Argument

Școala de la Brașov – o mișcare filologică și literară inițiată în urma câtorva conjuncturi favorabile la Brașov în anii ʼ80 – a evoluat de la o anvergură de cenaclu literar într-un oraș industrial până la un fenomen complex manifestat în câteva direcții principale: construcția instituției universitare, crearea unor evenimente literare cu ecou (inter)național, concursuri de poezie, edificarea de reviste și edituri, formarea și lansarea de scriitori. Legate prin fire cauzale imposibil de explicat până la capăt, direcțiile fenomenului se bazează pe câteva trăsături comune: disponibilitatea unor scriitori-pedagogi de a preda ștafeta de la o generație la alta, valorizarea talentului și a alterității, deschiderea spre grupul spontan, informal, în detrimentul fundăturilor obtuz-ierarhice, dezvoltarea unui mediu de prietenie-suport menit să cultive mai degrabă individualitatea, dinamismul și flexibilitatea decât un Program Cult ori o Ideologie Rigidă pe post de umbrelă.

Desigur, titulatura de „școală”, și multitudinea implicațiilor inerente, poate stimula spiritul polemic al unora dintre cititorii noștri. Deși se poate aplica o grilă mai mult sau mai puțin rigidă care să determine trăsăturile unei Școli literare, indiferent de coloratura ei, probabil că „testul timpului”, dacă nu a făcut-o deja, este cel care va da verdictul final. Așa cum Grupul de la Brașov nu s-a autointitulat astfel, ci a fost „botezat” de către bucureșteni în anii ʼ80, nici Școala de la Brașov nu s-a autopropulsat sub această denumire. Niciunul dintre ei n-a fluturat vreun steag cu emblema brașoveană, la fel cum nu și-au ridicat ideile la rang de canon estetic cu personalitate geografică de grup, deși au teoretizat din plin. De altfel, se poate remarca, mai ales în prezent, lipsa unei solidarități programatice, după cum opina Virgil Podoabă, ba chiar o anumită discreție în afirmarea și susținerea reciprocă prin texte de receptare, de pildă, care contrastează cu mobilizarea „vivace”, de nu de-a dreptul agresivă, a membrilor altor grupări/ instituții literare din țară – o sabie cu două tăișuri. Se cade menționată în acest context personalitatea literară care a depus cele mai multe eforturi pentru a fixa în conștiința literară românească Școala de la Brașov, și care a și botezat-o astfel, și anume Mircea Martin.

Cum din nucleul didactic inițial al instituției filologice brașovene (Alexandru Mușina, Ovidiu Moceanu, Gheorghe Crăciun) au făcut parte și membri de vază, magiștrii chiar, ai redacției „Vetrei” – Cornel Moraru, Virgil Podoabă, Al. Cistelecan – se poate susține că Vatra este, la rândul ei, parte integrantă a evoluției acestei Școli. De asemenea, în paginile revistei au apărut unele dintre cele mai importante texte semnate de membrii preeminenți ai Școlii de la Brașov. Prin acest grupaj tematic, Revista Vatra lansează invitația de a reflecta asupra naturii și a reverberațiilor fenomenului literar de la Brașov.

Abundența contribuțiilor la acest dosar, fapt în sine grăitor, a determinat organizarea materialelor în două părți care urmează îndeaproape aceeași structură: texte care discută caracterul programatic al Școlii literare de față, texte dedicate cărților semnate de membrii Școlii, urmate de portrete, evocări și/sau amintiri, și, desigur, o secțiune consistentă a textelor ilustrative, a literaturii Școlii de la Brașov. Partea a doua a dosarului, care va fi publicată într-un număr viitor, prezintă și o anchetă, iar respondenții sunt scriitori tineri, unii dintre ei au trecut prin Școala de la Brașov, alții fiind extranei.

Senida POENARIU

Ioan ȘERBU

* 

 

1. Comentarii tematice și globale

Mircea MARTIN        

Inscripție

Nu-mi amintesc momentul în care am rostit pentru prima dată în public sintagma „școala de la Brașov”. Ar fi putut să fie atunci când s-a încheiat procesul de acreditare oficială a Secției de filologie ce va deveni peste zece ani Facultatea de Litere a Universității din Brașov, sau când lansam una dintre cărțile – inițial teze de doctorat – ale lui Alexandru Mușină sau Gheorghe Crăciun. Asistasem la cursurile celor doi, ținute în vederea promovării ca lectori – i-am însoțit, de altfel, și când au fost promovați conferențiari și profesori-, am asistat și la seminariile lui Caius Dobrescu și ale Mihaelei Gheorghe, la rândul lor studenți ai Literelor bucureștene. Avusesem și alți studenți brașoveni eminenți, participasem la „inspecții de grad” în liceele din oraș. Facultatea de Litere din Brașov, cu profesorii și studenții ei, creștea firesc din seriozitatea și calitatea învățământului liceal brașovean. Fondatorii și promotorii „Școlii de la Brașov” au fost ei înșiși elevii unei școli căreia, mai târziu, îi vor ilustra numele.

Fără o tradiție solidă și asumată, fără forța structurantă a unei instituții, o „școală” se poate cu greu constitui și impune. Dar nicio școală adevărată nu poate începe și nu se poate dezvolta fără oameni cu vocație întemeietoare. Aceștia au fost, în cazul de față, Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun, firi diferite, temperamente diferite, unul ofensiv, altul mai degrabă defensiv, unul mai angajat social, altul mai abstras, dar având amândoi conștiința timpurie a unei misiuni și tenacitatea – aparent dezinvoltă sau tăcut-îndârjită – de a o îndeplini. Lor li s-a alăturat mai târziu, cu un devotament instituțional extraordinar, cu o capacitate sumativă și, în același timp, inventivă remarcabilă, Andrei Bodiu.

În relativ scurtă vreme, Brașovul a devenit, pentru comunitatea literară și culturală din România, un veritabil pol de atracție intelectuală, un centru alternativ, replică a poziției sale centrale din punct de vedere geografic. La Facultatea de Litere din Brașov, unde, alături de Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina, un om de bază a fost – și este – Ovidiu Moceanu, de formație clujeană (și echinoxistă), au fost invitați să predea sau au intrat prin concurs personalități precum: Cornel Moraru, Virgil Podoabă, Al. Cistelecan de la Târgu-Mureș, Romulus Bucur de la Arad; aici s-au întors elevi din Brașov care au studiat la București, precum Caius Dobrescu și Rodica Ilie.

Tot aici, Andrei Bodiu a luat inițiativa organizării unui colocviu național dedicat celor mai importanți scriitori români contemporani – în prezenta acestora–,cu lucrări susținute de studenți și de profesori de literatură din toate centrele universitare. Am participat la câteva dintre aceste colocvii, am fost eu însumi, alături de regretatul profesor Paul Cornea, temă a uneia dintre ele. Am aflat lucruri noi, interesante, neașteptate despre cărțile mele. Ideea de a-i pune față în față pe scriitori cu studenți și profesori, de a produce chiar o emulație între studenți și profesori, s-a dovedit cât se poate de fecundă. Aceste colocvii au fost – și continuă să fie – adevărate laboratoare de analiză și interpretare, constituind o probă clară a ceea ce înseamnă „să faci școală” în afara unor tipare universitare mai mult sau mai puțin previzibile și rigide.

O școală se face prin cursuri și seminarii vii, atrăgătoare și edificatoare, prin cărți originale și inspiratoare, dar și prin comportamentul cotidian, conduita morală și postura intelectuală a celor aflați la originea ei. O școală presupune, pe lângă excelența profesională, o convergență de idei și o anumită coeziune între membrii săi, manifestată fie și numai ca recunoaștere reciprocă. Astfel de situații nu s-au întâlnit prea des în cultura română și, când s-au întâlnit, unitatea câștigată a fost deseori aservită unei lupte pentru supremație, pentru subminarea altor direcții ori școli concurente. E destul să ne amintim, printre altele, de privirea minimalizantă și chiar anihilantă aruncată asupra contribuției colegilor-filosofi și criticilor literari de Gabriel Liiceanu în încercarea sa ambițios-exclusivistă sa de a impune „grupul de la Păltiniș”.

Reprezentanții școlii brașovene n-au avut asemenea veleități de întâietate absolută, nu s-au preocupat de autopromovare, n-au mobilizat în jurul și în serviciul lor mijloace publicitare. Au cultivat normalitatea muncii intelectuale și eficiența ei colectivă, nu singularitatea și vizibilitatea personală. Au descurajat atât snobismul, cât și elitismul. Dialogul lor cu studenții – la care am asistat de multe ori – s-a desfășurat de pe poziții egale, firesc și fluent, fără blocaje provocate de gesturi autoritare. La Brașov a funcționat – și funcționează – o „școală”, nu o „curte”, o instituție democratică, nu aristocratică, nu elitistă.

Nu e deloc întâmplător faptul că profesorii care au construit și consolidat „școala de la Brașov” au fost artiști, creatori de literatură. Acest angajament personal extrauniversitar nu i-a îndepărtat însă de misiunea pedagogică, nu i-a făcut să pretindă un statut privilegiat, nici să joace rolul de vedete, rol pe care îl joacă, din păcate, unii congeneri din alte locuri și din alte instituții de învățământ. Despre calitatea și nivelul prestației lor universitare vorbesc indirect cărțile lor de teorie, critică și istorie literară, de n-ar fi să invoc decât Aisbergul poeziei moderne, exemplara sinteză poetologică a lui Gheorghe Crăciun, pe care doar condiția marginală a culturii românești o împiedică să-și câștige ecoul internațional meritat.

Să nu uităm apoi ideile noi lansate de Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina, interpretările originale pe care le-au dat cu privire la literatura română contemporană. Pe lângă redefinirea și reabilitarea poeziei tranzitive, impunerea ”trupului” ca temă literară și metaliterară de către Gheorghe Crăciun, precum și conceptul de „neoantropocentrism” pe care Alexandru Mușină îl opune aceluia, foarte la modă în anii 80 și 90, la noi și aiurea, de postmodernism, au îmbogățit – teoretic și terminologic – studiile literare românești. Tot la Facultatea de Litere din Brașov, la inițiativa lui Alexandru Mușina, s-au introdus – pentru prima dată în România – cursuri de „scriere creatoare”, ceea ce arată o anumită concepție despre relația necesară între talent, reflexivitate și cultură.

