctat, dat fiind că a omis „datele cronologice din viaţa poetului”. Nicio şansă, aşadar, ca băiatul să se elibereze de zodia indistinctului în care destinul l-a născut. De aici înainte, va deveni, ca toţi ceilalţi, un ins banal, cu experienţe comune (poate iniţierea erotică, petrecută într-un sanatoriu, să-i pară ceva mai interesantă), supus şi mereu disponibil, asemenea personajului din schiţa Un om serviabil – una dintre cele unsprezece autointitulate „satirice” care încheie primul volum.

Apatia generală, de nu chiar somnambulismul personajelor iese în evidenţă şi în celelalte „schiţe satirice” ale lui Ioan Radin. Pe lângă acestea, nu lipsesc nici alte fragmente de realitate importante pentru reconstituirea întregului vieţii sub comunism pe care prozatorul, din precauţie, o situează (cel puţin în Schiţă de portret) în anii stalinişti: invazia brutală a forţelor de control în viaţa oamenilor (O plimbare cu autobuzul, Vine asfaltul), urmărirea detectivistică a indivizilor în cele mai neînsemnate acţiuni personale (Panică), suspiciunea permanentă şi teroarea sub care trăieşte populaţia (Nocturnă), transformarea apropiaţilor în cei mai periculoşi delatori (Telefonul), nu mai puţin, literatura scrisă „după reţetă”, precum şi diletantismul literar ridicat de sistem la rang de artă (Un roman). Contabilul-şef Ţurlea Ioan, bunăoară, lăudat şi promovat datorită fidelităţii cu care şi-a slujit superiorii, se vede ajuns, peste noapte, o mică personalitate a timpurilor sale. Adăugată la noul statut, simpla remarcă a fiicei sale, elevă în clasa a IV-a („tăticule, […] să ştii că ai talent literar”), este suficientă pentru ca personajul să se convingă că menirea sa este să devină scriitor: „Se gândi să scrie un roman, un roman dur, despre propria sa persoană, despre anii săi şi ai generaţiei sale, generaţie a cărei experienţă fusese unică, plină de învăţăminte. Pentru că, iată, generaţia viitoare, reprezentată de propria sa fiică, i-o cere!” (p. 67). Numai că, evident, dorinţa nu-i totuna cu putinţa, aşadar planul personajului eşuează lamentabil.

Conştiinţă demistificatoare şi neconcesivă, Ioan Radin adoptă un registru stilistic pe măsură. Recurgând la o scriitură directă şi necosmetizată, mai simpatică atunci când e presărată – cu precădere în primul volum – cu ironie şi sarcasm, autorul expune în manieră tranşantă situaţii absurde şi comportamente ridicole. Astfel, nu numai prozele sale, ci şi Jurnalul de călătorie, consemnează în detaliu stări, momente, gesturi şi reacţii, frânturi de viaţă şi întâmplări amalgamate, toate decupate din filigranul unei realităţi deghizate sub masca autenticităţii. Adoptând, pe de-o parte, ca în volumul Schiţă de portret, convenţiile diaristicii – datarea cronologică şi expunerea în succesiune a evenimentelor –, pe de altă parte, fragmentarismul şi aparenta spontaneitate, ca în instantaneele epice din Aventurile tânărului Serafim, Ioan Radin creează, de fapt, din fapte disparate şi figuri deformate, un univers tematic coerent şi articulat, revelator pentru stereotipia unei lumi aservite tiraniei.

Deloc surprinzătoare pentru cititorul de astăzi (deprins între timp cu proza subversivă a anilor trecuţi), epica lui Ioan Radin trebuie privită drept ceea ce a fost: o probă de libertate individuală în faţa unei captivităţi colective.

 

***

 

KOCSIS Francisko

Şansa lui Danilov

Când a căzut vestea năucitoare a dispariţiei lui Ioţa, el făcea deja parte dintre reperele fixe, stabile, care nu (au voie să) dispar(ă) niciodată, se află întotdeauna în locul pe care şi l-au cucerit, însemnat, delimitat, determinat. Îl păstrează prin ceea ce au reuşit să dureze în spaţiul lor de viaţă. Locul lui Ioan Radin Peianov este ocupat acum de cărţile pe care le-a scris şi tradus. După cele două volume de proză scurtă (Aventurile tânărului Serafim – 1976 şi Schiţă de portret – 1988), îşi aduna povestirile răspândite prin reviste şi le revedea cu gândul de a le tipări într-o nouă carte, care n-a mai apucat să iasă, Peianov a publicat un număr impresionant de traduceri din literatura sârbă, în special, pe care o cunoştea până la rezonanţe inefabile, dar şi din rusă (cea mai cunoscută fiind proza lui Daniil Harms). Între scriitori sârbi pe care i-a tradus, îi amintim pe Radomir Andrić, Miloš Crnjanski, Danilo Kiš, Srba Ignjatović, Dragan Jovanović Danilov, volum asupra căruia mă opresc pentru cele câteva însemnări de mai jos.*

Într-o perioadă, am avut şansa de a-l cunoaşte îndeaproape, de a sta cu el la multe cafele şi discuţii despre literatură şi traduceri, despre pescuit şi fotbal, despre ruşii colosali şi sârbii pătimaşi, despre sfori şi periferia care ne ţinea pe noi într-un fel de carantină fără sfârşit, despre gratuitatea gestului descris printr-un pumn strâns dureros pentru a izbi într-o masă, pentru că şi masa se afla în acelaşi spaţiu de carantină, din care se ieşea numai ca dintr-o cazarmă, cu bilet de voie sau prin evadare, fiecare cu preţul ştiut şi asumat. În numele unei îndepărtate înrudiri de grai, mi i-a dat în original pe Andrei Voznesenski şi Evgheni Evtuşenko (un fel de beatnic rus – minus ţinuta – capabil să strângă un stadion de oameni ca să asculte poezie, umbla vorba, nu ştiu dacă era adevărat, oricum sună bine), mi-a povestit (şi nu numai mie) din Daniil Harms înainte de a-i publica proza într-o traducere impecabilă (şi aici chiar cunosc greutatea adjectivului, znaiu şto gavariu) şi a încercat să mă contamineze (fără succes) cu virusul undiţarului.

Cu fiecare carte de traduceri pe care a semnat-o, Ioan Radin Peianov făcea o dată în plus dovada gustului pentru literatura bună, te puteai încrede în el că te călăuzeşte spre vârfuri, dar nu era vorba numai de încredere, ci mai ales de forţa sa de a transpune, de a echivala, de a face ca originalul şi ecoul ei în altă limbă să producă efecte similare, ca imaginea să fie clară, nu să se piardă în reflectarea infidelă şi confuză a unei oglinzi de cositor. Fiind un excelent cunoscător al limbilor din care a tradus, a reuşit de fiecare dată să rămână fidel originalului şi să creeze în limba de adopţie o replică admirabilă în spirit, formă şi mesaj.

Descoperim la traducătorul Radin empatia profundă pentru autorul asupra operei căruia s-a oprit. Fără această apropiere, adecvare, identificare şi admiraţie nici ne nu putem imagina măcar declanşarea dorinţei de a traduce, simţim în vibraţia textului dorinţa de a se face glas al său, prin aceste consimilitudini emoţionale şi ideatice putându-se explica demonstraţiile de virtuozitate puse de traducător în variantele româneşti. În cazul lui, poţi spune fără reţinere că traducerea n-a însemnat niciodată manufactură, industrie, ci creaţie, operă.

Ioan Radin Peianov a fost un temperament vulcanic în tinereţe, dar bănuiesc că s-a mai domolit cu trecerea anilor, de aceea a reuşit să pătrundă atât de asimilator şi de-a dreptul delicat în poezia cu foarte multe elemente biografice a lui Dragan Jovanović Danilov, un lirism al confesiunii ritualizate, un întreg ceremonial al descrierii lucrurilor îndeobşte simple ale existenţei, ale cadrului care o conţine sau o jalonează. E o poezie cu multe adieri de melancolie, momente de abandon în starea de lene plăcută, de renunţare la împotrivire şi aproape sadica plăcere a consemnării: „Şi tu te-ai îngropat în pământ/ ca o cârtiţă, sufletul meu.// Din plină inima pădurii unde-i/ vizuina de iepure, se aude izbind/ toporul – adânc în mine cineva/ doboară un trunchi înalt.// Iar tu taci şi-aceasta nu-i muţenie/ corp al meu” (Bunda). Aici nu-i vorba de teamă – poate ar fi mai corect să spun frică –, ci de resemnare, dar nici asta una morbidă, ci o resemnare înţeleaptă, asemănătoare cu a fataliştilor. Accepţi, te duci cu legea, cu destinul, nu i te opui.

