Școala de la Brașov (ep. 9)

 

Bande à part 

Interviu cu Simona Popescu

– Caius Dobrescu amintea că s-a mutat de la Liceul „Andrei Şaguna” la „Unirea” deoarece, cu ocazia unei tabere de creaţie, a descoperit o atmosferă alternativă, magică, una de contracultură, existentă la „Unirea”. Ce vă amintiţi despre acea atmosferă? Ce l-a atras atât de mult pe Caius la „Unirea”?

– Cred că în tabără ne-am întîlnit după ce-a venit el la Unirea, dar poate vorbim despre tabere diferite… Eu îmi amintesc, din liceu, de Tabăra de la Dărmăneşti. În studenţie au fost şi altele, într-un fel importante pentru noi: îi cunoşteam pe asemănătorii din ţară, aveam un public, vedeam cu ochiul liber cîtă influenţă puteam avea asupra altora, eram… admiraţi! etc. Lucrurile astea contează cînd eşti foarte tînăr, îţi dau încredere şi curaj. Mi-amintesc ca prin vis (vine o vreme cînd trecutul are ceva oniric, cronologia e tulburată, poate de-asta trecutul e… emoţionant, ambiguu… aproape poetic). De la Dărmăneşti am în filmul memoriei (care face ce vrea ea!) nişte bucătărese îmbrăcate în halate albe, care curăţau legume în curte, un bazin în care înotau doi peşti roşii, un fost conac frumos în care eram cazaţi. Am scris atunci o poezie, se numea chiar Tabără. Toate poeziile mele pleacă de la ceva adevărat, sînt autobiografice sau, cum ar veni, ocazionale – fie vorba între noi, toată poezia e, într-un fel sau altul, ocazională!1

Revenind: da!, Caius a venit la Unirea pentru noi trei, aşa cred. Bine, erau şi multe fete frumoase şi deştepte! Ne cunoscuserăm înainte, cum spuneam, la un cenaclu, Cenaclul 19îi zicea (care avea să conteze atît de mult pentru noi,deşi am fost doar de cîteva ori acolo). La Unirea a dat el de „unirişti”, creaturi interesate, libere. Chiar era ceva acolo, o „atmosferă”…N-am simţit-o de la început. În primii doi ani, cît am fost în clasa mea, B-ul, aproape nu aveam legătură cu ceilalţi, au fost doi ani mai degrabă sumbri (chiar şi clasa repartizată era întunecată, nu ajungea niciodată soarele acolo)şi eu destul de estompată (îmi asumasem), parcă opusă copilului care fusesem cîndva. Nu mi-a plăcut liceul, la început, s-a şi întîmplat ca prima notă luată să fie un 5 (5! – dezastru, eu avusesem aproape numai 10 pînă atunci!) la o materie absurdă, ceva legat de confecţii, textile, informaţii „netrebnice” (vorba lui Bacovia/ Zborul cărţilor) în cel mai urît manual din lume, cred că se numea Tehnologia materialelor (ar merge ca titlu pentru o carte de poezie!). Era o profă frumoasă, dar rea (ei, era o profă care ţinea la materia ei, complet neinteresantă pentru noi!). N-am ştiut toate piesele maşinii de cardat, nu mi se părea deloc important pentru viaţa mea. Profa ştia ea ce ştia. Dacă nu intram la treaptă ajungeam ţesătoare – „repasatoare”, ăsta e cuvîntul! –, şcoala ne pregătea pentru asta, ajungeam în faţa maşinii de cardat! După liceu, dacă nu mergeai mai departe, puteam „beneficia” de o diplomă de steno-dactilograf. Acum ştiu să desenez şi în vis maşina de cardat cu toate componentele ei, o am înaintea ochilor pe pagina de manual. Mi-aduc aminte că mai era o lecţie despre firul de lînă! Ar fi putut fi interesant – lînă, materiale, ţesături, puteam porni de la Oscar Wilde, că doar eram la filo! Poate că a fost importantă întîlnirea cu „maşina de cardat şi tehnologia materialelor” şi nu mi-am dat eu seama atunci, s-au dus tîmpeniile alea în subconştient, subconştientul le-a deturnat, le-a transformat în altceva… textură, fire epice, lirice! Subconştientul e, după cum ştim, fioros, dar şi haios! A fost un şoc nota aia, binevenit, nu mi-a mai păsat deloc de note, m-am parcat în spate (unde stau de obicei codaşii), m-am apucat de citit pe sub bancă pe la ore (printre altele, Kant!; m-a prins profa de română, m-a pus să vorbesc despre Kant ora următoare!). Notele erau, cu toate astea, bunicele, eram „olimpică” la română, ba chiar printr-a zecea am luat locul I pe ţară. Nu mă laud cu asta, că nu e de laudă (tema fusese Goga!). M-am bucurat atunci, că am primit cadou o tabără la Marea Neagră. Nu văzusem niciodată Marea! Era o tabără internaţională, întîlneam pentru prima dată în viaţa mea nişte străini, nişte adolescenţi străini. M-am şi îndrăgostit atunci! De trei deodată! Un italian, un pakistanez şi un portughez. Italianul a continuat să-mi scrie, iar portughezul a venit cu un prieten de-al lui în România, spre neliniştea părinţilor mei, că nu era permis să găzduieşti străini, şi noi am făcut-o…

Într-a IX-a şi a X-a am avut o singură prietenă, pe una Suzi, care era obsedată de franceză, vorbea cu mine în franceză (ceea ce, trebuie să recunosc, m-a ajutat mai tîrziu, deşi atunci mă obosea, mă rog… Suzi era o ciudăţenie de om şi eu întotdeauna m-am dat în vînt după ciudaţi).Nu ştiu de ce, cînd mă gîndesc la primii doi ani de liceu, acolo e iarnă. Iar despre ceilalţi doi ani, de după examenul de treaptă, e vară! Clasa era luminoasă şi caldă. Îmi amintesc cum stăteam în bănci, doi cîte doi (adică aş putea reface toată aşezarea, om cu om!). După treaptă, din vierme m-am transformat în fluture, asta a fost senzaţia. M-am simţit brusc foarte fericită, liberă. Din trei clase a rămas doar una! A fost un nou început. Am intrat pe mîinile Ceraselei, prietena mea cea mai bună, care m-a învăţat să fumez şi să chiulesc şi să nu-mi pese de eventuale sancţionări. Era foarte puternică, ironică, deasupra vîrstei noastre. Acuma îmi vine să scriu şi de alţi colegi, colege, că ar merita, dar mă opresc aici.

Am început orele de steno-dactilografie. Cel mai bine se descurca Emilia, care făcuse pianul. Aveam toţi maşini de scris şi era o hărmălaie la ora de dactilo! Luam notă pentru viteză şi corectitudine. Să mă pici cu ceară nu mai ştiu cu cine am făcut stenodactilografie, adică am în minte imaginea cu noi, fără profesor. Ne-am apucat să scriem poezii la maşină, făceam schimb la sfîrşitul orei. Eram toţi poeţi! Îmi amintesc de Dorina (am o poezie despre ea, Dodoloi), mai era o fată mărunţică, scriau texte faine. Şi mai era Simona Lăcă (Lăcătuş), o divă, care s-a dus la geografie (puteai ajunge ghid turistic, un vis!), dacă ar fi venit la Litere sigur ar fi continuat să scrie.

Liceul – unde, altfel, am intrat fără examen, dar unde se adunaseră destui deştepţi (fugind de matematică) – pregătea bine elevi pentru varii profesiuni. Cred că toţi am făcut facultate: Actorie, Litere, Sport (da!), Istorie, Filozofie, Geografie, ASE, Matematică (da!, matematică, deşi eram la filo). Trei am ajuns scriitori, trei profesori universitari (Soso – Sorin Matei – chiar undeva prin State), cîțiva profi de liceu, chiar în Braşov (Suzi la noi, la Unirea, înainte să plece de tot în Franţa, Cornelia e profă la Şaguna). Spun toate astea pentru reconstituirea vieţii de liceu, care, am înţeles, te interesează. Am o memorie afectivă foarte bună. Aş putea umple pagini întregi, pornind de la detalii. Dacă, totuşi, ar fi să aleg o imagine simbolică despre „unirişti”, ar fi autobuzul în care mergeam, amestecaţi din toate clasele, la practica agricolă, toamna. Chiuleam oficial de la şcoală, cum s-ar zice, ne duceau la cules de morcovi şi cartofi. Era cam frig, uneori frig de tot (bruma de toamnă!). În rabla aia cu care ne cărau spre cîmpurile patriei erau cei mai frumoşi şi mai deştepţi adolescenţi. Descărcare de veselie, poante, jocuri de cuvinte, miştouri legate de soarta noastră de născuţi loser-i. Ăia ne duceau pe cîmp şi, dacă începea ploaia, cîţiva luam decizia să ne cărăm. Mergeam la film. Am văzut odată Călăuza lui Tarkovski, eram numai noi în sală, vreo cinci, şase.

Cum v-aţi împrietenit cu Marius, Caius şi Andrei? Cum ar arăta un portret de atunci, al fiecăruia? Cine era liderul grupului?

– Marius şi Andrei mi-au fost colegi de clasă după treaptă, am venit din clase diferite: Andrei de la A, eu de la B şi Marius de la C. Ne ştiam deja de la un fel de meditaţii la română care se ţineau la şcoală după ore, pentru examenul ăla nenorocit de treaptă. Mergeam, că ne era frică să nu picăm, să nu ajungem în fabrică, ţesători şi repasatori. Atunci l-am remarcat pe Andrei. Nu doar pentru că era frumos, dar avea un mod ironic-şăgalnic de-a vorbi. În schimb, scria cel mai urît din lume, pătrăţos. Ne-am apropiat după ce-am citit acolo nişte referate,dar şi vorbeam liber, o făceam pe deştepţii. Mă conducea la staţia din care luam autobuzul spre autogară, de unde porneam mai departe, cu un alt autobuz, spre casă (în orăşelul meu, Codlea). Era drăguţ din partea lui. El a fost un drăguţ pînă la capăt cu mine. Ne-am înţeles întotdeauna foarte bine. Îmi aduc aminte cum, mai tîrziu, prin cenaclurile din cîteva tabere studenţeşti, unde ne retrăgeam seara pînă noaptea ca să citim poezii, schimbam doar o privire cu Andrei, în timp ce-i ascultam pe unul, altul – era clar de la început, ne înţelegeam din priviri, ne plăceau fix aceleaşi versuri şi aveam reticenţe fix la aceleaşi „derapaje”. Ne şi amuzam, apoi, pe chestia asta.

După treaptă am descoperit că aveam multe în comun cu Andrei şi Marius, o sensibilitate, un fel de ironie cu care ne protejam de ceea ce era toxic în afara grupului. Am fost în clasă şi cu Sorin Matei, Soso. Dar el nu scria pe atunci, era un coleg simpatic, avea 10 pe linie fără nici un efort. El a devenit mult mai tîrziu prieten mai mult cu Caius. Erau cu noi şi Claudiu (Secaşiu) şi Valeriu (Median), care ştiau istorie la fel de mult ca tînărul nostru prof de istorie. Istorie adevărată, vreau să zic, nu doar ce era prin manuale. Erau fani ai Regelui Mihai! Şi erau multe fete deştepte. Toate fetele erau deştepte.

Portrete? Andrei era frumos ca o fată, avea nişte ochi albaştri, uriaşi. Îmi aducea şi mie sendvişuri grozave, făcute de mama lui. Tîrziu, fiica mea a dat de-o fotografie de-a lui în portofelul meu (eu port cu mine două fotografii, pe el şi pe tata, au murit la interval de cîteva luni) şi m-a întrebat dacă asta e prietena mea din liceu. Nu, e prietenul meu din liceu! Îl citea pe Dinescu, în condiţiile în care eu eram încă pe la Blaga. Marius era şi el avansat, era cu Sorescu. Saltul, la mine, a fost brusc, că am dat de antologia de poezie a lumii şi una de poezie americană. Mi s-a luat vălul de pe creier. Am dat repede şi de Vînt potrivit pînă la tare. Îmi plăcea cel mai mult singura fată din antologie, Anemone Latzina.

Marius avea darul ăla cu „cioburile”, practica un fel de „arheologie mediumnică”, cum ar fi zis Gellu Naum. Pleca cu hîrleţul după el pe dealuri şi munţi, lipsea cîteva zile de la şcoală, îi motivau absenţele fiindcă, în felul ăsta, contribuia la îmbogăţirea patrimoniului Muzeului de Istorie din Braşov. Odată a descoperit într-un pod de casă părăsită, în care se aciuase de ploaie, nişte cărţi vechi din nu ştiu ce secol. Cînd a fost vorba să încercăm să scoatem şi noi, ca lunediştii, o antologie la Litera, pe banii noştri (că aşa mergeau lucrurile acolo), Marius a zis că pune el banii, vinde cărţile alea. Prin tabere era partenerul meu preferat de dans, „ne rupeam în figuri”, cum s-ar zice. Altfel, era mai degrabă laconic, aşa că mă minunez cît de frumos povesteşte el acum despre viaţa lui, ca un bătrîn înţelept. L-am ascultat vorbind cîteva ore la o Cafenea critică ţinută de Bogdan.

