Dan ŢĂRANU

Maximalisme care mă lasă rece

Nu am avut onoarea de a participa la un cenaclu literar decât o singură dată, prin 2000 și nu cred că am regretat vreodată că nu am fost mai des. La Brașov, după ce Andrei Bodiu nu a mai organizat cenaclul despre care ziceam mai sus, au funcționat și funcționează încă cursurile și seminarele de creative writing, cu o structură și finalități distincte, teoretic, de cele specifice unui cenaclu. Despre ce cred în legătură cu de scrierea creatoare ca materie de studiu am scris în revista Steaua și, fiind lucruri de bun-simț, nu simt că e necesar să le repet aici. Am rămas totuși, după această scurtă experiență, cu ideea că un cenaclu  ar trebui să fie un forum al gândirii libere, exercitate pe și plecând de la texte vii, (temporal și, în mod ideal, stilistic) fresh, indiferent de calitatea lor. Dincolo de rama didactică și de presiunile ei normative, cred că asta reușea să facă Alexandru Mușina cu seminarele de creative writing și asta încerc și eu să fac în cenaclul Corpul T, pe care îl organizez împreună cu colegul meu, Virgil Borcan, la Facultatea de Litere. Orice depășește dorința de a aduna împreună oameni inteligenți, tineri și cu chef de literatură sau de cultură, în general, mi se pare a merge înspre un maximalism care mă lasă rece. Asta nu înseamnă că pledez pentru renunțarea la tradiția de cenaclu sau, mai exact, la tradiția unui alt tip de cenaclu, centrat pe charisma unui scriitor sau construit în jurul unor mitologii de grup, tradiție care, de la Macedonski încoace, a avut rezultate de excepție în cadrul literaturii și se poate argumenta (cu destule dificultăți, e drept) că, uneori, a fost una dintre pârghiile renovării etice a câmpului literar, măcar ca grup de contra-presiune și de ofertă culturală alternativă. Prefer însă o formulă exoterică, orientată nu doar către lecturile nesigure ale foarte tinerilor scriitori, ci și, alternativ, către popularizarea altor tineri deja publicați, pe care îi analizăm și decorticăm pe loc, tineri scriitori care, nu cred că trebuie să mai adaug, nu sunt citiți de către studenții de la Litere. De aceea, cenaclul este deschis, normal, și pentru studenții de la alte facultăți sau pentru elevii de liceu. Mai importantă decât fasonarea viitoarelor vedete ale literaturii autohtone, mi se pare crearea unei atmosfere în care literatura contemporană să fie percepută ca semnificativă cu adevărat. Dacă formula este hibridă și nu respectă definiția cenaclului, e ok, mă mulțumesc cu hibriditatea.

Altfel, a-ți lăsa amprentele pe tinerii care vin la cenaclu îmi amintește de un copil care a mâncat Finetti și nu are chef să se spele pe mâini (cu variațiile de rigoare: care știe că nu s-a spălat și o face pentru că vrea atenție și nu știe cum să o obțină altfel sau e doar absorbit de propriul univers și de o naivitate enervant-dezarmantă etc.). Cred că e frumos să îți deconspiri de la început așteptările, modul de abordare, chiar valorile, dacă le ai sau ești conștient de ele, pentru a putea fi la rândul tău evaluat în raport cu ceva. Să oferi un feedback spontan, dar articulat, să încerci să răspunzi într-o formă flexibilă, dar coerentă căutărilor lor, de multe ori incoerente, all over the place, fără a-i încorseta, ci străduindu-te să le oferi repere, la rândul lor subiective și limitate, dar asumate și în relație organică cu textele citite, să creezi deci exerciții de gândire sensibilă, aplicată. Esențial mi se pare și să oferi, fără bruiaje și agende personale sau suprapersonale, șansa celor care citesc de a urmări live cum reacționează un cititor, dezinteresat, sau, dacă termenul este controversat, fără prejudecăți și presetări definitive, ce mecanisme se produc în descifrarea unui text produs de ele/ei sau ce capricii și idiosincrazii blochează acele mecanisme.