Din nenorocire, cei trei fondatori ai școlii – Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușină, Andrei Bodiu – au murit în plină putere creatoare, lăsându-ne doar să ne imaginăm ce ar mai fi putut scrie și ce ar mai fi putut face pentru studenții lor și pentru comunitatea noastră intelectuală. Dispariția lor succesivă, revoltător de prematură, a produs un gol dureros în care semnificația acțiunii lor reverberează  și se amplifică retroactiv, întărind, neașteptat, ideea de „școală”.  Idee pe care profesori ca Ovidiu Moceanu, Cornel Moraru, Virgil Podoabă, Al. Cistelecan, Romulus Bucur, Mihaela Gheorghe, Caius Dobrescu, Rodica Ilie, dar și Adrian Lăcătuș, fostul student al Facultății și actualul ei Decan, precum și Mihai Ignat, Dan Țăranu, Dan Botezatu, absolvenți, și ei, ai Literelor brașovene, iar acum asistenți universitari, au susținut-o și o susțin cu mândrie și convingere.

Mă simt legat de acești oameni care au, de sigur, slăbiciuni, inconsecvențe, orgolii, dar în comportamentul cărora recunosc o impregnare comună și o asumare solidară, un efect de coeziune pe deasupra diferențelor firești. Apreciez autonomia lor intelectuală, gândirea pe cont propriu, spiritul critic și autocritic, autoironia – nu doar ironia, și vreau să sper că vor rămâne imuni la oferta insidioasă a unor rețele  manipulatoare, cu o agendă politică mai mult sau mai puțin vizibilă.

 

*

 

Virgil PODOABĂ

Școala de la Brașov – O perspectivă de martor și de participant (I)

 

(Un text pornind de la câteva întrebări ale lui Ioan Șerbu)

O colecție de care-cum: de… măgari între oi! Și o atmosferă așișderea

– Ați venit la Brașov în 1992, invitat de Alexandru Mușina. Ce atmosferă ați găsit aici față de cea din Cluj, din Târgu-Mureș, din Oradea?

– Când am apărut eu la Brașov, ca asistent-asociat cu drept de a ține cursuri, totul avea un aer inaugural: facultatea se înființase de-abia de un an-doi, nimeni nu mai fusese dascăl universitar și fiecare încerca, după firea și caracterul său, să-și încropească un stil academic. Eu, de pildă, dar nu numai eu, dădeam pentru cursurile și seminariile mele de literatură comparată bibliografii imense, imposibil, mi-am dat seama mai târziu, de parcurs nici dacă studenții ar fi citit zi și noapte, 24 de ore din 24. Totuși, după ce le-am mai scurtat cât de cât, acei studenți din anii ʼ90 (și încă vreun an-doi după) încercau să facă față acestor solicitări inumane. Și chiar făceau cu brio, pentru că erau învățați din liceu să muncească, să tragă – cu o expresie dragă lui Andrei Bodiu – „la greu”: după estimările mele, peste 65 la sută citeau complet biografia literară și aproape complet pe cea critică. Toți, adică: Moceanu, Crăciun, Mușina, Dobrescu, Mihaela Gheorghe, Bodiu, Moraru, io stesso, Cistelecan, Bucur, Ruxandra Ivăncescu – încercam să fim dascălii cei mai buni cu putință. Și noroc că fiecare aveam înțelesuri proprii ale perfecțiunii dăscălești. Unii, cum eram eu, aveau pe-atunci accepții absurde sau amuzante ale acestei condiții, de neatins în fapt. Eu, de pildă, credeam că trebuie să le spun studenților numai lucruri originale, gândite în exclusivitate de mine, și transpiram abundent de rușine când eram nevoit să le dau simple informații factologice, de exemplu, despre viața și opera lui Dante. Altcineva, anume junele Caius Dobrescu, era un mare căutător de formule didactice de o eficiență absolută și care, în plus, să le elibereze studenților la maximum creativitatea; astfel că, pe vremea aceea, practica la seminariile sale academice un fel de brainstorming foarte original, puternic dobrescianizat: intrând odată inopinat la unul din ele, căci avem o fereastră, i-am găsit, pe el și pe studenți, cu picioare sprijinite de marginile meselor, într-o pâclă densă de fum de țigară și discutând competent despre Între cotețe de Macedonski. Pe atunci, adică tocmai în momentul sosirii mele, nu eram mulți dascăli: de fapt, eram doar Ovidiu Moceanu, Cornel Moraru, Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, eu, Caius Dobrescu și Andrei Bodiu, plus o sigură dăscăliță, lingvistă, Mihaela Gheorghe. Foarte curînd vor mai veni… mărețul atoateleștiutoriu Al. Cistelecan, Ruxandra Ivăncescu și Romi Bucur. Eram, cum se vede, puțintei, însă eclatant de atipici și bizari, fiindcă nu numai că aproape cu toții ne manifestam și ca scriitori, de toate felurile, dar aveam, vorba lui Karl Leonard, personalități accentuate în direcții diferite, fiecare cu trăsătura sa de stranietate. Eram o colecție de care-cum: de… măgari între oi! Așa că studenții aveau de unde-și alege… modelele sau contra-modelele.

Atmosfera pe care o generam nu putea fi decât așijderea, ca noi, deci una ieșită din comun, cu destule trăsături neacademice. Era o atmosferă extra-ordinară, de-o creativitate extra-ordinară, cu puzderii de proiecte comune sau personale, utopice sau realizabile. O atmosferă de-o efervescență creativă nemaipomenită, iar pe la chefurile comune de-a dreptul eclatantă, cu jerbe efective de scântei intelectuale (nu glumesc!) țâșnind din țestele noastre supraturate, suprasaturate și supraînfierbântate. Probabil că în ea s-a plămădit în bună măsură Facultatea, mai ales trăsăturile ei neromânești. Căci toți, sau aproape, năzuiam să creăm o instituție ca, cum ar fi zis Eminescu, nealta în România: vie, curată, exigentă, creativă și performantă intelectual și literar.

Andrei, un un om cu un suflet mai mare decât România. Și Caius, o eflorescență de creiere

– Citez din Mușina, despre grupul Popescu-Oprea-Dobrescu-Bodiu: „Prin ’85-’86, excedat, Gheorghe Crăciun (…) mi-a reproşat, nu o dată, că prea îi ridici în slăvi, prea le cânţi în strună acestor puţoi care n-au dovedit nimic, care-s cam obraznici ş.a.m.d.” În 1991, de o cu totul altă părere, Crăciun vorbește la lansarea volumului colectiv Pauză de respirație. Cum arăta grupul celor patru brașoveni peste un an, văzut de cineva din afară, adică de dv.?

– După un an, grupul celor patru arăta precum acela al evangheliștilor Luca și Matei din enumerația populară. La fața locului, la Brașov, se mai aflau doar noii evangheliști Andrei și Caius. Simona Popescu și Marius Oprea se stabiliseră, probabil, la București. Oricum, eu doar pe ei îi întâlneam. Iar asta foarte frecvent, căci ne vedeam nu numai la facultate, ci și acasă la Mușina, dar și la Caius, într-un apartament de-al lui din cartierul Răcădău, în care Cistelecan și cu mine am fost găzduiți și hrăniți ani la rând. Uneori eu mai trăgeam, pentru câte o agapă intelectuală nocturnă, cu un bidon de vin la oblânc, cum îi plăcea lui să spună, pe la Crăciun (care mi-a devenit subit un prieten incomparabil, total), acasă, unde aveam, până la ziuă, niște discuții despre viață, moarte și literatură, de-o sinceritate și radicalitate flaubertiene. Nopțile acelea cu el se decupează în memoria mea ca niște cupole uriașe de catedrale romane în invizibil. De altfel, cu Gheorghe Crăciun, am avut și o relație personală diferită, marcat diferită și separată de cea cu restul grupului. O prietenie fără limite, fără nici o umbră și fără vreun secret.

În fine, cu excepția ultimului, în aceste locuri îi întâlneam pe Andrei Bodiu și Caius Dobrescu. Andrei era, așa cum a și rămas până la dispariție, un un om cu un suflet mai mare decât România, cât universul, un altruist până la pierderea instinctului de conservare, cum se va manifesta și ca decan al straniei noastre instituții academice, înființate de și compusă din scriitori. Dar pe atunci nu era profesorul și decanul pe care lumea-l știe de mai târziu, ci un boem quasi implacabil, care cam bea, ba bea atât de aplicat încât era cât pe-ci să se piardă, dacă nu intervenea minunata lui mamă, la sugestia lui Caius și chiar a mea. Dar și-a revenit complet și a devenit atât de disciplinat încât a ajuns decanul nostru. Iar el a pus pe roate actuala ipostază a Facultății, pe care o duce, cu sacrificii inestimabile, la împlinire, evident, cu contribuții proprii majore, Adrian Lăcătuș. Prin el instituția depășește formalismul instituțional, depășește limita birocraticului și devine un loc viu, umanizat, dezalienat, al manifestării autenticității academicului, în care studenții și dascălii încep să se simtă acasă: în casa lor academică. Dacă Andrei a obținut spațiile, a inițiat și întreprins foarte multe lucruri consistente, prin Adrian instituționalul primește substanțialitate. Prin el, structurile instituționale prind viață adevărată. Ceea ce eu n-am crezut că e posibil în România. Chiar dacă nu știu cât e de relevant, mărturisesc că, de când o organizează și girează Adrian, facultatea noastră e singura instituție în care – chiar punând-o la socoteală și pe cea pe care eu însumi am condus-o cam prea mulți ani, revista Vatra – în care mă simt în largul meu. Ba mă simt atât de bine, de integrat, încât n-aș mai părăsi-o niciodată. Și o spun ca unul care nu a suportat niciodată, nici chiar când l-am reprezentat ca șef, instituționalul, echivalându-l cu birocraticul și resimțindu-l dezumanizant, depersonalizant și alienant. Cu două cuvinte: un cuib al existenței inautentice. Altfel spus, mai pretențios: al Dasein-ului jaspersian, al facticității inautentice, din care nu e posibil nici un salt existenţial spre existența autentică, Existenz. Sau mai pe șleau: un loc nelocuibil, al morții a tot ceea ce e viu și creativ**. Adrian, însă, mi-a răsturnat această percepție cel puțin în legătură cu propria noastră instituție, reușind ceea ce mie mi se părea imposibil(ul). Se pare că, într-adevăr, omul sfințește locul. Sau îl spurcă. Sau îl lasă cum a fost.

