Mircea Martin 80 (partea II)

 

Rodica ILIE 

Exercițiul lecturii și rafinamentul dicțiunii ideilor

 

Un intelectual complex, de anvergura spiritelor europene, care a pus, la timpul lor, bazele unor instituții culturale necesare contextului educațional, cultural, moral impus de momentele respective din istoria noastră culturală recentă, un profesor care a format de-a lungul anilor numeroase promoții de studenți, masteranzi și doctoranzi, un catalizator al creativității și un formator al generațiilor de creație care au găsit în deschiderea domniei sale personalitatea legitimatoare, este Mircea Martin. Spiritul fin, eleganța și prestanța scriiturii sale, rafinamentul intelectual și nu numai, charisma teoreticianului nuanței, sunt numai câteva dintre notele distincției profesorului Mircea Martin.

Vă sunt recunoscătoare pentru faptul că ați contribuit la formarea mea intelectuală, direct, dar și indirect, prin cei pe care i-am avut profesori la Filologia brașoveană: Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Mihaela Gheorghe, Caius Dobrescu, Romulus Bucur, profesori (și apoi colegi) pe care tot dvs. i-ați format. Vă sunt recunoscătoare pentru acest spirit deschis, dinamic, creativ, pentru acest ethos al temeiniciei și al decantării transmis prin discipolii dvs., deveniți la rândul lor dascăli. Vă sunt recunoscătoare pentru faptul că ați susținut mereu competiția valorilor, pentru că reprezentați un model de integritate intelectual-morală, pentru faptul că ați fost creator de Școală, un susținător responsabil, critic al viziunilor fondatoare, al proiectelor instituționale academice și culturale.

Vă sunt recunoscătoare pentru generozitatea deschiderii bibliotecii dvs., atunci când, masteratul de Teoria literaturii nu era doar o formă de aprofundare a studiilor, nici doar o navetă suplimentară între Brașov și București, ci reprezenta mult mai mult, un interval de maturizare a lecturilor, de achiziții și decantări, care mi-au configurat / confirmat mai târziu traseul.

 Vă sunt recunoscătoare pentru un stil de lectură pe care am avut ocazia să îl rafinez, poate, mai bine zis, pe care am avut ocazia „să îl fur” de la un maestru, cum ar spune T.S. Eliot, căci teoria, precum poezia, nu doar se face, nu doar se învață ca meșteșug intelectual, ci se și „fură”, asemeni exersării organice a relației intensive cu opera, prin care o gândire se lasă atrasă, acaparată de gândirea operei, plonjează în profunzimile ei, iar apoi revine îmbogățită, spre a cuprinde la alt nivel experiența identificatoare și orizontul deschis de aceasta. Am fost una dintre cititoarele cărților teoreticienilor Școlii de la Geneva, dar, totodată, vă mulțumesc pentru faptul că am avut ocazia specială să parcurg acele exemplare care trecuseră prin atenta lectură intensificată de ochiul și de condeiul teoreticianului Mircea Martin, de la care am „furat” stilul notelor marginale, de la care mi-am rafinat modul propriu de lectură și de relectură, de la care am învățat un răgaz hermeneutic, aproape ascetic, de a zăbovi asupra paragrafelor, asupra ideilor, dar și un ritm care să cuprindă patosul reținut al dicțiunii idelor ca act al cooperării cu cartea, ca act al interpretării responsabile, autentice, organice cu marea literatură.

Vă mulțumesc pentru tot ce au însemnat acei ani, pentru faptul că ați fost mereu alături de Literele de la Brașov, pentru energia tonică, prietenia și noblețea cu care ne-ați înconjurat.

 La mulți ani!

***

 

Romulus BUCUR

Întîlniri cu Mircea Martin

 

M-am frămîntat mult pînă să mă decid asupra formei pe care să o dau acestui text. Și am optat, în final, pentru narațiune (nu narativă, cum mai citesc în ultima vreme, cu singura scuză care-mi vine în minte, aceea invocată de elevul șmecher înainte de ’89, “n-am fost la școală la lecția aia”), că tot e o modalitate decentă de a prezenta și explica fapte de o anumită complexitate, concomitent cu o interpretare implicită.