Sigur că un cenaclu este și o formă de agregare sub-instituțională care, uneori, aspiră să devină (sau devine pe nesimțite) o instituție în sine, lansând dinamici frustrante, competiții subterane și ierarhii paralele, alternative, la fel de rigide, poate, ca cele oficiale, proces care pare, lucid vorbind, inevitabil, fiind generat de  tot felul de autorități și capitaluri simbolice, de fascinația puterii și a controlului literar, o pasiune care nu își atinge niciodată scopul, dar nici nu se epuizează încercând să îl atingă și așa mai departe. Cu toate aceste dezvoltări, de multe ori triste, uneori fertile, generând mișcări adverse care promit că vor funcționa altfel, cenaclurile trebuie să existe și vor exista, indiferent de opinia mea sau a altcuiva, într-un mediu sau altul, sub o denumire sau alta. Apropo de asta, dacă blogurile, grupurile de pe facebook, siteurile cu acces limitat, forumurile atomizează, ele o fac reproducând și multiplicând tot structuri de regulă închise, condiționate de spațiul fizic, pe care le sparg doar pentru a se regenera molecular-virtual în capsule la fel de etanșe. Nu este desigur o regulă, doar o probabilitate statistică. Cine a avut această experiență online poate să dezvolte și să o contrazică. Există deja cazuri celebre de micro-cenacluri pe net, cu atuurile și debilitățile lor, cu elitismul și spiritul lor de coeziune necesar senzației de apartenență, și nu doar în câmpul literar. E un fenomen normal, nu știu ce ar fi de spus în plus, în afară de a urmări ce se va întâmpla cu ele, cum vor evolua, ce vor realiza (sau nu; sper că scopul unei astfel de grupări nu e primordial acela de a „produce” sau de a-și „realiza” membrii). Spectaculos mi s-ar părea dacă aceste grupuri ar comunica realmente, prin dialog cu aceiași termeni sau cu același subiect sau printr-o competiție care să stimuleze și altceva decât orgolii și instinctul de, vorba scriitorului, proprietate și posesiune a unor parcele / megabytes de prestigiu. Din punctul acesta de vedere încă nu văd schimbări profunde, suntem pe același model autarhic de funcționare, egal valid în cârciumi fumegoase, saloane cu jilț și bijuterii prețioase false, săli gălbui de curs, chat rooms sau căsuțe de comentariu.

 

***

Gabriela GHEORGHIŞOR

Privind înapoi, cu nostalgie

Istoria literaturii române moderne este indiscriminabil legată de existența cenaclurilor literare. În ședințele Societății Junimea, patronate de Titu Maiorescu, au citit cei care astăzi sunt etichetați de Școală drept „clasicii“ noștri: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Din Literatorul lui Alexandru Macedonski au ieșit simboliștii români. În salonul cenaclului Sburătorul, sub privirea ascuțită a lui E. Lovinescu, a eclozat modernismul literar interbelic. Gruparea Cercului literar de la Sibiu s-a manifestat inițial în cadrul unui cenaclu și a reafirmat, în anii ʼ40, adeziunea la modernismul lovinescian. Din Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu (care a funcționat în intervalul 1977-1983), a erupt generația ʼ80 (desantul poetic, îndeosebi), asimilabilă, în genere, postmodernismului românesc. La acesta se adaugă, în epocă, cenaclul de proză Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, Cercul de critică al lui Eugen Simion, Cenaclul din Tei al revistei Viața studențească (cu Mircea Iorgulescu), Cenaclul Echinox al Literelor clujene (cu Ion Pop, Ion Vartic și Marian Papahagi), cenaclul de pe lângă Dialogul studențesc ieșean (cu Alexandru Călinescu), Cenaclul „Pavel Dan“ al Casei Studenților din Timișoara (cu Livius Ciocârlie), cenaclul revistei Ramuri (cu Marin Sorescu). Cenaclul Universitas, coordonat de Mircea Martin (și înființat în primăvara lui 1983), a crescut nouăzeciștii, aceștia pendulând încă, la nivelul discursului criticilor, între promoție și generație literară. Post ʼ89, se pot aminti Cenaclul Litere, cu magister ludi Mircea Cărtărescu (frecventat de scriitori precum Sorin Ghergut, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Iulian Băicuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș, Angelo Mitchievici, Doina Ioanid), grupul literar ieșean Club 8 (antologia oZone friendly adună nume ca O. Nimigean, Dan Lungu, Radu Andriescu, Dan Lucian Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Gabriel H. Decuble, Constantin Acosmei, Michael Astner, Șerban Alexandru), Cenaclul Euridice, sub oblăduirea lui Marin Mincu și Cenaclul Fracturi al lui Marius Ianuș, cele două din urmă fiind responsabile de formarea și afirmarea generației 2000.

