Mircea Martin 80 (partea I)

 

Argument

Dosarul tematic al revistei „Vatra” intenționează schițarea portretului remarcabilei personalități a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin. Ne-am propus revizitarea operei integrale a teoreticianului octogenar Mircea Martin, și totodată, un testimoniu asupra activității culturale impresionante a profesorului, directorului de editură, editorului de carte, redactorului, președintelui Asociației de Literatură Generală și Comparată din România și membrului corespondent al Academiei Române.

Dosarul aniversar se deschide cu o confesiune a criticului, Din nou despre dicțiunea ideilor sau despre natural, artificial și autentic – în scris și în viață.

Am optat pentru structurarea corpusului de texte în trei părți: portrete / evocări, comentarii tematice / globale și comentarii de carte. Dacă în prima secvență se conturează cu precădere efigia omului Mircea Martin, „ființă morală intra- și extra-scripturală”, (Virgil Podoabă) prin abordările tematice și de ansamblu, respectiv prin comentariul de carte, colaboratorii acestui număr lansează direcții hermeneutice diverse și percutante.

Avem încrederea că lectura pe care o propunem demonstrează, dacă nu era deja cât se poate de evident, că întreaga construcție culturală pe care ne-o oferă Mircea Martin ilustrează credința că modus scribendi este un modus vivendi, și viceversa…

La mulți ani, Mircea Martin!

Senida POENARIU

***

 

Mircea MARTIN 

Din nou despre dicțiunea ideilor sau despre natural, artificial și autentic – în scris și în viață1

De ce simt nevoia să revin asupra unui concept care a avut ecou în critica noastră și s-a bucurat de ecouri cât se poate de comprehensive? Pentru a-l pune din nou la încercare, abordându-l din altă perspectivă, așezându-l în alte contexte. Revizitare care presupune relativizare pe de-o parte și nuanțare, adică fixare, pe de alta. După 30 de ani de la lansarea lui, o operație de revizuire e bine să aibă loc și prefer să o execut eu însumi, înscriind-o într-o critică a conceptelor pe care aș dori-o mai larg dezvoltată în cultura română actuală.

Din rațiuni de (in)compatibilitate, nu voi adopta, în încercarea mea, perspectiva unei „gândiri slabe”, deși înțeleg foarte bine sensul și rostul ei într-o lume postmodernă spre care și noi ne îndreptăm. Dicțiunea ideilor rămâne un concept „tare”, dedus, prin excelență, din modernism și, prin urmare, tot înlăuntrul acestui context mă voi întoarce asupra sa.

Problemele pe care le ridică scriitura ideilor sunt însă perene, fiecare minte care încearcă să-și (re)prezinte gândirea, să-și aștearnă gândurile, le va întâlni, și, eventual, reformula în modul ei propriu. Cum gândirea nu poate fi comunicată decât prin cuvinte, nu-și găsește rezolvarea în sine, ci în afara ei, trebuind să recurgă la alte resurse și mijloace și riscând mereu să fie trădată de ele. Ideea insuficienței limbajului sau, cu un termen mai recent și mai tranșant, aceea a „minciunii inevitabile a scriiturii”, își au originea aici.

Astăzi ne este greu, dacă nu chiar imposibil, să împărtășim viziunea optimistă a clasicului care credea că, „tot ce se concepe bine se enunță clar”, că justețea expresiei și adecvarea retoricii asigură o comunicare perfectă. Greu de admis este și identitatea stabilită peremptoriu de Croce, la începutul secolului trecut: „Câtă intuiție, atâta expresie”. Cercetări recente de filozofie (și de psihologie) a limbajului pun la îndoială posibilitatea trecerii integrale, fără rest, a gândirii în cuvinte și, cu atât mai mult, a transmisibilității ei ca atare de la un subiect la altul. Un critic de talia lui Jean Starobinski se întreabă, la rândul lui, dacă putem produce în mintea interlocutorului (sau cititorului) nostru o imagine capabilă „să se suprapună punct cu punct gândirii noastre”.

Ce să mai spunem despre deconstructivism, care neagă stabilitatea sensului și însăși existența lui, afirmând imposibilitatea coerenței unui text – a oricărui text – și jocul „incontrolabil” al scriiturii?

Între optimismul clasicist al tranzitivității integrale și scepticismul radical (spre a nu zice nihilismul) deconstructivist, care denunță tranzitivitatea ca fiind iluzorie, distanța și diferența sunt enorme; ceea ce nu înseamnă însă că, de-a lungul acestui interval, textele ar fi încetat să se producă și să fie înțelese, adică interpretate.

Oricât am suspecta literalitatea unui text și capacitatea lui de a fi purtător de sens – nu neapărat al unui sens particular și singular –, ne este greu să renunțăm la principiul coerenței, o coerență care, la nivelul discursului, este echivalentul gramaticii la nivelul propoziției. Deloc întâmplător, Nietzsche, în Amurgul zeilor lansa această ipoteză profetică: „Mă tem că nu ne vom debarasa de Dumnezeu câtă vreme vom continua să credem în gramatică”. Înțeleasă astfel, gramatica rămâne, într-adevăr, ultima Thule a coerenței și a unității ființei.

***

Cum se poate desfășura, adică pune și în scenă și, mai ales, în perspectivă, activitatea unei gândiri, multitudinea de sinapse, de analogii subite, de judecăți spontane, de ipoteze simultane? Cum ai putea să faci să se succeadă ceea ce-ți vine aproape deodată în minte? Cum să captezi într-o ordine inteligibilă (pentru tine și pentru alții) mișcarea capricioasă, imprevizibilă a propriilor gânduri? Ce altă șansă am decât aceea de a încerca să descurc ițele și de a rula înapoi ghemul sau ghemele rostogolite brusc înspre mine?