Pe Caius l-am cunoscut cînd încă era la Şaguna. Un băiat subţire şi luuung. A venit la Cenaclul ăla, 19, cu unghiile date cu lac şi cu o pălărie neagră pe cap. Ciudat, pentru un băiat de 16 ani. Nu aveam pe-atunci noţiunea de dandy. Să zicem că era, fără să ştie, aşa ceva. Şi foarte preţios în limbaj, ceea ce îmi plăcea foarte mult pe vremea aia. Cu el am fost şi la o olimpiadă pe ţară. Ne dădeam savanţi, ţineam teorii (theorii!).

Apoi a trecut vremea, ne-am văzut rar toţi patru, ne-am mai întîlnit ultima dată la înmormîntarea lui Andrei. Şi-apoi iar au trecut nişte luni. Eram într-o staţie de tramvai, aşteptînd. L-am văzut pe Marius pe partea cealaltă a drumului, stătea de vorbă cu cineva, i-am făcut un mic semn, tramvaiul a întîrziat mult, mă uitam la el, treceau maşini între noi, oameni. Cînd s-a eliberat de cetăţeanul ăla cu care vorbea, a traversat strada şi s-a îndreptat spre mine. A scos dintr-o geantă nişte hîrtii, mi le-a dat mie. Cînd am ajuns acasă le-am citit. Era un poem despre şi pentru Andrei.

Vorbeam între noi, toţi patru, cu pasiune despre literatură. Despre literatura lumii, ca unii care descopereau că pot avea idei personale despre asta şi chiar urechi care să asculte. Citeam unul pentru celălalt. Şi scriam unul pentru celălalt. Nu ne interesa altceva, un alt public. Ce public mai preţios decît ceilalţi trei? Ne şi certam. De la ironii. Adică ironia era la ordinea zilei. Ştiam să parăm, dar, uneori, cedam nervos, pe rînd, cînd unul, cînd altul. Eu, de pildă, nu ştiu de ce m-am supărat pe ei tocmai cînd ne pregăteam să plecăm la Bucureşti, la Cenaclul de Luni. S-au dus numai ei trei, apoi au venit din nou pentru mine. Cînd l-am supărat eu pe Caius, şi-a rupt toate poeziile, le-a aruncat peste balcon. A trebuit să fugim repede să le recuperăm, le-am lipit bucată cu bucată. Prin ’90, Marius pur şi simplu ne-a lăsat baltă pe stradă şi a luat-o la goană, noi strigînd după el. Nu-mi amintesc o „scenă” cu Andrei, dar şi el se supăra. Lui îi trecea cel mai repede.

Nu exista un lider al grupului. Nici n-ar fi mers, fiecare avea personalitatea lui. Am scris despre noi o poezie, un fragment din volumul meu Noapte sau zi (o pun la subsol2).

Cum e să fii singura fată într-un grup de băieţi? Ce le plăcea celor trei la Simona Popescu?

– E ciudat cum am rămas doar noi patru. În fond, se mai putea ataşa o fată frumoasă sau un băiat deştept sau un băiat frumos şi o fată deşteaptă (sau o fată frumoasă şi deşteaptă şi un băiat frumos şi deştept sau o fată urîtă şi deşteaptă şi un băiat urît şi deştept). Dar nu!,am rămas doar noi. Eram… monadă. Poate pentru că doar noi credeam foarte tare în poezie. Soso era cu istoria, Claudiu şi Valeriu la fel. Simona şi Ceri erau şi frumoase şi deştepte, dar nu ne luau – şi nu se luau – în serios, chiar dacă scriau şi ele. La noi era o pasiune. Nu doar pentru ce citeam în cărţi. Era ceva ce căutam fiecare pe cont propriu şi împreună dibuiam mai uşor un centru care părea să fie comun: poezia – etică, limbaj, aventură, curaj, dragoste, experienţă de viaţă, experienţă senzorială, intelectuală, experienţa prieteniei.

Ei, nu eram fata aia sensibilă, delicată! Eram şi ca un băiat, ca ei, tranşantă, radicală, nu-mi plăcea să mi se facă favoruri pe chestie că sînt fată, să fiu protejată etc. Mai tîrziu, după ’90, am aflat că au avut probleme cu Securitatea, că au pus manifeste prin Universitate. I-au prins pentru că i-a turnat unul care asistase la tot planul într-o cameră de cămin sau pentru că au fost ascultaţi cu microfoane ascunse, nu mai ştiu. M-am supărat pe ei, ca nu m-au luat şi pe mine la „acţiune”. Mi-au spus că n-au vrut să mi se întîmple ceva rău, în caz că eram prinşi, eu fiind fată, n-aş fi rezistat la presiuni, poate m-ar fi şi bătut. Ei n-au vrut nici măcar să-şi imagineze asta. Cred că au greşit, că mai bine vorbeam noi trei, Caius şi Marius, la care se adăugase prietenul meu Sandu Ardelean, şi plasam naibii hîrtiile alea, nu ne prindea nimeni! Noi nu ne-am fi turnat între noi! Deşi nu cred că era eficientă chestia asta cu hîrtiile cu „Jos Ceauşescu!”. Nici n-am auzit să fi avut vreun ecou. Mai tare a fost la Iaşi, prin 1989. A pornit un fel de răzmeriţă de la nimic. Se mai enervaseră studenţii la Iaşi şi înainte, au protestat că n-au lumină sau căldură, nu mai ştiu. Şi-acum venisem alţii, din toată ţara, participam la Zilele Eminescu (era un colocviu acolo, an de an) şi ne-am supărat că, pregătindu-se o descindere la Ipoteşti, nu intram toţi într-un singur autobuz, aşa că ne-am dat jos şi am început să… protestăm Era un pretext. Se-ngroşase gluma! Era un băiat printre noi, se numea Marian Munteanu. Chiar se-ngroşase gluma! Au adus repede încă un autobuz. Dar apucaserăm să strigăm pe-acolo tot felul. N-au fost consecinţe dramatice.

Avantajul că eram fată? Dansau cu mine prin tabere, la puţinele petreceri, mai ales Marius şi Andrei, chiar şi cînd şi-au făcut nişte prietene. Se făcea loc în jurul nostru, se uitau la noi, aveam un stil „braşovean”.

Eu cred că era o magie care ne ţinea pe noi patru. După ce-am ajuns la Facultate, am primit nişte cereri (oficiale! scrise!) de intrare în Grupul de la Braşov! Pe care le-am refuzat din start.

Ce le plăcea lor la mine? Asta să-i întrebaţi pe ei. Ţin minte cum, prin 2004, pregăteam o republicare a Pauzei de respiraţie (dar apoi, în 2005, au venit peste noi niște întîmplări care au oprit tot, au venit… separările). Prima apariţie (din 1991) era mai mult o plachetă, puteam s-o facem mai mare, dar ne costa (fiind pe banii noştri). Era după ’90, am fi putut s-o scoatem la altă editură, dar am vrut să ne împlinim visul, să publicăm acolo unde nu reuşisem prin 1984, 1985. Ne-am gîndit (în 2004) şi să adunăm textele pe care le-am scris unul despre altul. Eu scrisesem deja despre Andrei şi Marius, după nişte lansări de cărţi. Am scris un text şi despre Caius, pornind de la De-adevă, special pentru carte. A scris ceva şi Caius. Nu cred că mai am foile alea pe care mi le-a dat. Ţin minte că zicea acolo ceva amuzant, că sînt un fel de Demi Moore (jucase ea într-un film, G.I. Jane, în care era un fel de războinică, singura femeie recrutată în programul de pregătire al trupelor de elită SEALS, făcea faţă tuturor încercărilor potrivite bărbaţilor, unii cedau la antrenamente, dar asta scrîşnea din dinţi şi mergea mai departe demonstrînd că o femeie poate rezista în lumea exclusivistă a soldaţilor de elită). Ei, eu nu eram nici războinică, nici îndîrjită şi nici ambiţioasă, ca Demi Moore în filmul ăla, dar ceva, asta cu depăşitul „cu bărbăţie” (e şi ăsta un mod de a spune)al obstacolelor, mi se potrivea. Aveam eu în minte un citat care-mi devenise, la un moment dat, motto: „Să surîzi ca un lacedaemonian [spartan] muşcat de-o vulpe” (citat din Baudelaire). E greu.

Aş putea spune ce-mi plăcea mie la ei. Dar cel mai mult îmi plăcea cînd eram toţi patru. Cînd eram doar cîte doi, trei, parcă nu mai era acelaşi lucru.

Cum v-aţi întâlnit cu Alexandru Muşina? Ce rol a avut el în (formarea) grup(ului) şi în devenirea dv.?

– L-am întîlnit pe Sandu la Cenaclul 19. Pe el şi pe George (Crăciun). Mai era o fată, Angela Nache, se solidarizase cu mine pe chestie că eram fete, poate singurele, nu mai ştiu. Mă susţinea, mă tot lăuda, mi-a dat şi-un şal frumos cînd am plecat cu băieţii să citesc la Cenaclul de Luni. Erau şi ei tineri, dar mie nu mi se păreau chiar aşa (aveau spre 30 de ani, George chiar spre 35!). Sandu ne-a chemat pe la el pe-acasă. Uneori era doar el, alteori era şi Tania, prietena lui (cu care avea să se căsătorească). O fată blîndă, înţeleaptă, de care mi-a plăcut mult. Era foarte tăcută. Sandu, în schimb, vorbea fără oprire şi rîdea, făcea ironii. Căscam gura la el, că-i plăcea foarte tare şi să bîrfească lumea literară şi avea un haz nebun. Îl lua pe cîte unul şi-l făcea praf. Nu ştiam exact cine sînt ăia, ne distram. Se lua şi de unii mai cunoscuţi, făcea show. Mai tîrziu, după cîţiva ani, n-am mai gustat chestia asta, nu m-a mai distrat, am văzut şi partea aia de cruzime inutilă, am început să rîd silit şi mie nu-mi place să fac nimic silit. Începusem să-i şi cunosc pe unii, alţii, să mă ataşez de ei, nu puteam să fiu cu două feţe. Sandu era haios, dar n-avea dreptate! Aşa că m-am tot… estompat. M-am dus rar la Braşov, după ’90.Apoi a apărut un fel de distanţare, din anumite motive, nu e cazul să vorbesc acum despre asta.

Întîlnirea cu Sandu a fost foarte importantă, dar noi eram deja prieteni, aveam deja o sensibilitate a noastră, comună. Era și o diferență de vîrstă. În ceea ce am scris/scriem, nu semănăm foarte tare cu Sandu. (Deși, poate prin comparație cu alți optzeciști…)

Crăciun mi-a spus după vreo două lecturi la Cenaclul 19 că aş putea încerca şi proza, că el e sigur că mi-ar ieşi. Am fost tare amărîtă, pentru că am luat-o ca pe o descurajare într-ale poeziei. Cînd s-a mutat la Bucureşti, am fost foarte apropiaţi. Ba chiar, cînd s-a îmbolnăvit, am început să scriu o carte pentru el, un fel de scrisoare, ca să-l ţin la viaţă. Îmi intrase asta în cap, el era la spital şi nu se ştia dacă o să scape, mi-a trecut prin cap că dacă-i scriu o să-l salvez. Nu ştiu cum s-au putut pierde paginile alea (sau poate nu, sînt doar prizoniere într-un vechi computer), se adunaseră spre 100. Nici nu mai ştiu ce-am scris acolo. După 2005 ne-am separat. A fost un an al separărilor. Ne-am reapropiat înainte de moartea lor – a lui George, a lui Sandu. Prea tîrziu. Mă chinuie şi-acum gîndul că am pierdut toţi atîta energie, ne-am lipsit de afecţiune atîţia ani, de solidaritatea aia care face minuni, ne-ar fi putut merge mult mai bine, am fi putut fi cu adevărat fericiţi, ca pe vremurile alea oribile în care solidaritatea ne făcea nu doar să rezistăm, ci să fim, da, fericiţi. Prietenia e fericire, e… magie.

„Cercul 19”. Cum s-a născut? Cât şi cum a trăit?

– Se chema „Cercul 19”?! Am nimerit acolo, cum am spus, trimisă de profa de română. Nu-mi amintesc de lecturi, de reacţii. Îmi vin în minte detalii aiurea, culoarea paltonului meu. Mov. Hanoracul lui Andrei. Pantalonii de velur de culoarea cafelei cu lapte ai lui Caius. Buclele lui Marius, venindu-i peste faţă. Vocea Angelei Nache, strungăreaţa ei. Nu-mi amintesc cum a fost cînd am citit. Doar în ce hal îmi bătea inima dacă mă invitau să-mi dau și eu cu părerea. Mi-era ruşine să vorbesc la fel de mult cum îmi era ruşine să zic că nu vreau să vorbesc. Lasă că mi-a prins bine! Eram foarte, foarte timidă. Dar aveam, altfel, curajul paradoxal al timidului. Dacă mă aruncam în apă, înotam cu o oarecare dezinvoltură! Nu pot spune mare lucru despre cum s-a „născut” „Cercul 19”. Nici despre cum şi cît a trăit. Ne-am retras în „cercul” nostru mai mic de îndată ce s-a format. Îl deschideam doar pentru Sandu. Apoi am plecat la Bucureşti.