Acesta ar fi, în linii mari, tabloul cenaclurilor literare cu rol fundamental în evoluția literaturii române, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până azi. Activitatea cenaclieră a creat coeziune în cadrul unor generații, a produs manifeste, programe și volume colective. Din acest punct de vedere, ea sporește vizibilitatea unei generații de creație. „Prin chiar logica dezvoltării sale, orice grup politic (partid) sau literar (cenaclu) este obligat să acţioneze ca grup de presiune (subl.n.), şi îşi menţine coeziunea, identitatea, apărându-se şi atacându-şi adversarii. Scopurile sale sunt «în mod natural» acelea de a ajunge la putere şi de a o păstra o perioadă cât mai lungă cu putinţă.“ – scria Sorin Alexandrescu, analizând Junimea (v. Privind înapoi, modernitatea). În plus, formarea și impunerea unor noi „generații de creație“, marile „bătălii canonice“ s-au produs sub magisteriul și prin autoritatea unor critici literari „de direcție“. Maiorescu a stabilit o o nouă „direcție“ prin două articole programatice (În contra direcției de astăzi în cultura română și Direcția nouă în poezia și proza română), Lovinescu a așezat literatura română interbelică pe traseul sincronizării cu Occidentul, Manolescu, fără să fie un „apostol“ al postmodernismului, a promovat o generație care se rupea de neomodernismul recuperator al șaizeciștilor (în comunism, „direcția“ lui Manolescu, precum și a altor critici literari de vază, a fost aceea a autonomiei esteticului, a promovării și apărării valorilor literare veritabile în dauna „mutanților“ ideologici). În contextul libertății post-revoluționare, rolul major al mentorului de cenaclu a fost susținut și de strategiile de marketing ale unor edituri (v. campania „Votați literatura tânără!“ a Editurii Polirom). Forța unei generații de creație se vede însă în durata lungă a timpului, prin realizările individuale ale membrilor săi.

Fără o determinare strictă, se poate spune că există o anume relație între contextele social-culturale și nevoia cenaclurilor literare. O societate abia intrată pe drumul modernizării, avea nevoie, pe plan cultural, de un „deget luminos“ care să-i indice direcția corectă, de un spiritus rector ca Maiorescu. În jurul său, s-au strâns mai ales tinerii vremii școliți prin străinătățuri. După apariția unor curente minore ca sămănătorismul și poporanismul începutului de secol, în fața rezistenței tradiționalismului, forțele creative înnoitoare au găsit în Lovinescu un combatant tenace și un îndrumător de marcă. În perioada dictaturii comuniste, cenaclurile erau și niște spații ale libertății de gândire (creatoare), ale prieteniei autentice, ale bonomiei spiritului, conform vechii devize junimiste „anecdota primează!“. Cu toate acestea, nu se puteau sustrage ochiului și urechii vigilente ale sistemului, care avea peste tot „informatori“ și privea cu suspiciune orice idee de „grup“, perceput ca un potențial pericol (conspiraționist-subversiv). Dovadă că Cenaclul de Luni a fost interzis în toamna lui 1983.

Dacă ar fi să conturăm o tipologie a „formatorilor“, vom observa că cei mai importanți au fost profesori și că au avut vocația construcției culturale sau critice. Le este comună o personalitate critică accentuată, definită sintetic prin fraza manolesciană: „Canonul se face, nu se discută“. Nu se poate stabili cu precizie în ce măsură și-au lăsat ei amprenta asupra produselor de cenaclu în genere, dar există informații și indicii că în unele cazuri acțiunea sau influența lor a contat decisiv (v. modificările pe care le-a operat Maiorescu în ediția antumă a Poesiilor lui Eminescu, trecerea scrisului Hortensiei Papadat-Bengescu de la „subiectivismul“ impresionist și liric de la început spre „obiectivare“, în sensul cerut de Lovinescu).