Dar la fel de ritualizate sunt şi scenele domestice ori sociale (acestea cu o nuanţă de detaşare totuşi), precum în superbul poem Blând, cu mâna, un imn de iubire din care nu poate lipsi nici un vers: „În revărsat de ziuă, e plăcut să urmăreşti/ aceste sunete: ea se trezeşte, mă sărută gingaş/ închipuindu-şi că dorm, apoi, nel-cătinel,/ nu cumva să mă atingă, se strecoară din pat/ ca o zvârlugă, molatec îşi pune papucii, deschide uşa/ şi intră în baie, aud apoi acel mirific/ ropot când urinează abundent în scoică,/ murmurul boilerului, plescăitul apei ce-şi împroaşcă/ pe faţă, slalomul periuţei pe claviaturile/ dinţilor, disting parcă prin vis sfârâiturile/ cristalelor de-argint când îşi piaptănă părul/ (pieptănatul părului e important fie şi de dragul muzicii),/ acea mătăsoasă dezbrăcare a pijamalei, foşnetul/ ciorapilor de nailon, clănţănitul clamelor pe coapse,/ pala de-ozon din combinezon, blânda adiere-a/ deodorantului la subsuori, folfăitul buzelor/ când se rujează, zăngănitul brăţărilor şi –/ înainte de a pleca la lucru – mă mângâie aşa,/ blând, cu mâna şi-mi imprimă un sărut, moale şi tainic/ ca o pecete sumeriană, deschide uşa tiptil/ şi pleacă, of, aceste surde ecouri de tocuri/ pe coridorul lung cât anul, aceste ciocănituri/ după care mai rămâne doar stridentul ocean de linişte –/ nu, eu nu visez – vreau doar să spun –/ iată, aceasta ar fi aproape Ea,/ şi fără să fi rostit o vorbă măcar”. Un minunat „poem de amor” cu ceva melancolie, încântare, veneraţie, uimire, o simfonie a sunetelor matinale.

În alte locuri răzbat la suprafaţă nostalgii (Tată, iartă privirea atât de lungă, Poem pentru tatăl meu şi păstrăv), dar nimic aspru, contondent, agresiv în aceste poeme, nici atunci când recurge la notaţia frustă: „Ca o cameră de supraveghere, acest poem/ notează lucruri neînsemnate: ciorile glăsuiesc/ din buza câmpiei; ţârâie cizma ruginită-a/ burlanului; fetiţa agilă ca o anghilă/ joacă şotron în faţa clădirii. Asta-i chiar frumos”. (Piaţa liberă), şi atunci stăruie senzaţia care-ţi aduce în minte „zăpezile de altădată”, că „suntem citate din vieţi neîmplinite încă”, trecem pe lângă „fete parfumate de vânt”, în vremuri în care „un pepene plin de noroi din câmp/ de mai multă iubire se bucură ca aproapele” (aceeaşi resemnare a privirii ridicate, mai grea poate decât a capului plecat), „Nu există suferinţă, există doar cei care suferă”, „zi de zi creşte ruşinea faţă de cei morţi”, dar cu toate acestea calmul resemnării nu este frânt de un urlet, de neputinţă sau revoltă, totul se împinge într-o speranţă care nu poate deveni totuşi o soluţie: „Vom supravieţui/ de reuşim să ne păstrăm mirosul de om” (toate din Cuib deasupra genunii), bucuria, plăcerea, chiar foamea de a suferi devenind un „arsenal” destinat să producă o victorie care se va petrece odată, cândva, într-un spirit care promite miracolul, „un copil care se joacă cu îngerul”.

Aceasta este, de fapt, poezia unui spirit neliniştit, plin de angoase, care se refugiază în scene calme, domestice, îşi creează scenarii şi stârneşte viziuni, lasă deoparte secvenţele brutale, le trece sub tăcere, se sustrage prin infinite strategii unei lumi agresive, dar tocmai aceste respingeri sunt făcute să ne amintească de ele. Dragan Jovanović Danilov e un spirit calm, împăciuitor, defensiv, „întors din pulbere, mai bogat/ cu încă o odisee a renunţării” (Păstrătorul notesului), afirmând fără echivoc: „epopeea renunţării/ mele devine ştiinţă” (Scrisoarea unui bătrân către Suzana). Şi e aşa într-o vecinătate în care multe din acestea au fost călcate în picioare în toate secolele de istorie şi în zilele noastre. Un loc în care e „Cu neputinţă/ să te gândeşti că de aici se poate lua zborul spre cer” (Viziunile mele exacte).

Ca o dovadă a măiestriei lui Peianov, am păstrat la urmă un poem care nu sună mai bine în nici o altă limbă, nici în original, după cât mă pricep eu, traducerea e o perlă, un giuvaer şlefuit de traducător până la sonoritatea ultimă, cea a punctului care se pune ca un zid la capătul textului şi-l întoarce în ecou, simt că a repetat textul de zeci de ori, l-a murmurat, l-a rostit poate şi cu voce tare, l-a repetat în minte şi în inimă până şi-a pierdut toate asperităţile, precum o piatră rostogolită de ape repezi, până s-a transferat în limba de adopţie în spirit şi formă, s-a naturalizat, a devenit autentică, al doilea original. Iată despre care poem e vorba, Danilov, iepurii, veveriţele: „Există doar cuvinte, dar nu există dialog.// Primăvara, când soarele prinde să dezgolească/ fetele şi să mângâie râul prost dispus,/ nu o dată mă gândesc la voi, iepuraşi/ cum din pădure vă iţiţi desăvârşitele/ boturi – voi, de bună seamă, nu sunteţi cultivaţi/ cum sunt eu, dar incomparabil mai înţelepţi şi mai frumoşi.// Din câmp glăsuieşte un hudojestvenâi teatr al corbilor/ (aceşti îmbătrâniţi, foşti corsari, rareori au un sfârşit fericit)./ Cocoşul căruia lelea i-a luat capul tot se mai zbenguie prin/ curte, iar coţofana, jumătate neagră, jumătate albă,/ din praf re-ntoarsă, ar vrea să fugă din poeziile/ mele, dar nu-i reuşeşte.// Văd pe fereastră pisica – acest murdărici în bârlog/ şi foarte dichisită actriţă în casă de boieri,/ destoinică şi fără de moarte ca formele platonice./ Cămăşile albe pe care soţia mea le-a spălat satisfac/ intenţiile tandre ale vântului.// Rămâne doar ceea ce nu pleacă, iar de la noi poate să plece/ numai ceea ce rămâne cu noi, veşnic – şi toate acestea le vezi/ Tu, cel mai mare, care eşti slugă şi care prin tăcerea ta/ deschizi abisul în care cad eu, care ştiu:/ să zbori e privilegiul celor ce s-au născut fără aripi”.

Puţini poeţi au şansa lui Dragan Jovanović Danilov.

_______

* Dragan Jovanović Danilov, Homer la periferie, Casa de Editură Max Blecher & Editura Ev, 2011, 134 p. Traducere de Ioan Radin Peianov, cu o postfaţă de Claudiu Komartin

 

 

***

echinox 016

Ştefan BORBÉLY

 

Scolopendra

Damian Bahnea, bărbat fără identitate profesională precisă, cu excepţia aceleia de „filosof” care i se atribuie în derâdere, este sechestrat în cămara casei proprii timp de aproape două săptămâni de către dominanta Despina (soţie) şi mototolul Anatol (presupus amant). Nu se ştiu motivele arestării insolite a acestui nou Gregor Samsa, cu excepţia câtorva indicaţii imprecise, furnizate de către „gardieni”, care ne duc cu gândul că Bahnea fusese, în libertate, un om niţel cam dificil, dar şi inert sexual, abuziva Despina vorbind, la un moment dat, de insatisfacţiile pe care i le „administrează” soţul de o bună bucată de vreme. Nehrănit, întreţinut doar cu suc, subnutritul evadează într-o bună zi (nu ştim cum), e oprit de către un „agent al ordinii”, cere să fie dus la secţia de Miliţie (deşi nu are buletin, deci nici identitate), apoi revine – sau este adus – în cămară, pentru a trece prin două crize thanatico-diabolice, „misionarul” simili-gnostic Drăgan Cenuşă, care i se alătură pentru a-l trece „în lumea albă”, invocând un mai vechi „legământ” (sau pact…) pe care acum a venit să-l onoreze. Ambiguitatea funerar-demonică a finalului – însuşi prenumele personajului, Damian, ne duce cu gândul la „daimon”, deci la o predeterminare aproape metafizică – e desăvârşit lucrată, ca de altfel textul pe ansamblul său; subit eliberat, de către – se presupune – „iluminatul” Anatol, care înţelege în sfârşit că ceea ce i se întâmplă încarceratului este doar o prefigurare a propriului său viitor, Bahnea decide, în mod aparent paradoxal, să renunţe la libertatea care i se oferă, întorcându-se benevol – şi se presupune că pentru totdeauna – în cămară.

