De la debutul cu volumul de proză scurtă Povestiri din adânci tinereți (Cartea Românească, 2006) până la plachetele de poezie Nu există cuvinte magice (Tracus Arte, 2013) și Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, 2016), Andrei Mocuța s-a impus prin stilul ironic și prin discursul ludic, unde intersectează teme sociale și experiențe personale, construcții ficționale și note autobiografice. Astfel, revenirea la proză scurtă cu volumul Superman vs. Salinger. 88 de povești cu (super)eroi* îl reconfirmă prin stilul inconfundabil și experimental.

Prozatorul ne propune de data asta o serie de proze scurte (microficțiuni sau flash fiction), unde punctul de plecare îl reprezintă problematizarea (super)eroilor. În mod evident, e vorba de o deconstrucție și de o reconstrucție a miturilor acestei tipologii. Prin urmare, pe parcursul volumului ne vom întâlni cu nume consacrate (ca Superman – prezent încă din titlu, Batman), dar și cu personaje noi, înzestrate cu noi puteri (ca Pizza Boy, Dandy Man, Doctor Who, Tabu Girl etc.). Prin introducerea nu doar a unor nume, ci a unor ipostaze mai degrabă, naratorul democratizează într-un anume fel, prin discursul alert și ironic, definiția (super)eroului. Puterile acestuia nu mai sunt întotdeauna supranaturale, chiar devin, pe alocuri antiputeri. Totodată, scenele în care apare sunt extrase, de fapt, din realitatea cotidiană. Avem de-a face, cu siguranță, cu un simulacru al lumii în care trăiește naratorul și ai cărei martori suntem, implicit, cu toții. Ca tabloul să fie complet, din peisajul superoroilor nu lipsește literatura, care întregește colajul narativ prin aluzii intertextuale și comentarii (meta)literare. Rămâne de văzut care va fi miza problematizării literaturii și în ce măsură aceasta este dusă până la capăt.

Cititorul care aruncă asupra volumului o privire din avion rămâne, de la început, captat de forma și structura prozelor. De ce? Pentru că cele cinci părți în care este secționat volumul reproduc foarte familiarul tipar al reclamelor publicitare, al discursului televizat, al limbajului atât de întâlnit la personajele de seriale și benzi desenate. Cu alte cuvinte, Andrei Mocuța reușește să mimeze discursul media. De aici vine accesibilitatea lecturii și aparenta facilitate. La nivel vizual, ni se servesc nume de eroi în titluri, însoțite de câte un simbol. Aceste nume sunt acompaniate apoi de paragrafe scurte și construcții narative simple. Miza pe care o are montajul formal e atinsă mai ales la nivel de conținut, unde este activată dimensiunea meta. Foarte (auto)ironic și ludic, cu o subtilă tonalitate critică, naratorul problematizează multe din clișeele întâlnite în discursul public. Astfel, printre eroii din carte câteva nume simptomatice sunt Versificator (căruia „îi ardea mereu de rime și ardea cam greu enzime, neamul și părinții lui se trăgeau toți din Vaslui” (p. 83), Quotation Boy (care „nu e cel mai spectaculos supererou, dar e mai apropiat de etica lui Thoreau decât multe cluburi de lectură care i-au împrumutat numele” (p. 32) sau Cliché Buster (apărut ca să „răstălmăcească toate clișeele supărătoare, care pur și simplu nu mai pot fi trecute cu vederea.” (p. 47). Toate aceste jocuri de limbaj nu rămân la nivelul unor gratuități stilistice, ci devin pretextul pentru surprinderea unor realități grave. De exemplu, repetarea transformată în automatism a cuvântului burlesc de către personajul (cum altfel numit?) Burlesque atinge problema relațiilor umane care devin mecanizate prin aplatizarea în formalismul limbajului: „Cu timpul, relația noastră s-a răcit, de vreme ce orice scoteam pe gură i se părea burlesc. Am încercat să abordez subiecte de discuție foarte sobre și grave, cum ar fi calamitățile naturale, morțile celebrităților, literatura holocaustului și a gulagului. Degeaba, prea burlești! Până și moartea pisicii mele i s-a părut scandalos de burlească.” (p.119).

Tot limbajul devine pentru Mocuța și pretext pentru a se distanța și a privi (autoironic, din nou) asupra propriului mod de a-și construi prozele: când redactorul îi cere să adapteze numele supereroilor într-un „echivalent autohton”, refuză, pentru că „oricât de mult ai încerca să găsești un echivalent inspirat în limba română, numele lor va suna precum tema de casă a unui elev masacrată pe altarul aplicației Google Translate. Sau Bing.” (p. 171). Mocuța nu uită însă să își facă cunoscute intențiile (meta)textuale, chiar și în mod explicit, asigurându-și și selectându-și, de fapt, cititorului, prin asigurarea că „este o carte scrisă la un nivel mai mult decât decent, poate nu chiar pentru mase, dar cu siguranță pentru cititorul ceva mai rafinat” (p. 211). Așadar, departe de simpla plăcere estetică, naratorul instrumentalizează, de fapt, limbajul și adaptările sale actuale. Mai mult, le folosește drept cadru suprastructural tocmai pentru a construi un simulacru perfect al realității formatate de clișee și automatisme lingvistice.