Procedând astfel nu comit însă un atentat împotriva naturaleții înseși a gândirii, împotriva demersului său esențial – inventiv, creator, în raport cu care orice intervenție ordonatoare riscă să pară artificială, deviantă, deformantă? Acesta ar putea fi argumentul celor care mizează pe „naturalețe”, „spontaneitate” și, ca un corolar, pe „autenticitate”. Nu puțini dintre ei – mai ales în ultima vreme și cu deosebire la noi – se aștern la scris pur și simplu, ca și cum ar deschide un robinet ori ar da cep la un vas mai întotdeauna prea plin. Nu-i oprește decât întâmplarea, împrejurarea, termenul dat din afară. Ideile, câte sunt, ni se prezintă într-o succesiune aleatorie, înecate în detalii autobiografice sau chiar meteorologice, menite să compună o „atmosferă”. Deseori ei vor să lase impresia că nu gândesc înainte, ci chiar în timpul în care scriu; rezultatul este că, nu o dată, în loc să aflăm concluzia la care au ajuns, asistăm, în eseurile sau articolele lor, doar la faze intermediare sau la volute ample în jurul unor titluri îmbietoare care nu sunt decât promisiuni neținute. Am descris ipostaze caricaturale, frecvente totuși în peisajul actual, spre a atrage atenția asupra unor simptome sau tendințe asemănătoare ce se pot regăsi uneori și la autori cunoscuți.

Câteva observații. Soluția simultaneității gândirii cu scrisul poate fi o încercare a poeților, nu a criticilor și eseiștilor. Angajați într-un demers intelectual, avem puține șanse de a descoperi direct cu ajutorul cuvintelor. (Ceea ce nu înseamnă că puterea de sugestie a cuvintelor trebuie disprețuită în afara literaturii). Apoi, ambiția de a capta fluiditatea gândirii, ca probă de autenticitate, ar putea fi cel mult un obiectiv al oralității. Acolo doar improvizația e acceptabilă, acolo, în acel registru, cineva se poate expune fără riscuri, cu fluctuația inevitabilă, cu dezordinea genuină a gândurilor sale, cu formulări ezitante și cu reveniri de pe cărări ce se închid sau piste false.

Transpusă în scris, o asemenea revărsare necontrolată primește altă calificare, devine, în cel mai bun caz, un act de narcisism. Desigur, o dimensiune narcisiacă intră în subiectivitatea oricărui autor de jurnal intim, dar și acolo este vorba nu doar de simpla transcriere a unor sentimente și resentimente, ci de un proces de autodefinire a unui eu, de omisiuni și de adaosuri, de interpretări, altfel spus, de inter-medieri, fie acestea intra-medieri, adică raporturi între sine și sine.

Ceea ce uită, de regulă, susținătorii „naturaleții” și ai „autenticității” este faptul că prezența acestor calități în scrisul cuiva constituie o problemă de stil. Iar stilul e o construcție complexă, nu o simplă emanație. Chiar și în cazul poeziei, artă în producerea căreia spontaneitatea joacă un rol important, reflecția intervine și organizează, structurează. Altfel, cum spune Blaga într-unul din aforismele sale, „boncăluitul cerbilor ar face inutile antologiile de poezie erotică”.

Numai înlăuntrul acestei complexități a unui text, a unei scriituri, a unui stil, o succesiune accidentală a ideilor, o elipsă, o poticnire, o anume neglijență în expresie, o turnură orală pot da impresia de „naturalețe”, de „autenticitate”. Dar, de fapt, toate acestea nu reprezintă decât o falsă naturalețe, o încercare – uneori izbutită, alteori nu – de a ascunde  artificialitatea constitutivă scrisului.

Ajungem astfel, vrând-nevrând, la distincția între natură și cultură, între ceea ce își are originea și cauza în natură și ceea ce este un rezultat al intervenției omului; iar dacă vorbim despre om, între ceea ce este înnăscut și ceea ce este achiziționat, cucerit, între genuin, spontan, imediat – pe de-o parte, și acțiune gândită, coerentă, pe de altă parte. În raport cu natura, ordinea pe care o instituie cultura nu poate fi, evident, decât una artificială. Vorbesc de o artificialitate de fond, căreia i se subordonează, la care se adaptează toate elementele componente, inclusiv cele „naturale”.

În orice caz, între artificial și natural au loc negocieri specifice care diferă de la o epocă la alta. Dacă în secolul al XVII-lea convenționalismul clasicist a „naturalizat” artificialul, în romantism și în modernism, artificialul e devalorizat și redus la o abilitate tehnică minoră, e resimțit ca o deficiență. Nu-i mai puțin adevărat că o filieră artistică modernă, avându-l drept cap de serie pe Baudelaire, încearcă să restaureze o frumusețe artificială și, prin Mallarmé, să abolească în scris, în desăvârșirea poemului, hazardul natural. Alți autori vor atrage atenția asupra rolului stimulator pentru creație al constrângerilor sau asupra artificiilor inerente narațiunii; vor propune chiar dezvăluirea , ostentația procedeelor și a tehnicilor artistice în locul ascunderii lor.

Opoziția între natural și artificial rămâne, oricât am încerca să o escamotăm ori să o circumstanțiem. Dar există, oare, cu adevărat, o opoziție între autentic și artificial, cum par să creadă unii autori și, printre aceștia, nu puțini de la noi? Este autenticul incompatibil cu artificialul întotdeauna și pretutindeni, în orice condiții și în orice situații? Altfel spus, se cuvine să condiționăm autenticitatea de naturalețe, să admitem că numai ce e natural poate fi considerat autentic?