Deci, sîntem în toamna lui 1978, și la Iași are loc primul (și singurul) Colocviu Național de Poezie (despre care nu voi povesti). Datorită lui Ștefan Aug. Doinaș, pe lista invitaților s-au regăsit o serie de tineri poeți, între care și unii aparținând Cenaclului de Luni. Într-una din seri, la inițiativa lui Radu Călin Cristea, susținută de o sticlă de pălincă, ne-am adunat în camera acestuia, împreună cu cîțiva din criticii participanți: Laurențiu Ulici, Mircea Martin, Gelu Ionescu. Îl cunoșteam personal, de pe la cenacluri, doar pe primul dintre ei, care ni i-a și prezentat pe ceilalți doi, aproximativ cu formula “Mi-au fost asistenți pe cînd eram student”. Am intrat în vorbă cu Mircea Martin, care, aflînd că sînt din Arad, m-a întrebat imediat de ce nu fac facultatea la Cluj. N-am știut ce să-i răspund atunci. Peste nu multă vreme am aflat (și am explicat, peste ani, într-o cronică la o carte a lui Virgil Mihaiu).

Ce îmi aminteam atunci era că pe coperta a patra a colecției Studii a editurii Univers, la “Cărți în curs de apariție” descoperisem un titlu, Mircea Martin, Conștiința poetică. De-a lungul anilor, am tot luat la rînd volumele colecției, căutînd respectiva informație, dar degeaba. Mai tîrziu, l-am întrebat pe domnul Martin despre asta, dar mi-a răspuns că nu-și amintește să fi discutat cu editura (condusă pe atunci de Romul Munteanu) despre așa ceva. Ce ciudat e că în ultimul semestru din facultate am făcut un curs opțional exact cu acest titlu, un curs ale cărui notițe sînt pe undeva prin dosarele mele, însă pe la începutul studenției, ba chiar mai tîrziu, habar nu aveam că Mircea Martin se ocupa cu așa ceva. Oricum, cursul respectiv, la care ne adunam o mînă de oameni – mi-i amintesc pe Mircea Cărtărescu, Elisabeta Lăsconi, Ștefan Mera – a însemnat enorm pentru formarea mea ca poet și comentator de poezie. Seminarul aferent se continua / termina la o cafea (uneori și o vodcă) la un restaurant din apropierea facultății, Berlin (nu mai știu în ce alt restaurant s-a transformat, dar e tot acolo). O aducere la zi, o coborîre din paradisul marii poezii a lumii în purgatoriul vieții literare a României în apropierea ultimului deceniu de comunism.

Au urmat absolvirea facultății, reîntoarcerea la Arad (nu știu prin ce miracol, deși nu cred în întîmplare și puterea ei), volumul Cinci, concursul de debut de la editura Albatros. Unde Mircea Martin a fost în juriu. Unde am publicat mai întîi o selecție într-un Caiet al debutanților. Unde, peste încă un an, m-am trezit că mă sună seara să-mi spună să vin urgent la București, că sînt probleme cu volumul (care deja cîștigase concursul de debut). Drept care am luat un tren de noapte, cu bilet fără loc, că asta era situația, nu mai aveam la dispoziție încă o zi. Și am stat toată noaptea în picioare pe culoar. Am ajuns în București, am tras la hotel Cișmigiu – cel făcut celebru de o întîmplare tragică și de cîntecul inspirat din aceasta – am făcut un duș și am pornit voinicește înspre editură. Adică înspre Casa Scînteii. A Presei Libere, acum. Am discutat cu Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, care m-a liniștit, spunîndu-mi că nu e nimic grav, că volumul o să apară. Totul e ca o corigență la care te prezinți și treci clasa. Am lucrat apoi pe texte cu redactoarea de carte, regretata Gabriela Negreanu. Adică mi s-au sugerat modificări, am negociat cît am putut, adică nu mare lucru, le-am acceptat, și Greutatea cernelii pe hîrtie a pornit pe drumul ei. Însoțită de prezentarea de pe coperta a patra, care, împreună cu dedicația pe care mi-a scris-o pe Singura critică, reprezintă pentru mine mai mult decît o întreagă bibliotecă de literatură motivațională. Și am pornit-o și eu pe drumul meu: în ziua respectivă, spre Mircea Martin, cu care vorbisem dimineața și aranjasem să-l vizitez după-amiaza / seara, după ce mi-am rezolvat treburile la editură. Nu mai știu despre ce am discutat. Probabil despre literatură. Despre viața literară. Despre ce mai fac / scriu. Îi arătasem un eseu critic și-mi făcuse observații care m-au determinat să mai stau să citesc în loc să scriu. Îi mai arătasem niște fragmente, mici colaje de citate, legate prin remarci malițioase, și mi-a spus că sînt nedrept. Sau rău. Acum sînt de acord că avea dreptate. Atunci mă amuza situația.