Cândva, în studenţia noastră, ne lega o ideologie comună care radicaliza ideile optzeciştilor” (interviu luat de M. Vakulovski, 2001). În ce fel?

– Sandu se „radicalizase” faţă de ideologia lunedistă. Adică aprecia mai mult linia tranzitivă, poezia limbajului direct, autobiografică. Ne-a făcut să-l iubim cel mai mult pe Romulus Bucur. Şi pe poeţii germani din Banat. Ne creaserăm spontan, fără program sau mai ştiu eu ce, o ideologie opusă optzeciştilor din Aer cu diamante, de pildă. Nu consunam nici cu optzecişti de prin ţară, care ni se păreau (unii) încă nişte neomodernişti [ca să folosesc termenul pus în circulație atunci de Bogdan3] – adică parabolici sau metaforici sau impersonali sau prea patetici. Dar ne-am desprins, cu vremea, şi de „antropocentrismul”pe care-l susţinea „maestrul” (cum îi ziceam ironic lui Sandu), care, ciudat, se plasa cumva oblic faţă de postmodernism. Mie îmi plăcea tot ce aducea pe plaiurile noastre sărăcuţe cuvîntul ăsta – „postmodernism” – în care încăpeau atîtea conţinuturi interesante. Sandu vroia să opună „antropocentrismul” lui postmodernismului, dar erau (aşa cum înţelegeam eu lucrurile), absolut echivalente!

Grupul de la Braşov: avea un program, întâlniri sau manifestări publice?

– Nu aveam un program, mai mult o ideologie difuză şi un comportament public care venea din nişte instincte bune – sinceritatea, autenticitatea, directeţea, oroarea faţă de minciuna de orice fel (inclusiv faţă de minciuna literaturii, minciuna metaforei etc.), faţă de…fofilare, faţă de făcutul de plecăciuni la mai mari, nevoia de puritate, de demnitate. S-a clarificat şi pentru noi „ideologia” atunci cînd am publicat nişte texte împreună, imediat după ’90. Era o delimitare a noastră, a Grupului de la Braşov, faţă de colegi nouăzecişti de data asta. Ni se părea că se fura nouăzecismul, ca şi revoluţia, era la modă furtul. Adică încercau unii să ne scoată din nouăzecism, au făcut o revistă, nu ne-au chemat, a insistat domnul Martin să ne alăturăm, dar n-am vrut, nu ni se părea că sîntem din acelaşi film. De fapt, în afară de Cristi Popescu, nici nu mai ştiu ce conţinea revista aia. La Cristi ţineam, dar ce făcea el era paralel cu ce vroiam noi de la literatură. Parcă se numea chiar Direcţia nouăzeci sau aşa ceva, revista aia. Era prea… amestecată pentru gustul nostru. Ei bine, erau mai multe… direcţii! Apoi au fost nişte emisiuni pe la TV unde au fost „convocaţi” nouăzeciştii de un băiat de la Universitas (acum avea emisiunea lui!). S-au făcut că nu existăm, deşi altădată ne ceruseră permisiunea de a intra în Grupul de la Braşov, iar eu şi Caius eram printre puţinii vorbitori (vreo patru), ani de zile, la Universitas. Chiar nu era frumos din partea lor! Mai era o strategie, să ne amestece cu alţii sau să dea doar trei nume sau două nume în loc de patru, dacă se vorbea despre noi printre nouăzecişti. Nu era OK! Strategia asta dubioasă, prin care ne despart, se perpetuează, uneori, pînă azi. Se mai adaugă un nume sau se varsă totul în ceva mai cuprinzător (?), „Şcoala de la Braşov” (în care noi rămînem, cum am fost, monadă!).

Am dat de curînd, la Salon du Livre de la Paris, peste o revistă despre literatura (parcă postdecembristă) din România. Era acolo un capitol despre literatura din anii ’90. Nici un cuvînt şi despre noi patru. Nu e OK! Iar ne scotea unul din „schemă”! Să fie sănătos! Dar am avut şi surpriza să dau acolo de un capitol care se numea Şcoala de la Braşov, în care se vorbea, totuşi, şi despre Grupul de la Braşov.

Manifestări publice? Lectura de la Cenaclul de Luni, în două rînduri. Lecturile de la Universitas, dar niciodată toţi patru (Andrei era student la Timişoara, cum spuneam). Cîteva lecturi prin taberele studenţeşti. Mi-aduc aminte, a venit odată Sorescu la una dintre ele, a fost şocat de ce făceam. S-a enervat, nu ştiu de ce, om fi fost şi noi mai… îndrăzneţi. A zis că poezie din asta a cotidianului poate să facă şi el, să scrie de pildă ce-a văzut de la gară pînă la clădirea în care ne aflam. „Încercaţi!”, a zis unul dintre noi, „dar să ne emoţionaţi!” Sorescu s-a supărat, cum spuneam. Nu mai ştiu ce-a zis, dar s-a luat de faptul că eu, de pildă, purtam pantaloni scurţi (era caniculă!). Poetele, probabil, în mintea lui, trebuiau să umble cu picioarele ascunse sub fuste. Culmea, nu-mi amintesc detalii din tabăra aia, dar pot să descriu pantalonii mei scurţi (nu foarte scurţi!) cu dungi colorate!

Îmi vine-n minte acum o lectură, cred că singura de după ʼ90 cu noi patru. A venit un mai tînăr poet să facă scandal, credea că-i luam felia de pepene din lubeniţa literaturii. A fost penibil. Tocmai intraseră nişte texte de-ale mele şi de-ale lui Caius în nişte manuale şcolare. Nu mi-am imaginat că poate stîrni, pe la confraţi, invidie, frustrare.

Apoi s-au întîmplat nişte lucruri cu noi, ne-am tot îndepărtat, iar în 2005 s-a spart prietenia aia ca un pocal de raze, vorba parnasianului. Prietenia, bibelou de porţelan! Aş fi vrut să fie pocal de raze!

Ar trebui vorbit mai mult despre povestea întortocheată a „generaţiei ’90”. Istorie. Eu mă simt acum mai aproape de unii dintre poeţii care scriu azi. Poate că ar fi mai potrivit să vorbim despre generaţia Kurt Cobain, care ar fi împlinit azi 50 de ani. Fără fiţe! Grunge, nu glamour. Adică s-ar putea vorbi despre nişte grupuri, direcţii (?), pe alte criterii decît cele de vîrstă biologică. În generaţia Kurt Cobain ar intra şi cîţiva optzecişti (poate), cîţiva nouăzecişti, cîţiva douămiişti, cîţiva din viitorul apropiat (depărtat?). Sau am putea vorbi despre generaţia… Thom Yorke, nu ştiu! E cu trei ani mai tînăr ca mine, mă simt foarte aproape de ce face el. Generaţia Björk (născută în acelaşi an cu mine)! Spun numele astea fiindcă au cam vîrsta mea, toţi. Şi sînt din „filmul meu”…

 

Maşscriismul – un hiper-realism?

Ca-şi-cum-m-aş-scrie. Maşscrism. Avea şi-o sonoritate scrîşnită (furie surdinizată). În facultate, cu Feli şi Sandu (parcă şi Caius), buni prieteni şi apropiaţi ai grupului nostru (ne vedeam des cu ei), am inventat hailasismul. De la expresia „Hai, lasă…” (eram defetişti). Aveam şi un manifest. Scurt şi haios. Cum putea fi altfel decît scurt şi paradoxal, fiind produs de unii care vor să se lase… Dar maşscrismul, ăsta era ceva de pe vremea liceului.

Maşscrismul, formulat într-o doară, nu era un hiper-realism. Era un realism mai… visceral. (Am dat nu demult peste lucruri despre grupul visceralilor din cărţile – şi din viaţa de tinereţe – a lui Bolaño, născut în 1953, cu 12 ani mai în vîrstă, un fel de optzecist, mai degrabă). Autenticism, asta aş alege, mai degrabă decît scrîşnetul. Scriu ca şi cum m-aş scrie! Literalmente şi în toate sensurile! Am rămas fideli autenticismului pînă azi. Poate ar trebui să pun la singular.4

Grupul de la Braşov faţă cu reacţiunea. Care erau strategiile de atac şi cele de eschivă?

N-aveam nici strategii de atac şi nici strategii de eschivă. Scriam poezii cu un sentiment de totală libertate, mai ales că ne-am dat seama că nu vom fi lăsaţi să publicăm nimic. Am încercat de vreo trei ori. Odată în colecţia „Cartea cea mai mică”, o cărticică de mărimea unei jumătăţi de palmă, din hîrtie se ziar, care era un fel de supliment al Convingerilor comuniste (revista cu nume groaznic al studenţilor de la Bucureşti, noi îi ziceam Coco, nu era chiar aşa de ideologizată, cel puţin nu cele cîteva numere care mi-au picat sub nas). Era o idee a lui Paul Nancă, el a vorbit cu Mircea Martin, au încercat să ne ajute, să publice măcar cîţiva cenaclişti de la Universitas. Fiecare dintre noi patru (nu mai ştiu dacă şi Andrei, de la Timişoara) a dat cîte un poem greu de publicat, de fapt. Eu, Televizorul. Ştiam că sînt şanse minime să treacă. N-a trecut! Poate că de-aia l-am şi dat tocmai pe-ăsta. Apoi a fost eşecul de la Litera cu Pauza de respiraţie (volum publicat acolo doar după ’90). Eu şi Caius am mai făcut o încercare la Cartea Românească, unde se publicau nişte antologii, nu mai exista posibilitatea debutului fără a trece mai întîi prin etapa antologiilor – era spre sfîrşitul anilor ’80. Am fost singurii refuzaţi. Cred că l-au mai respins şi pe Florin Călinescu, actorul, care scria poezii pe-atunci (era mai mare decît noi – un optzecist!).

Care a fost parcursul grupului între anii ’83-’90? Când/cum au încetat membrii grupului să funcţioneze ca grup, înscriindu-se pe traiectorii individuale?

– În ’83, eu şi Marius am ajuns în Bucureşti, cum spuneam. Eu, la Litere, el, la Istorie. Andrei s-a dus la Timişoara. Dar a făcut armată înainte, mi-a trimis nişte scrisori, sub formă de poezie.5 După un an ni s-a alăturat şi Caius, care a venit la Litere la Bucureşti. Mergeam la cenacluri, mai ales la Universitas, dar eu şi la Junimea (Marius sau Caius n-au fost acolo – sau mult mai puţin). Eu începusem să scriu şi proză, încurajată de Crăciun, de-aia mergeam la Junimea, unde veneau mai ales prozatorii optzecişti (şi foarte puţini studenţi).

Au fost, total general, vreo doi ani extrem de intenşi la Braşov, în care am fost un grup,fără să purtăm un nume. Apoi, alţi patru ca studenţi. La Cenaclul Universitas eram prea… „braşoveni” (deci… Grupul de la Braşov!). Un grup puternic, deşi eram doar trei – şi cu Andrei, la distanţă, patru. Atît de puternic încît, în cartea dedicată Cenaclului Universitas, după mulţi ani, avem capitol separat: Grupul de la Braşov. Noi n-am cerut capitol separat, dar aşa au decis cei care s-au ocupat de carte. Ţin minte că aşa, toți patru, ne-am reunit la sfîşitul anilor ’80 la Timişoara, unde am fost cu Cenaclul Universitas în vizită la Cenaclul Pavel Dan. Cu Andrei gazda noastră. A fost memorabilă descinderea aia. Ne-am dus pe o primăvară superbă şi ne-am întors pe iarnă grea, cu zăpezi uriaşe. Am o fotografie de-atunci. Era şi Soso, era şi Cristi Popescu, era şi Andreea Stoie (acum ministru în guvernul Grindeanu!). Fotografiile sînt importante, avem aşa puţine!

Ne vedeam cu Andrei şi pe la concursuri literare, pe la olimpiade, la Zilele Eminescu de la Iaşi. Am legat prietenii pe viaţă cu clujenii – Sanda Cordoş, Carmen Negulei, Mircea Ţicudean, Felicia Moga, Ioana Bot. Cu Corin Braga şi Ruxandra Cesereanu m-am împrietenit mai tîrziu, erau mai mari ca noi, nu ne-am intersectat în studenţie. Ce păcat!

Prin 2003-2004 pregăteam o nouă antologie a Grupului, cum spuneam… A căzut proiectul, a venit anul acela, 2005, despre care am să povestesc, mă gîndesc, cîndva. Ne-a spulberat!