Există, desigur, calități înnăscute, înzestrări naturale, temperamente date; ele sunt însă greu de disociat de modul propriu în care fiecare individ le actualizează, adică le gestionează în acțiunile sale. Intervin aici și alți factori, în primul rând presiunile contextuale. Prin urmare, e vorba de o interacțiune între interior și exterior. Se suprapune însă relația interior-exterior aceleia dintre natural și artificial? Putem spune că tot ce e exterior este artificial și tot ce e interior este natural? Răspunsul plauzibil nu poate fi decât negativ. Nu, căci se poate imagina și proba existența unui artificial interiorizat. Naturalețea exclude artificialul, autenticitatea îl poate include.

Ele au în comun respingerea măștilor și a convențiilor resimțite ca exterioare, a contrafacerilor. Amândouă – naturalețea și autenticitatea – implică sau reclamă o unitate între ceea ce pare și ceea ce este, între aparență și esență. Dar se deosebesc fundamental prin tendințe ce le sunt constitutive: naturalețea se fixează și se închide într-o subiectivitate care se înfundă adesea în subiectivism, autenticitatea se deschide și spre obiectivitate, implică o depășire a subiectivismului printr-un efort de obiectivare. Naturalețea înseamnă libertate în raport cu sine și cu ceilalți; înseamnă dezinvoltură.  Cine dă frâu liber naturaleții poate sfârși însă ușor în autocomplezență. Autenticitatea, în schimb, e de neconceput fără autocritică. În vreme ce naturalețea își găsește îndreptățirea în sine însăși, în temperament, în spontaneitate și în idiosincrazie, autenticitatea își caută un reper în afara sinelui, caută un acord cu o natură universală, nu doar cu propria natură. Nu putem refuza, de pildă, naturalețea cuiva care minte cu spontană regularitate, dar în mod sigur nu-l vom considera un om autentic.

Omul autentic împinge coerența cu sine mai departe, către o coerență sau convergență cu faptele, cu dreptatea, cu adevărul. Da, sigur, ce-i dreptatea, ce-i adevărul? (În orice timp și mai cu seamă într-un timp al relativismului generalizat.) Nu voi redeschide această veche discuție… Ceea ce mă interesează în contextul de față este faptul că autenticitatea se definește prin raportare la un orizont de semnificații  și de valori situat în afara eului. Omul autentic își afirmă diferența, dar nu și-o absolutizează.

Nu cred că mai putem defini astăzi autenticitatea în termenii lui Rousseau, în opoziție cu socialul și cu artificialul. Eul natural, izolat de lume, autosuficient, considerat ca purtător exclusiv al adevărului nu mai are legătură cu autenticitatea. Așa cum o concep, autenticitatea este o naturalețe pentru care Celălalt există. Ea dezvoltă și depășește naturalețea în sensul unui control asupra impulsurilor, obișnuințelor, slăbiciunilor prea omenești, a tendințelor de afirmare iresponsabilă a subiectivității. Autenticitatea are o componență morală indeniabilă, ea presupune responsabilitate și, în măsura în care acționează asupra naturii, modificând-o, ajunge să asume, să interiorizeze și artificialitatea.

Niciunde această acțiune integratoare nu mai este subtilă și mai eficientă decât în literatură și în arte, acolo unde talentul este de nedesfăcut de efortul creator, unde pecetea stilistică este definitivă și inconfundabilă.

În câmpul metaliteraturii și al culturii în genere, prezența artificialului este mai puternică și a nu avea conștiința acestui fapt sau a încerca escamotarea lui înseamnă să rămână într-o echivocitate neproductivă din punct de vedere intelectual. De ce, la urma urmei, o scriitură aluvionar-orală, dezordonată și, poate, chiar confuză, să fie mai autentică decât una elaborată, articulară, printr-un efort de clarificare? Pentru că efortul ar fi artificial iar lejeritatea naturală? Efortul n-ar trebui să se vadă (nu-i așa?), dar el n-are cum să nu se vadă câtă vreme procesul de structurare a unui text i se datorează. Se vede – atunci când există, bineînțeles – în chiar artificialitatea lui – și chiar în ciuda artificiilor menite să-l mascheze. Se vede și se simte chiar dacă ceea ce a fost lucrare asiduă asupra cuvintelor și frazelor, echilibrare dificilă a argumentelor, armonizare complexă pare a fi dintr-o bucată, fluent și transparent.

Considerăm prezența efortului o carență de înzestrare, o dovadă a lipsei de talent? N-ar fi prea simplu și, oricum, nepotrivit în cazul metaliteraturii și al culturii? Sau ne întoarcem, cumva, la alternativa talent-geniu? Geniul fiind, desigur, superior prin naturalețea lui invincibilă, iar talentul trebuind să mai accepte și intervenții artificiale. Cum știm însă prea bine, geniul e rarisim și inimitabil. Invocarea lui e lipsită de relevanță teoretică, dar poate aduce beneficii colaterale interesante. Sub pavăza lui, a geniului, o sumedenie de nechemați sau de isteți exaltă virtuțile „naturaleții” în speranța secretă că adoptarea unei asemenea opinii se va răsfrânge, oricât de aluziv, asupra propriilor producții, investindu-le cu un rest de „forță” sau cu un abur „de inspirație „naturală”.

***

În vechiul meu text despre Dicțiunea ideilor, îl pomeneam (polemic) pe Camil Petrescu și reacția sa împotriva „stilului” în literatură. Am descoperit între timp un text al său în care vorbește despre „emoția termenului propriu și a imaginației adecvate” și am înțeles că anticalofilia sa înseamnă, de fapt, un refuz al „sentimentalismului liric”, al pitorescului idilic, al frazelor siropoase, într-un cuvânt, al calofiliei de factură sămănătoristă. Camil, ca și Lovinescu, cerea prozei românești „creație obiectivă” și „autoexamen rece”. îi cerea să depășească „subiectivitatea de viziune plastică” și „farmecul taifasului”, să atingă „dimensiunea adâncă a substanței”. Poziția sa împotriva stilului se cuvine, prin urmare, nuanțată, polemica lui viza, în realitate, nu preocuparea pentru stil, ci improprietatea, inadecvarea stilistică.