Despre dascălul Caius am vorbit deja un pic, iar pentru el, ca om, am simțit din start o prietenie subită care a ajuns repede la acmé și a devenit aproape similară – spun „aproape” doar din cauza diferenței de vârstă dintre noi, totuși, nu foarte mare, constat acum – celei cu George. Să mai adaug aici că și pe-atunci don Caius era mereu în ebuliție mentală, în stare să producă puzderii de teorii și interpretări în cele mai varii domenii, să schimbe subit registrele discursului, de la cel academic la cel rabelaisian, de la cel care cerea cea mai fină ironie la acela care se preta umorului desfrânat, astfel încât producea impresia că ar avea, la fel ca Iorga, mai multe creiere, dar mai complexe, mai profunde și mai adecvat angajate existențialmente decât cele ale strămoșului. După cum știi, Caius e foarte înalt și ești nevoit, când nu șade, să privești la el, cu cefa încordată, de jos în sus. Și ce vezi, țintuindu-l în priviri, acolo sus, în vârful înălțimii sale: o eflorescență de creiere pulsatile, scânteind fiecare și proiectând în jur – rareori unul câte unul, cel mai adesea simultan – corole vacilante de raze vibratile. Cam aceasta a fost viziunea mea despre el de la bun început. A unei minți extrem de complexe și geniale, care uneori o mai lua, dar sublim, și pe ulei. Cum are atât geniul complexității cât și pe cel al facilității, al ingenium-ului, încă de-atunci era un polihistor și nu doar, inhibant de productiv. Avea, ca și acum, o imaginație fulminantă de teoretician, fără asemănare la noi și, cred, nici aiurea, și una, așijderea, de scriitor în toate genurile: după mine, între multele sale lucrări de vârf, el a scris cel puțin un roman genial, cervantin și rabelaisian, imparagonabil în literatura română (și, cred, nu numai) – Teză de doctorat.

Un grup legat definitiv prin fire foarte intime, incoruptibile și trainice

Desigur, în discuțiile cu ei, dar și cu Sandu Mușina, erau invocați mereu și ceilalți doi foști ucenici mușinieni, Simona Popescu și Marius Oprea, iar uneori, în anii ʼ90, la agapele intelectuale importante sau în împrejurări fortuite, mai apăreau și ei, mai des Marius, uneori și Simona, împreună Bogdan. Ca unul care le puteam privi trecutul dinafară, din auzite și din mărturisirile lor, căci în prezentul lor eram deja implicat în calitate de coleg și, foarte curând, și de prieten (firește, mă refer la Andrei și la Caius), i-am perceput ca pe un grup legat definitiv prin fire foarte intime, incoruptibile și trainice: fără a fi lipsiți de ironie, întotdeauna benignă, nu i-am auzit niciodată vorbindu-se de rău. Chiar dacă între ei se mai tachinau, față de alții nu se vorbeau decât de bine. La urma urmei, erau deja atât de diferiți unii de alții în ceea ce făceau, ca și în identitățile lor profunde, încât nu putea încăpea nici o invidie și nici o concurență între ei. Cel puțin la vedere! Dacă există, totuși, vreo concurență inexplicită între ei, fie și numai ca stimulare reciprocă, chiar inconștientă, la scris, la productivitate și calitate, aceasta nu era perceptibilă dinafară. Oricum, pe-atunci depășiseră începuturile cele tatonante și se aflau deja în faza elaborării independente a operelor. Fiecare avea deja, când i-am cunoscut eu, spațiul propriu de joc și amprenta proprie. Păreau deja, cel puțin Caius și Andrei, gata formați și nu mai urma decât să-și manifeste potențialitățile creatoare în moduri specifice.

Cenacluri. Metodici cenaculare

– De prin 1974, sunteți un neobosit conducător de cenacluri (la Cluj, la Zalău, la Oradea, la Brașov). Ce fel de antrenor literar sunteți?

– Constat, din lista ta cu orașele (deja cam multe!) prin care m-am perindat până acum, că în toate – însă cu o excepție: Târgu-Mureș! – am avut de-a face cu activitatea cenaclieră. Cred, însă, că n-am și condus cenacluri în toate orașele menționate. Probabil că, dar nu sunt foarte sigur, la cenaclul Silvania din Zalău doar am participat și, dacă nu mă-nșel, am scris la ziarul local, „Năzuința”, câteva cronici de cenaclu cu cântec (care mi-au creat probleme destul de serioase, nu fără lungi cozi politice negative, cu secția județeană de propagandă a P.C.R-ului), iar la Târgu-Mureș, unde locuiesc parțial și acum, nu m-am implicat deloc în acest gen de instituție a literaturii.

Ca echinoxist, la Cluj, în anii studenției, am condus, împreună cu Gheorghe Perian, cenaclul Echinox, într-o perioadă când marii mentori ai revistei și cenaclului, Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic, lipseau din țară. A fost prima mea experiență de acest fel și, deci, revelatoare, iar ea le va fi marcat, probabil, pe toate celelalte de același gen, care i-au urmat. Am fost pus în situația quasi imposibilă de a conduce ședințe de cenaclu în care citeau colegi de-ai mei. Însă cine? Tocmai viitorii mari poeți Augustin Pop, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ion Mureșan, Ion Cristofor, Traian Ștef, Viorel Mureșan, viitorii mari prozatori ca Alexandru Vlad și Vasile Gogea sau viitori mari critici și eseiști, precum Ștefan Borbély. Doar scriindu-le numele mă sperie temeritatea pe care am avut-o atunci în a juca rolul de autoritate critică… matură la ședințele de cenaclu. Cine știe, poate că acești scriitori vor fi simțit la modul obscur prezența în mine a vreunei puteri, probabil obscure ea însăși, care-i făcea să mă accepte în acea poziție și ieșită din comun, și inechitabilă, și să mă ia în serios. Mai poți, vorba aceea… ca să știi!? În orice caz, cred că a fost perioada cea mai mănoasă, productivă și norocoasă, cum se vede din lista scriitorilor de mai sus (dintre care majoritatea mi-au fost și colegi de an la facultate), din activitatea mea de stimulator și …îndrumător …de talente la cenaclu. Nu știu dacă aici am avut mai degrabă noroc decât mână bună… Sau și una, și alta.

            La Oradea, am condus cenaclul Iosif Vulcan de unul singur și, cum n-avem de-a face numai cu scriitori-studenți de talia celor de la cenaclul Echinox, ci și cu unii cu studii precare, între care chiar muncitori, am adăugat activității cenacliere obișnuite și o parte seminarială, în care discutam, pe baza unui referat sau chiar eseu scris de unul dintre cei mai doxați participanți, diferite cărți mari nu doar din literatura de actualitate, ci și cărți importante de teoria literaturii, filozofie, antropologie etc. La acest cenaclu mai participa din când în când și Traian Ștef, dar deja în calitate de tânăr Maestru. În ciuda precarității formației intelectuale și literare a multor participanți, aici au citit și oameni pe care i-am încurajat și care scriu și azi, precum Horia Alexandru Căbuți, Florin Adelean, regretatul Tiberiu Ciorba, Lucian Scurtu, Adrian Sîrbu, Miron Beteg, Dan Popescu, Ioan F. Pop etc.

            Cenaclul revistei Erata de la Litere-le din Brașov (care, financiar, a fost susținut de revista Vatra, ca supliment al ei), l-am condus din nou în tandem, acum însă cu Al. Cistelecan. Aici, fiind și dascăl/i, poziția mea/noastră era mai complexă, cu avantaje (pe planul competenței sau, mai bine, cum ar fi zis Bohenski, pe cel al autorității epistemice) și dezavantaje (pe planul libertății de relaționare cu participanții, care erau propriii noștri studenți).

            Nu pot (și nici nu e bine, nu trebuie) să spun eu ce fel de antrenor, bun, mediocru sau rău!, voi fi fost. Știu doar că m-am străduit mereu să comentez textele și să fac recomandări în direcția vocației specifice fiecărui autor, firește, în măsura în care o intuiam. În orice caz, n-am năzuit niciodată să impun nimic nimănui profitând de vreo poziție de autoritate. La urma urmei, cred că încercam să-i ajut pe tinerii poeți și prozatori să-și descopere singuri, fiindu-le un fel de revelator sau catalizator, vocația autentică și să le sugerez direcția ei de fenomenalizare și de dezvoltare. Cum? În multe feluri neștiute. Dar și, cel puțin, într-unul ivit direct în praxis-ul de cenaclu, pe care-l știu, totuși: anume, luându-le foarte în serios poemele ca întreg și, mai cu seamă, secvențele cele mai împlinite estetic, însă și mai neasemeni în raport cu, în măsura în care-o cunoșteam, literatura din trecut și din prezent. Pe aceste secvențe-mi centram atenția, comentariul și sugestiile meliorizante, ca și pe cele pentru calea de bătut și direcția de urmat. Ba mai aveam, tot pentru cazul poeziei, încă o metodă, cam drastică, pe care am aplicat-o doar la cenaclul din Oradea. O metodă, de astă dată de dres poeme haotice și confuze, dar în care mai lucea ici și colo câte ceva. Acesta e metoda, să-i zic așa, a laconismului, de fapt și practic, metoda, exclusiv, a tăiatului. A tăiatului în așa fel încât să fie păstrat și pus în evidență doar ceea era pasabil și lucea cât de cât, precum și să se degajeze din ceea ce rămânea și un sens cât de cât lizibil. Așa am devenit coautorul anonim al destulor poeme pasabile, de obicei, ținând de stiluri revolute sau de cele deja prestigioase ale prezentului. Erau, de regulă, texte cumva de tipul în maniera lui… Se-nțelege că rareori această tehnică de.. hai să zicem!, re-scriere (re)direcționată producea texte marcate de originalitate. Cu ea, firește, nu mai încercam să ajut pe cineva să-și descopere vocația poetică proprie sau, mai bine, propriul vocației poetice, ci puneam în evidență vocația literaturii înseși de a se autogenera din propriile-i resurse, uneori doar clișee și chiar cenușă.

Erată

– Între 1995-ʼ99 ați înființat (alături de câțiva studenți) și condus revista și cenaclul studențesc brașovean Erată. În jur de 4 ani, precum un ciclu de studii la facultate. Ce scriitori ați promovat ?