Și da, vorbim și de direcţii individuale, fără să pierdem din vedere ceea ce (încă) ne leagă. Ar fi păcat. Sigur, după ’90 ne-am văzut fiecare de direcţia personală, cum era şi firesc. Eu ajungeam rar la Braşov, ei la fel de rar în Bucureşti. Am început să scriem şi proză. Eu, Exuvii. Andrei, Bulevardul eroilor. Caius, Teză de doctorat, Minoic. Marius a publicat cărţile lui documentare, frumoase. I-am citit şi romanul apărut recent, Turma păstorului mut. Apoi au fost tezele de doctorat, fac parte şi ele din proiectele noastre literare. Marius a scris despre Securitate, Andrei despre optzecism, Caius despre „modernitatea ultimă”, eu despre… ce este un autor. Totuşi, în poezie ne întîlnim cel mai mult (dar nu numai!).

Să mai adaug și că eu, pe la sfîrşitul anilor ’80, am dat de un băiat fain de vreo 70 de ani, puternic şi strălucitor şi independent (de toţi şi toate), Gellu Naum. El mi-a spus că, privind spre trecut, nu ar mai face… grup (în anii 30’-’40, ei erau 5).

Însă…Grupul de la Braşov n-a murit! Cine vorbeşte despre asta? Intensitatea de altădată îl face intact. E viu, chiar dacă (pentru unii) în trecut. Nu sîntem la muzeu. Niciunul dintre noi n-are dreptul să desfiinţeze grupul! Şi-apoi, s-ar supăra Andrei. Eu ţin la băieţii ăia din anii ’80-’90 ca-ntotdeauna. Şi chiar dacă fiecare şi-a văzut de treabă, chiar dacă nu mai sîntem împreună, tot ce-am scris pînă azi (şi ce vom scrie!) este, într-un fel, şi parte din ceea ce numim Grupul de la Braşov!

Despre poezia noastră? Aş spune aici că e foarte autobiografică. Aş putea scrie o carte trimiţînd la realitatea celor exprimate de prietenii mei poezie cu poezie (cel puţin în primele lor volume). Lucruri foarte concrete, situaţii reale, personaje reale. Noi am crezut întotdeauna că realitatea conţine TOTUL, că e emoţionantă, dacă o priveşti de-adevăratelea. Că nu e nevoie s-o… transfigurezi, ca să creezi emoție. Poezia noastră e o versiune a acestei realităţi, aşa cum o simţeam/o simţim noi, aşa cum o înţelegeam/o înţelegem noi. Asta se vede în toate volumele noastre, nici unul nu s-a schimbat radical, am – doar – amplificat – datele (ADN-ul) cu care ne-am născut ca poeţi pe la 17, 18, 19 ani. ADN-ul nu se schimbă, chiar dacă înaintarea în vîrstă aduce noi experienţe de viaţă, de limbaj, de căutări. Şi aş mai spune că ne-am ferit de minciuna literară, de emfază, de „dramaticul” afişat(practicat de mulţi), de vulgaritate (ea există!; şi nu vorbesc doar de cea de limbaj, care, sigur, uneori trădează o structură, un caracter).

Ne-a unit onestitatea. Preţuirea pentru ce are cu adevărat preţ. Multe altele…

Ceea ce cred că am păstrat, înainte de toate, fiecare dintre noi este un fel de adolescentinism. E salvator!

Trei băieţi şi-o fată credeau în poezie atunci, ca şi-acum. Hai să le punem scena aia din filmul lui Jean-Luc Godard, Bande à part, acolo unde e o tăcere lungă şi-apoi unul dintre cei trei (doi băieţi şi-o fată – dar noi o să ne imaginăm trei băieţi şi-o fată) spune: „On danse?”, şi încep să danseze sincronizîndu-şi mişcările. Iar naratorul ne spune ce e în acest timp în mintea fiecăruia dintre ei. Dar să schimbăm ce spune naratorul. Poate naratorul nostru, vocea din off, ar spune că toţi se gîndesc, sincronizat, la ceea ce gîndea Franz. Cităm: „Franz se gîndeşte la tot şi la nimic. Nu ştie dacă lumea e pe cale să devină vis sau dacă visule pe cale să devină lumea”. Nu mai ştiu exact despre ce e vorba în film. Am în minte scena asta foarte clar. Atît! Destul.

Grupul de la Braşov e o realitate. Care nu ţine doar de anii ’80-’90. Eu scriu şi azi, în unele pagini, cu gîndul la ei. (Re)citesc cărţile lor ca şi cum ar fi pentru mine. Mi-ar plăcea să cred că şi ei îmi citesc cărţile aşa. Andrei, de-acolo de unde e, nu cred că s-a rupt de noi. Noi, în nici un caz, de el! Şi aici simt nevoia să pun muzica aia a lui Hans Zimmer din filmul Inception (Time). Pentru Andrei şi pentru noi toţi patru. Imaginea titirezului din film, care te face să nu ştii în care realitate eşti, de fapt. În realitatea cea reală sau într-o alternativă a ei, poate ea reală cu adevărat! Acolo putem fi iar împreună.

Noi nu ne-am impus limite. Nu am creat deliberat nu ştiu ce ideologie comună. Ea s-a format mai mult prin reacţie. Am ajuns să fim împreună din cauza unor afinităţi. Elective. Afective. Ne plăceau aceleaşi lucruri, aceiaşi poeţi, ne plăcea fiecăruia ce scriau ceilalţi trei, deşi eram diferiţi. Marius mai sentimental pe-atunci, Andrei mai tranzitiv, Caius mai sofisticat, eu mai salingeriană, poate. Apoi… Caius mai cu patos-logos (termenii pomeniţi des de el însuşi), Andrei mai caustic, Marius la fel de sentimental, eu mai… heteroclită. Apoi…

Din tot ce se scrie azi în România, mie îmi place şi azi cel mai mult ce scriu/au scris Andrei, Marius şi Caius! De departe!

*

Adaug un fragment dintr-un text apărut în revista Timpul, un text pe care l-am numit Linia directoare Andrei Bodiu:

„Nu cred că a scris cineva corect până la capăt despre vreunul dintre noi, pentru că mai toţi (toţi!) au ignorat contextul sau l-au uitat. Ba chiar, dînd întîmplător acum câţiva ani peste o cronică la Oameni obosiţi, mi s-a strâns inima citind: «Cu potenţialul unui poet remarcabil (dintre aceia ce lasă o urmă adâncă într-o generaţie, dacă nu într-o literatură), el pare că se reţine, pentru a nu păşi cumva alături de calea ‚tranzitivă’ a grupului de la Braşov. Poezia nu se face însă în grup, ci numai pe cont propriu»”. Grup? După ’90, cred că ne-am mai văzut toţi patru de trei ori. Calea «tranzitivă»? Pe vremea aia era, din punctul nostru de vedere, singura de urmat, o opţiune şi etică, nu doar estetică. Ce îi mai reproşa cronicarul lui Andrei? Că «evadează într-o poezie ‚tranzitivă’, aproape descriptivă, în care se plînge versificat»şi că, vai!, «contemplatorul lui Jan Fabre îşi traversează şi înregistrează lumea lui, văzînd-o la firul ierbii ori pe linia spartă a trotuarului – nu prin nişte metafore obsedante, insolite, dar unificatoare».Da, poezia noastră – cel mai mult a lui Andrei – a fost tranzitivă (fără ghilimele), aproape descriptivă, opusă metaforelor „obsedante”, „insolite” (cu ghilimele). (Despre insolitare şi imagini unificatoare vorbim cînd vom avea spaţiu mai mult!) Lui Andrei, discursul poetic transparent, tranzitiv, opus lumii mincinoase în care trăiam (inclusiv cea literară, împodobită cu metafore „obsedante”) îi ieşea cel mai bine. Şi încă ceva! În poezia lui nu se „plînge versificat” (asta o fac „liricii” de pe la noi, „expresioniştii” – iar cu ghilimele de rigoare! – de ieri şi de azi). În poezia lui se constată! Pur şi simplu! Şi se mai recurge, uneori, la umorul tranşant, dacă pot spune aşa. Tăietura umorului împotriva plînsului (care e mut, interior)!” [Umorul, o diversiune. Poet tragic. Fără grimase expresioniste. Dimpotrivă! Tragicul e… constatativ.]

(mai mult, aici: http://www.revistatimpul.ro/view-article/1991)

 

Există 4 scriitori de care aveţi nevoie ca de o „sursă a consistenţei” dumneavoastră. Ce vă spun, de fiecare dată când vă reîntoarceţi la ei, cei patru? (Musil şi?)

– Scriu eu, parcă, în Exuvii asta… Aiurea! Cum să fie doar 4?! Mergeţi mai bine la Lucrări în verde. Acolo sînt mulţi, toţi importanţi pentru mine, chiar dacă, oficial, nu sînt toţi la fel de cunoscuţi. Aş putea face o listă la fel de mare cu prozatori, mai ales cu cei care au şi simţ poetic. Dar ar fi o crimă (!) să nu adăugăm muzica! Şi, desigur, ar trebui să amintim cîţiva regizori de film (chiar şi de teatru). Şi artele vizuale! Şi aş adăuga şi nişte minunaţi teoreticieni ai literaturii. Sînt cîţiva care se apropie, în felul lor, de ceea ce eu numesc poezie.

Aţi avut scriitori în familie? Cum e cu scrisul, se şi moşteneşte (în cea mai largă accepţiune) sau, cum spunea A. Muşina, doar se învaţă?

– Ce să zic? Bunicile mele ghiceau: una-n cărţi şi cafea, cealaltă în bobi. Toată ziua-bună ziua mă ocupam şi eu, trăgînd cu ochiul la ele, cu… ghicitul – şi n-aveam mai mult de 6 ani, cred. Scrisul e magie (cu asta, cu magia, se ocupau, într-un fel, bunicile mele)! Scrisul e ghicit – ca în bobi, ca-n cărţile de joc. Interpretezi. Trecutul, prezentul şi viitorul.

Tata a avut o soră şi un frate mai tineri cu mult decît el (din altă căsătorie a bunicii). Cînd eu eram copil de 10 ani, ei erau studenţi, în anii ’70. Parcă erau picaţi din filmele americane la care mă duceam cu mătuşa mea (un fel de verişoară, mai degrabă, aşa o vedeam). Aveau şi nişte prieteni cool, flower-power. La bunica Elvira era o bibliotecă destul de mare, cu cărţi adunate de ei, de Augustina şi Costin. Şi eu aveam acasă cărţi, cumpărate de tata, mai ales romane de consum, dar şi clasici, mă rog, ce mai ştia şi el, apoi am tot adăugat şi eu de-ale mele. Dar ăştia doi, studenţii, aveau chestii foarte faine, mi-am dat sema pe la 16, 17 ani. Îmi luam cîte o carte şi stăteam pe-o bancă, în grădină, sub cireş, cu un căţel lîngă mine, în oraşul Turnu-Severin. În spatele meu, tufe uriaşe de crini, trandafiri şi un brad argintiu. Paradis!

Ei, mătuşa-verişoară asculta muzică la Radio Luxemburg, era îndrăgostită, scria nişte scrisori frumoase, ţinea jurnal, m-am uitat odată peste el, am fost foarte emoţionată (era şi emoţia să nu mă prindă, nu era frumos ce făceam, de fapt). Era… literatură, foi dintr-un fel de roman de dragoste! Dar scria şi poezii, asta mi se părea foarte ciudat. Am învăţat, copil fiind, o poezie de-a ei pe de rost. Pentru un spectacol pe care-l dădeam pentru bunica şi prietenele ei. Apăream de după nişte draperii grele care delimitau două camere. Poezia se numea Omul şi începea aşa: „Tu, Omule…”. Mie mi-a plăcut poezia, că altfel n-aş fi învăţat-o pe de rost, mi-a plăcut mai mult decît poeziile pe care trebuia să le învăţ pentru şcoală. Mai tîrziu, după ce terminasem facultatea şi a aflat ea că şi eu scriu poezie, mi-a dat un volum vechi de-al ei, în manuscris, se numea Luciu uscat. Poeziile mi s-au părut stranii, foarte frumoase. Am uitat de el, l-am rătăcit pe undeva, o s-o întreb dacă mai are vreo copie.

Eu cred că te naşti poet. Adică sînt unii copii care cad pe gînduri mai mult ca alţii. Privesc aşa, cum să zic, ca şi cum ar privi în gol. Sînt atenţi la lume, sînt atenţi la ceea ce-i înconjoară, la ceea ce se cheamă viaţă. Are Rimbaud o poezie, Poeţii de şapte ani. Spune el acolo bine despre ce e vorba. Unii dintre poeţii ăştia de şapte ani vor scrie cîndva literatură. Alţii nu. Dar toţi vor fi fiinţe poetice. Eu îi recunosc dintr-o mie.

(Dar dacă unul dintre aceşti poeţi de la şapte ani se face scriitor, adică pune în cărţi ceea ce este el cu tot cu înţelegerea lui despre lume, atunci scrisul se şi învaţă – toată viaţa! Scrisul, legat de citit. Pînă la capăt. Şi invers. Scrisul e o îndeletnicire eliberatoare, dar anevoioasă.)