Iar dacă ar fi să revenim la cuplul nostru opozitiv natural-artificial și la raportul fiecăruia dintre termeni cu autenticitatea, mi se pare neîndoielnic faptul că, în concepția camilpetresciană, aceasta din urmă nu se regăsea în naturalețea „sentimentalismului liric”, nici în aceea a „taifasului” oricât de fermecător, ci în efortul – artificial – de „creație obiectivă” și de „autoexamen rece”, neconcesiv.

Dicțiunea ideilor pornește tocmai de la această atitudine față de scriitură pe care Camil Petrescu o numea, cu implicată rigoare, „emoția termenului propriu și a imaginei adecvate”. Iar pasul imediat următor – dacă ar fi să imaginăm o logică a succesiunii pentru o activitate ce se rezolvă în simultaneitate –îl constituie disocierea ideilor, desprinderea lor din magma unor erupții intuitive și formularea lor la capătul unor schițe mentale preverbale.

O expresie franțuzească, peste care am dat întâmplător, mi s-a părut că se potrivește de minune în acest context: „dégager les idées de leur gangue” („gangue”, adică diversele elemente minerale în care sunt încastrate pietrele prețioase și care se pot îndepărta prin procedee ca spălarea, fărâmițarea, topirea etc.). Orice scriitură care se respectă, și cu atât mai mult scriitura ideilor, trebuie să se supună acestor operații de purificare și sedimentare menite să-i asigure coerența și stringența. Evident, naturalețea se pierde astfel – în cazul în care am putea vorbi despre o stare „naturală” a ideilor. Dar stringența unui text nu se poate obține decât prin îndepărtarea sterilului.

Paradoxul este că, pentru unii, tocmai o astfel de intervenție reprezintă o probă de sterilitate. Însăși punerea problemei, problematizarea ca atare a actului de a scrie le produce stupoare sau compătimire. Câtă ariditate încape într-un asemenea demers! Nimic mai redundant, mai derizoriu în raport cu o inspirație gâlgâitoare generând pagini pline de naturalețe, de savoare și culoare.

Cine nu ezită în fața unui cuvânt, cine nu-l încearcă mirându-se de virtualitățile lui, de sensurile neașteptate pe care le primește prin întâlnirea cu altele, cine nu renunță la o pagină scrisă sau la o ipoteză seducătoare fiindcă nu i se par bine așezate într-un întreg, aderente la un întreg și acoperind „obiectul”, cine nu se străduiește să-și strângă fraza până o face – nu să  „sune”, ci să spună mai mult, nu va înțelege niciodată rostul unei asemenea discuții și va invoca mereu libertatea „naturală” a scrisului.

Dar un om nu e liber în scrisul său – și nici față de scrisul său – atunci când scrie ce-i vine și cum îi vine la îndemână, ci atunci când izbutește să dea gândurilor sale cea mai exactă și mai adecvată întruchipare în raport cu tema aleasă.  Abia atunci se poate simți cu adevărat liber, abia această libertate dificilă este una edificatoare, adică autentică.

Înțeles astfel, scrisul ne angajează, ne edifică, ne aduce în situația de a ne trăi ideile, ne leagă de ele. Nu poți să susții astăzi contrariul a ceea ce ai susținut ieri, alaltăieri, acum un an sau acum un deceniu. Iar dacă părerile sau chiar pozițiile ți s-au schimbat între timp, schimbarea lor nu poate trece în scrisul tău fără nicio problemă, fără dramă. Revizuirile se cade să fie asumate ca revizuiri de sine. În acest fel, contrazicerile în timp pot fi înțelese și integrate, iar principiul consecvenței nu va fi ignorat sau ocolit. Căci consecvența trebuie să rămână o componentă esențială a coerenței persoanei care se angajează în scris. Fluctuațiile de opinii pot contribui, desigur, la spectacolul unei personalități și al unei scriituri – cu cât mai brusce, mai neașteptate, cu atât mai eficiente –, dar cât vom crede (în afara, poate, a jurnalelor intime) în autenticitatea lor? La ce bun un scris în care să nu mai poți fi, în care să nu te mai poți recunoaște?

Efortul de claritate și de coerență, de rigoare participativă pe care le cere scrisul autentic nu sunt destinate câtuși de puțin unei delectări de sine și nu au la origine plăcerea de a scrie pentru a scrie. Implicarea aceasta nu e îndreptată spre sine, ci întoarsă spre Celălalt, e o proiecție imaginară – simpatetică și respectoasă – a Celuilalt, o invocare a unei indefinite apropieri, a unei imposibile identificări.

_______________________

[1] Text preluat cu acordul autorului din Dicțiunea ideilor, Editura All, București, 2010.

***

 

  1. Portrete, evocări

               

Virgil PODOABĂ

Criticul, Teoreticianul, Omul Mircea Martin și Reveriile sale… Iluministe

 

Criticul, teoreticianul și homo ethicus

Într-o împrejurare informală de pe vremea când încă (în jurul anului 2005) mai conducea revista Cuvântul, cineva – o persoană feminină cu care colabora la facerea gazetei şi, deci, începuse să-l cunoască în afara activităţilor de critic şi teoretician – a afirmat despre Mircea Martin, cu dânsul de faţă, că ar fi un iluminist. Sau poate – nu ţin minte exact cum s-a exprimat!? – că ar avea vocaţie de iluminist. Indiferent care-o fi fost, formula – poate un pic glumeaţă – m-a frapat iniţial.