– Am vorbit deja un pic despre cenaclul revistei „Erată”, prima, cred, dintre revistele generate de filologia brașoveană. Evident, aici am promovat tot ce vădea talent și un anumit nivel de exprimare a acestuia, indiferent al cui era, femeie sau bărbat, și indiferent de genul literar sau critico-eseistic adoptat. Aici am avut mână bună mai ales la critică și eseistică, promovând numele unor viitoare condeie de vârf ale generației lor, precum cele ale lui Adrian Lăcătuș, Georgeta Moarcăs sau Evelina Oprea, dar și, cel puțin o dată, la poezie, ca în cazul lui Dumitru Crudu sau la proză, ca în cel al Ștefaniei Mihalache. Au mai publicat și alte persoane foarte talentate în „Erată”, care fie și-au luat o pauză prea lungă de la scris, fie l-au abandonat cu totul. Iată câteva nume indimenticabile pentru mine: în critică sau eseu, Nicolae Savin, Marius Dragomir, Milena Șipețean, Ramona Lapoviță și nu în ultimul rând, ci poate în primul, extra-ordinara Izabela Manole, un talent teoretic, critic și literar în genere uluitor, un fel de Caius Dobrescu feminin, dar al conciziei împinse până în pragul laconismului (care constituie regretul vieții mele că nu am reușit s-o conving să continue să scrie), în poezie, supertalentata Simona Cucuian și Irina Șipețean, iar în proză, Florin Paraschiv.

Moraru, Cistelecan

– De ce-au plecat Cornel Moraru și Al. Cistelecan de la Brașov? De ce-ați rămas dumneavoastră?

– Ca să răspund ca un politician, aceasta-i o întrebare care ar trebui să le fie adresată lor. Cum n-am cum fi așa ceva, îți spun motivele pe care le-am aflat de la ei sau pe care le presupun. Au plecat ca să nu mai facă naveta pe distanța nu mică, de 180 de km, dintre Târgu-Mureș și Brașov. În cel privește pe Cornel Moraru (a cărui sănătate începuse să se fragilizeze cam de pe vremea deciziei de a se muta la Facultatea de Litere din Târgu-Mureș), cred că acesta a fost singurul motiv. În afară de acesta, Al. Cistelecan mi-a mai invocat încă unul, pe care, întrucât e un om mai degrabă secretos decât transparent și întrucât e în cauză și un alt coleg de-al nostru, între timp dispărut, nu-mi permit să-l divulg, iar pe lângă acestea, în cazul lui, cred că ar mai fi și altele, pe care doar le presupun cu destule șanse de confirmare, dar nu le formulez aici, din aceeași cauză.

 

Mărcile tribului și cosmopolitismul. O stimulare și o motivare reciproce pentru lucrul propriu

– Ați influențat viața literară brașoveană. Cum v-a influențat ea pe dv.?

– Nu cred că am influențat viața literară brașoveană în vreun fel și nici ea pe mine. Cu excepția Zalăului, unde m-am amestecat cât de cât în viața literară locală – însă într-un mod într-atât de …original încât, probabil, că păream acolo, în diferența mea radicală față de genius loci, ca măgarul între oi, și taman de asta am și pățit-o, cum am arătat mai sus – în celelalte orașe prin care am trecut, m-am ferit de orice ingerință reală în afacerile literare sau larg culturale ale tribului. Oricum, actele mele nu aveau de-a face cu și nu purtau mărcile tribului. Eu prefer cosmopolitismul, iar Școala despre care tot vorbim este de la Brașov, nu școala brașoveană. Și ea este – sau cel puțin așa o percep eu – tot o școală cosmopolită, fără amprenta locului. Pentru mine viața literară din Brașov se limita la cea din facultate, pe care o constituia literatura studenților noștri, cărțile colegilor mei și discuțiile cu ei, la care se mai adaugă încă trei poeți, prieteni apropiați de-ai lor: Daniel Pișcu, Jean Barassovia și Claudiu Mitan.

Dacă am influențat în vreun fel această viață literară de la facultate? Nu știu. Sper că da, măcar pe pârtia ei studențească, fie și numai publicând în „Vatra” texte scrise de studenți și având, singurul, inițiativa de a face unul sau două numere tematice despre Școala de la Brașov. Dacă aceasta m-a influențat pe mine? Probabil că da. Însă mai ales prin cei din echipa inițială: George, Sandu, Caius și Andrei. Și cum? Prin stimulare și motivare nu atât pentru proiecte comune, cum sunt cărțile colective, la care am participat destul de asiduu, cât mai cu seamă pentru lucrul propriu. E posibil ca și eu voi fi avut o asemenea influență măcar asupra unora dintre ei. Oricum, nu o dată ne citeam unii altora unele texte despre care voiam să aflăm dacă ne-au ieșit cum intenționaserăm, conform mizei pe care o puseserăm în ele. Cum eram deja oameni aproape gata formați când împrejurarea oportună sau, cu un termen temporalizant, kairos-ul ne-a pus împreună, cred că fost vorba, cel mai adesea, mai ales de o stimulare și o motivare reciproce pentru lucrul propriu. O stimulare și o remotivare continue. Iar uneori chiar și de mai mult: de pildă, am impresia că eu l-am îndemnat și chiar determinat, ținând cont de excelența formală a poemelor lui, pe Alexandru Mușina să scrie sonete. Și a scris minunate sonete, între care vreo câteva geniale. La rândul lui, el m-a îndemnat să mă scriu în genul epistolar, răspunzându-i la scrisorile pe care mi le trimitea de la Olănești. Regret atât de intens că n-am făcut-o încât mi-a șuierat prin minte ideea de a-i răspunde acum, post mortem. Totuși, l-am ascultat într-un fel, până la urmă, scriindu-i câteva scrisori lui Georg Aescht în Germania, care m-au antrenat puternic, unele până la pierderea de sine. Până la extaz. De asemenea, citindu-mi confesiunea despre Experiența de la Zalău din cartea mea Ultimul latin, încântat de acest text, Gheorghe Crăciun m-a sfătuit să scriu Bildungsroman memorialistic. Am mai scris de-atunci, de la îndemnul său, câte ceva în această direcție și sper că voi mai scrie… Se pare că marii mei prieteni dispăruți știau ce știau despre mine… Și poate că și eu despre ei…

 

Mentorul ideal

– Cum e mentorul ideal al unei școli de literatură?

– Mentorul ideal al unei școli de literatură este o persoană cu viziune, inclusiv profetică, care are acele virtuți eficace și atâtea câte sunt necesare pentru a atrage oameni de clasă și pentru a produce emulație în jurul său. Sau într-o exprimare mai puțin mitologizantă: acesta e acea persoană cu viziune care știe și poate să stârnească talentele de-acolo de unde se află. Evident, și el, și ele!

 

Clubul Oamenilor Inteligenți – o mică societate intelectuală informală, puristă, pur masculină, falusocrat(ic)ă, amicală, hedonică și pragmatică

– Doriți să spuneți ceva despre Clubul Oamenilor Inteligenți (COI): de pildă, despre componența lui + câteva cuvinte despre fiecare?

– Clubul Oamenilor Inteligenți, după denumirea sa romanescă inventată de Alexandru Mușina, a fost o mică, să zicem, societate intelectuală puristă, pur masculină, conform siglei sale falusocrate și cam cinice, de nu chiar triviale (COI), ai cărei membri activi nu coincid exact, numeric, cu cei portretizați și făcuți personaje de el, în romanul său cu cheie, Nepotul lui Dracula. În realitate, însă, aceștia au fost mai puțini decât în carte, iar ei erau, după Sandu, și cei mai buni, aristoi. Și alcătuiau, deci, o societate intelectuală aristocratică și falusocratică. Deși-i zicea „Club”, n-avea un statut, ci a fost o societate informală și… subterană la propriu, care se întrunea seara după programul de la facultate, în jurul anului 2010, la un restaurant de subsol, Sergiana (cred că așa se numește și azi), din centrul Brașovului, undeva pe lângă Rectorat. Mesele și băutura din timpul întâlnirilor sale au fost finanțate, de regulă, de Alexandru Mușina, cel mai înstărit dintre participanți. Lista lor standard era următoarea: firește Alexandru Mușina, care nu era doar finanțatorul principal, ci și, dar nu pe față, un fel de lider informal, Caius Dobrescu, Adrian Lăcătuș, eu, iar uneori și Andrei Bodiu, care nu putea participa întotdeauna pentru că avea deja la Facultate atribuțiuni de conducere, administrative și birocratice, din cauza cărora, adesea, chiar și când venea, trebuia să plece mai devreme. E posibil ca uneori, sporadic, întâmplător, să fi participat și alte persoane. Dar nucleul de bază era cel menționat mai sus. A fost o „instituție” minunată, alcătuită din prieteni și colegi totodată, de o teribilă vigoare intelectuală, ce avea menirea nu numai să ne facă să ne simțim bine, într-o petrecere hedonică și platonică a timpului, marcată de bună dispoziţie trupească și mentală, firește, colorată, din plin, de umor și ironie, ci și, mai cu seamă, pe aceea de a se constitui în ambianța exterioară și mentală în care puteam să punem în voie țara la cale, desigur, chiar și pe plan politic, însă, în primul rând, pe plan intelectual și literar. Așadar, „Clubul” avea și un caracter pragmatic.

 

Realitate și ficțiune: noi și satiricon-ul mușinian

Temele de discuție erau cam cele din romanul lui Sandu, însă comportamentele noastre de la întâlniri, precum și unele dintre trăsăturile identităților noastre, nu coincid întotdeauna cu cele mușiniene din roman. Ca să ne ficționalizeze, ca să facă din noi – sau mai degrabă, pornind de la noi – niște personaje cât de cât memorabile, niște figuri caracteristice utile romanului, satiricon-ului său, prozatorul din Alexandru Mușina fie ne accentuează trăsăturile, fie ne pricopsește cu trăsături în plus, fie ne atribuie comportamente nemanifeste la întâlniri, fie, chiar, ne inventează unora comportamente fictive, total străine de viețile noastre, precum și atitudinile aferente ale celorlalți, prezenți, față de ele: ca să ne poată trata cu un umor benign și șăgalnic, poate că din Caius și din mine (care devin, în carte, un ins hiperardelenizant, obsedat de propriile idei, cam neardelene) a făcut cele mai fictive personaje, lucru pentru care nu trebuie să încetăm să-i mulțumim frumos nici acum, din păcate pentru el și pentru noi, post mortem. Invers, cred că cel mai aproape de el însuși, de identitatea sa reală, e scânteietorul Adrian Lăcătuș, artist al ironiei fine și al propozițiilor capitale, simple și adecvate, pe care Sandu nu numai că îl admira fără rezerve, dar cred că îl și simpatiza și iubea mai mult decât pe oricare altul din cei care eram de față.