Acesta e, pe scurt, subiectul nuvelei dialogale Scolopendra, pe care Ioan Radin-Peianov a lucrat-o la Tg. Mureş între anii 1980-81, pe când era corector la revista Vatra. Încercările de a scoate textul – considerat „subversiv”, „greşit ideologic” – la lumină, cu un referat favorabil întocmit de către Traian Ungureanu, s-au soldat, în repetate rânduri, cu tot atâtea eşecuri, o mică rază de speranţă conturându-se abia după Revoluţia din decembrie 1989 – autorul se întorsese deja în Timişoara natală, unde se îngrijea de biblioteca Uniunii Sârbilor şi a Caraşovenilor – , când textul e remodelat sub formă dramatică şi prezentat la un concurs de scenarii, fiind distins cu o „menţiune” de către Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România (în octombrie 1992).

Un detaliu esenţial privind „calvarul” dintre manuscris şi tipar al Scolopendrei – îi sunt dator văduvei autorului, arhitecta Rodica Peianov, pentru semnalarea lui – e adus, în mod surprinzător, de către Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969 – 1989), editată de către Mihai Pelin în 1996, unde se reproduce, la nr. 455, o „notă” de interior din data de 10 sept. 1988, menită să informeze ierarhic despre „activităţile specifice” pe care lucrătorii cu ochi albaştri le-au întreprins la Editura Cartea Românească din Bucureşti – condusă de către un George Bălăiţă considerat nevigilent şi apatic -, prevenind apariţia câtorva volume şi ajustându-le pe celelalte în vederea tiparului (ASRI, fond „D”; dosar nr. 10966 vol. 5f; pp. 243-245). Printre acestea din urmă se afla şi Schiţe de portret, de Ioan Radin (redactor: Gabriela Adameşteanu), compusă din trei nuvele care nu prea au motive să trezească entuziasmul ideologic al scotocitorilor. Ei propun, în consecinţă, „în urma lecturării finale de către conducerea redacţională”, eliminarea din sumar, ca „nepublicabilă”, a Scolopenderei, „total eronată ideologic, sub formă de dialog”, care „nu făcea decât să insiste asupra aspectelor derizorii din viaţa societăţii noastre, văzută ca lipsită de orizont”.

Dacă pretextul de pornire de tip kafkian al Scolopendrei e vădit, sechestrarea matinală absurdă a lui Damian Bahnea amintind de aceea a lui Gregor Samsa, din Metamorfoza, inclusiv prin câteva trimiteri explicit strecurate în text („eşti o gânganie”), nuvela are o arhitectură de semnificaţii şi simboluri concentrică, pe care vom încerca să le identificăm pe rând, aşa cum am proceda cu o ceapă, desfoliind progresiv straturile de suprafaţă pentru a-i descoperi în cele din urmă miezul. Inspirat, ca dialog conjugal abstruz, direct din teatrul absurdului (tehnica lui Ionesco îl obseda pe autor la vremea scrierii textului), prima ironie „subversivă” vizează însăşi „celula” încarceratului, cămara în care e închis personajul fiind goală şi lipsită de ferestre, ceea ce înseamnă că ea asigură toate condiţiile pentru o inaniţie sordidă. Sistemul „cămărilor goale” încă nu se generalizase la data scrierii textului, însă premoniţia disciplinării sociale prin înfometare – dusă la paroxism de către regimul ceauşist spre mijlocul şi sfârşitul deceniului 9 al secolului trecut – plutea deja în aer, simbolul ei coroborându-se şi cu un mecanism de repoziţionare socială înspre instinctual, care-l preocupase pe autor şi în alte proze.

Într-adevăr, deşi decretat ca fiind „filosof”, Damian Bahnea nu poartă cu gardienii săi nici o discuţie de tip elevat, totul consumându-se la nivelul gregar al instinctualităţii. Sugestia de regresie colectivă înspre primitivism şi înspre reflexul primar de supravieţuire e explicit introdusă în text, ca de pildă atunci când Anatol – presupusul amant – spune că „adevărul, băiatule, e o marfă care nu mai are căutare. Cartofi, gulii, castraveţi, varză – asta da!” Al doilea indiciu îl reprezintă violenţa, de asemenea primară, amorfă. Întreaga primă parte a nuvelei răsună, surd, de loviturile pe care Damian i le „administrează” uşii, cu speranţa că ea va ceda şi-l va face liber. Excedat de zgomot, Anatol „ariceşte” uşa înspre interior, bătând în ea, metodic, cuie lungi, ascuţite. Descrierea patologiei obsesive, decantate scrupulos, în metodă, l-a încântat de fiecare dată, ca prozator, pe Radin; îmi spunea, de pildă, că poţi face ca violenţa să „ţâşnească” dintr-un personaj, asemenea unui jet efemer de lavă, dar adevărata voluptate ţi-o dă doar sadismul metodic, matematic al „torţionarilor” autoritari, de care proza românească de după 1965 e arhiplină (v. doar Breban, de pildă), fenomen care indică, în subsidiar, şi o eroziune socială de ansamblu, „de sistem”.

Un alt exemplu al gregarităţii instinctuale, primare e Despina, abuziva soţie a lui Damian Bahnea, căreia, după toate indiciile, i se datorează şi sinistra idee a claustrării soţului devenit inutil în cămară. Femeie manipulatoare, dominantă, „modelatoare” de bărbaţi, Despina îi reproşează sarcastic soţului sexualitatea sa frustrată – nu vom şti niciodată cât de compensativ-priapică este aceea a lui Anatol -, dar mai relevantă decât trauma conjugală se dovedeşte a fi, în economia de funcţionare a Despinei, regresia ei într-un cocon de ură. Două lucruri i-au rămas femeii, în societatea inumană, abstruză şi alienantă în care ea trăieşte – sugerează textul -: fuga bezmetică după mijloace de subzistenţă, într-o lume în care acestea se împuţinează pe zi de trece, şi ura. Cât timp Despina iradiază ură, ea mai dispune de substanţă vitală; ca o consecinţă, triunghiul conjugal grotesc din Scolopendra sugerează, dacă-l împingem niţel pe Anatol în fundal, că Damian are şi funcţia actantului sacrificial din structura arhaică a ţapului ispăşitor. Despina resimte nevoia umilirii lui pentru a extrage, din voluptatea acesteia, seva de viaţă pe care celelalte laturi ale existenţei sale nu i-o mai oferă. Decizia lui Damian Bahnea de a se întoarce, la sfârşitul nuvelei, în cămară, deşi uşile ei fuseseră între timp larg deschise, se datorează şi acestei recunoaşteri (nu e singura!): el înţelege că, pentru a trăi, cei din jurul lui au nevoie de victime sacrificiale, ca garanţi ai unei vieţi instinctuale care nu se mai hrăneşte decât din sânge şi din dorinţa de a-i stâlci faţa celui de lângă tine în noroi sau dejecţie.

Un motiv mai complex al claustrării este furnizat de un palier mai profund al nuvelei, legat de problematica de ansamblu a identitarului. Epistema culturală în care Radin – ca mai noi toţi – s-a format vorbea, cu precădere, de alienare, robotizare şi absurd, ca fiind contrapuse eforturilor de individuaţie, specifice construcţiei ca atare a eului. Alienarea prin socialism, prin colectivism aglutinant, dezindividualizant era o temă „subversivă” predilectă a mai tuturor scriitorilor însemnaţi din vremea respectivă. Mici nuanţe de metafizică expresionistă se adăugau, insidios, acestui aliaj angoasant, peste care se suprapuneau influenţe sosite dinspre structuralism, care definea „semnificatul” prin opoziţia dintre „ceea ce este” şi „ceea ce nu este”. În logica acestei gândiri – care se dovedea a fi narcotică la vremea respectivă, fiindcă până şi Beckett uzitase de ea –, omul era considerat că „există” atâta timp cât avea un „nume”, aneantizarea sau moartea reprezentând, în contrapartidă, anonimizarea extremă a cuiva care se dovedea a fi „lipsit” – palpitant era: cum, în ce fel se întâmpla acest lucru – de o „identitate” unică, inconfundabilă.