_________

1După ce-am scris bucata asta de răspuns la întrebare, am căutat pe Net (un cufăr cu de toate!) să văd ce s-a ales de tabăra aia de la Dărmăneşti. Mi-a stat inima în loc cînd am recunoscut conacul în fotografii. M-am uitat pe toate, în căutarea bazinului în care erau peştii ăia roşii! Aflu acum că moşia cu conac aparţinea familiei Ştirbei. Uite ce-am găsit, printre altele:
 „Tot în aceeaşi zonă, la 3 km de oraşul Dărmăneşti, exista odată Tabăra Dărmăneşti, într-un vechi castel ce a aparţinut familiei Ştirbei, construit de însuşi prinţul Gheorghe Ştirbei.
Pentru elevii cazaţi aici se organizau excursii pe diferite trasee Dărmăneşti-Tg. Ocna-Slănic Moldova-Oneşti-Borzeşti şi retur sau Dărmăneşti-Comăneşti-Tescani-Bacău şi retur. În urmă cu mai bine de 6 ani, tabăra a fost retrocedată moştenitorilor care nu au mai investit nimic în ea. Castelul e acum invadat de buruieni şi gunoaie, livada de pruni şi corcoduşe e veştejită, gardurile împrejmuitoare rupte. Şi accesul spre acest ţinut, odată de vis, e acum anevoios, drumul e plin de hîrtoape şi bălţi (pe vreme ploioasă). Doar turiştii nostalgici mai ajung în zonă, atraşi de arhitectura deosebită a castelului.”
Am recitit şi poezia aia veche, Tabără. Mi-am amintit de Mocanu şi de prietena lui (de care pomenesc acolo), una creaţă, drăguţă, terminaseră nu ştiu ce liceu la Cluj, făceau tot timpul nişte mutre, aşa se antrenau ei pentru examenul de la Teatru. Ce-o mai fi cu ei? N-am auzit de actorul Mocanu! Pe fată nu mai ştiu cum o chema. Şi parcă în tabăra aia a fost Caius trimis acasă, înainte de terminarea ei. Nu ştiu ce-a făcut, cred că a spus ce nu trebuie, o fi fost „obraznic” (noi toţi eram cam obraznici!). Am şi o fotografie din tabără. Intraserăm cîţiva, printre care Andrei, Marius, Caius, într-un lăcuşor. Apa ne ajunge pînă la genunchi, ridicăm un picior şi stăm aşa, ne ţinem unii de alţii, facem lanţ. Am un singur indiciu sigur: Mocanu şi creaţa lui.
2 Zi
Trezit pe la amiază
omul nu mai e om vezi bine.
Mă plictiseam de groază
culori difuze dantele-ameţitoare de imagini sterpe
vîrtejuri lente nimic nu se lega
o forţă incredibilă stătută
mă împărţea în tranşe
se întorcea-mpotriva mea mă împingea spre margini
şi poate de-aş fi stat la alt etaj
aş fi-ncercat
un zbor diurn
– dac-aş fi stat la alt etaj
(şi dacă lene ca acum nu mi-ar fi fost).
Sînt zile cînd lumea-i prea simplă
şi-o ştii pe de rost
sînt zile cînd îţi vine
s-o iei aşa agale printre şine
tot numărînd traaaaaverse.
Sînt zile cînd îţi vine
să nu te mai întorci.
Cînd noaptea se sfîrşeşte la prînz
e otrăvită mintea şi pustie.
Şi am plecat de-acasă într-un tîrziu
căci mi-a trecut prin minte
că – pe deasupra – nici nu mai ştiu
ce-i aia poezie.
Din raft pe Tibul îl luasem
ca să îmi vin în fire.
Mi s-a urît de Delia lui
dar mi-a plăcut al naibii
tot ce spunea despre Marathus
(al naibii mi-a plăcut, vă spun).
Nişte poeţi de dinaintea erei noastre
m-au liniştit puţin
şi numele de zei şi semizei din Hesiod
căzură bine creierului meu.
Dădui o raită prin luminişul palid a doi contemporani.
Apoi prin veselul cartier cu şmecherii poetice
gablonţuri şi bazare.
Am luat ironia pe genunchi şi am găsit-o nu amară
ci inutilă stearpă dezumflată
am luat metafora pe genunchi
şi mi-a venit să rîd prosteşte
l-am tras din raft pe Martial
dar fără să-l deschid
m-am dus la ZOO.
Cum mă-ntorceam acasă
pe străzi era pustiu
(cîini galbeni plictisiţi
ori pîlcuri de copii din loc în loc
doar trei femei prin arşiţi
veneau încet cu plase).
Bărbaţii urbei
munciţi erau de exaltări şi de crispări diverse
holbîndu-se în coloratele ecrane
în care alergau după o mingie
noi idoli naţionali.
Prin 476 ’naintea erei noastre
în Syracusa
poetu-i lăuda
pe cei biruitori în pankration.
Erou e şi-azi cel cu picior agil
şi astăzi Hebe e regină
şi sclavii ei sînt mulţi.
O, Chromios, Timodemos, Aristokleidis, Thimasarhos,
Alkimidas, Sogenes, Deinis, Theaios, Aristagoras
Melissos, Fylakidas, Kleandros
nu am nici mitră şi nici lîna rituală
nici pentru voi nici pentru-al vostru-aliptes
dar în gazete vitejia celor ca voi e
mult cîntată şi răsplătită mult
iar oamenii vă fac serbări cu artificii şi claxoane.
Aşa merg lucrurile, deci. Ce-mi pasă?
Era spre seară şi pustiu – precum spuneam
şi-atîta linişte încît
mi-am amintit
cum leneveam pe pajişte acum vreo zece ani
vorbind despre poeţi
cu nişte prieteni
(aveam douăjdeani şi toţi citeam în draci
din poezia lumii).
Cîţiva prindeau lăcuste
iar fetele frumoase şi viclene îşi învîrteau şuviţe
sau căutau prin iarbă trifoi cu patru foi
şi unul mă-ntrebă de Sapho
(era adevărat că Sapho se aruncase-n mare
pentr-un gagiu, de fapt, FAON?)
Dar Keats de ce murise la 26?
Şi Ducasse? Dar Marlowe?
E oare adevărat c-acela ce deveni statuie naţională
striga nebun să i se smulgă capul?
Ne măsurarăm apoi puterea improvizaţiei şi
Opridor-truverul
ne bătu pe toţi
cu versul lui curat şi simplu
vorbind despre iubire şi despre
emoţia din… stomac
(nici nu ştiam pe-atunci
al cărui sediu este phren – adică diafragma).
Stăteam întinsă-n iarbă cu ochii-nchişi
şi-l ascultam:
era fără greşeală ritmul lui
era fără greşeală viaţa lui
făcea pe vremea aia descoperiri
de cioburi din epoci depărtate
şi într-un ring de dans cu toţii se dădeau deoparte
uitîndu-se la el.
Vorbeam despre Imaginaţie şi despre Realitate
cu Kayus plimbîndu-ne într-un oraş străin şi terasat
iar umbrele-naintea noastră ne însoţeau albastre.
Ne întrebam care-i mai bună
calea lui Coleridge sau poate
cea a lui Wordsworth mai bine?
Ne întrebam ce-i fals în poezie
şi cum s-ajungi în viscerele creierele
ale-adormiţilor din jur
şi-mi povesti cum într-o zi citise ceva
unor soldaţi
(era un puşti pe-atunci n-avea nici 16 ani)
şi ăia-l ascultară ca nişte îngeri
în mantale groase de postav cu capetele rase.
O, şi Andrei pe vremea aceea
era cel mai frumos adolescent poet
strîmba din nas la toţi nababii viersului
autohton poieţii băştinaşi contemporani sleiţi
ce amorţiră plăpînda minte omenească.
Trufia lui era strălucitoare precum
o gemă rară şlefuită
şi la lumina ei mormane de livide cărţi se transformau
în praf.
Dar dintre toţi
poate avea dreptate Moco
cel cu limba iute dar altfel cu suflet de hulub
neprihănit: „Ia dă-o-n mă-sa, Poezia
nu vezi că ne-a blegit pe toţi? Ne trage-n piept!
Luăm plasă, băi!
Voi nu vedeţi c-o pupă-n bot tot felul de cretini
şi tanti proaste şi funcţionari uscaţi
şi juni cleioşi?
Vă ameţeşte motoraşul tic-tacul ei?
Voi nu vedeţi că poezia minte?
Voi nu vedeţi că nu ne mai exprimă?
Că e bătrînă, depărtată, moartă?
Mai dă-o-n mă-sa, Poezia!
Ori faceţi alta, zău!
Ci hai mai bine să dansăm să înotăm să facem focul
să vă învăţ să prindeţi peşte cu mîna goală. Hai, măă,
mai dă-o-n mă-sa, Poezia…
Uite fragi,
vouă dragi!”
În timp ce glasul lui venea spre mine de-acum
mai mult de zece ani
firescul unei voci de radio m-a pus pe alt macaz:
„Ei se numesc The Sharp şi tilul piesei lor e You”
3Ion Bogdan Lefter.
4Răscolind zilele astea (aprilie, 2019) printre hîrtii vechi, am dat de un poem al lui Andrei despre „ca și cum m-aș scrie”. Îl adaug aici:
Poem
Ca şi cum te-ai agăţa de un grilaj şi
Cineva ţi-ar spune să cobori.
Ca şi cum ai fuma o ţigară pînă la buze
Ca şi cum ai turna apă pe toate pavajele.
Ca şi cum ţi-ai scoate scamele de pe pantalonii prăfoşi.
Ca şi cum te-ai înveli cu propriile poeme şi
ţi-ai spune „noapte bună”.
Ca şi cum m-aş scrie
încet şi sigur
pînă la moarte.
*
Bine, zic
„Asta e
alergăm de ne sar ochii
aşteptăm îngheţăm
sînt plin de nervi aş exploda dar n-are rost
îmi zice unul:
– «Semeni cu un cadavru».
– Bine, zic.
– «Semeni cu un cadavru».
– Bine, zic.”
Dintele meu fals e cel mai frumos.
Stau îngheţ, citesc scrisoarea de la Andrei.
– „Semeni cu un cadavru”.
– Bine, zic.
Bine, zic.

10 aprilie 2017

(cu cîteva mici intervenții în 2019)

(Interviu realizat de Ioan Șerbu)

*

Școala de la Brașov

– anchetă –

 

(realizată de Ioan Șerbu)

 

Care este profilul unei școli literare? Ce înseamnă Școala de la Brașov?

Sunt școlile literare necesare? Te-a influențat cineva de la Școala de la Brașov, a avut vreun impact pentru tine?

Cum se poate compara Școala de la Brașov cu alte școli literare?

 

Poeți care au trecut prin Școala de la Brașov

 

Bogdan Coșa:

1) Înseamnă prima școală vie de literatură, primii scriitori pe care i-am cunoscut, de la care am învățat semestru după semestru lucrurile de bun simț, teorie literară, dar și cum să mă comport – informații și atitudine totodată. Atunci însă, în primul, nu știam că ei formează o școală, ei erau pur și simplu școala pentru mine. La fel ca cei care frecventau Cenaclul de Luni, mă gândesc, pentru care ceea ce a devenit pentru noi ulterior cenaclul se-ntâmpla să fie cenaclul la care își citeau ei textele, un eveniment contemporan și convenabil pentru majoritatea, și abia mai apoi un gest căutat.

2) În mod straniu, cel care m-a influențat cel mai mult s-ar putea să fie prietenul meu Andrei Dósa. Eram destul de des împreună, amușinam lumea literară; școala de zi cu zi devenea Școala de la Brașov când era și el în preajmă, aveam cu cine să vorbesc despre ea, să o discut. Eram în anul trei de facultate, Andrei tocmai începuse masterul de Scriere Creatoare, așa că l-am însoțit și eu la cursurile lui Alexandru Mușina – care era, evident, grozav, spectaculos –, poate cea mai frumoasă experiență pe care am avut-o vreodată ca elev și student, ca ucenic. La unul din cursurile lui mi-a venit ideea primului roman – pe care l-am și scris dintr-o răsuflare câteva luni mai târziu, înainte să încep și eu un master la București. Adi Lăcătuș mi-a mai plăcut mult, am învățat enorm de la el. Pe Caius Dobrescu l-am avut profesor în București deja. Pe Crăciun nu l-am prins, a murit în ianuarie 2007, eu am intrat în anul întâi în octombrie 2007. E unul din marile mele regrete.

3) E clar că Mușina și Bodiu au fost doi poeți excepționali; Caius Dobrescu și Simona Popescu. Romulus Bucur. Gheorghe Crăciun, la fel, e un prozator peste care nu poți să sari. Dumitru Crudu, Dan Țăranu, scriitori tineri la început de 2000 care au făcut treabă. Andrei Dósa sau Vlad Drăgoi fac treabă acum. N-ai cum să vorbești despre literatura română recentă fără să-i bagi în seamă și n-ai cum să nu vezi că există unele legături și filiații. Dar nu știu exact cum definești tu Școala de la Brașov. Cine e membru? Cine nu e membru? Ce trebuie să facă un scriitor ca să fie membru? Să luăm cazul meu, că-i foarte simplu. Faptul că n-am fost înscris la masteratul de Scriere Creatoare la Brașov mă aruncă automat din schema propusă de tine? Eu nu sunt format tot la această școală? Dar am absolvit facultatea la Brașov, aș zice, într-o realitate paralelă, indignat. Am citit în mai multe formule de cenaclu, dintre care două menționate de tine în descrierea celorlalți membri! Am citit la maratonul de la Brașov, am citit la Dactăr Nicu și am lansat de două ori în tandem cu Andrei Dósa volume abia publicate! Cum capeți legitimația? Cine le împarte?