            Cel puțin pentru mine, dar foarte probabil că și pentru prietenii mei de sympozioane grecești, acele întâlniri, udate nițel de Bachus, au avut un rol motivațional insubstituibil după moartea lui Sandu: anume, pe acela de a ne încărca bateriile spre a avea energie și elan pentru ceea ce făceam fiecare acasă, de a umple cu sens viețile noastre de dascăli și de scriitori și de a ne întreține credința – sau măcar iluzia! – că tot ceea ce facem în aceste două ipostaze e ceva extrem de important, poate cel mai important lucru de sub soare și de sub lună. De-atunci, cel puțin mie, mi-e tot mai dificil să-mi regăsesc vechea motivație și entuziasmul.

 

*

Dan ȚĂRANU

Crescat scientia; vita excolatur

E greu să formulez o definiție a școlii/Școlii de la Brașov și îmi place să cred că asta vine și din faptul că este ireductibilă la o ecuație pe care o putem transpune oriunde și oricând. Nu e vorba de vreun localism de neînțeles outsiderilor, ci de niște valori și un praxis al lor, acesta fiind de multe ori mai important și mai delicat decât existența lui ideală sub formă de discurs, strâns legate de cei care au construit-o, Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Virgil Podoabă, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și lista nu este, desigur, exhaustivă. Atât cât am înțeles eu, și acest nucleu minimal e cel care mă face să merg la facultate și să mă ocup de cursuri, cenaclu și de alte activități conexe, este vorba de o formă actualizată de umanism, de înțelegere a personalității și a viciilor, aspirațiilor, complexelor umane de aici și acum. Mai departe, de tratarea literaturii ca știința cea mai rafinată și mai atentă la nuanțele lumii în care trăim. Deci, pentru mine, școala aceasta e legată de valori personale, vorbește despre empatie, vede textul nu ca o confesiune fără limite sau ca manifestarea unui alter ego strident, ci ca un instrument funcțional, valoros, de înțelegere a sinelui, a celorlalți, a ceea ce ne leagă, ne desparte, ne aduce împreună sau ne creează disonanțe cognitive (din care, nu-i așa, învățăm ceva, prin contrast). Am vorbit despre praxis pentru că e ușor să emiți judecăți de valoare și verdicte sau să mimezi idei nobile, dar pentru noi, la Brașov, asta a însemnat/înseamnă mai ales lucru pe text, problematizare continuă a tuturor dimensiunilor actului scrierii (de la imagine/personaj/acțiune – cum sunt construite, de ce funcționează, de ce nu funcționează către complexele emoționale/ideologice care le alimentează), asumarea, controlarea, pe cât posibil, a scrisului, acceptarea și personalizarea influențelor, exersarea spiritului critic așa cum trebuie, ca o formă de a transforma, de a îmbunătăți, de a face să funcționeze și să vibreze o materie textuală care poate rămâne inertă sau sucomba în absența interacțiunii continue cu materialul cognitiv al celorlalți.

Acesta este, desigur, un discurs subiectiv, influențat de toți cei asociați în mod tradițional cu școala de la Brașov. Nu vreau să sune – pentru că realmente nu a fost așa, nu o zic din orgoliu – ca și cum am intrat la Litere tabula rasa și am fost imprimat pe toate părțile de ideile altora. Mai ales că, fiind vorba despre o democrație (la fel ca ce am zis mai sus, și cum putem observa zilnic în ultimii ani, democrația e ceva dificil, nu merge de la sine), dialogul cu cei de mai sus a implicat și asperități și rateuri, dar dialogurile autentice așa sunt, atunci, rareori, când există, o confruntare și o deschidere care implică vulnerabilitate, raționamente emoționale, dar și depășirea acestor blocaje de orgoliu. De aceea, relația mea formativă cu profesorii mai sus enunțați nu a fost una neapărat armonioasă și epigonic-călduță, ci mai degrabă sinuoasă, cu obstacole și provocări.

Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, de la Alexandru Mușina am învățat ce înseamnă să fii profesor cu adevărat, să fii exigent, dar apropiat de student, că a forma oameni nu înseamnă să îi pui pe un calapod și să îți creezi epigoni care să îți zică languros „maestre”, ci să investești în om/scriitor în direcția în care el merge deja și să îl faci să fie foarte bun la ceva la care este deja bun (sau înclinat să devină). Că literatura nu e snobism și narcisism, ci o formă de mediere între noi și lume (à la Cassirer) și că implicarea autentică în literatură e totală. Că a preda literatură nu înseamnă a vehicula ideologii sterile și nu e o formă de alint și dispersare în ceilalți, ci adunare, convergență, focalizare a tot ceea ce știi. Iar asta trebuie să devină, prin interacțiune, ceva viu și productiv. Nu doar că, așa cum a teoretizat Gheorghe Crăciun, există o identitate între cel care scrie și ce e scris și că din banda aceasta lui Mobius iese, de fapt, persoana textuală și „textul persoanei”, dar și că scrisul și receptarea lui sunt o formă activă de cunoaștere. De la Gheorghe Crăciun și Virgil Podoabă am învățat, mai bine zis am văzut cu ochii mei, că între a preda și a trăi literatura sau între a gândi/judeca/experimenta și a vorbi despre pentru a-i determina și pe alții să gândească/judece/experimenteze este o echivalență greu de explicat/teoretizat, dar pe care au teoretizat-o inteligent și revelatoriu cei doi profesori.

De la Andrei Bodiu am învățat că trebuie să lupți pentru valorile tale, chiar dacă asta înseamnă să te consumi până la a nu mai rămâne decât o ființă textuală, din păcate, că scufundarea în crevasele tale depresive se tratează cu pozitivitate, cu implicare nu doar în text, dar și în textura deloc prietenoasă a lumii. Iar în textele sale poetice am găsit cea mai bună aplicare a ideilor de mai sus. De la Caius Dobrescu am învățat că genialitatea nu este autotelică și nu e sinonimă cu o paradă a modelor academice și că a fi intelectual nu înseamnă (numai) a fi cool, un avangardist al piețelor de idei (deși suntem destul de în urmă), ci responsabilitate, atenție la idei și la efectul lor real în lume. Ordinea în care i-am enumerat nu e ierarhică și cu siguranță am luat câte ceva de la mulți alții, așa cum, îmi place să cred, am contribuit și eu un pic la acest mediu.

Îmi e greu să văd profilul schițat mai sus din exterior și să apreciez cum îl văd alții, dacă e ceva coerent sau doar așa ni se pare nouă aici. Dacă ne gândim la exponenți, mai ales în poezie, există vizibilitate, premii, chiar și o dispută pe cine e cel mai trendy și dă tonul, dacă la Cluj a apărut următorul post-cool sau la Brașov? Dar, dacă ne referim la trenduri de influență sau la impact, nu cred că există o prezență consistentă. Nu mă refer la cantitate sau semnificație, pentru că evenimente importante se produc în continuare, ci la ecourile lor, mai degrabă vagi. O dată, pentru că un astfel de discurs nu prea cadrează cu o specie academică de stângism, comod-metafizic și ușor de asimilat din moment ce nu vede decât un model simplificat al realității, la care trebuie să aderi necondiționat. Apoi, pentru că el este dublat de pasiunea pentru cuantificare și aprecierea indicilor ca formă supremă de evaluare a contribuției la bunăstarea corporației, pardon, instituției, ceea ce vine din spectrul ideologic opus, creând o stranie fuziune, dar care proliferează, deci, iată, este funcțională. Însă este, simultan, destul de greu de armonizat cu viziunea mai tradițională a universității ca spațiu/laborator de căutare colectivă a adevărului, de sporire a cunoașterii prin propunerea de modele noi, curajoase de înțelegere a lumii, ca în moto-ul Universității din Chicago pe care l-am ales ca titlu.

Principiile de mai sus ale școlii de la Brașov sunt, din acest punct de vedere, centrate pe individ și pe problematizare continuă, deci sunt dificile și dificil (dar nu imposibil) de cuantificat sub forma raportării contribuției în ultimele 12 luni.

Apoi e clar că din punctul de vedere al promovării nu stăm foarte bine, poate pentru că e o contradicție între ce am scris mai sus și marketingul agresiv. Sau poate că ea nu e decât în mintea mea, dar acolo e bine înrădăcinată, deși am lucrat și în publicitate și știu că poți vinde mai bine ceva în care crezi, doar că mie nu mi se potrivește ca structură. Sau din orgoliu, cine știe. Dar, chiar și așa, cred că noi (în identitatea noastră de intelectuali/universitari) trăim în primul rând prin ceilalți, prin ce reușim să transmitem și prin vectorii culturali pe care îi formăm, care pot crea apoi în mod autonom, nu prin metoda „coadă-de-păun”, o rețea de valori. Din păcate, aceste idei sunt fragile pentru că nu au în spate o armătură de idei forte (marxism, elitism ș.a.m.d.) și pentru că, poate, ele nu s-au instituționalizat discursiv. Slaba aderență vine și din faptul că nu este o școală stilistică (deși aici cineva ar putea obiecta că este, vezi textele teoretice ale lui Mușina. Chiar dacă luăm ca repere antropocentrismul, concretul orizontal al lumii din care trebuie construită scara de valori, accentul cade tot pe procesarea individuală și pe explorare, ceea ce presupune literal a o lua de la capăt pe cont propriu dinspre tine către ce e în afara ta și a te întoarce îmbogățit) sau ideologică, în sensul tare. Nu vreau să cad în clișeul că e o școală de viață. Ci, așa cum am zis, la modul ideal, e o experiență prin care devii tu însuți, în încercarea de a media cu onestitate și calitate artistică o nouă formă de înțelegere a lumii și a ta, ca persoană, transmisibilă și de efect tocmai pentru că este ceva substanțial, inedit, autentic (mă rog, discutabil termen, dar, din nou, e ceva ce recunoști, chiar dacă nu îl poți teoretiza convingător). Îmi amintesc, apropo de „impact”, că am fost de mai multe ori catalogat, uneori cu un zâmbet ironic, alteori cu nervi, în tinerețea mea plină de elan și aspirații, ca fiind de-ai lui Mușina sau de-ai lui Bodiu. Nu doar eu, desigur. Dar primii care respingeau ideea de gașcă omogenă și disciplinată care reverberează întocmai ideile maestrului erau chiar cei doi profesori. De asta, nu știu dacă intră aici răspunsul acesta, am încercat să evit ceea ce se cheamă „allegiance bias” sau măcar să fiu conștient de el. Chiar cred că poate exista un etos al unei comunități și fără dimensiunea aceasta proeminentă. Dar, dacă în câmpul în care funcționăm, ceilalți procedează pe dos și reduc afinitățile la afilieri și la „e de ai noștri, băiat bun, e de comitet”, sigur că pierdem pe termen scurt și din intensitatea reprezentării. Dar poate câștigăm pe termen lung, cine știe?