Pentru a ieşi din zona absconsului generalizant, îngăduiţi-mi să furnizez un exemplu clasic de atunci, îndemnându-vă, totodată, să parcurgeţi întreaga sintaxă literară a fenomenului, de la Omul fără însuşiri al lui Musil la Străinul lui Camus sau Monsieur Teste, al lui Valéry. Exemplul pe care l-am ales e Kafka, unde protagoniştii din Procesul, respectiv Castelul „există” doar prin intermediul cabalelor care li se orchestrează. Aşa se explică faptul că ambii protagonişti – Josef K, respectiv agrimensorul – sunt „electrizaţi” de faptul că au fost „aleşi”, simţind, subit, o poftă de viaţă pe care nu o încercaseră înainte. Cel dintâi se prezintă, foarte ordonat, la toate chemările, deşi ele se dovedesc a fi absurde; al doilea pleacă atât de precipitat înspre Castel, atunci când e chemat, că-şi lasă în urmă, pentru asta, chiar şi familia. Ei „există” doar intrasistemic, sunt aduşi la viaţă de către sistem, deşi sistemul se dovedeşte a fi, în ambele situaţii, destul de ambiguu. Ca atare, dobândesc identitate („nume”) doar prin intermediul încercărilor la care sunt supuşi.

Scolopendra se înscrie, şi ea, în perimetrul acestor jocuri nominaliste cu neantul. La un moment dat, Despina şi cu Anatol vorbesc despre Damian (care îi ascultă de dincolo de uşă) ca şi cum nu ar mai exista, încarceratul reacţionând ca atare. Discuţia cu miliţianul, din partea a doua a nuvelei, e reprezentativă şi în acest sens. Prins cu o bucată de cârnaţi la el (îl furase din propriul frigider), dar fără un act de identitate, de către „agentul ordinii publice”, Bahnea se lansează cu el într-o discuţie subtil-alambicată despre ce înseamnă, de fapt, identitatea unui om (eu sunt eu, dacă eşti tu, nu poţi fi Damian Bahnea etc.), a cărei concluzie este că un om fără act de identitate nu poate fi decât „nimeni”, adică un „neom”. Ecuaţia e perfect compatibilă cu ceea ce i s-a întâmplat lui Bahnea acasă, cu prilejul încarcerării. Discuţia dinspre final cu Anatol, a cărui inimă se înmoaie ca om moale ce este, indică faptul că – lipsit de profesie (cuvântul „şomer” era prohibit în România ceauşistă…) -, Damian Bahnea nu avea „identitate” decât în perimetrul gospodăriei sale, de care se îngrijeşte atât de scrupulos (lucrează pământul, repară gardul care ar fi intrat în competenţa vecinului), încât ţine cu tot dinadinsul să-l ştie impecabil şi după ce el va fi „plecat”. Închiderea lui în cămară se petrece în momentul în care Despina decide că el nu mai trebuie să existe; că a devenit o non-identitate, care poate fi uitată. Nu avem nici un indiciu, în tot textul, că Damian ar fi fost „revendicat” de cineva, dacă ar fi dispărut cu totul; două pasaje indică, dimpotrivă, ipoteze de „volatilizare” totală în cămară – devorat complet de gângănii sau mâncat de… el însuşi, ca autofagie – , metafora aneantizării depline a unei persoane în contextul unui sistem autocratic căruia „supuşii” îi sunt total indiferenţi adăugând pasajelor o doză superioară de subversivitate insidioasă.

Ambiguitatea thanatico-diabolică a părţii secunde a Scolopendrei confirmă ipoteza aneantizării, Damian Bahnea rămânând cu el însuşi o bună parte din text, Despina şi Anatol ieşind din scenă. Un aliaj sofisticat de metafore gnostice, demonice şi thanatice ne duce cu gândul fie la agonie, fie la prefigurarea vieţii de apoi, în care protagonistul nu va avea mormânt, adică „nume” care să-l fixeze pentru totdeauna în cinematografia eternă a timpului. Acesta e momentul în care în viaţa lui Bahnea se întoarce misteriosul Drăgan Cenuşă, pe post de Charon, pregătit să-l treacă de pe un tărâm pe celălalt. Născut „din lemn de nuc” – referinţa thanatică trimite, probabil, înspre Nucul lui Odobac, nuvela lui Emil Gârleanu –, Drăgan Cenuşă are similitudini cu Diavolul, sau poate că chiar este El, prin sugestia de „legământ” (pact), a căruia scadenţă a venit acum s-o încaseze, însă o altă semnificaţie, de data aceasta gnostică, apare ca fiind la fel de plauzibilă printre cele furnizate de către autor, sosirea lui Cenuşă (nume predestinat!) în cămara – hruba?, mormântul? – în care se află încarceratul fiind explicată prin „datoria” lui de a-l trece pe Damian Bahnea din „lumea neagră” în care el trăieşte în „lumea albă” căreia, se pare, i-ar fi aparţinut cândva.

Acesta e momentul în care, în ultimele pasaje ale nuvelei dialogale, Damian Bahnea, „deranjat de lumină” prin punerea sa intempestivă în libertate, decide, spre stupoarea „gardienilor” săi (Despina şi Anatol), să se întoarcă la recluziunea întunecată din cămară, în ciuda faptului că nimeni nu-l mai obligă să facă acest lucru. Prima motivaţie, de context, e una care ţine de contrapunctarea ironică a raportului dintre libertate şi aservire dintr-un sistem dictatorial – ceauşismul, în cazul de faţă -, unde e recunoscută doar „existenţa” fiinţelor supuse, obediente. În mod complementar, decizia lui Bahnea e conformă cu traiectoria vieţii sale de până atunci. Nu există nici un indiciu în text că el „ar fi fluierat în biserică” pe vremea când a fost liber, că ar fi fost un opozant, protestatar, cârtitor incomod sau disident. Prin urmare, el se întoarce în cămară pentru a rămâne egal cu sine însuşi, regăsindu-se în singurul autenticism pe care-l cunoaşte, acela al paradoxului din care ipoteza neatârnării a fost eliminată.

Însă, refuzul deliberat al libertăţii şi opţiunea pentru încarcerare nu sunt singurele motive pentru care Bahnea se întoarce în cămară. Mai sunt şi altele, cel puţin două, una metaforică şi una logică. Interesat de gnoză – avea în bibliotecă volume din domeniu, aduse de la Belgrad, pe acelaşi raft pe care mai erau şi cărţi de filosofie -, Radin era un perfecţionist maniacal al logicii: i se pot găsi fisuri, dar nu la nivelul sintaxelor perfect matematice ale prozelor sale. Făcea totul logic, inclusiv cafeaua, fumatul sau pescuitul: dacă peştele nu cădea pradă unor „strategii” de învăluire perfect construite, care începeau cu proporţiile impecabile ale unei „muşte” la care migălea, ca un alchimist, ore în şir, el înceta să-l mai intereseze. Admira la Rodica, soţia lui, minuţia de arhitect şi la fiul său Boris impecabila disciplină cu care acesta îşi construia tablourile grafice. Nu veţi găsi nimic aproximat, intempestiv, sinestezic sau inefabil în prozele sale: doar scenarii limpide, perfect şlefuite, asemenea artei tăietorului de cristale.

Sfârşitul Scolopendrei e la fel. În complexele gnostice, „fiinţa de lumină” începe să „existe” doar din momentul în care ea părăseşte empireul să îşi găseşte un rost pe drumurile colbuite ale pământului (materiei). Amintiţi-vă în treacăt de Maestrul şi Margareta, al lui Bulgakov: există, spre finalul romanului, o întrevedere intermediată între Isus şi Diavol, în cursul căreia Maestrul este încredinţat post mortem Diavolului, pe motivul că a meritat „doar odihna, nu şi lumina”. În acord cu această logică, Damian Bahnea are identitate doar în lumea „neagră” a cămării sale, mutarea sa „în lumea albă” pe care i-o promite Drăgan Cenuşă nefiind altceva decât inconsistenţă, indiferent cât de strălucitoare şi de eternă ar putea fi ea.