Ba m-a chiar contrariat: Mircea Martin – iluminist?! Cum adică? N-am înţeles imediat legătura dintre iluminism și personalitatea sa extra-ordinară, fiindcă, pe-atunci, pentru mine, Mircea Martin nu era decât criticul și teoreticianul de vârf, neasemeni, şi, în genere, fireşte, omul Mircea Martin. Omul pe care-l știusem multă vreme doar din citite şi al cărui discipol anonim fusesem, firește, de la distanţă, iar apoi pe care l-am cunoscut mai îndeproape, ca, așa cum mă numește dînsul cîteodată, prieten de departe și, în fine și mai presus de toate, omul Mircea Martin ca fiinţă morală intra- și extra-scripturală. Ca homo ethicus. Care, adaug acum, la aniversarea sa*, nu și-a orientat comportamentul și nu și-a schimbat principiile eticii după girueta vânturilor istoriei niciodată, ci a rămas de-a lungul vremurilor, deopotrivă în cele comuniste și în cele capitaliste, până azi, când îl aniversăm, același om cu o conduită sans tache et sans reproche, de aristos, întemeiată pe principii înalte, unele dintre ele chiar de sorginte antică, greacă. Iar sub acest aspect e un exemplum solitar. Sau aproape. Oricum, între puținii aristoi din generația sa, ba și din cele proxim anterioare, Mircea Martin e printre cei dintâi, și ar fi chiar singurul, chiar de o singurătate polară, dacă în vecinătatea sa nu s-ar mai găsi încă cineva de o măsură similară: Livius Ciocârlie.

Pe-atunci, însă, pentru mine, el era mai cu seamă criticul insuperabil, perfect adecvat, pătrunzător, prob şi subtil, teoreticianul rezonabil, echilibrat, disociativ şi creativ, ambii cu spirit de fineţe şi de geometrie, cu demonstraţia perfect articulată, cu stil simplu, suplu, concis, strict şi rafinat, evident artistic. Dar numai cât trebuie: fără artificii vane, ci înrădăcinat existențial, inclusiv în stratul somatic, în carnea ființei sale, şi – mai ales!, în momentele nodale şi concluzive ale discursului, în secvențele sale inflamate** – cu formula sugestivă, memorabilă şi definitivă, la cote estetice maximale. Într-un cuvânt de-al său, cu dicţiunea impecabilă, în care, ca-n schiţele lui Caragiale, nu se mai poate mişca nimic de la loc. Ce a scris sau a spus el rămâne definitiv scris sau spus, cel puţin pentru 50 de ani, ca să zic aşa. Există la noi, de la Lovinescu, Călinescu şi Streinu la Negoițescu, Regman, Zaciu, Grigurcu, Iorgulescu, Mihăieș sau Cistelecan, câţiva critici, ba chiar o tradiție critică inaugurată de Lovinescu, care au stiluri proprii pregnante, cu expresii memorabile, însă extrem de puţini (poate, încă unul sau doi: dar în mod sigur Lovinescu) şi cu dicţiune înrădăcinată existenţial. În schimb, nu există, cred, printre români – însă, probabil, nici printre străini – un critic sau un teoretician cu un stil mai concis, mai simplu, mai clar şi totodată mai sugestiv, cu formule mai suple, mai memorabile şi … definitive, dar totodată și mai artiste într-un sens existenţial, aproape a-retoric***. Cu o dicţiune proprie mai împlinită!

Spre deosebire de el, criticii din categoria celor pe care i-am enumerat – cu excepția majoră a lui Eugen Lovinescu, uneori și a lui Ion Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Lucian Raicu, a lui Mircea Zaciu și Ioanei Em. Petrescu – au stiluri pregnante mai curând în sens retoric decât dicțional: căci ei atrag atenția mai curând asupra felului în care spun decât asupra a ceea ce spun, mai curând asupra modului în care se ex-prima (în sensul etimologic al cuvântului, de la ex+premere, a apăsa … înafară, a reliefa) decît asupra a ceea ce ex-primă – mai curând asupra exprimantului decît asupra exprimatului. În sfârșit și altfel spus, ei atrag atenția mai curând asupra modului în care învârtesc cuvintele, asupra jocului ca atare a limbajului decât asupra punctului de vedere critic vehiculat prin intermediul lui. Acestea sunt stiluri fără o înrădăcinare existențială marcată, numaidecît decelabilă, cu o dicție artificială, rezultată din, de la o vreme, automimeza retoristilistică, din manevrarea abilă și, într-o măsură, gratuită a cuvintelor, din jocul extatic cu limbajul (și uneori al limbajului). Care e, de fapt și până la urmă – tot în sensul etimologic al termenului, de la ex+(s)tasis, a fi înafară – chiar extazul limbajului: mica sa insurgență, cu panaș artistic, contra adecvării. Contra exigenței de a supunere sau măcar de conectare umil(it)ă, din nou în sensul etimologic, de la humus, al cuvântului, la – de nu chiar de identificare cu – realitatea subiectivă și subiectivată a operei Celuilalt.