În loc de concluzie, Școala de la Brașov nu s-a construit ca o ideologie atotexplicativă, ci una „slabă”, care presupune efort real și angajament autentic, și poate că i se potrivește mai bine să fie marginală. Și, ca să distilez ce am scris vag sentimental mai sus, un fel de tldr, voi sintetiza, prin patru trăsături, valorile reprezentative pentru școala pe care am făcut-o eu la Brașov. Solidaritatea care, în majoritatea cazurilor și mai ales în cele esențiale, bate orgoliile (funciare, nu?) artistice și academice. Scepticismul față de „terorismul” ideologiilor și modelor intelectuale, mai ales în fața celor care tratează textul și producția artistică ca pe un discurs de escortă (și nici măcar una atractivă). Nu am spațiu aici să explic (sau să sintetizez explicațiile lui Mircea Martin, de exemplu) de ce close-reading-ul sau valorizarea unei opere literare nu înseamnă pur impresionism sau lipsă de cultură contextuală, dar nu înseamnă. Respectarea, în consecință, a autorului, înțeles nu ca un operator inconștient al unor procese pe care nu le înțelege, străbătut și modelat fiind de tot felul de determinisme, precum deșertul de sirocco, ci ca o entitate autonomă, capabilă de reflecție și problematizare, un generator de scenarii/soluții existențiale și morale interesante, captivante. Promovarea activă a concepției că scrisul (dar și gândirea, înțeleasă ca proces intelectual analitic-argumentativ-sintetic) de calitate se învață în permanență, și de aceea, ca să extind explicația celei de-a treia trăsături, autorul nu este o figură supraumană, ci trebuie respectat pe o filieră anti-romantică, ca un profesionist al scrisului, un individ care se luptă cu limitele sale cognitive și caută variante de a se construi sub formă de discurs la vedere, trecând (sau nu) peste limite, eșecuri, orgolii reductive. Aceste idei au fost cultivate, poate nu mereu coerent sau necontradictoriu, la Brașov în cei 20 de ani de când am intrat prima oară în contact cu acest mediu. Mai intens până în urmă cu cinci ani, dar îmi place să cred că ele se regăsesc în continuare în teoria și practica înțelegerii literaturii, așa cum sunt ele valorificate de cei care au rămas să ducă mai departe acest proiect academic-formativ de la Brașov.

 

*

 

Ramona HĂRȘAN 

Schiță de eseu despre „Școala de la Brașov” – O școală de gândire etică sau mai-mult-decât-experimentul „Black Mountain” Transilvan

 

Pornind de la lucrările prezentate în cadrul unuia dintre panelurile primei conferințe naționale dedicate memoriei lui Alexandru Mușina¹, Caius Dobrescu trasa în 2014 o demarcație (nu neapărat reciproc-exclusivă) între școala de filologie de la Brașov și „Școala de la Brașov”2 în sensul de „școală poetică”, precedând orice instalare instituțională. Precizarea, menită să vină în completarea un consistent expozeu al lui Virgil Podoabă privind ideea de școală brașoveană de litere (excurs provocat la rândul său de contribuțiile Rodicăi Ilie și Ruxandrei Pop), se referea, pe scurt, la delimitarea istorică necesară între cercul literar condus de Alexandru Mușina în anii ’80 și respectiv fondarea, după revoluție, a instituției de învățământ superior, care a venit – o arătau ambii vorbitori – ca o continuare și o extindere firească a ethos-ului acestui grup (inițial) poetico-literar3. Dialogul purtat de către cei doi Profesori a pus în evidență, însă, în fond, nu o ruptură între școala de poezie și cea de filologie, sau o fractură în cadrul unui fenomen care ar putea părea, privit din afară, un continuum, ci prezența și dezvoltările istorice, în fond, ale unei școli de gândire care, având șansa să treacă dintr-un regim (nedemocratic) într-altul (democratic), s-a și concretizat organizațional – desigur, nu fără eforturile și dedicarea unui grup de fondatori, ale unui „nucleu dur” de scriitori și literați pe care i-aș numi acum, din lipsa unui termen-umbrelă mai potrivit, „alternativi” (și am să revin ulterior asupra acestui adjectiv). Dar tot la fel de firesc, ea nu s-ar fi materializat nici în afara „visului” (a se citi: proiectului) original „rostogolit” ca un bulgăre pe o pantă înzăpezită de grupul poetic din jurul lui Alexandru Mușina4, însă imaginat mai întâi ca „jucărie” ideativ-utopică tot de teoreticianul noului antropocentrism5.

Discuția pe care am ținut să o rezum aici pe post de introducere este, cred eu, punctul de plecare al oricărei încercări de a defini fenomenul literar-educațional brașovean, i.e. școala (atât) de litere (cât) și (de) literatură de la Brașov, tocmai pentru că ea are, de fapt, pe fond, în „țesătura covorului”, o consistență etică „dură” în baza căreia se pot dezvolta, la suprafață, formele – culorile și modelele, dacă vreți – cele mai diverse, dinamicele cele mai spectaculos diferențiabile ale gândirii teoretice sau expresiei artistice, fără ca „spiritul” esențial al „școlii” să sufere alterări, sau fără ca grupul, deși în permanentă transformare, cu intrări și ieșiri frecvente, să își piardă identitatea morală esențială6. Există aici, deci, implicit, o etică a respectului diferenței dublată de una a originalității, a evitării locului comun și a modelelor gata-făcute. Or, ceea ce îmi propun în cadrul acestei schițe de eseu ar fi să „descompun” în trăsăturile ei esențiale această esență etică pe care o consider definitorie și discret-omniprezentă în toate activitățile și proiectele școlii de la Brașov (în sensul cel mai larg al sintagmei) de „atunci” și de acum. Voi evita să insist asupra dimensiunii „de suprafață”– a nu se citi „superficiale”, ci imediat „vizibile” – a fenomenului, de altfel deja binecunoscută în comunitatea „literaților” (științifică și artistică deopotrivă): manifestările care se reliefează ca suprafețe aflate „la vedere” și-au asigurat încă de la început o poziție privilegiată în spațiul cultural românesc prin simpla (?) respectare a unor standarde (ridicate) de calitate, începând cu Cercul 19 al lui Alexandru Mușina și grupul inițial de la Brașov – acesta din urmă afirmându-se, iată, ca o „școală (de gândire) poetică” la scurt timp după înființare, i.e. cu aproximativ un deceniu înainte de „prefacerea” instituțională –, continuând cu Facultatea de Litere – despre care poate este de ajuns să amintesc aici că încă din anii de început a generat apariția unui slogan concludent în lumea Literelor românești: „Filologia e la Brașov”7 – și cu întreaga panoplie de publicații și evenimente științifice, culturale și literare din jurul acesteia, consolidate ulterior ca tradiții semnificative ale lumii academice și artistice românești (de la Colocviul Național Universitar de Literatură Contemporană la Maratonul de Poezie, de la Interval la Revista și cenaclul Corpul T, de la Bienala internațională de poezie la Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets, de la volumele științifice la beletristica multiplu premiată produsă de scriitorii din corpul profesoral ș.a.m.d.). Pe scurt, mă voi feri să realizez un inventar al realizărilor – deopotrivă numeroase și semnificative – cu care consider a priori că un public de connoisseurs este, la ora actuală, suficient familiarizat.

Sigur că specificul acestei școli rezidă și în (sau rezultă și din) profilul ei aparte, de „republică a scriitorilor”, de Black Mountain românesc8. Este greu de ignorat faptul că intenția poietică inițială nu s-a pierdut odată cu reconfigurarea educațional-universitară a „școlii”, ci dimpotrivă, s-a realizat în forme concrete și, așa cum se știe deja foarte bine, într-o varietate de direcții și extensii menite să instituționalizeze și să sprijine scrierea creativă/creatoare ca disciplină (pe care Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” – așa cum, iarăși, se știe – a și inaugurat-o ca disciplină universitară de studiu în țara noastră).

Iarăși, tradiția de a avea în permanență la catedră profesori de literatură care „au scris [binișor mai mult decât, n.m.] un vers valabil”9 continuă inclusiv după inevitabila schimbare a generațiilor (v. prezența în corpul profesoral actual, din care lipsesc în mod regretabil cei plecați dintre noi – Crăciun, Mușina, Bodiu – dar și cei „dislocați” – și mă gândesc aici în primul rând la Caius Dobrescu, actualmente Profesor „plin” la Universitatea București –, a unor tineri profesori străluciți atât ca dascăli, cât și ca prozatori, poeți sau mentori în ale vocației de scriitor – precum Dan Țăranu sau Robert Gabriel Elekes). Este vorba, aici, mai bine-zis, de un „program” non-explicit de ranforsare a studiului scrierii creative/ creatoare ca pe o disciplină al cărei prestigiu se cere menținut și prin autoritatea pedagogului: din principiu nu este egal, calitativ vorbind, dacă „scrierea”, dar și cursurile de literatură, teorie etc. sunt predate de un Alexandru Mușina, un Gheorghe Crăciun, un Andrei Bodiu, un Caius Dobrescu, (apoi, actualmente) de un Romulus Bucur, un Ovidiu Moceanu, un Mihai Ignat, o Ruxandra Ivăncescu, un Dan Țăranu, un Robert Elekes sau… nu. (La care se adaugă, firește, personalități cu rezultate notabile plasate exclusiv în zona cercetării literaturii, precum Virgil Podoabă, Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăs, sau nume aflate într-un cert proces de afirmare, precum încă mai-tinerii Dan Botezatu sau Cristian Pralea.) Or, toate acestea fac din „școala de la Brașov” (în această accepțiune lărgită a termenului), înainte de toate, o școală de literatură, o școală de filologie care are în prim-plan nu studiul limbilor străine sau pe al limbii române, ci literatura și domeniile ei conexe (dintre care cel mai „avangardist” este cel al studiilor culturale, de pildă, introduse, iarăși, ca un factor de noutate pe teritoriul nostru inclusiv în cadrul titulaturii oficiale a departamentului de studii literare de la Brașov). Tot în aceeași direcție, trebuie recunoscut că actualul departament „de literatură și studii culturale” este, fără îndoială, „vedeta” studiilor filologice brașovene. Iar acest respect aparte pentru literatură este deja o chestiune de tradiție, un proiect trans-generațional, sau, dacă vrem, o aplecare „pasională”, o „vocație” care se transmite, meticulos și cu tact pedagogic, de la o generație la alta. Un rol formator capital în acest sens îl au, firește, cursurile de scriere creatoare, cenaclurile și cluburile literare gestionate de facultate și/sau de profesorii acesteia: pornind de la proiectul (adaptat-poundian, niciodată dezavuat) al lui Alexandru Mușina de a încuraja scrisul „creator” (inclusiv literatura de masă) sau chiar simpla încercare în ale scrisului, deferența necesară față de text, dimpreună cu acea înțelegere fenomenală profundă, chiar somatică a lui (iată-l, aici, și pe Gheorghe Crăciun) apare – sau se redefinește automat – și doar în urma tentativei (reușite sau nu, contează mai puțin) de a „construi” un produs artistic.