Ultimul motiv de care aminteam e consonant cu matematica limpidă a întregului. Dacă Despina şi cu Anatol îl închid pe Damian Bahnea în cămară din dorinţa de a-l face uitat, de a-l scoate din rândul muritorilor prin aneantizare, eventuala „plecare” a acestuia în moarte n-ar face decât să confirme atrocitatea, consfinţind o dispariţie pe care, prin simpla sa prezenţă de dincolo de uşă, protagonistul o infirmă. Acesta e motivul pentru care Damian Bahnea are nevoie de „cămara” lui, tot aşa cum eroul lui Dostoievski are nevoie de „subterană”: cât timp stârneşte nelinişte, el există. Pactul cu cămara e pactul cu viaţa: e un paradox aici, dar substanţa vieţii e plină de paradoxuri. Mai ales dacă trăieşti în totalitarism…

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (1)

Aşa cum zic şi colaboratorii noştri care ne-au ajutat să-l reamintim cititorilor pe Ioan Radin, Ioţa a fost un prozator de mare farmec, de mare discreţie şi de şi mai mare exigenţă. Nu i-a lipsit productivitatea creativă, dar şi-a inhibat-o mereu printr-o severitate cu sine aproape sinucigaşă. Deşi n-ar părea (poate), avea un principiu muzical al compoziţiei – şi nu doar la nivelul frazei, ci şi la acela al construcţiei ca atare a povestirilor sau nuvelelor. Ar fi şlefuit, dacă ar fi avut timp, la nesfîrşit frazele, bucăţile de mozaic încrustate, şi tot n-ar fi fost mulţumit de cum aleargă, stilistic, iapa lui alezană. Un bijutier cu urechea extrem de fină şi cu ochiul văzînd doar în nuanţe, era mare admirator al stilisticii caragialiene, al oralităţii rafinate pînă la spontaneitatea pură şi la directeţea frustă. N-a publicat mult (două cărţulii), dar a scris mult mai mult decît a publicat. A rămas după el mai mult decît a apărut în timpul vieţii. Aşa încît nu e exagerare prea mare dacă vorbim despre el ca despre un prozator ce stă să vină.

Îi mulţumim mai întîi doamnei Rodica Peianov şi lui Boris (soţia şi fiul lui Ioţa) pentru nepreţuitul ajutor pe care ni l-au dat în realizarea acestui număr, punîndu-ne la dispoziţie atît materialul ilustrativ, cît şi multele inedite descoperite. Le mulţumim şi celorlalţi colaboratori, atît pentru evocările şi amintirile legate de Ioţa, cît şi pentru lecturile critice făcute. Cum discreţia aproape că l-a dus pe Radin în uitare, am preferat să începem acest grupaj dedicat lui cu articolele despre el (în ordinea evocări-comentarii) şi abia apoi să dăm drumul ineditelor. În secţiunea comentariilor l-am lăsat anume la urmă pe cel al lui Ştefan Borbely (unul din marii prieteni ai lui Ioţa), tocmai spre a putea face o trecere cît mai directă spre nuvela Scolopendra (cu care începem grupajul de inedite şi pe care o publicăm parţial, întrucît primele şapte capitole au fost publicate de colegii noştri de la Orizont, în nr. 3/2015), a cărei istorie el o cunoaşte cel mai bine.

Cititorii noştri se vor convinge, cu siguranţă, că de un prozator de vocaţie e vorba. Poate se va convinge şi vreun editor că Ioan Radin merită ”relansat”, mai ales că toate cele scrise de el ar încăpea într-un singur volum. Nu, fireşte, şi cele traduse de el (poezie şi proză), cu tot atîta implicare cîtă punea în propriul scris. Aşa cum ziceam, Ioan Radin e un prozator care (abia acum) vine. (Al. Cistelecan)

 

 ***

  1. Comentarii 

Ion POP    

Ioan Peianov, Radin, Ioţa…

 

Mi-e încă greu să mă obişnuiesc cu gândul că Ioan Peianov, apoi prozatorul Ioan Radin şi, pur şi simplu, prietenul admirabil Ioţa, a plecat dintre noi prea de devreme, – iată că au trecut deja cinci ani de la stingerea sa. Îl revăd în câteva fotografii ale unor echinoxişti de prin 1970, la vârsta romantică a foii noastre de pe strada Universităţii nr. 7, – arată ca un fel de palicar cu mustăcioara deasupra unui surâs, uşor absent, cu gândul prin alte spaţii, urmărind un subţire fum de ţigară în risipă. Au dispărut şi alţi camarazi de pe idealistele noastre baricade de atunci – nu mai sunt nici Marian Papahagi, nici Marcel Constantin Runcanu, nici Olimpia Radu, nici Petru Poantă, nici Al. Pintescu, Vasile Sav, Nicolae Diaconu…

Vreme de vreo doi-trei ani, între 1971 şi 1973, Ioţa al nostru a fost redactor, secretar de redacţie al „Echinox”-ului, prezenţă luminoasă printre noi, conştiincios, dar şi cu fireşti „ieşiri” boeme, la crama patronată de „Mongolu” din subteranele străzii Horea care duce către Fiolologie, la cafeneaua „Arizona” ori, din când în când, chiar în casa de pe strada Rakoczi 98 cu grădina în care-i invitam, pentru mici festinuri colegiale, pe câţiva dintre prietenii apropiaţi… Au fost zile şi momente înscrise cu majuscule în memoria mea, în care reînvie din când în când, ca un superlativ al „aventurilor” noastre, călătoria nu puţin surprinzătoare pentru luna mai a anului 1971, în Iugoslavia, în care sârbul nostru a avut esenţialul rol de ghid. O surpriză, da, acel voiaj cu microbuzul Universităţii, fiindcă în afara şoferului instituţiei ne aflam în el doar redactori ai revistei, vreo zece, nesupravegheaţi aparent de nimeni, iar pe atunci ţara vecină era considerată un fel de vitrină „capitalistă” şi liberală a Estului comunist. Or, nouă ni s-a dat drumul, prin bunăvoinţa Rectorului Ştefan Pascu, ce avea „Echinox”-ul la inimă, – ne-am plimbat pe unde-am vrut pe harta de sub Dunăre, de la Belgrad la Zagrebul aflat atunci în febra unor mişcări studenţeşti contra „burgheziei roşii”, am coborât pe splendida coastă dalmată, cu neverosimilul albastru de cerneală al mării proiectat pe stâncile albe-albe, prin Zadar, Split, Rijeka şi veneţianul Dubrovnik… Am trecut şi prin Sarajevo-ul amintitor de arome şi bazaruri de Isarlîk barbian, cu cafele în ibrice de aramă şi halva de susan, am văzut şi celebrul pod de la Mostar, bombardat peste un număr de ani… L-am ascultat în tălmăcirea lui Ioţa pe un veteran din războiul de partizani al lui Tito, am fost găzduiţi în fânul din podul şurii unui preot, într-o noapte de ploaie rămasă de pomină… Călăuza noastră a deschis mereu porţi prieteneşti spre „corturarii” care eram, instalaţi pe unde apucam…

Dar l-am ştiut mai apoi, acasă, pe Peianov-Radin-ul nostru trecut peste un timp ca redactor al revistei „Vatra” de la Târgu Mureş, apoi instalat, în fine, în Timişoara natală, unde, după 1990, devenise director al Bibliotecii sârbeşti, spaţiu ideal pentru scris şi reverie…

Scriitorul n-a fost foarte productiv, dar ceea ce a reuşit să compună a fost reţinut de critică nu doar ca o promisiune. Căci încă din primele schiţe publicate în 1971 în „Echinox”, Ioan Radin putea fi remarcat printre numele semnificative ale generaţiei sale. Volumul Aventurile tânărului Serafim, tipărit în 1976, a confirmat un talent autentic, sensibil la jocul dintre real şi ficţional, detector de automatisme „funcţionăreşti” conformiste, montate şi demontate cu o fină ironie, care a rămas o marcă a scrisului său. „Poetica eboşei” (despre care a vorbit tot un echinoxist, Alex Goldiş) e excelent pusă în valoare în aceste pagini, iar romanul care urmează, Schiţă de portret, apărut abia în 1988 e, în fond, tot o însumare de… schiţe, interesate, cum s-a mai observat, de faptele aparent mărunte ale vieţii de fiecare zi, însă reverberante în planuri mai largi. E de aşteptat ca arhiva sa să descopere – cum se zvoneşte – unul sau mai multe manuscrise importante, care vor da un contur şi mai ferm prozatorului.