Este de menționat faptul că dimensiunea critică asupra lumii nu este articulată în mod explicit. Andrei Mocuța (de)construiește sau actualizează mituri fără a le situa în cadrele unei utopii sau distopii. Intenția e, mai degrabă, de a surprinde realitatea așa cum e: aplatizată de formatările capitaliste (auto)impuse, dar având, totuși, escapismele ei. Astfel, este redată, cu o aparentă tonalitate cinică, masificarea și instrumentalizarea omului în cadrele sociale. Un caz simptomatic este eroul Codpiese, care cumpără un televizor. Ca urmare a acestui fapt, i se asamblează un falus din titan ca garanție a plății creditului. Nu e nimic tragic în această poveste, totul se termină cu vocea robotizată a vânzătoarei: „Falusul din titan e înzestrat cu aruncător de flăcări, lansator de rachete, burghiu, picamer și emițător de ultrasunete. Nu vă recomand să urinați imediat după folosirea aruncătorului de flăcări. În rest, cred că vă stă grozav! Vă mai așteptăm la magazinul nostru și pentru alte cumpărături.”(p. 125). Salvările și evadările survin chiar și pentru (super)eroi, chiar dacă sunt doar iluzii (sper exemplu, complacerea în vis a personajului Catwoman: „Părul ei, în schimb, continuă să viseze cum e pieptănat dimineața.” (p. 118).

În mod evident, personajele încapsulate în tipologia unor (anti)eroi sunt alegorii umane. Ipostazele ilustrate sunt multiple și diverse, tocmai pentru a surprinde cât mai bine materialitea și aplicabilitatea lor în orice context. Demitizarea eroilor devine, în acest mod, umanizarea lor. Toate prozele transgresează probleme grave (ca inegalitățile sociale, progresul tehnologic etc.), dar mai ales, realități cotidiene (ca prietenia, iubirea, scrisul și alte lucruri mărunte). Ele devin credibile când este folosită ca strategie narativă și apariția unor nuanțe autobiografice. Astfel, sunt ușor de justificat contactul și reacțiile în fața simulacrului cotidian ale unui narator care ne spune de la început că s-a născut „într-o zi din cea mai cumplită iarnă a ultimilor ani ceaușiști” (p. 21), dar care nu uită să fie atent și empatic față de elevii săi din zonele marginale, care „nu au descoperit internetul” și sunt, datorită acestui fapt, „dintr-o altă lume” (p.22). Aceste note autobiografice, denotă lipsa de artificialitate și faptul că dincolo de ironie și ludic, construcția narativă are mize mai puternice.

Una dintre acestea ar fi dimensiunea intertextuală. Ca un autentic montaj postmodernist, prozele abundă de trimiteri atât din zona literară (Salinger figurează deja în titlul volumului), cât și din cea cinematografică sau media. De altfel, așa cum a fost menționat și mai sus, întreaga construcție narativă a lui Mocuța este un hibrid între mai multe stiluri și tipuri de discurs literar (recongnoscibil fiind Salinger, dar și Brautigan, la care se face adesea apel). Și când vine vorba de literatură, naratorul aplică aceeași rețetă, dozată cu umor și ironie: aflăm că „pentru a atrage fetele, cele mai mari șanse de reușită le ai dacă folosești un citat din Shakespeare, Hamlet, actul III, scena IV, alineatul 82: „Bună.” (pp.36-37). Apoi, dimensiunea livrescă angajează nume de la Homer, Bukowski, până la T.O.Bobe. La o primă privire, pare că latura textuală vine să o dubleze pe cea vizual-mediatizată a tipologiilor (super)eroilor. Egalizarea celor două cadre este, în mod, evident, doar un pretext. Mocuța aduce în discuție discursul literar în detrimentul celui publicitar. Tocmai de aceea, prozele sale pot fi interpretate și ca pledoarii subtile nu atât pentru literatură și personaje literare în sine, cât mai ales pentru strategiile de ficționalizare, pentru toate jocurile literare ale limbajului și pentru forța literaturii de a surprinde mecanismele realității.

Așadar, Superman vs. Salinger. 88 de povești cu (super)eroi reușește să își ducă mizele până la capăt, confirmându-l pe autor ca un prozator cu un stil propriu, unde ironia, umorul, ludicul sunt articulate bine în fiecare microficțiune. Dincolo de modul original în care este scris, volumul lui Andrei Mocuța rămâne o reflecție cu perspective multiple asupra unei realități care se configurează ca un adevărat simulacru.

____________

*Andrei Mocuța, Superman vs. Salinger. 88 de povești cu (super)eroi, Editura Paralela 45, Pitești, 2018.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 29-30]