Dar această definire a școlii de filologie de la Brașov ca școală de literatură deschide, mai departe, discuția spre una dintre cele trei direcții etice majore cărora mi-am propus să le desenez aici o schiță: aceea de școală alternativă de înțelegere a literaturii. „Alternativă”, pentru că în raport cu tradiția studierii și interpretării literaturii la noi – și aici mă refer inclusiv la modul în care studiul literaturii este înțeles și practicat în centrele universitare „de (mare) tradiție”, i.e. București, Cluj, Iași – filologia brașoveană este inovativă, sau, într-o măsură, chiar experimentală. Iar acest curaj al inovației, al experimentului ingenios, al unei diferențe raționalizate și raționalizante cu fundamente etice, până la urmă, s-a dovedit – și se dovedește – o strategie câștigătoare. Am arătat înainte, pe scurt, că etica (specială și) specifică a respectului textului beletristic este una dintre coordonatele care articulează această „alternativă”, iar aici se cere adăugată etica unei exigențe a lecturii și interpretării literaturii române ca „world literature” într-un context globalizat – deci, cu mai puține concesii etic-estetice menite să facă din provincialism o circumstanță atenuantă. Dar la fel există și o etică (specială și) specifică a respectului statutului de filolog în România democratică, în a cărei componență internă intră, dincolo de etica profesională clasică și de exigența calității, o etică a angajării morale în raport (uneori invers) cu canonul, și mai mult, cu establishment-urile culturale de orice tip, un curaj al afirmării și argumentării unor diferențe motivate atât estetic, cât și (acolo unde este cazul) moral. Și aici țin să mă refer întâi la diferențierea în principal morală în raport cu canoanele și canonizările predecembriste, cu acea tradiție interpretativă care evita poziționările social-politice „periculoase”, cu discursurile și tipurile de discurs „mainstream” și/sau autoritare de până la (și de după!) Revoluție, cu establishment-ul instituțional-literar (v., de pildă, inclusiv repoziționările în raport cu unele considerații critice ale lui Nicolae Manolescu), pe care grupul de filologi de la Brașov a explicitat-o destul de apăsat încă din primii ani de existență instituțională. Această disociere a venit însă în mod firesc ca o consecință atât a transformării practicii „decondiționării” (cum o numea Alexandru Mușina9) – i.e., dislocării intelectuale dintr-un spațiu cultural carceral într-un mod de raportare critic la orice fel de „daturi” – într-o morală a permanentei chestionări critice a propriilor convingeri, cât și un rezultat datorat efortului extraordinar de (re)aliniere la standardele, valorile și modelele internaționale ale momentului; pornind de aici, a urmat o serie de reordonări critice și teoretice extrem de semnificative10 propuse de intelectualii brașoveni, a căror structurare și articulare își are astăzi continuități multiple în activitatea de cercetare a Departamentului de Literatură și Studii Culturale. Pertinența acestor delimitări este, ca o paranteză fiind spus, și unul dintre factorii principali care i-au asigurat tinerei facultăți de filologie „intrarea” și succesul pe piața națională a Literelor în tulburatul deceniu nouă al secolului trecut.

Pe de altă parte, în strânsă conexiune cu acest amplu demers de resemantizare alternativă, s-a avut aici și curajul experimentării cu modalitățile de socializare/re-socializare a produsului literar, de la articularea unei tradiții (re-)interpretative care urmărea regândirea „rolului social al poeziei” și re-integrarea ei „filosofică” în viața cetății, și până la formele sociale propriu-zise, fizice, concrete de punere în dialog a scriitorului/profesorului și literaturii cu zone cât mai extinse și mai diverse ale publicului. Și sub acest aspect, fără să mai enumăr o listă (aproape) nesfârșită de lansări și serii de lansări de carte, café-uri, serate, cluburi literare, întâlniri cu scriitori ș.a.m.d. care au format o adevărată mașinărie de dialog literar-social, aș sublinia un aspect mai discret al acestui demers de re-socializare a cărții de poezie și de ficțiune: faptul că Literele UniTBv au preferat, modelat și practicat un discurs și un set de principii care să favorizeze deschiderea literaturii către publicul larg, către societate, în ultimă instanță (și reciproca). De la refuzul pedanteriei și renunțarea la morga specifică retoricilor establishment-ului literar predecembrist și continuatorilor (formali ai) acestuia, la o veritabilă etică a relaxării „politicilor de frontieră” între cultura elitistă și cultura „pop”, însă fără compromiterea standardelor de calitate, școala brașoveană are marele merit de a miza pe „dezinhibarea” lecturii și a relației cititorului (specializat sau nu) cu materialul literar primar, de a încerca noi soluții de „destupare” a canalelor de comunicare dintre lumea literaturii și societate. Efortul de a încuraja renunțarea la prêt-à-porter-uri culturale, la preconcepții, la moduri de interpretare învechite au rezultat în apropierea vizibilă a publicului local și a unor nume noi din zona studiilor și/sau producției literare din alte zone de centrul de la Brașov (v. în acest sens, de pildă, masteranzii promițători veniți dinspre alte centre, doctoranzii și cercetătorii, sau chiar profesorii universitari din alte regiuni ale țării care au gravitat și/sau gravitează în jurul Facultății etc.). De asemenea, esențială mi se pare aici și reușita de a asocia (subtil, dar programatic, inclusiv prin cascadorii de imagine performate de membri ai staff-ului profesoral) ideea de excelență în literatură și metadiscursurile aferente cu o anumită noțiune de coolness, o combinație care nu încetează să atragă un public tânăr și cosmopolit. Mai mult, însă, există la Brașov în afară de aceste „trucuri” de promovare și o tradiție scripturală deja solidificată a teoretizării (pe de o parte) și literaturizării (pe de altă parte) amintitei deschideri spre social, de la – așa cum am mai arătat – regândirea rolului social al literaturii ca modalitate singulară de explorare a realităților imediate (și aici devine vizibilă înrădăcinarea în teoriile lui Alexandru Mușina, dar și, mai puțin evident, în „senzorialitatea” lui Gheorghe Crăciun), la extinderea interdisciplinară a studiilor literare dincolo de cercul tradițional, închis al investigației cu instrumentele teoriei literare pure și dure – iar aici trebuie să accentuez faptul că asocierea interpretării literaturii spre cele mai actuale tendințe și teorii occidentale ale culturii, spre studiile culturale și antropologice, spre sociologie, de asemenea, au condus în mod fericit la re-integrarea eticului în estetic, sau, mai precis, la rezolvarea contradicțiilor sterile între o zonă și cealaltă, oferind posibilitatea reinstalării literaturii în inima cetății –, și în final până la seria de producții poetice și romanești ale exponenților „grupului” (iarăși, de la Mușina la Bodiu și Dobrescu, dar și de la Țăranu la Elekes, ca să iau doar câteva exemple) care încurajează programatic (și postmodern) dubla-lectură, „pop”-elitistă, Brașovul a folosit cu o eficiență redutabilă un întreg arsenal de strategii intelectuale și sociale. Ceea ce îi conferă, cred eu, o a doua dimensiune (etică) semnificativă: aceea de școală de (re)gândire socială a literaturii.

În al treilea rând, școala de litere și literatură în chestiune este, fără îndoială, o școală de gândire critică. Respectului pentru text, pentru creatorul de text și pentru statutul literaturii în societate(a contemporană) i se adaugă o formă aparte a respectului pentru Celălalt (care este de obicei, și nu printr-o simplă coincidență, un creator sau un cititor de egală mărime). Valorizarea criticii constructive în cadrul grupului de la Brașov este un crez esențial, o practică (deja) îndelungată ridicată la rang de principiu. Vedeți în acest sens, de pildă, simplul exemplu de angajament polemic Podoabă-Dobrescu, rezumat în deschiderea eseului de față. Diferența de opinii – existentă, vizibilă – între personalități care nu se aseamănă, realmente, prin nimic (ba chiar se „ciocnesc” frecvent în opinii), cu excepția sistemului profund de valori, nu desolidarizează, nu generează discordii. Confruntarea de idei este o plăcere, un lux intelectual pe care participanții la „joc” (unul foarte diferit, de data aceasta, de cel cu mărgelele de sticlă) și-l alocă fără rezerve, dar și fără implicații personale: pentru că există în acest sens o credință asumată implicit de către fiecare „membru” în parte, ca o condiție prealabilă a acceptării, a intrării în „grup”, în puterea și importanța dezbaterii autentice și neviciate de idei, concepte, teorii, pe de o parte, tot așa după cum există și o credință comună în „puterile” literaturii asupra lumii reale, imediate, materiale. Iar acesta este, poate, cea mai mare calitate a școlii brașovene – și cea mai apăsată „marcă” pe care o imprimă Literele brașovene „trecătorului” de rând, pasagerului temporar prin viața instituției. Așa cum o arăta Virgil Podoabă în cadrul aceleiași discuții (referindu-se la Alexandru Mușina), critica non-agresivă, constructivă a muncii și pozițiilor celuilalt a fost de la început o definiție a prieteniei, a respectului colegial, a camaraderiei profesionale. Observație care se poate, indubitabil, generaliza în așa fel încât să cuprindă întregul portret de grup.