Dumitru Crudu

(1, 2, 3): Mușina, Crăciun, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu au fost magiștrii mei. În perioada studiilor la Brașov, am învățat foarte mult de la ei. În primul rând, să scriu altfel, dar nu neapărat ca ei, și asta prețuiesc cel mai mult și mai mult la acești scriitori extraordinari, că m-au îndemnat să scriu altfel, dar nu ca ei. Niciodată Mușina sau Crăciun nu mi-au impus modul lor de-a vedea lumea, dar m-au ajutat să-mi descopăr vocea mea, distinctă de-a lor. Eu, înainte să vin la Brașov, eram un poet tradiționalist/expresionist, iar ei m-au ajutat să fac saltul spre o altă poezie. Ei înșiși, m-am dat seama de asta în timp, încercau să se rupă de felul lor de-a scrie de până atunci. Caius experimenta mereu. Căuta noi forme de exprimare. Mușina nu mai voia să facă o poezie a navetei dinspre cotidian spre livresc/cultural, iar Crăciun se sastisise de textualism și voia altceva. Andrei Bodiu esențializa și radicaliza poezia biografică. Ulterior, am văzut că Mușina a ajuns la combinație între metafizic și poezia spațiului intim (poate al celui mai intim), Crăciun (mai ales prin Pupa Russa) la o proză post-realistă (post-umanistă, încă nu știu cum să o numesc, dar nicidecum textualistă), iar Caius la o poezie lingvistică de o mare forță. Ei m-au influențat în acest sens. Să caut să nu semăn cu cel care am fost. Să caut să fac ceva nou în poezia mea. Și așa am ajuns să scriu pooooooooooate (cred, cel mai bun volum al meu de poezie). Nu știu dacă m-aș putea aronda ȘCOLII DE LA BRAȘOV, dar recunosc că sunt influențat de spiritul ei, de ceea ce au făcut acești extraordinari scriitori în literatură. Fără această școală, azi nu aș fi existat ca poet.

 

Andrei Dósa:

1)În primul rând un amestec de legendă şi realitate. Aproape că nu exista întâlnire a membrilor Luminii de Avarie la care Daniel să nu aducă vorba despre Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu sau Gheorghe Crăciun. Pe majoritatea acestor poeţi şi scriitori am ajuns să-i cunosc datorită zelului cu care Daniel şi alţi foşti studenţi de-ai lor le răspândeau principiile şi teoriile. Am hotărât să mă înscriu la masteratul de Inovare Culturală pentru că am fost încurajat în acest sens şi de către Daniel, dar şi de către membrii Şcolii de la Braşov, invitaţi la workshop-uri. Literele de la Braşov au ajuns să capete în ochii mei, încă înainte de a frecventa cursurile masteratului, proporţiile unui capital poetic şi scriitoricesc mult râvnit. Oamenii aceştia născuţi cu treizeci de ani înaintea mea au pus bazele unei Şcoli a cărei activitate mi-a coagulat şi rafinat gândirea artistică şi mi-a înlesnit maturizarea poetică. Şcoala a fost fondată înainte ca eu să mă nasc şi, datorită unui concurs (prea)fericit de împrejurări, mi-a redefinit viaţa, aflată într-o zonă destul de incertă.

2) Alexandru Muşina, fără dubii. În primul rând prin energia pe care o degaja în timpul predării cursurilor de la masterat prin lucrurile pe care mi le-a spus în legătură cu încercările mele poetice. Eu de felul meu sunt leneş, dar Muşina a reuşit să-mi imprime, în timpul acelor două semestre cât mi-a fost dat să-i fiu student, o oareşcare febrilitate specifică doar exploratorilor, cred. Ţin minte că i-am trimis manuscrisul primei mele cărţi, iar el m-a chemat la el la editură să vorbim. Am discutat cel puţin două ore. Înainte să plec, mi-a dat manuscrisul plin de observaţii, la care adăugase două pagini, un fel de scrisoare a poetului mai în vârstă către cel tânăr, în care a încercat să detalieze atuurile mele ca poet şi ce-ar trebui să fac în viitor. La finalul rândurilor sale se găsea o listă cu poeţii pe care ar trebui să-i citesc. Mă fascinează şi acum dedicarea cu care s-a ocupat de mine.

3) Greu de spus. E clar că toţi cei care au avut de-a face cu ea, în mod direct sau indirect, poartă în scrisul lor, ca un fel de curent subteran, influenţa Şcolii. Nu ştiu ce relevanţă o să aibă Şcoala peste douăzeci-treizeci de ani, dar e clar că tinerii poeţi braşoveni, indiferent de direcţiile şi temele pe care le explorează în scrisul lor, au o anumită disciplină şi dedicare greu de atins sau în orice caz mai greu de atins de către un scriitor care nu a primit printr-un transfer altruist, aproape de-a gata, viziunea cristalizată a profesorilor Şcolii de la Braşov.

Vlad Drăgoi:

1) Făcînd facultatea aici, mi-a plăcut cum erau scriitorii. Cel mai mult mi-a plăcut la maratonul de la Sibiu din 2007, unde a fost frumos, numai că nu m-am ţinut eu cum trebuie de treabă cred, la vremea aia, toţi anii ăia. Altfel da, a fost primul contact cu ceva mai coeziv pe linia de literatură. A mai ţinut şi Daniel Puia Dumitrescu nişte ateliere de scriere creativă, dar doar la unul am mers. Mai erau cenacluri ţinute în facultate, pe care ştiu că le aşteptam cu un entuziasm de care acum m-aş ruşina, de ce oare? că totuşi e frumos să te entuziasmezi, am devenit eu mai fraier şi ursuz. Era să zic acum că după facultate n-am mai avut contact cum trebuie, dar am avut, an de an mă mai duc la maratoanele de poezie ce le ţine Adrian Lăcătuş, unde mai văd şi eu lume, mă mai duc la o lansare, mai văd ce fac Vakulovski, Elekes, fac lucruri frumoase şi mă bucur că e mişcare, e şi spaţiu unde să se facă, şi e şi public, bravo lor.

2) Ce face Romulus Bucur cred că îmi place cel mai mult. Dar tot aşa, tîrziu am citit cum trebuie. M-am bucurat la un mom dat, acum 2-3 ani parcă, după ce am luat cartea lui Ioan Pop Barassovia, apărută la Tracus – pe el, tot aşa, îl ştiam de la maratoane, om bătrîior şi cu suflet cum trebuie, parcă se răsteşte la lecturi – şi am citit-o cu mare plăcere, se vedea pe mine că eram animat de ce poezii a scris acolo, şi îmi şi place aşa de om, e amărăştean ca scriitorii, na, dar mai venea pe la mall unde lucrez eu, se bucura că ne vedem, mai o discuţie scurtă etc., mă bucuram şi eu de bucureala lui din ochi, bucureală atenţie, nu de atîrnache, ci de om simţit şi cald, să trăiască. A, şi Daniel Pişcu mi-a plăcut, pe genul ăsta de lirică m-am dus, pe miştouri şi tristeţe.

3) E importantă, na, mie parcă îmi place aşa să aud delimitări pe zone, „ăia de la Cluj”, „ăia de la Braşov”… nu ştiu cum să zic, fortifică identitatea probabil, şi creierul meu primordial se pare că ţine la astea. Şi, de ce s-o dau cotită, facem şi noi băieţii de acum treabă bună, chiar foarte bună, mă bucur că au răsunet frumos lucrurile pe care le facem.

Robert Elekes:

1) Pentru mine Școala de la Brașov a însemnat mai multe lucruri pe parcursul vieții mele. La început a fost pentru mine acest grup de scriitori care au trăit în același oraș ca mine și pe care i-am citit cu o fascinație obsesivă și reverență aproape penibilă și care mi-au dat speranța că aici în acest orășel mic sub Tâmpa viața se poate coagula într-o scriitură inovativă și importantă. După ce am terminat facultatea și am început să îi cunosc pe acești scriitori ca oameni, să devin o parte micuță din lumea lor și nu doar un fan, ei au fost o sursă majoră de inspirație și mai ales de încredere în propriile mele capacități ca artist și spirit critic. Acum, după ce Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina și Andrei Bodiu au dispărut din viața noastră Școala de la Brașov a devenit mai mult decât o realitate trăită. Ea înseamnă pentru mine o tradiție umanistă, un set de principii, o cultură artistică și critică participativă, care s-a bazat pe efervescența creativă care se poate isca în momentul în care se creează un colectiv în jurul pasiunii pentru litere și gândire critică.

În memoria lui Alexandru Mușina, am numit clubul de lectură pe care îl organizez de trei ani Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets, făcând aluzie la ultimul volum de poezie publicat de el „dactăr nicu and his skyzoid band”. Prin acest club de lectură, prin activitatea mea ca profesor la Facultatea de Litere a Universității Transilvania și prin cea de scriitor, sper să pot continua tradiția Școlii de la Brașov și să contribui, pe cât îmi stă în putere, la viitorul acesteia.

2) Nu pretind că am o viziune exhaustivă a fenomenului literar contemporan și să îmi dau cu părerea aici cred că ar fi un exercițiu de futilitate. Tot ce pot să zic este că într-o lume literară parazitată de orgolii, resentimente și bisericuțe, Școala de la Brașov poate să fie un exemplu pentru cum activitatea literară poate să însemne și solidaritate, comuniune creativă și critică și, prin excelență, prietenie.

3) Din păcate nu am mai avut șansa să îl prind pe Gheorghe Crăciun ca profesor dar textele sale literare și teoretice m-au marcat probabil cel mai mult dintre cele ale membrilor clasici ai Școlii de la Brașov. O să fac aici o mică analogia care cel mai probabil nu o să îmi iasă și o să sune penibil dar îmi asum riscul și potențialul ridicol (doar pentru tine, dragă Șerbu). Chiar dacă sunt ateu eu am fost crescut catolic și ca mic copil am aflat la orele de religie că catolicismul este compus dintr-o mitologie sacră care este de origine iudaică, o teologie care este de origine greacă și un mod de organizare și care este de origine romană. Dacă transpunem acest model asupra Școlii de la Brașov, – nu pentru că ar exista o legătură directă ci pur și simplu ca un exercițiu de gândire și înțelegere – am putea spune că Gheorghe Crăciun a creat prin teoria, literatura și activitatea sa de profesor „teologia” Școlii de la Brașov, Alexandru Mușina, prin poezia și proza sa, prin activitatea sa ca editor și desigur prin personalitatea sa polarizantă, „mitologia sacră”, și Andrei Bodiu, prin dedicația sa și etica sa de muncă și management, „modul de organizare”. Lucrurile desigur nu sunt atât de alb și negru, fiecare dintre ei a avut un impact complex asupra mediului literar și asupra comunității din jurul lor dar este greu de ignorat faptul că fiecare a excelat într-un anume fel. Cumva continuând această analogie, aș putea să zic, că Mușina mi-a oferit un model pentru ce înseamnă să fi poet și să îți asumi scrisul până la măduvă, Crăciun un model pentru gândire critică și percepție creativă a realului și Bodiu un model pentru cum poți să transformi pasiunea pentru literatură într-o practică de zi cu zi care să aibă un impact pozitiv asupra celor din jurul tău.

Totuși, cel care m-a influențat direct cel mai mult dintre membrii Școlii de la Brașov a fost Caius Dobrescu care mi-a fost profesor și pe care îl consider un mentor în cel mai pozitiv și nuanțat sens al cuvântului. El a fost cel care în studenția mea mi-a calibrat aparatul critic și apoi tot el a fost cel care mi-a îngrijit și editat volumul meu de debut de parcă ar fi fost al lui.

 

Moni Stănilă:

1) Mă număr printre scriitorii care sunt convinși că literatura nu (doar!) se învață. E nevoie și de talent. Iar acest lucru devine evident când luăm în calcul numărul tinerilor într-un cenaclu și numărul celor care peste ani de zile sunt încă prezenți în lumea literară. Însă, și aici intervine importanța unei astfel de școli, etapele pe care le parcurge un scriitor în devenire se ard mult mai repede într-o școală literară. Acest lucru e limpede când vorbim de Școala de la Brașov. De când activează, s-a putut observa maturitatea tinerilor care vin de acolo. Seriozitatea și continuitatea lor.

2) Vin de la Cenaclul Pavel Dan din Timișoara, un cenaclu care activează de șase decenii, apoi realizez împreună cu Alexandru Vakulovski cenaclul Republica de la Chișinău. Cred în școlile literare, deci da, sunt necesare. Școala de la Brașov e cu siguranță una dintre cele mai importante din țară. Impactul e dat de mulțimea de scriitori buni care vin de acolo și care nu s-au dezis niciodată de numele acestei școli.