Apoi, pe parcursul anilor ’80, vizitele mele la Mircea Martin au devenit un ritual legat de drumurile mele la București: încercam să fac cumva să ne vedem cu fiecare ocazie posibilă, fie acasă, în Dorobanți, fie la facultate, fie undeva în oraș – îmi amintesc de o discuție peripatetică, traversînd Cișmigiul, în drum spre facultate, despre Valéry și Ștefan Aug. Doinaș, doi poeți față de care aveam un anumit respect, dar care nu mi-au plăcut cu adevărat niciodată. Sau povesteam, în camera lui de lucru, despre de toate, “înalte” și cotidiene: despre frigul care-l obligă să lucreze în bucătărie, unde era un pic mai cald, dar care l-a dat înapoi în niște proiecte la care ținea în mod deosebit, despre ce discută intelectualii cînd se întîlnesc, și anume, despre unde se (mai) poate găsi cutare sau cutare articol alimentar, despre ceaiuri, la o ceașcă de ceai cu fructul pasiunii, știind că eram, pe vremea aceea, băutor pasionat de ceai, despre literatură – ce mi se pare interesant e că exact aceste discuții mi-au dispărut din memorie, probabil pentru că s-au resorbit la cel mai profund nivel, influențîndu-mă într-un mod pe care nici nu-l realizez pe deplin.

În primăvara lui 1989, aflîndu-mă din nou la București, m-am trezit că mă invită la cenaclu. Era vorba de o ședință a cenaclului „Universitas”, pe care îl conducea, și unde am avut ocazia să-l aud pe Ioan Es Pop. Nu mai țin minte ce a citit, dar știu că am fost puternic impresionat. Apoi, în stradă, am discutat cu el și cu Laurențiu Ulici, care l-a și comparat cu Liviu Ioan Stoiciu.

A venit și decembrie 1989, și ianuarie 1990, cînd iarăși m-am trezit cu un telefon să vin de urgență la București: pornise demersurile să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, doar că trebuia, firește, să-mi depun dosarul. Ceea ce am și făcut, și lucrurile au mers surprinzător de repede. Ne-am văzut, am schimbat două vorbe și am plecat de urgență înapoi la Arad, pentru că fiica mea cea mică era operată de apendicită. Și toată plecarea mea la gară avea loc în toiul unor demonstrații din Piața Universității, transformare în ceea ce ulterior a fost cunoscut sub titlul de prima mineriadă.

Prietenii mei, în primul rînd Alexandru Mușina și Gheoghe Crăciun, se înscriseseră deja la doctorat, așa că, să nu mă las mai prejos, am făcut-o și eu, în primăvara lui 1992; în comisie, pe lîngă domnul Mircea Martin, mai erau Florin Manolescu și Ion Ianoși. Între colegii mei doctoranzi, Caius Dobrescu. La început a fost bine, a fost amical, m-am simțit protejat. Apoi, ca Nică al lui Creangă, am realizat că, dacă mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine; cu binișorul, nici atîta, și opresc aici citatul. Pe scurt, a trebuit, din pricina delăsării mele (cu un termen mai actual, procrastinație), combinată cu naveta Arad-Brașov, cu pregătirea cursurilor și cu o mulțime de joburi mici, consumatoare de timp și energie, să mă apuc din nou de doctorat, de la zero, în condiții nefavorabile, și cu și mai mult stres. Și cu teama & regretul de a-mi fi dezamăgit mentorul. Pe care nu mă pot abține totuși să-l sun cînd e cîte ceva ce mă frămîntă în viața culturală românească, conversațiile noastre fiind, din punctul meu de vedere, o desfătare.

I-am mai cerut o prefață pentru ediția a doua a unei cărți pe care i-o arătasem în manuscris, și una pentru ce-aș mai putea salva din naufragiul primei mele teze, sacrificată între timp la temelia cursului meu de introducere în poezia modernă. Rămîne să fiu vrednic de încrederea profesorului și să le finalizez cît mai repede…

Mă opresc aici: bucuria de a-l fi cunoscut, de a fi fost format și îndrumat de Mircea Martin e, la urma urmei, una de neexprimat în cuvinte, decît cu riscul de a părea banal și sentimental. Mi-l asum.