Prin urmare, dacă este să înțelegem școala de litere brașoveană ca pe o școală alternativă de interpretare a literaturii, o școală de (re)gândire socială a literaturii și o școală de gândire critică deopotrivă, rezultă o concluzie evidentă: anume, că ea este (fiindcă se comportă ca) o școală de gândire, în sensul unei preocupări concertate a exponenților săi (deja mai degrabă notorii) pentru redefinirea/repoziționarea/re-relaționarea literaturii și culturii în contextul contemporan, cu toate dimensiunile sale centrifuge (globalizată și globalizantă, post-modernă, în cazul nostru – post-comunistă ș.a.m.d.).

O observație poate la fel de evidentă este și cea că acest topos specific al modului interdisciplinar de a trata și concepe literatura este într-o bună măsură de sorginte optzecistă. Această origine se reflectă, însă, pe paliere diverse: prin încrederea în „funcția socială”11 a scrisului, a discursului poetic în sens larg (a se citi discursul prozei, poeziei etc.), un rol socio-cultural poate în primul rând formator-exploratoriu – dacă ne gândim la tentația permanentă a optzeciștilor de a adapta tehnicile și potențialul comunicativ al culturii de masă la conținutul înalt-cultural/literar, fără a-l compromite, însă pe cel din urmă (v. trendul „romanul popular subminat” în sensul descris de Adrian Oțoiu, continuat de mai toți scriitorii brașoveni12); apoi, mai este intenția de a „genera” un public pregătit la nivel mentalitar pentru receptare, pe de o parte, și vigilent la manipularea ideologică, pe de altă parte (v., de ex., „antropogenia” lui Nedelciu¹³); și nu în ultimul rând, etica angajamentului social, politic, identitar prin scris, atracția raționalizată spre est/etica [sic!] cotidianului și a imediatului. În aceeași linie, apetența pentru teorie, și în special cea pentru teorii larg-culturale, de ultimă oră, produse în majoritate în afara „lagărului estic”, credința în erudiție ca factor determinant al expresivității artistice sunt și ele o moștenire optzecistă care se regăsește, alături de cele menționate mai sus, în special în activitatea didactică (și de mentorat) a exponenților școlii. Nu în ultimul rând, imperativul vigilenței gândirii critice trimite la „lecția învățată” a refuzului ideologizării forțate practicat de aceeași generație de scriitori – căreia îi aparțin, în fond, ca figuri marcante Mușina, Crăciun, Bucur, Moceanu sau ai cărei „învățăcei” direcți sunt Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, iar mai târziu sau indirect, ceilalți profesori și/sau scriitori pomeniți anterior cu diverse ocazii.

Or, această perpetuare de-a lungul a ceea ce este astăzi o succesiune de generații care s-au „format” unele pe altele, deopotrivă din punct de vedere pedagogic și artistic (din `90 până azi, cel puțin trei generații ușor de identificat s-au succedat în cadrul școlii: optzeciștii, nouăzeciștii și douămiiștii14) trasează deja o traiectorie nu doar prin istorie, ci istorică. Preluând simultan și câteva „ștafete” de la „concurenții” academici clasați „în tururi anterioare” pe locurile fruntașe – e.g., de la Universitatea de Vest (care în anii `90 pornise pe calea unei deschideri înspre cultural și schițase o direcție europeană marcată identitar a studiului literaturii) sau Universitatea București (tradiția cenaclurilor literare „dure”, în care confruntarea de idei avea adesea aparența unui conflict interpersonal în toată regula), Brașovul și-a construit „pe cont propriu” o identitate pregnantă, prestigiul de „școală de literatură” (aș adăuga și „de gândire”) pe care i-l atribuie astăzi un Mircea Martin sau Mircea Zaciu. Așa cum povestește tot Virgil Podoabă în dialogul pe care l-am citat în mod repetat pe parcursul lucrării, „brașovenii” (fie ei și târgu-mureșeni de rezidență!) nu au simțit nevoia întoarcerii, după 1989, în centre universitare din care plecaseră, ci au preferat construirea unei „cetăți” comune (a Literelor), bazată pe valori etice împărtășite nu atât la nivelele de suprafață (e.g. crezuri teoretice sau pedagogice, politice, mijloace ale expresivității identice sau quasi ș.a.m.d.), cât mai degrabă la nivelul de profunzime pe care am încercat aici să îl explicitez în schița de față. Nu citiți deci, aici, neapărat un ubi sunt – poate doar măsura în care el îl implică, paradoxal, dar previzibil, pe hic sunt (mentorii, fondatorii, personalitățile marcante ale școlii de gândire de la Brașov): ei fac deja parte dintr-o tradiție alternativă care se menține și se propagă mereu altfel, dar mereu recognoscibil, îmbogățită și revigorată continuu de prezența și integrarea constructivă, progresistă a diferenței – individuale, de generație, de idei.

__________

1 Conferința Națională „Alexandru Mușina. Viața și opera”, organizată și găzduită de Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov în 17-18 aprilie 2014.

2Conceptul, în definiția explicitată de Caius Dobrescu, îi aparține lui Alexandru Mușina. V. Alexandru Mușina, „Să devii ceea ce ești”. În Interval, nr. 10/1999, Brașov. Document integral disponibil online în regim de free sharing la adresa web: http://interval.tripod.com/10-99/musina.htm?fbclid=IwAR1PCiFFXKnczqjL8kuZuFueD5mX5fXVHvUlqHlCslOOZaryL0Cs98Ydh9A [martie 2019].

3Rezum aici discuția în baza unor notițe „culese” cu ocazia conferinței în vederea realizării unor scopuri de cercetare; din păcate, foarte multe dintre ideile valoroase ale acestei „școli” sunt (încă) parte a unei tradiții orale netranscrise pe suport material, transmisă și păstrată fie prin împărtășirea de la o generație către alta a unor concepții de bază, fie generată prin dialog direct, nemijlocit, de cele mai multe ori efervescent – dar care se consumă de multe ori în și prin „viu grai”.

⁴Alexandru Mușina îi citează ca făcând parte din grupul inițial pe Marius Oprea, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și Sorin Adam Matei. V. Alexandru Mușina, op.cit.

5 Conform lui Virgil Podoabă, confirmat sub acest aspect și de Caius Dobrescu în cadrul aceleiași discuții.

⁶Conceptul de „identitate morală esențială” este înțeles aici conform descrierii sistematice pe care o oferă Allan Montefiore noțiunii în Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale [Dicționarul de etică și filozofie morală], 4e édition, Éditions Quadrige/PUF, Paris, 2004, art. „Identité morale : l‘identité morale et la personne, pp.883-891, presupunând existența unor identități (personale și/sau de grup) care se deginesc esențialmente prin intermediul unor atașamente și valori morale în lipsa cărora aceste entități are deveni irecognoscibile/imposibil de diferențiat.

7 Conform lui Virgil Podoabă, în amintita discuție.

8 Asocierea nu este întâmplătoare, nici originală, ci aluzivă: Caius Dobrescu făcea referire, în cadrul dialogului deja menționat, la visul inițial (imposibil, în România anilor 1980) al fondării unui Black Mountain College românesc, lansat de Alexandru Mușina în cadrul grupului pe care îl „tutora”. Idee agreată și mereu reluată de membrii grupului poetic de la Brașov sub forma unui „joc” intelectual, ea este modelul utopic al demersului instituțional real de după 1990.

9 Nici această asociere nu este o coincidență; ea se vrea o aluzie la unul dintre principiile de interpretare/generare a literaturii din ABC of Reading [ABC-ul lecturii] al lui Ezra Pound. După cum se știe, atât poetul cât și principiul aici citat – îndemnând la neîncredere în judecata critică a cercetătorilor literaturii care nu au experimentat niciodată (sau nu cu succes) scrierea creativă – erau topoi esențiali ai gândirii lui Alexandru Mușina.

10 Alexandru Mușina, Să devii ceea ce ești. În Interval, nr. 10/1999, Brașov. Document integral disponibil online în regim de free sharing la adresa web: http://interval.tripod.com/10-99/musina.htm?fbclid=IwAR1PCiFFXKnczqjL8kuZuFueD5mX5fXVHvUlqHlCslOOZaryL0Cs98Ydh9A [martie 2019].

¹¹ V. spre exemplificare importanța actuală a unor lucrări precum Aisbergul… lui Gheorghe Crăciun, Paradigma… lui Alexandru Mușina, Direcția `80… a lui Andrei Bodiu ș.a.

12 Aluzie la T.S. Eliot, Funcția socială a poeziei (1957).

¹³ Adrian Oțoiu, Trafic de frontieră, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2000, p.176, 179 ș.a.

14 Mircea Nedelciu în „Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie”, interviu de Gabriela Hurezean, în „Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic”, București, anul VIII, nr. 14 (341), sâmbătă, 9 aprilie 1988, p.3.

15 Nu folosesc aici conceptele numaidecât în sensul delimitărilor generaționiste care jalonează istoria literaturii/poeziei autohtone (deși în multe cazuri se aplică fără probleme și acestea), ci în primul rând în înțelesul mai degrabă literal al termenilor.

Referințe bibliografice

Bodiu, Andrei, Direcţia 80 în poezia română, Editura Paralela 45, 2000.

Crăciun, Gheorghe, Aisbergul poeziei moderne, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.

Crăciun, Gheorghe, Pactul somatografic,Editura Paralela 45, Pitești, 2009.

Montefiore, Allan, Dictionnaire d’éthique et de philosophie morale [Dicționarul de etică și filozofie morală], 4e édition, Éditions Quadrige/PUF, Paris, 2004, art. „Identité morale : l‘identité morale et la personne, pp.883-891.

Mușina, Alexandru, Paradigma poeziei moderne, Editura Aula, 2004.

Mușina, Alexandru, „Să devii ceea ce ești”. În Interval, nr. 10/1999, Brașov. Disponibil online: http://interval.tripod.com/10-99/musina.htm?fbclid=IwAR1PCiFFXKnczqjL8kuZuFueD5mX5fXVHvUlqHlCslOOZaryL0Cs98Ydh9A [martie 2019].

Nedelciu, Mircea, „Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie”, interviu de Gabriela Hurezean. În Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic, București, anul VIII, nr. 14 (341), sâmbătă, 9 aprilie 1988, p.3.

Oțoiu, Adrian, Trafic de frontieră, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.

Podoabă, Virgil, „Optzecismul pentru uzul străinilor”. În Vatra, nr. 3-4/2016. Disponibil online: https://revistavatra.org/2016/05/11/virgil-podoaba-optzecismul-pentru-uzul-strainilor/ [martie 2019].

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 32-46]