3) Școala de la Brașov are un avantaj, vine cu mulți profesori extraordinari. Începând (bineînțeles!) de la Alexandru Mușina și continuând cu Adrian Lăcătuș și Dan Țăranu. Același impact îl au și scriitorii care au învățat pe „băncile” acestei școli. Și nu îi voi numi, tocmai pentru că impactul școlii voastre e suficient de mare încât să știm cu toții cine vine (și câți vin) de acolo.

Alexandru Vakulovski:

1) O școală literară poate fi un atelier de creative writing, poate fi un cenaclu, poate fi chiar o facultate de Litere. E foarte important ca în centrul ei să fie un scriitor sau și mai bine – mai mulți scriitori, ca să se poată deosebi de un simplu joc studențesc. Înseamnă un maestru sau mai mulți maeștri pe de-o parte și ucenicii/ studenții – pe de altă parte. Contează și continuitatea: degeaba ești o școală bună o săptămână.

Din punctul meu de vedere, Școala de la Brașov e un exemplu pentru școlile literare din România. Are toate componentele, ca în publicitatea pastilelor împotriva răcelii: facultatea de Litere cu profesorii săi tineri și la curent cu tot ce se întâmplă în literatură, mai multe cenacluri, reviste și, nu în ultimul rând – scriitori importanți, din anii 80 încoace, care nu sunt închiși în turnuri de fildeș.

2) Școlile literare sunt importante și necesare, dacă nu vrei să stai mai mult în stația troleibuzelor. Deși nu am făcut facultatea la Brașov, Școala de la Brașov a avut asupra mea un impact major: în Brașov am debutat cu poezie în revista studențească Erată, iar mai târziu am debutat cu două volume: poezie și roman, tot în Brașov. Dar și mai importante sunt pentru mine legăturile cu scriitorii din Școala de la Brașov: mă bucur că i-am cunoscut și că am învățat câte ceva de la Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu. Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Marius Daniel Popescu – chiar dacă s-au mutat din Brașov sau locuiesc în altă parte, rămân pentru mine tot brașoveni. Facultatea de Litere e în mâini bune: m-am convins de asta și la Maratonul de Poezie, condus de Adrian Lăcătuș și Dan Țăranu. L-am lăsat în schimb pe frate-meu la Brașov.

3) Școala de la Brașov este relativ tânără, dar așa cum am spus, cu un impact major asupra tinerilor generații literare. Văzându-l de la început până la sfârșit la Maratonul de Poezie pe Robert G. Elekes alături de Marius Lăcătuș și de studenți, mi-am dat seama că școala funcționează perfect și că de la Litere unii vor merge la Tipografie. Această legătură în alte orașe se pierde, din păcate. La Chișinău legătura dintre atelierul Vlad Ioviță și cenaclul Republica e foarte strânsă, în schimb n-avem nici o legătură cu cei de la Litere. Asta nu e frumos – cum ar spune Vlad Drăgoi.

Deși e tânără, Școala de la Brașov se poate lăuda că are continuitate, ca alte două școli literare importante, cu tradiție: a Echinoxului din Cluj și a cenaclului Pavel Dan din Timișoara.

 

Mihai Vakulovski:

1) Pentru mine Şcoala de la Braşov a însemnat o gură de aer proaspăt în literatura română contemporană. Eram încă în prima parte a trilogiei „Tovarăşi de cameră”, aia subintitulată „Student la Chişinău” (1989-2004), cînd am auzit de Dumitru Crudu, care locuia la Braşov, tocmai absolvise Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania şi-i trimisese nişte existeme poetului chişinăuian Emilian Galaicu-Păun, care a publicat cîteva în revista Basarabia. Atunci m-am interesat de această „şcoală” şi mi-am dat seama că-i ştiam deja pe unii dintre membrii fondatori, citisem cel puţin două cărţi de-ale lui Alexandru Muşina, care-mi plăcea foarte mult ca poet, cîteva proze de-ale lui Gheorghe Crăciun, nişte poezii de-ale lui Caius Dobrescu, despre care voiam să aflu mai multe, că-l simţeam foarte aproape de ceea ce scriam şi eu – deja aveam finisat volumul de debut, „Nemuritor în păpuşoi”. Apoi s-a întors de la studii, de la aceeaşi facultate, din acelaşi oraş, Iulian Ciocan, discipolul lui Gheorghe Crăciun, care i-a scris prefaţa la cartea sa de debut, şi care a tot scris, la Contrafort şi Basarabia, despre Şcoala de la Braşov şi membrii ei, apoi ne-am împrietenit şi mi-a împrumutat şi cărţile teoretice şi eseistice ale lui Crăciun şi Muşina, care m-au convins definitiv că ţin mult la Şcoala de la Braşov şi că vreau ca prefaţa volumului meu de debut să fie semnată de Muşina. Între timp cîştigasem şi concursul de debut al Editurii Arc, iar Crudu ne-a invitat la el, pe mine şi Iulian (toate astea descrise artistic în „Tovarăşi de cameră”). Toate se legau, mi-am luat manuscrisul şi i l-am (a)dus lui Muşina, care a scris acea prefaţă frumoasă. Pentru mine Şcoala de la Braşov înseamnă în primul rînd Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, apoi Caius Dobrescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Simona Popescu, crescuţi de mici la cenaclul şi sub atenta supraveghere şi încurajare a primilor doi. Apoi – şi mai tinerii Marius Daniel Popescu, Mihai Ignat, Dumitru Crudu, Dan Ţăranu, Iulian Ciocan, Marius Ianuş, după care au venit alte valuri de scriitori, pînă la Andrei Dósa, Sabina Comşa, Bogdan Coşa, Denisa Pişcu, Ştefania Mihalache, Maria David, cei mai tineri braşoveni care s-au impus (şi sunt convins că lista nu se va încheia aici, pentru că şi acum facultatea de Litere e pe mîini bune). Ajuns la Bucureşti, la doctorat, m-am dus chiar în prima săptămînă la Cenaclul Litere, moderat de Mircea Cărtărescu. Citise un tînăr despre care nu ştiam nimic, iar cei din sală îl desfiinţaseră, efectiv nu i-au dat nici o şansă. Le-am spus că mie mi-a plăcut, pentru că poezia lui seamănă cu ce se scrie la Şcoala de la Braşov, iar tînărul are forţă şi stil. Poetul era Marius Ianuş, iar cei care l-au atacat atunci au scris mai apoi cele mai frumoase şi admirative cronici literare despre poezia lui, de la Paul Cernat la Mircea Cărtărescu (sau invers).

2) Nu cred că putem vorbi despre aşa ceva, pentru că eram un scriitor format cînd am aflat de existenţa acestui grup, avînd deja terminate cîteva manuscrise de poezie şi scriam şi proză şi critică literară pe atunci. Mai degrabă ne-am potrivit, aveam aceleaşi gusturi şi idei, ne citeam cu plăcere, iar cînd ne întîlneam la evenimentele culturale prin ţară mereu ne găseam şi petreceam împreună timpul liber, basarabenii şi braşovenii, apoi basarabenii veniţi la studii în România, braşovenii şi ieşenii, braşovenii şi clujenii, apoi Tiuk şi Club 8, Tiuk şi Tomis, Tiuk şi Poezia e la Bistriţa şi tot aşa… Lui Muşina îi plăcea să spună că-s braşoveni şi cîţiva basarabeni (D. Crudu, Iulian Fruntaşu, Alexandru & Mihail Vakulovski, Iulian Ciocan), iar pe noi asta ne-a onorat şi bucurat întotdeauna, chiar şi după ce au sărit scîntei între noi.

3) Cred că-i foarte importantă, pentru că a crescut prima generaţie din postcomunism, generaţia pauzei de respiraţie, tineri care cunoşteau foarte bine literatura maeştrilor „optzecişti”, dar scriau deja puţin altfel. Muşina şi Crăciun, profesori la Litere (au invitat şi profesori din afara urbei – Cistelecan, Romulus Bucur, Cornel Moraru, Virgil Podoabă…), i-au format ca scriitori pe Dobrescu-Bodiu-Marius Oprea-Simona Popescu, apoi la Litere Braşov au venit la catedră şi Caius Dobrescu, şi Andrei Bodiu, care au ajutat să se găsească & integreze literar pe cei din generaţia următoare, unii dintre care predau acum la Litere: Mihai Ignat, Adrian Lăcătuş, Dan Ţăranu, care acum conduc alte cercuri şi cenacluri literare. O şcoală adevărată, o adevărată şcoală! Una de cea mai bună calitate.

  

Extranei

 

Gabriela Feceoru:

1) Doar pot să bănuiesc (fiindcă literalmente eu n-am trecut printr-o școală anume de poezie, care să țină de un spațiu anume) că o școală literară este un fel de fabrică de megascriitori-megastaruri.

Dacă în 1990 și-au dat mâna scriitorii profesori: Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Carmen Elisabeth Puchianu, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Ruxandra Ivăncescu și Mihai Ignat și au pus bazele „Departamentului de Literatură și Studii Culturale” la Brașov, înseamnă că a existat un fel de unitate de grup, și că într-adevăr, vrem sau nu să recunoaștem, faptul în sine că erau intelectuali dedicați, asta a făcut din filologia brașoveană, filologie elitistă, elitistă nu în accepțiune ierarhică ci în sensul calității ei.

2) Școlile literare sunt importante, n-aș zice chiar necesare (pentru unii nu sunt, chiar trăiesc bine mersi fără școli literare, chiar fără școli de orice fel) că numai astfel se pot aduna într-un loc oameni cu aceleași interese și cu aceleași aptitudini și pot evolua individual și totodată împreună impactați de coeziunea unui grup. Schimburile de idei care au loc în interiorul unei școli literare, cursurile de creative writing, sau scriere creatoare, cum le numea Mușina, sunt parte obligatorie în formare, aș zice, esența. Și aici să facem distincția între o școală literară și un cerc literar, varianta instituțional (izată) și varianta liber organizată. S-a născut titulatura „Școala de la Brașov” în urma multor eforturi ale membrilor fondatori ai ramurei filologice din Brașov. Și dintre toți, mai mult ca sigur, pe Mușina îl deplângem, el nu era interesat de critica literară atunci când îi apărea o carte, citea cronicile doar pentru a fi la curent, dar punea o barieră între el și critici, pe când între el și studenți și tineri de tot felul nu a pus niciodată nicio barieră. Miza pe la faptul că tinerii s-ar putea să găsească în poezie ceea ce criticii nu mai găsesc. Avea un fel anume de a încuraja tinerii și tinerii îl căutau pentru sfaturi. Mușina a creat un fel de sistem pentru literatură de la A la Z. Circuitul poeziei în natură se făcea firesc. În perioada lui s-au înființat colocvii, reviste culturale, concursuri de poezie. Un concurs de debut îi poartă și azi numele, concursul de debut „Alexandru Mușina”, grație căruia au debutat nume promițătoare. E cert că s-a întâmplat un fenomen, din moment ce nume sonore ale poeziei tinere răspândesc în prezent învățăturile acestei școli prin activitatea lor, individuali și foarte diferiți: Andrei Dósa, Bogdan Coșa, Vlad Drăgoi, Robert Gabriel Eleke etc… Interesant este că studenții acestei școli s-au dezvoltat armonios neconfundându-se unii cu ceilalți, stilurile lor sunt extrem de diferite și viziunea lor, ceea ce ne ajută să credem că deși era un fel de maestru fanatic într-ale poeziei, Mușina, era și foarte lucid, și cu siguranță îi îndruma pe tinerii învățăcei să-și urmeze spiritul și calea, tocmai pentru ca fiecare să fie unic. Așa cum vedem în revista „Contrafort”, nr. 1-2/ 2001, Mușina avea oroare de semidoctism și pseudointelectualism și nu o dată a criticat „provincialismul cras al culturii şi literaturii române”.

3) Nu sunt familiarizată cu școlile literare din alte părți, însă știu că s-a vorbit despre Cluj și Iași în 2017 la „Zilele Revistei Familia” la Oradea în jurul mesei ovale. S-au spus destul de multe atunci și fiecare a venit cu argumente pro Universitatea în care activau. Din acest punct de vedere, sigur că oricare Universitate după ce a dat un scriitor, întâmplător sau nu, dorește să-și asume acele merite ale acelui scriitor. De cele mai multe ori scriitorul intră scriitor în Universitate și iese scriitor, sau nu iese decât un profesor mai bun sau mai puțin bun, la sat sau la oraș. Dar, cu certitudine că e o bucurie că acum sunt o mulțime de cenacluri importante în țară, un aspect de care ar trebui să ținem cont, și mai ales că cenaclurile se înființează clandestin și independent de Universități, de exemplu Max Blecher la București, un alt fel de cenaclu Nepotu’ lui Thoreau la Cluj, și cenaclul înființat în jurul revistei Zona Nouă la Sibiu.