Însă pe lângă toate acestea și dincolo de ele, tot de pe-acele vremi, mai știam despre Mircea Martin încă un lucru esențial, acesta de ordin mai general, să zicem, de plasament al criticului și criticii sale în lumea largă, prea largă și prea laxă, ajungând să-i cuprindă și pe nechemați, a criticilor și criticii de la noi și de oriunde. Știam, de fapt, lucrul cel mai simplu, cel mai evident, dar și cel mai insesizabil, de o evidență inevidentă tocmai pentru ca sare în ochi și orbește. Știam categoria de critică și familia de spirite, de critici, în care se situează. Anume că, spre a formula în mod negativ, nu se plasa, ca mai toți criticii, într-un orizont de așteptare așteptat, dinainte cunoscut, familiar, previzibil, scontat, adică prezumat de cititorul de critică experimentat, firește, în toată istoria criticii europene și de euroderivație, așa cum se plasează grosul criticilor noștri. Și cu atît mai puțin în acela, autohton, al criticii de judecată estetică, adică, cea care a avut și, poate, mai are încă cea mai mare priză la noi, cum o fac, cu onoare și faimă, criticii importanți de la noi și scrisul lor, de la, de pildă, Constantinescu sau Cioculescu la Manolescu, Cistelecan(escu). Deși o respectă ca nimeni altul și și-a însușit perfect tradiția criticii europene și românești, deși și-a apropriat până la cenușă toate cele trei, fenomenologic vorbind, alotropii ale criticii de ieri și de azi, adică, deopotrivă (aproape) critica de identificare, critica de judecată estetică și criticile instrumentale, totuși, Mircea Martin nu se fixează definitiv în orizontul de așteptare al niciuneia dintre ele, ci, cumva, în punctul de fugă și de aufhebung (de depășire care menține ceva din ceea ce e transgresat) al fiecăreia și totodată al tuturora, adică în punctul analitic și sintetic de transcendere al fiecăreia în parte și în cel de integrare a lor într-o unitate de ansamblu: de fapt, în punctul lor de creativitate, deopotrivă în câmpul conceptelor și al praxis-ului critic. Și în orice caz, el nu se situează în orizontul de așteptare a ceea ce, la noi, critica încă la putere identifică cu critica însăși: anume doar cu orizontul prezumabil de așteptări al criticii de judecată estetică (în genere, cea de întâmpinare), din linia menționată, care, prin reprezentații săi importanți de ieri și de azi, crede despre sine – cât tacit, cât vociferant! – că reprezintă întreaga și, cu o formulă martiniană, singura critică. Dar cu S mare și C mare. Altfel spus și pe scurt, el nu e, precum aceia, un conservator, ci un creator.

Dar omul Mircea Martin? Cum îmi apărea el în acei ani? Acesta nu avea pe-atunci, cum nu are nici acum, biografie anecdotică şi se reducea la ceea ce puteam induce din ce scrisese sau, uneori, spusese în rarele întîlniri pe care le-am avut, adică la intelectualul de vârf şi de o moralitate exemplară. De o moralitate intelectuală, cum nu mai întâlnisem pe meleagurile carpato-danubiene, de la Lovinescu încoace, decât la extrem de puţini, iar la nivelul său, poate, la încă unu-doi. Deşi scrisese o carte fundamentală despre Călinescu, sau doar pornind de la el, Mircea Martin nu îmi părea deloc un călinescian, ci funciarmente un lovinescian. Neumoral, întotdeauna echilibrat şi drept în judecăţi, iar în raport cu contemporanii de-o onestitate albă, nici augmentând valoarea prietenilor, nici diminutivând-o pe a neprietenilor, poate doar exprimându-şi cu un ton în plus simpatia pentru poeţii generaţiei sale, scrisul său, negrevat de amiciţii, inamiciţii, capricii sau subiectivități contextuale, îmi apărea de-o moralitate lovinesciană indiscutabilă. Iar stilul său artistic stringent, nemarcat de fulminanţe afective sau speculative – stil limpede ca lumina zilei, dar de-o limpezime care ascunde, conotată, care arată mai puţin decât spune – mi se vădea mult mai aproape de expresivitatea latină, strânsă şi riguroasă, a lui Lovinescu decât de cea, să-i zicem, barbară, pletorică și debordantă, a lui Călinescu, tinzând, inclusiv în manifestările ei orale, spre, chiar cu expresia sa, rigoarea încarnată. Și nu spre debordanţa emisiei verbale, vrând-nevrând ademenită de retorică.

Să mai spun aici, poate în plus, că, în calitate de prieten, la întâlnirile sporadice, la intervale mari şi neregulate, de care am avut parte, Mircea Martin mi s-a înfăţişat mereu ca un om afabil, chiar cald, însă de o căldură epurată, fără efuziuni, ironic, însă numai când era cazul, deschis şi accesibil. Deschis oricărei teme de discuţie şi oricărui fapt de viaţă şi accesibil, însă cu măsură: anume, până la limita a ceea ce el numeşte anecdotic. Niciodată nu l-am văzut căzând de la înălţimea Ideii în anecdotic, iar în bârfă – proliferare canceroasă la intelectualii români – Doamne ferește! Niciodată nu l-am văzut trădând puritatea Ideii şi împotmolindu-se în nimicuri picante sau de alt soi, nici nesancţionându-i fin pe amatori prin ironie sau altfel. Niciodată nu l-am auzit vorbind doar ca să vorbească, scăpînd frâiele cailor discursului în bavardajul seducător, frivol ori patetic, şi pierzând altitudinea Ideii. În prezenţa sa, n-aveai decât să te menții acolo. Deasupra. Printre intelectualii contemporani, această caracteristică, uneori camuflată în aparenţa contrară, n-am mai întâlnit-o, dacă nu greşesc, decât la unul singur: la Livius Ciocârlie. Ba nu, greşesc: ci şi, chiar în stare pură, la mai tînărul şi tăcutul Ioan Milea.

Acțiunile și reveriile iluministe

 

Cam acesta era, pentru mine, criticul, teoreticianul şi omul Mircea Martin şi cam acestea erau modurile de manifestare prin care l-am perceput până la data la care am auzit aplicându-i-se, în glumă sau nu chiar, calificativul de iluminist. Pe care, la momentul acela, nu-l vedeam deloc, cum am mai spus, legându-se de personalitatea sa. Dar ignoram, pe-atunci, un întreg câmp de acţiune – unul totuși de derivație iluministă, chiar de urmaș tardiv al Școlii Ardelene! – al intelectualului Mircea Martin: pe acela, practic şi pragmatic, al actelor sale publice şi, mai mult sau mai puţin, instituţionale, însă care implică, fie și tacit, unele principii mai generale ale Iluminismului. Cum ar fi, de pildă, chiar principiul rațiunii practice, operaționale și funcționale, promovat de iluminiști în locul celui al rațiunii pure, teometafizice, din care pare să derive acest câmp de acțiune martinian.