În „actualitatea tot mai atomizată de civilizația blogurilor și a rețelelor de socializare“, cu greu mai poate funcționa „spiritul de cenaclu“. Spiritul de cenaclu presupune nu doar mentalitate și solidaritate de grup (creativ-intelectual), ci și dezbatere de idei și examen critic nemilos (v. mărturiile despre ședințele Junimii, Sburătorului, Cenaclului de Luni sau ale Universitas-ului). Tinerii de azi, majoritar, par să aibă alergie la ideea de magistru și de instanță critică. Preferă audiența „populară“, aprecierea mono- & bisilabică („super“, „cool“, „mișto“ etc.) sau prin like-ul de pe facebook. Editurile recomandă autorilor să scrie produse vandabile, să se plieze pe gusturile publicului avid de entertainment. Criticii înșiși, unii dintre ei, au ajuns să proclame inutilitatea sau moartea criticii estetice. Când mizele sociale ori publicitare primează, cenaclurile, dacă vor mai ființa, se vor adapta acestor timpuri. Multă presiune, spirit puțin.

 

***

Robert ȘERBAN

Mlădiţe

Revistele literare și cenaclurile au fost motoarele care au împins înainte literatura română, atât pe cea de la începuturile ei, cât și pe cea contemporană. Scriitorii generațiilor ‘80 și ‘90 sunt, majoritatea, formați în cenacluri mai mari ori mai mici. Când au apărut cenaclurile pe internet, dar mai ales după explozia facebook, am fost convins că lumea cenaclurilor va migra în virtual. E mai comod, mai safe, mai necruțător. Postezi un text (sau un grupaj de texte) și aștepți verdicul. Măcelul. Dacă ești o fire combativă, chiar așa, hăcuit cum vei fi, reacționezi și tu. Dacă nu, taci și înghiți. Dacă crezi în vocația ta (chiar dacă toți îți spun că n-ai brumă de talent și că virusezi spațiul virtual cu trăirile tale), nu-ți va păsa, vei scrie înainte, poate mai puțin patetic, mai rece, dar la fel de anost și plicticos. Dacă doar ai încercat marea cu degetul, conștientizezi că ai rămas fără mână și te lași naibii de scris. Din fericire, cenaclurile… clasice nu au dispărut și nu vor dispărea. Cred că dacă vrei să fii scriitor nu te poți ascunde în spatele unui nume (care nici nu e cel al tău, căci ți-ai luat… pseudonym) și în spatele ecranului unui calculator. E imposibil să nu vrei să cunoști oameni care, ca tine, scriu și citesc, care – ca tine – vor să afle dacă literatura lor place sau nu, are valoare au ba. Care ar bea o bere, ar spune un banc, ar recomanda sau împrumuta o carte, ar râde cu gura până la urechi, s-ar emoționa și ar încerca să ascundă, ca un cocoș, asta. Care sunt vii și au ochi.

Am mers la cenaclu de la 13 ani. Se chema, cum altfel, Mlădițe. Am mers apoi la cenaclu în liceu, în facultate și încă vreo doi-trei-patru ani după terminarea ei. Astăzi n-aș mai avea răbdare să fac asta. Adică, să ascult lectura unor texte, apoi a unor comentarii și, mai apoi, să comentez și eu, după putințe, cele auzite. Mi-ar fi aproape imposibil să îi spun unui om tânăr că literatura lui e suferindă. Că el n-are talent, că n-are rost să piardă, astfel, timpul. Nici măcar între patru ochi nu cred că aș putea face asta. Sunt atâția care i-o vor spune, bărbătește, în față. Nu eu.

Bucuria scrisului e una dintre cele mai inofensive. Iluzia că ești scriitor și că ești, astfel, creator, puternic, nu face rău omenirii. Dar nici nu aș lăuda texte slabe, autori fără vlagă. Prin urmare, m-aș duce degeaba la un cenaclu, n-aș fi folositor nimănui. Prefer să citesc acasă un manuscris și să-i spun autorului, pe text, ce cred eu că ar trebui făcut cu o pagină, un rând,un cuvânt. Și chiar fac asta, deseori. Iar, la răstimpuri, când am încheiat de scris o carte de poezie, rog doi-trei prieteni să citească manuscrisul și să-mi spună, detaliat, pe… text, ce cred despre el.

Chiar dacă nu mai merg la cenacluri, cred că ele sunt foarte necesare pentru tinerii care vor să facă literatură. Fie și numai pentru că acolo au șansa să vadă și să cunoască, pe viu, oameni care le seamănă. Și care, ca ei, iubesc literatura.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]