Foarte însemnată e opera de traducător a lui Ioan Radin, ilustrată de vreo douăzeci de tălmăciri din literatura sârbă contemporană. Printre numele de referinţă din repertoriul său de traducător se află, de exemplu, cel al modernistului de prim plan Miloş Crneanski, timişorean şi el la origine, transpus pentru prima oară în româneşte; alt reper major e contemporanul Danilo Kiš, cu a sa celebră Grădină de cenuşă. Acestea şi alte nume şi opere aduse spre spaţiul literar românesc îndreptăţesc calificarea eminentului traducător drept un adevărat ambasador al literaturii de expresie sârbă la noi. Dar nu e de omis nici versiunea prozelor lui Daniil Harms (Un spectacol ratat, 1982), prin care s-a descoperit un scriitor rus de mare talent, avangardist mort tânăr în 1942, cu al cărui univers ironic-parodic la limita absurdului prozatorul Ioan Radin are anumite afinităţi.

Pe cât de avar şi de exigent a fost Ioan Radin-Peianov faţă de sine şi scrisul propriu, pe atât de generos a fost omul de mare suflet, generos şi plin de înţelegere şi afecţiune pentru cei de care s-a simţit alături, discret solidar într-un frumos demers de construcţie culturală. A fost şi este acel Ioţa al nostru, apropiat şi drag, a cărui aducere aminte cerne acum peste noi o lină lumină elegiacă.

***

radin 1

Andrei ZANCA

 

Absenţe

                       

lui ioan radin peianov

 

curg prin vine

amintirile, morţii

mistuiţi în sânge

cum se răsfiră

mireasma viilor

în înserarea de toamnă

să fie setea

de-a pleca mai mare

decât setea de-a rămâne?

şi totuşi, rămâi ţintuit pe bancă

cu chipul în ambuscada culorilor.

a pleca, a rămâne – unul şi acelaşi lucru

în această reculegere

care este şi cea a arborilor, iarna

în aroma zăpezii dintr-o absenţă

 

***

 

Ana POP SÂRBU

Ioan Peianov era un tînăr paradoxal. Singuratic şi comunicativ. Părea să interpreteze un rol, dar interpretarea era, în acelaşi timp, de o naturaleţe debordantă.

Realitatea lui umană plutea, adeseori, într-o pînză de irealitate. Era un fumător îngîndurat.

Rareori puteai întîlni un personaj învăluit în discreţie, naturaleţe civică, precum Ioan Peianov. Uneori îl puteai întîlni pe străzi neumblate, singur sau însoţit, cu surîsul său blînd. Cînd rîdea, nu o făcea în niciuna caz zgomotos. Era de o sobrietate… Nu-i plăcea să se bage în seamă. Ca orice intelectual din tagma sa era, desigur, un studios. Dar asta nu trebuia să o ştie cineva. Era un caracter frumos, un prieten loial.

Bea şi fuma agreabil în compania vreunui amic, vorbind despre una-alta, fără accente exagerate.

Ne şi mirăm că o asemenea personalitate care nu viza o clipă sublinierea propriilor calităţi, însuşiri, a creat o excepţională operă de prozator şi s-a manifestat ca un fin traducător, conştient fiind ce scriitor sau operă trebuie să aleagă, pentru ce merită să opteze.

Dacă at fi avut şansa longevităţii, Ioan Peianov ar fi îmbogăţit şi mai mult literatura română prin creaţia sa originală şi prin aceea de traducător.

 

***

 radin 2

Ştefan DAMIAN

Portret al scriitorului peste ani

 

Am crezut întotdeauna că amintirile au darul de a „edulcora” anumite aspecte şi momente ale existenţei noastre sau a altora. Şi continui să cred, mai ales când încerc evocarea unui prieten de tinereţe, din anii când realitatea se împletea adeseori cu visarea, cu proiecţii când realiste, când fantastice, în ceea ce privea nu numai viitorul, ci şi clipele imediat următoare momentului.

Cred că aceasta este şi situaţia când încerc să îl evoc pe Iotza, colegul ajuns în anul nostru de facultate, la „Filologie”, printr-o întâmplare a sorţii, despre care nu îi plăcea să povestească. Noi, adică, studenţii din anul 1 spre 2 al „Echinoxului” – pentru o posibilă readucere în memorie a cititorului mai tânăr: Adrian Grănescu, Vasile Sav, Ion Marcoş, l-am primit cu braţele deschise, mai ales că era mai în vârstă decât noi, venea dintr-un oraş „occidental”, avea acea experienţă de viaţă care ne lipsea – şi l-am apreciat pentru lecturile „bune” ale unor tratate de estetică, de versificaţie, dar şi pentru împătimirea cu care citea „Pe culmile disperării” la „secret” la Biblioteca Universităţii şi, mai ales, cum încerca să se transpună în rolul de tânăr disperat. „Disperat” pentru că fusese alungat din Timişoara natală – în Mehala îşi cunoştea toţi vecinii, o lume amestecată formată din români, sârbi, bulgari, unguri, nemţi şi cine mai vrea ar mai putea adăuga şi alte naţii – şi „exilat” ovidian la Cluj, un oraş rece şi ursuz. Dar s-a adaptat repede: a adus cu el experienţe cotidiene şi cultul pentru muzica „Phoenix”- ilor, dar şi volume de versuri în sârbeşte, ale unor autori sârbi sau români (Vasko Popa, de exemplu) din Banatul Sârbesc, din care traducea cu plăcere. Un titlu al lui Puslojic îl pusese în dilemă: Pas, psa psu – dacă mi-l amintesc bine, şi îl tradusese Câine, pe câine, câinelui după ce-l dezbătuse îndelung cu mine, mereu nemulţumit, până la obsesie.

De altfel, probleme de lingvistică şi de traductologie am discutat în toţi anii de facultate, dar mai ales în semestrul în care am locuit în „gazdă” împreună, în Gheorghieni, cartierul atunci aproape terminat, ultimul răcnet al expansiunii citadine şi al deblocării centrului citadin care ne vrăjea prin farmecul său vechi dar şi prin mereu ademenitoarele sale ascunzişuri.

Cu Iotza am citit, mai înainte, un întreg semestru în baia de la ultimul etaj al căminului studenţesc „Avram Iancu”, celebru nu doar pentru „greva” studenţilor imediat după al Doilea război mondial, ci şi prin marele număr de intelectuali care au trecut prin camerele lui şi prin Biblioteca – Club şi au devenit reprezentanţi de seamă ai culturii române în limbile vorbite la noi şi aiurea sau în tribunalele sau muzeele de istorie şi artă. Nu voi face nici o listă în acest sens fiindcă aş nedreptăţi prea mulţi foşti colegi de cămin, reali sau virtuali, pe care poate nu mi-i amintesc, dar este sigur că de la „Avram Iancu” au ieşit, poate în proporţie de 98%, oameni de cultură remarcabili, răspândiţi în toată Europa.

Dar, să revin: citeam în fiecare noapte „după ce se potoleau zgomotele”, adică de pe la orele 11 până pe la 3-4 în baia de sus – cred că avea numărul 86, Iotza stând pe un scaun dur iar eu pe dulapul de după uşă, ca un modest Simion Stâlpnicul, tratate despre poezie, despre „sufletul romantic şi visul”, texte aduse din sârbeşte şi italieneşte pe româneşte, cu puterile noastre de înţelegere de atunci şi cu pupilele tot mai înceţoşate din cauza luminii slabe. Ziua următoare nu prea eram buni să mergem la cursuri! Spre cinstea celor mai multe cadre didactice de atunci, prezenţa nu se prea făcea, chiar dacă avea un statut obligatoriu! Însă erau obligatorii examenele! Şi-atunci începea marea problemă: încă de la Timişoara, Iotza făcuse un început de criză de „nesuportare” a ideii că trebuie să se prezinte în faţa profesorilor, să le dovedească ceea ce ştie, dar, la Cluj, ea se accentuase: de cele mai multe ori îşi pregătea examenele cu atenţie, luând cursuri „împrumut” de la colegele mai generoase, dar, când trebuia să le susţină, ori nu se scula la timp, ori, la oral, îl apucau asemenea emoţii încât nu îndrăznea să deschidă uşa sălii unde se desfăşura. De câteva ori l-am dus cu forţa, de câteva ori ne-a „scăpat” printre degete…

Aşa se face că la fiecare sfârşit de vară ne revedeam într-un oraş ce creştea odată cu anii: ne ocupam cu redactarea şi publicarea „Echinoxului” la tipografiile aflate atunci în centru, cu difuzarea revistei şi pregăteam lungi „bătălii” teoretice despre cărţile ce trebuiau citite, numele noi apărute – pentru noi! – în librăriile în care intram de câteva ori pe zi şi unde ni se duceau banii de pe cartelele vândute (o păstram mai adesea pe cea de „supist”, cu conţinut redus de substanţe nutritive, primită de la „Echinox” prin grija lui Ion Pop, asistentul nostru din acea perioadă şi mentorul revistei) sau în interminabilele discuţii de la „Croco” şi „Arizona”, unde ne împărtăşeam noile lecturi sau opinii despre versurile şi prozele unuia sau altuia dintre colegii mai mari sau mai mici şi opiniile despre evoluţia calităţii cafelei ori, rareori, a câte unui coniac îmbibat cu fum de ţigară.