Deşi parte din activităţile sale ţinând de el îmi erau cunoscute – precum cea de (aproape) factotum la Cuvântul şi la instituţia premiului revistei, cea de editor de la Editura Univers, apoi de la editurile Paralela 45 și Art, cea de organizator de simpozioane, colocvii sau conferinţe de la Catedra de Teoria Literaturii de la Litere-le bucureştene, precum și ale comparatiștilor români etc. – acest câmp îmi scăpase cu totul la acea dată, poate pentru că, crezându-l lipsit de simţ practic, îl vedeam împlinindu-se cu adevărat doar în actele intelectuale private, solitare, în critică, în teorie, şi mai puţin – de fapt, deloc! – în cele publice, de grup, implicând pragmaticul. Or, tocmai aici îşi vădeşte el, în primul rând, vocaţia iluministă. Sau, mai adecvat, voinţa iluministă, fiindcă acţiunea sa iluministă e, cred, mai curând programatică, voluntară, autoimpusă, după ce i-a fost impusă de necesitățile – de fapt, de nevoile acute – ale literaturii şi culturii române. De restanțele lor seculare.

Probabil că ea porneşte de la credinţa – ori, poate, de la evidenţa clamată de unii – că iluminismul e un proiect neterminat, iar în România, cel puțin sub aspectul construcției instituționale, de-abia început, sau, poate, un proiect ratat, care merită reluat, iar în România, din nou – sisific sau, mai exact, ca-n legenda sinistră a Meşterului Manole – chiar de la-nceput. Şi-ntr-adevăr, în domeniile sale de competenţă intelectuală, nu puţine, Mircea Martin s-a angajat, cel puţin în ultimii 30 de ani – fără a-i mai socoti, din lipsă de informații certe, pe cei de dinainte! – într-o seamă de acţiuni culturale (toate situate la nivelul elitei umaniste) de luminare şi de emancipare prin difuzarea, aproape în masă, a cunoașterii. S-a angajat, de pildă, prin colocvii, conferinţe itinerante (ori nu) sau prin dezbateri revuistice şi prin editări de cărţi pe teme arzătoare sau capitale, inconturnabile, prin programe editoriale de traducere recuperativă sau agiornantă de cărţi fundamentale, inconturnabile şi ele etc., dar şi, pe aceeaşi linie, într-o întreprindere enciclopedică vastissimă, precum Dicţionarul de termeni literari, care a tot crescut, a tot crescut în timp, până la a deveni Dicţionar de termeni culturali. Evoluție care atestă, la Mircea Martin, fascinația cântecului periculos al sirenelor enciclopedismului ne-limitat îndeajuns de chemarea propriei opere! Ba chiar enciclopedismul în folosul comunității pare să ceară cel mai costisitor sacrificiu de sine: acela al propriei opere.

Şi nu s-a angajat oricum în acest iluminism tardiv. Ci – hotărât parcă să reanime, fireşte, pe un alt etaj al istoriei culturale, sociale şi intelectuale, spiritul, inclusiv pe cel de sacrificiu şi devoţiune, al Şcolii Ardelene şi amânând sine die împlinirea propriei opere – el şi-a mobilizat, în activităţile sale luminătoare, emancipatoare şi enciclopedice, toate resursele şi toate puterile fiinţei, punând la contribuţie sănătate, timp, competenţe, energie fizică şi mentală cu o largheţe vecină – de nu cumva de-a dreptul identică! – cu pierderea instinctului de conservare.

 Numai că, în aceste întreprinderi de anvergură, nu odată perdante, el se mobilizează, până la urmă, cam de unul singur. Şi nu pentru că n-ar participa şi alţi intelectuali la ele, de regulă, tineri, dar însuși angajamentul lor i se datorează tot lui Mircea Martin. Căci acolo unde ar fi fost nevoie, cum e cazul proiectelor sale de tipul Dicționarului de termeni culturali, de instituții publice specifice şi funcționale şi de bani publici sau privaţi, de foarte mulţi bani, lucruri de care iluministul e cât se poate de conştient, conştient până la depresie, el apelează, spre a-şi activa colaboratorii, la prestigiul personal şi la relaţiile proprii de amiciţie, transformând colaborarea la ele într-o formă laică de voluntariat pios. Această metodă, însă, merge cât merge, dar nu mereu. Şi nu la sigur! Ea merge mai ales la început, dar de la un punct încolo, adesea, echipelor de colaboratori ale lui Mircea Martin sau doar unor părţi ale lor, dar nu şi lui Martin însuşi, începe să li se acrească, punând sub semnul incertitudinii nu atât punerea în operă a proiectelor, cât ducerea lor, mai cu seamă a celor gigantice, până la capăt: din păcate, uneori, aducerea lor la împlinire, rămâne în stadiul legendar al zidului iniţiat, dar nefinalizat de meşterul din baladă şi de echipa sa. Astfel încât, la fel cu acela al lui Mircea Zaciu, iluminismul său, indiscutabil real, primeşte o componentă ireală şi devine un iluminism, cu un termen mai mult sau mai puţin inadecvat etimologic, (quasi) utopic, visător, care nu se potrivește cu genius loci, cu România, decât în reverie. Dar, deşi hiperconştient de această maladie românească, Mircea Martin nu se lasă, ci continuă să combată în… reverie, iar când îi atragi atenția, repetat, că-şi irosește energiile şi zilele cu proiectele în cauză, în loc să le consume în propria operă critică şi teoretică, el nu te contrazice, ci îţi replică invariabil: „Trebuie să facă cineva şi lucrurile acestea …”. Într-adevăr, trebuie, dar cu ce preţ? Cu ce costuri pe seama resurselor sale şi mai ales a propriei opere? O operă, în cazul său, cam puțină, dar de-o densitate extremă, trainică şi de superclasă atât în conţinut, cât şi în expresie, deci de o valoare certă şi, cred, inconturnabilă şi greu comparabilă la noi, care nu numai că merită, dar chiar trebuie să fie dezvoltată, fie şi prescurtat, până la revelarea tuturor virtualităţilor ei creatoare şi a ultimelor ei consecințe. Trebuie… Un trebuie, însă, de astă dată fără costuri colaterale de sănătate, energie şi timp, ci cu un câștig incalculabil pentru opera lui Mircea Martin, care trebuie să fie dusă mai departe şi pentru altceva decât ea însăși: anume, ea trebuie să fie continuată nu numai pentru propășirea domeniilor pe care le reprezintă și de dragul cititorilor săi, ci şi pentru răscumpărarea indicelui utopic al iluminismului său și pentru compensarea cotei de reverie iluministă a unora dintre proiectele sale.