Târgu Mureș a dat în ultimii ani mai mulți scriitori maghiari și români deopotrivă, mulți foarte tineri și mulți nedebutați încă în volum. Cel mai probabil că acești scriitori nu au apărut întâmplător, ci sub bagheta magică a universităților de aici: Universitatea de Farmacie Științe și Tehnologie (ex. Petru Maior), Universitatea Sapienția și cu siguranță revista Vatra i-a consemnat pe cei mai buni dintre ei și continuă să o facă. Cenaclurile se întâmplă acolo unde sunt critici literari foarte puternici și scriitori foarte puternici. Nu cred că Târgu Mureș e lipsit de vreo condiție, cred că doar e un pic mai timid față de restul hărții, dar sunt sigură că se va înființa curând un cenaclu și aici cum și la Alba Iulia și probabil aș crede că și la Oradea.

Să nu uităm nici de cenaclurile virtuale qpoem, Țara cuvintelor și alte asemenea în cadrul cărora, desigur că s-au descoperit talente noi, apoi s-au tipărit cărți dintre care unele reflectă un fel de pseudovaloare și nu-i neapărat greșit.

Nu simt nevoia să compar o zonă cu o altă zonă, o grupare cu o alta, dar simt nevoia să coexist cu mai multe persoane întru același nobil ideal. Mi-a lipsit o grupare anume, mi-a lipsit o locație anume a întâlnirilor pentru poezie, deși au mai avut loc evenimente în arealul geografic din care scriu. Da, dar evenimentele sunt rare și întâmplătoare, pe când un cenaclu, o grupare, chiar de ce nu o școală de literatură e un fel de promisiune, și un fel de garanție a dezvoltării.

Personal, conformându-mă în cele din urmă că nu am sentimentul pregnant de apartenență, ajung la concluzia că secretul este să interacționăm unii cu ceilalți, indiferent de grupare, sau lideri de grupări, cum de altfel nu prea se mai întâmplă în cazul așa ziselor grupări. Ori dacă se-ntâmplă să avem și grupări literare în spațiul geografic în care ne stabilim, este esențial să-nțelegem că lumea literară românească nu se reduce la atât. Esențial e să acceptăm diversitatea în limbaj în structuri poetice, în tematici, în unghiuri din care tratăm subiecte etc. Esențial este să nu ne radicalizăm, Mușina, chiar a întemeiat un fel de castel al poeziei românești și un fel de fabrică. Cu toții ne dăm seama la un moment dat că literatura autohtonă nu ne mai e suficientă și cred că abia atunci apare adevărata schimbare pe care niciun lider, niciun chip cioplit nu o poate insufla nimănui, ci doar, numai lectura și un fel curios de a-ți dezgropa sinele. În spatele fiecărui autor de succes se află autorul însuși.

Ovio Olaru:

1) Școala de la Brașov a reprezentat o influență târzie: chiar dacă pot aprecia poezia școlii de la Brașov în momentul de față, la fel ca pe cea a optzeciștilor în general, de pildă, i-am lecturat cu preconcepții adânci, care s-au șters cu greu, tocmai fiindcă prima lectură nu a fost o lectură naiv-impresionistă, ci una deja întrucâtva mediată critic.

2)Un raport de congruență sensibilă cred că se leagă între optzecismul școlii de la Brașov și postdouămiismul actual. Respectiv, abia acum se poate desfășura, în prezența plenară a tuturor semnelor culturale ale postmodernismului, un postmodernism poetic românesc. Iar asta devine evident când trecem în revistă noii poeți. De la Sublim și Tragic (categorii neoromantice în cazul generației 2000) la entertaining și amuzant (Florentin Popa, Vlad Drăgoi, Mușina), de la Frumosul (transgresiv) al douămiiștilor la Ornamentalul postdouămiiștilor (calofil-baroc ca Alex Văsieș), de la mize și tematici adânci la anecdotă și poantă. Ceea ce vreau să zic e că, după logica succesiunilor generațiilor poetice, influența optzecismului a sărit o generație, regăsindu-se mai degrabă în poeții actuali decât în generația 2000.

3) Cred că pentru întreaga promoție de poeți postdouămiiști, Școala de la Brașov e o sursă constantă de influență. Însă problema constă probabil în patternul pe care îl urmează influența la unii din cei mai tineri poeți. Respectiv, există o cronologie inversă inevitabilă a lecturilor, care înseamnă că, înainte să naturalizezi firesc Școala de la Brașov – și orice altă poezie aflată altundeva decât în imediata contemporaneitate – să treci prin generația poetică 2000, mult mai prezentă pe rafturile de poezie ale librăriilor și mult mai vizibilă în discuțiile cronicarilor de întâmpinare. Și fiindcă repudierea ironiei prezumat frivole, manierismelor și jocurilor textuale era unul din punctele programului douămiist, școala de la Brașov nu poate părea, în contrast cu agresivitatea discursivă, solemnitatea căutată, morga și infatuarea douămiiste, decât anostă. Acest lucru a început din fericire să se schimbe, și promoția postdouămiistă a recuperat masiv. Nu e de mirare că unii din cei mai girați poeți actuali, Florentin Popa, Vlad Drăgoi și Andrei Dósa se revendică, chiar și numai tangențial, din estetica școlii brașovene.

 

Mihók Tamás:

1) Strict terminologic, față de alte denumiri statutare simbolice învecinate (grup, cerc, cenaclu, club de lectură etc.), o școală literară pretinde de la adepții săi nu doar un oarecare grad de coeziune, ci și o adeziune sporită la un set de valori enunțate sub formă de program, direcție sau orice alt tip de act explicit (așa-zisele manifeste). Ca un grup de scriitori să dobândească acest titlu, opera lor trebuie să vădească amprentele maeștrilor, ale „profesorilor” școlii, și, de asemenea, ale Zeitgeistului local/zonal.Așa cum se întâmplă la nivel macro cu unele „promoții” literare care se upgradează în „generații”.

Școala de la Brașov (îmbrățișez această sintagmă, în defavoarea „grupului”) se prezintă, prin prisma prezentului, un focar literar cu aport inovator semnificativ, ale cărui emergențe s-au dovedit viabile, devenind parte organică a literaturii române contemporane.

2) Pentru istoria literară, aceste „școli” au jucat un rol important în materie de etapizare și continuitate. În plus, au creat competiție, polarizând viziuni eterogene și evitând astfel monopolizarea (cum se întâmplă în unele țări mici, unde capitala absoarbe majoritatea intelectualității). În opinia mea, impactul Școlii de la Brașov e unul de ordin paradigmatic, de „curățare” a discursului literar (cu precădere poetic) de zorzoane. Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun și Andrei Bodiu nu doar că au pus bazele filologiei brașovene la nivel instituțional, dar au și facilitat trecerea poeziei autohtone dinspre optzecism spre douămiism.

3) Precum celelalte focare de propagare a literaturii postbelice de anvergură (Cercul literar de la Sibiu, Echinox-ul clujean, Școala de la Târgoviște sau Cenaclul de Luni), Școala de la Brașov s-a remarcat prin încercarea de a (re)conștientiza menirea literaturii și de a (re)calibra mecanismele cu care aceasta transfigurează realitatea unei perioade greu încercate, sfârșitul secolului XX. Meritul Școlii literare de la Brașov este acela că ea a reușit să impună personalități marcante din lumea literelor, patrimoniul său excelând atât calitativ, cât și cantitativ.

 

Yigru Zeltil

(1, 2, 3): Mă așteptam să mi se spună care școală de la Brașov. Când colo, iată că îmi revine mie, outsider-ului de la coada țării, să definesc „Școala” de la Brașov…

În mod tradițional, asociam sintagma cu grupul format din cei care au semnat Pauză de respirație – Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu. Apoi, citind Teoria și practica literaturii, am văzut că Alexandru Mușina îi asocia cu „Școala de la Brașov” pe toți cei care au terminat cursurile sale de scriere creatoare, de la Dumitru Crudu (cel care, împreună cu Marius Ianuș, se lamenta în manifestul anarhismului – au trecut deja două decenii! – că Brașovul și Bucureștiul sunt „niște orașe moarte” și vocifera contra ideii de „poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultății” și contra poeților „făcuți”) și Adrian Lăcătuș până la Sabina Comșa, Bogdan Coșa și Andrei Dósa – o înșiruire din care nu toți, dar destul de mulți autori au cu siguranță „ecou” în peisajul de la noi, ori o minimă notorietate de care cei mai mulți nu se pot bucura (nici măcar despre debutanți nu se mai scrie așa de mult).

Prin urmare, s-ar putea înțelege două perioade diferite prin „Școala de la Brașov”. Un lucru indiscutabil este că la aceste două înșiruiri de autori am putea identifica, generalizând puțin grosier, un filon comun, și anume cel al preocupării pentru cotidian. Și ar mai fi un aspect: toți acești autori au fost sau sunt prezenți în „prima linie” a literaturii actuale, spre deosebire de provincialii care populează în continuare USR Brașov (nu mai insist, dar puteți bănui la cine mă refer).

Nu mai știu pe unde am citit, cineva se plângea de „provincialismul” lui Mușina și al sintagmei cu pricina („Școala de la Brașov”). Dar ce înseamnă până la urmă „provincialism”? L-aș numi pulsiune de izolare. A se vedea poezia: există o rețea, o scenă de poezie „tânără” (dominantă simbolic, oarecum divizată în bisericuțe, dar cu anumite afinități) în București, Arad, Bistrița, Brașov, Chișinău, Cluj-Napoca, Sibiu, Târgu Mureș, precum și Iașiul și Timișoara în surprinzător de mică măsură. O sumedenie de alte orașe, inclusiv așa-zisele centre universitare noi (care nu produc emulație vizibilă, așa cum se întâmplă în Cluj), rămân „spații de rezervă”, populate de alte genuri de poeți, care nu vorbesc pe limba scenei sus-menționate (formată în mare măsură în orizontul „generației 2000”), nu au repere, sensibilități afine, nu se recunosc în scena aceasta, metabolismul lor nu a ajuns (nu prea are?) cum să ajungă acolo.

Și la Galați au o librărie Humanitas, unde se pot găsi volume de la mai multe edituri de poezie actuală, dar mi se pare că poeții de-acolo – și din alte orașe, cum ar fi Craiova sau Ploiești – fie nu au bani/timp să urmărească ceea ce se întâmplă, fie au rămas, din pricina metabolismului, undeva pe la Coșovei sau Gălățanu ori pe la Gellu Naum sau Nichita Stănescu. Nu știu câți au reușit, ca mine, să absoarbă lecturile acestea prin liceu și facultate și de-atunci încolo să țină cât de cât pasul cu „sincronia”, în limita timpului posibil. Un privilegiu pentru mine, recunosc, dar și o chestiune de priorități. Ca să mă exprim deloc avangardist: sunt nebun după literatură, dar mai toți ceilalți sunt ocupați, prea ocupați, cu viața.

Așa se face că m-am format aproape exclusiv pe cont propriu, în afara oricărei școli literare sau grupări cenacliere, deși am căutat tardiv, după moartea lui Marin Mincu, să asimilez ceva din spiritul acestuia și al studenților săi („grupul de la Constanța”, care a avut, spre deosebire de cel brașovean, un destin capricios), deși multe dintre lecturile mele i le datorez lui Octavian Soviany (care mi-a fost indirect profesor), deși s-au lipit de mine etichetele măgulitoare de „neoavangardist”, „postumanist” și, nu în ultimul rând, „conceptualist”. Dar atunci când discut cu Sebastian Big (noi doi am fondat editura khora impex, unde tot mai sper că, într-o zi, se va coagula ceva interesant), cu Anca Bucur și Iulia Militaru de la frACTalia, cu Liviu Cristescu sau cu Vasile Mihalache, mă frapează mai mult diferențele decât asemănările, nu mă văd într-o grupare, cu siguranță nu una legată de un centru geografic. Sau, la fel de bine, m-aș putea lega de Bahia, Portland, Stockholm, Tokio sau Toronto, de ce nu?

Revenind la „Școala de la Brașov”, căci despre ea este vorba în ancheta voastră, aș zice că seamănă, poate, doar cu gruparea „Zoua nouă” de la Sibiu. Clujenii sunt un pic prea diferiți între ei și față de alții, iar la Bistrița s-au coagulat puțin altfel lucrurile. Cei din generația lui Dan Coman au avut norocul de-a întâlni la Casa de Cultură din Năsăud pe Viorel Paraschivoiu (care le-a insuflat pasiunea pentru literatură), dar și de a avea susținerea unui om ca Gavril Țărmure, iar cei mai tineri au avut și marea șansă a festivalului „Poezia e la Bistrița” – sunt niște întâmplări, literalmente, de excepție, cum prea rar se întâmplă în restul provinciei. Brașovul, în schimb, este și centru universitar, are deja o tradiție în ceea ce privește literatura contemporană, un specific, și cred că de aceea vor continua să se întâmple aici niște lucruri faine (cum ar fi întâlnirile organizate de Robert G. Elekes sau festivalul multidisciplinar Amural), chiar dacă, din pricina halului în care se află întreg învățământul, nici studenții nu mai sunt ca pe vremuri…

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.