Evocam, cu nostalgie, Timişoara şi Aradul, făceam politică post şaizecişioptistă (în Mehala timişoreană unde l-am vizitat, tatăl său asculta „Vocea Moscovei”, spre decepţia lui Iotza care avea cu totul alte opţiuni), încercam să vedem mai departe decât ne ajutau puterile, scriam literatură „evazionistă” – un fel de „evazionism” mi s-au părut şi prozele din primul lui volum, umoristico-groteşti, cu unele accente încă realiste, „Aventurile tânărului Serafim”, apărut la „Dacia”. A fost un succes, i-a arătat umorul fin şi subtil, fiind şi un fel nu doar de auto-analiză spirituală, ci şi o racordare la prozele umoristice sovietice, ori ale unora din autorii diversificatei şi proaspetei literaturi iugoslave, pe care o cunoştea în intimitate. Şi „Schiţele de portret” timişorene ni-l dovedesc un împătimit al Banatului, din zbuciumatul deceniu al tinereţii sale, un Banat care se racorda, prin intermediul culturii, la cele câteva spiritualităţi în cadrul cărora şi Iotza a trăit cu îndreptăţită conştiinţă: cea sârbească şi cea românească, din care a tradus reciproc, fiind mereu atent la calitatea actului său, fie că era vorba despre poezii (Ljubisa Didic), povestiri (Zdravko Krstanovic) sau roman (Milisav Sevic).

Chiar dacă după plecarea lui la „Vatra” târgu-mureşeană ne-am văzut mai rar, mai ales când venea la Cluj, refăceam „trio-ul” împreună cu prietenul de o viaţă Adrian Grănescu şi redeveneam studenţi, redescopeream plăcerea peripatetismului, a flecărelii, ca şi cum timpul nu ar fi trecut peste noi. Aşa cum s-ar întâmpla, probabil, şi acum, când sufletele ne-au rămas tânăr rătăcitoare, chiar şi prin spaţii care altădată ni se păreau inaccesibile.

 

 

***

 

Viorel MARINEASA

 

Bând cu Ioţa o cafea în curtea prin care a trecut Crnjanski

            Pe la sfârşitul anilor cincizeci, ai mei se mutaseră din „burgada” Lipova în „metropola Banatului”, Timişoara. Locuiam în gazdă, în cartierul Fabrik, şi învăţam la Şcoala medie nr. 5, supranumită „liceul golanilor”. Nu mă prea adaptasem la noua matcă, nici vocaţie de cibezăr nu aveam, deşi aş fi vrut să fiu unul dintr-ăla. Noroc că m-am împrietenit cvasi-instantaneu cu Genu Barbeş (viitorul poet Eugen Bunaru). Simţeam nevoia să mă afiliez, aşa că m-am înfiinţat la Clubul CFR, cu gândul să mă înscriu la cercul rebusist numit, cum altfel, Feroviarul. Acolo l-am cunoscut pe Ioţa Peianov, băiat cam de vârsta mea, afabil şi dezgheţat, cu care am rămas în relaţii apropiate, însă fără să devenim, cum preciza codul multietnic al locului, haveri, adică prieteni la cataramă. Îi mergea mintea la careuri, criptograme, monoverbe cu incastru anagramate şi altele asemenea, încât cred că a publicat mai des decât mine în periodicul de specialitate.

            Ne-am reîntâlnit pe culoarele Filologiei timişorene – într-un rând mi-a spus că se transferă la Cluj, s-a luat la harţă cu un dascăl şi e nevoit s-o facă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut în acei ani pe la cenaclul de la Casa Studenţilor, unde eu însumi făceam figuraţie, adâncit în zona caracudei. Cred că plecarea din urbea natală a fost o şansă, deoarece a aflat la Echinox un mediu cultural mult mai dinamic şi mai permisiv. L-am regăsit târziu, dar nu în revista Rebus, ci în Arhipelag, antologia lui Mircea Iorgulescu consacrată prozei scurte a anilor şaptezeci. Avea acolo un text de nici o pagină, care mi s-a părut nesemnificativ. Adevărata măsură şi-a dat-o în Schiţă de portret (1988), evocare vie a acelei lumi de haveri şi cibezări din vremea preadolescenţei noastre, centrată pe cartierul Iosefin şi pe cinematograful de la Sala Lyra. Când ne-am reîmprietenit, după ’90, de data asta mai „la cataramă”, mi-a propus o reeditare a volumului, completat cu prozele pe care i le înlăturase cenzura. Am fost debarcat de vechii-noi politruci de la editura de stat care-şi schimbase numele, nu şi statutul, astfel că proiectul a rămas baltă. Să nu uit. În plină epocă ceauşistă a făcut senzaţie proza absurd-contondentă a scriitorului „sovietic” Daniil Harms, mort, se pare, în blocada Leningradului, într-o casă de nebuni, redescoperit succesiv de ruşi şi de occidentali, devenit astfel, cum se exprima cineva, contemporan cu Eugen Ionescu, ca apoi, prin miracol, să dea de el şi Ioţa cu amicii săi de la Vatra şi să-l traducă (Un spectacol ratat, Junimea, Iaşi, 1982). Exemplarele de prin biblioteci se prezentau ferfeniţite şi cu file smulse; circula Harms în „xeroxuri” precum Cioran, Pacepa sau Guénon, numai cine n-a trăit pe-atunci nu ştie ce însemna să multiplici fără aprobare.

            După ce s-a comprimat redacţia Vatra, Ioţa s-a hotărât să revină la Timişoara. Bănuiesc că nu i-a fost uşor, l-am simţit bâjbâind întrucâtva. I s-a oferit postul de bibliotecar la Uniunea Sârbilor. Mă chema des acolo, suferea de un disconfort, de singurătate. Făcea o cafea strong, după o înghiţitură îţi pocnea ţeasta. La a doua experienţă am botezat-o cu apă, Ioţa nici gând. Era un loc de unde câştiga o pită. Se ţineau şi întâmplări culturale. Prin ’95 a călcat pe acolo Vuk Drašković, ca să-şi lanseze romanul Cuţitul în româneşte. În condiţii de maximă securitate, am fost invitatul lui special (al lui Ioţa, nu al lui Vuk). Nu ne-am dat niciunul în vânt după vedeta zilei, din cale-afară de tumultuoasă şi băgată până-n plăsele într-o politică tulbure. Urmăream spectacolul. Dar adevărata şansă a fost (şi) pentru Ioan Radin Peianov proiectul A Treia Europă, demarat în 1997. I se potrivea ca o mănuşă. O reconectare la spaţiul Europei Centrale, cercetări aprofundate şi traduceri masive. Până şi discuţiile noastre dintre rafturile bibliotecii la o cafea îmbunătăţită căpătaseră mai mult miez. Ieşeam în curte şi vedeam aievea cum Beria (nimic comun cu şeful NKVD-ului!), învăţătorul lui Crnjanski, se aruncă în cap, aidoma ca-n Ithaca viitorului scriitor, pe lespezile din faţa noastră la auzul veştii că Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Da, familia lui Miloš Crnjanski a venit la Temišvar de la Csongrad pe când el avea trei ani; au locuit chiar aici, în edificiul comunităţii sârbe; a urmat şcoala primară sub îndrumarea înflăcăratului naţionalist ce avea să se sinucidă la izbucnirea conflagraţiei mondiale, dar apoi a frecventat liceul la călugării piarişti, cei ce cochetau cu ideile revoluţiei franceze. A avut prieteni şi colegi de toate neamurile. Le pomeneşte numele ca la catalog, dar se strecoară şi un pic de melancolie. În studiul Ithaca regăsită sau literatura sârbă la Timişoara (publicat în volumul Le Banat: Un Eldorado aux Confins, coord. Adriana Babeţi, Cecile Kovacshazy, Centre Interdisciplinaire de Recherches Centre-Européennes, Université de Paris – Sorbonne, 2007), Radin arată că „nu întâmplător cei patru scriitori sârbi (Crnjanski, Vasiljev, Manoilović, Tokin) care au declanşat şi construit modernitatea literaturii iugoslave dintre cele două războaie mondiale au rădăcini în Banat şi s-au format aici, într-o zonă de autentic contact cultural”.