Trebuie!, dar până acum se pare că, deşi aprobă verbal constatarea, Mircea Martin nu s-a convins cu totul nici până azi că în cultura română nu poţi, încă, să te realizezi, însă nici să faci ceva pentru ea, decât de unul sigur, că aici nu poţi ajunge la împlinire decât prin acţiune solitară, fără instituții şi fără bani. Restul e reverie. A proceda altfel înseamnă a te condamna, finalmente, la o melancolie fără leac şi la a repeta o dată în plus, pe propria piele, experienţa strămoşească a zidului început şi neisprăvit. Se pare că, nici până în acest an al Aniversării sale, Mircea Martin nu a acceptat, cum au făcut-o mulţi dintre admiratorii şi prietenii săi, evidenţa că el însuşi ar face mult mai mult nu doar pentru sine, ci şi pentru literatura şi cultura române însele, concentrându-se în primul rând – sau, dacă s-ar putea, chiar exclusiv – pe dezvoltarea şi desăvârşirea proiectului propriei opere decât stăruind în proiecte iluministe visătoare cu finalizare incertă sau chiar nefinalizabile. Căci în ea şi nu în ele, în cărţile de critic şi de teoretician a obţinut el rezultate excepţionale şi, cred, şi-a atins cu adevărat propriul său. Adică: ceea ce este, structuralmente, mai intim, mai specific şi caracterizant pentru personalitatea sa extra-ordinară.

Note

*Acest text constituie revizuirea, cu cîteva adaosuri obligatorii, a celui pe care l-am folosit ca prefață la eseul meu, aproape nedifuzat, despre criticul și teoreticianul Mircea Martin – Secvența inflamată, Pitești, Editura Paralela 45, 2010.

**V. op. cit., pp.46-76.

***V. op. cit., pp. 77-92.

 

***

 

Cornel UNGUREANU

Mircea Martin, între amintiri

 

 Atunci când am scris despre Nicolae Manolescu la 80 de ani, m-am oprit mai întâi la amintirile pe care Nicolae Manolescu şi le ducea numai până la 70 de ani. La „Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă”. Scriam că un cititor fericit așteaptă volumul care va cuprinde mărturisirile criticului/scriitorului la 80 de ani. Alte mărturii despre viaţă şi despre cărţi. Fiindcă se vor fi adunat multe şi importante.

Am scris de mai multe ori, şi eu şi alţii, că Mircea Martin nu e omul amintirilor. N-a trecut în tinerețea sa, printr-o etapă de artist.

 „Amintirile” pe care Mircea Martin le-a dat publicităţii în ultima vreme, ca şi mărturisirile bravilor reşiţeni despre el arătă că eu, ca şi alţii, m-am înşelat.

Poet a fost în adolescenţă când concura în Reşiţa liceelor cu Ion Cocora la titlu de „cel mai de seamă poet”. El era cel mai de seamă, Ion Cocora era mereu pe locul al doilea.

De obicei, se trece cu uşurinţă peste statutul de foiletonist. Putea poetul de odinioară să nu îi citească atent, cu iubire, pe confraţii săi? Să nu fie un excepţional cronicar al revistei „Amfiteatru”? Ar fi la fel de rău dacă am scrie că teoreticianul cu alianţe de seamă a abandonat comentariul literaturii „la zi”? Mircea Martin e la curent cu literatura la zi, aşa cum era şi în anii şaizeci… dacă observăm că prefațează cărţile de poezie ale poeţilor de la Reşiţa. Reşiţa e oraşul său, aşa cum scriitorii comentaţi în „Amfiteatru” erau generația sa… sau erau ai timpului său sau anunţau despărțirea de epoca foiletonistică. Adrian Marino, Edgar Papu anunţau o vreme a științei literare, căreia i se va consacra academicianul Mircea Martin. Mircea Martin e „bănăţean” ca şi Mihail Şora, Livius Ciocârlie, Mihail I. Spăriosu, Mircea Borcilă, dar e singurul care se întoarce acasă când bănăţenii săi întemeiază o operă poetică. E solidar cu ei atunci când dau semne de viață ferice.

Care „se întoarce acasă” cu cenaclurile pe care le conduce, cu publicațiile la care e director. Nu mai scrie foileton, dar veghează, din înalt, la buna desfășurare a scrisului de azi. Prezidează jurii naţionale şi internaţionale cu autoritatea maestrului.

E momentul să ne amintim şi de toate acestea când Mircea Marin se apropie de alte vârste.

La mulţi ani!!!!

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 51-58]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.