            Radin nu s-a mulţumit să-l pună pe Crnjanski la dispoziţia cititorului român, ci a întreprins o cercetare meticuloasă a surselor de care s-a servit scriitorul pentru marele roman Migraţii (vezi consistentul studiu despre Simeon Piščević, memorialist muntenegrean din secolul al XVIII-lea, în volumul Cultura memoriei în Europa Centrală, coord. Ilinca Ilian, Ciprian Vălcan, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005). Indispus de lipsa de acurateţe a unor tentative anterioare, a luat el la tălmăcit romanul Grădina, cenuşa al lui Danilo Kiš. De candoarea şi de credulitatea lui Ioţa au profitat doi impostori, care i-au sustras şi i-au stricat antologia consacrată literaturii sârbe avangardiste. S-a necăjit mult atunci, dar a refuzat să recurgă la soluţii radicale. Reparaţia a venit din partea revistei Vatra, care i-a oferit spaţiu suficient pentru Sârbii în avangardă (nr.7-8/2005).

            Prins în vârtejul de a-i descoperi pe alţii, Ioţa n-a mai avut răgazul să se adâncească pe sine în literatură. Sunt convins că ar mai fi avut destule de spus. Poate, despre convorbirile nocturne, insomniace, cu tatăl său, meseriaşul din Freidorf („satul liber”, astăzi cartier al Timişoarei, în care s-a născut Johnny Weismuller); despre unchiul său de pe bulevardul Ştefan Plavăţ (actualmente Liviu Rebreanu), devenit celebru în oraş pentru că şi-a vopsit toată casa în negru după ce autorităţile comuniste l-au deposedat de curte şi de grădină. Recent, Cornel Ungureanu a început să-i publice în Orizont scenariile TV: au aerul că descind din Daniil Harms şi din Ionesco, semn că Ioţa se întâlneşte încă o dată cu ei.

 

 

***

 radin 4

Daniel VIGHI

O evadare în doi

Una dintre cele mai grele treburi ale prozei este să surprinzi faptele mititele, mai nimicul epic. Cu Ioţa Peianov mă vedeam rar, ne întâlneam te miri unde, pe stradă, aşa pe nepusă masă, undeva prin uliţele care afluiesc spre Piaţa Unirii, spre exemplu, strada Emanoil Ungureanu: „salut, Vighi”, zicea. „Salut, Ioţa”, ziceam. Pe urmă se petrecea acea faină solidaritate care s-a născut din vorbele pe care le-am schimbat cândva, înaintea erei noastre, la o şedinţă a filialei Uniunii Scriitorilor când am vorbit, nu multe, aşa mai bărbăteşte, la o parte, în aglomeraţia de acolo, agasantă – să vezi pe cine nu vrei şi să-i vorbeşti ipocrit, să zâmbeşti tot aşa, să aştepţi să se termine, să simţi prin aer că mulţi ar vrea să se termine, că „trebuie musai” să exişti acolo, chiar dacă nu mori de dragul întâmplării aceleia, cu ideea ancorată undeva în subconştient, din vremea când ţi-ai tot ratat libertăţile şi plăcerile, un subconştient care poartă în el vocea mamei tale octogenare (tu, acum, un biet om aproape sexagenar) care îţi spunea cândva, pe vremea când ascultai Top Ten la radio Luxemburg şi visai la blugi originali, aşadar porunca ei secantă, ca o sentenţă de-a lui Marc Aureliu: „în viaţă nu faci numa’ ce-ţi place, fioam”.

Aşa şi atunci, la şedinţe de Uniune, cu tot felul de necesare ipocrizii care ascultau supuse vocea poruncitoare din subconştient şi, deodată, apariţia lui Ioţa, prin mulţimea scriitoricească de toate mărimile şi culorile care dădea iama prin pişcoturile rituale. Mai apoi, senzaţia că undeva, prin subconştientul omului acestuia fain, umblă aceeaşi poruncă fermă care te bântuie şi pe tine: eşti acolo pentru că în viaţă nu faci întotdeauna numai ce-ţi place. Mai apoi, evadarea împreună, încălcarea semnului de exclamare din podrumul conştientului, o clipită când faci ceva ce-ţi place, zici două vorbe, nici nu ştii de unde răsărite, de unde s-au ivit, o bolboroseală odihnitoare cu feciorul-bărbat Ioţa despre Mureş, despre Lipova mea, poate o politeţe indiferentă a lui, un prilej oarecare menit să dea consistenţă minimă conversaţiei, ceva aproape de stereotipul dinaintea erei noastre al moşului Coabi care sta de vorbă cu alt moşul, nu-i mai ştiu numele, Dumnezeu cu mila, a murit de tot, şi Coabi spunând acelui moş mort de tot, mort chiar şi în povestea asta în care eu stau nu departe, lângă ei, cu un cerc de fier cu roţi zimţate de la tancurile unităţii militare din Radna, cu care alerg pe stradă, şi moşul Coabi privind primprejur plictisit, previzibil ca lingurile din fiocul din bucătăria de vară: „să strâcă vremea”, zice, şi eu mă bleojdesc la vreme să văd cum să strică, şi nu văd deloc cum anume „să strâcă”. Nu pricep ceea ce moşul pricepe.

Aşa şi aici, la şedinţa filialei, cu Ioţa: zicem tot aşa, cu aroma incoloră a zicerii lui Coabi-bacsi, zicem de Mureş şi de Lipova mea, devenită şi a lui Sandu Vlad, prin căsătoria lui cu colega mea de liceu, dar despre asta în altă poveste. Nu zicem multe vorbe, Ioţa îmi spune că ştie locurile, că merge la pescuit „pă Mureş”, şi nu zice „la Mureş”, ci aşa cum trebuie, aşa cum vorbesc pescarii adevăraţi care „pescuie” întotdeauna „pă Mureş” sau „pă Timiş”, niciodată altfel. Şi când spune vorba asta de pe urmă; când îmi mărturiseşte cu glas ca al moşului Coabi constatând viitoarea defecţiune a vremii, ceva anume ne ia părtaşi prin felul în care pronunţă zicerea, prin felul în care eu ascult cu o solidaritate pe care nu ştiu cum să o povestesc: doi feciori-bătrâni responsabili pe care-i uneşte, fără să ştie foarte limpede ce anume, poate sălciile de pe malul Mureşului din Banat şi din Ardeal. Niscaiva tablou de vară, ca litografia căcată de muşte, cu vânătorul tirolez scorojit din bucătăria de vară pe care fie iertata babă-mea o muruia vară de vară cu lut şi balegă de vacă. Acolo şi atunci sârbul Ioţa pescuieşte „pă Bănat”, în vreme ce subsemnatul, ehe! la vreme de liceu, pescuiam „pă Ardeal” – prin pruniştile din Ţărinuţă căutam cosaşi verzi şi-i agăţam în undiţă ca să prind clenii din apa iute de pe prundişul de la locul pe nume Hadarachi, nu departe de defileul Şoimoşului.

Şi cum spun, nu zicem vorbe multe, nu pot povesti cum doar noi ştim ceea ce alţii nu ştiu; nu mă ţin brăcinarii talentului epic să explic cum suntem deodată liberi, cum am încălcat porunca din pivniţa conştiinţei care-ţi zice că nu faci în viaţă… în sfârşit, de atunci, când ne vedem, Ioţa şi cu mine, avem un fel de ceva care ne face să ne simţim, o clipă, cumva, ceva, fain. Am şi uitat amândoi de vorba lui cu pescuitul, a rămas doar un fel de complicitate fără resorturi ştiute, Ioţa aprinde ţigara, eu nu aprind ţigara că nu fumez, pe urmă ne cufundăm într-o complicitate de care acum îmi aduc aminte fără să bag mâna în foc că aceasta ar fi, cu feciorul-bătrân Ioţa pescuind pe malul Mureşului din partea Banatului, printre sălcii uriaşe, cu moşul Coabi povestindu-i altui ortac moş că vremea se va strâca, cu subsemnatul amintindu-mi de toate astea în căutarea unei evadări dintr-o şedinţă cu pişcoturi la filiala Uniunii.

 

[Vatra, nr. 9/2015]