***

 

  1. Comentarii tematice și globale

 

     

Al. CISTELECAN

Schiță de portret (I)

 

Cel mai bun teoretician al criticii din perioada postbelică a început, de fapt, prin a fi cronicar literar. E drept, însă, că Mircea Martin a avut cu cronica literară doar o aventură de tinereţe (între 1966-1969), preţ de cîţiva ani şi de un volum: Generaţie şi creaţie. Volumul, oricît de subţire, constituie una din cele mai coerente definiri, prin analiză, a şaizecismului literar. Retragerea lui Martin din critica actualităţii literare şi implicarea lui în dezbaterile teoretice a privat literele române de asistenţa unui spirit critic ale cărui gust şi acuitate, fler şi tranşanţă îşi bazau siguranţa pe o substanţială rigoare teoretică. Dintre toţi teoreticienii literari postbelici, Martin e singurul care nu vede literatura ca o ilustrație de precepte, ca o demonstraţie sau epifanie de concepte. El e, la noi, singurul critic dintre teoreticieni. Cronicile lui Martin sînt scrise sub specia definitivului, nu a conjuncturalului. Tînărul cronicar dialoghează strict cu opera, punînd epoca în paranteză. Dacă lipseşte ceva din cronicile lui Martin, acesta e chiar “spiritul timpului”, atît în accepţia lui tacitian-lovinesciană, cît şi în accepţia lui trivială, de timp conjunctural. Timpul ideologic, timpul social au fost înlocuite cu trans-temporalitatea estetică, Martin ieşind cu comentariile direct în atemporalul artistic. Această suavizare a timpului istoric e facilitată şi de abrupteţea cu care cronicarul interpelează unicitatea operei, sărind peste orice element generalizator sau integrator. Structurată pe conceptul de generaţie, preluat de la Tudor Vianu, cartea nu dezbate, la prima ediţie, funcţionalitatea conceptului, dar o face în suita de articole Despre conceptul de “generaţie”adăugată la ediţia a II-a. Aşa cum apare în carte, „generaţia” lui Martin e definită doar de opere, fiecare cu idiomul ei aparte. Din definirea ei lipseşte „portretul de grup”, caracterele comune, eventuala poetică unificatoare. Scriitorii stau alături pentru că ei sînt “aleşii”, privilegiaţii axiologiei profesate de cronicar. Definită ca “ritual cotidian de trecere spre solitudinea esenţială a creaţiei”, generaţia va fi o sumă de asemenea „solitudini”. Critică de adecvare programatică, de identificare şi de supunere la obiect, critica lui Martin îşi foloseşte eleganţa pentru exactitate şi rigoarea pentru farmecul preciziei. Analizele sînt atît de pătrunzătoare încît în desenul începuturilor, aşa cum l-a conturat Martin, se cuprinde, aproape în toate cazurile, întreaga evoluţie ulterioară a autorilor, ca şi cum cronicarul ar fi perceput-o in nuce. Iar asta pentru că Martin intră în acea intimitate (sau profunzime) a operei care e totuna cu legitatea ei internă şi din care aceasta nu mai poate ieşi decît cu preţul incongruenţei. Cronici cu religia rigorii, cronicile lui Martin se apropie deodată de facultatea dominantă şi de facultatea generativă a operei. Ele dezvăluie mecanismul producător de sens, nu atît mecanismul producător de text, şi au ca prim obiectiv coerenţa internă a operei. Această coerenţă se traduce în construcţia “universului” şi în modalitatea “viziunii”, lucruri pe care Martin le pretinde cu scrupul.

Următorul volum (Critică şi profunzime, reeditat cu titlul Geometrie şi fineţe şi amplificat cu două noi studii – foste prefeţe – consacrate lui Georges Poulet şi Jean Starobinski) îl plasează deja pe Martin printre teoreticienii criticii literare (mai degrabă decît ai literaturii). E o carte-reper pentru problematica şi condiţia criticii literare, o sinteză despre critica modernă (franceză exclusiv) şi despre teoria criticii. Martin oferă dezbaterii despre critică, despre metodele şi condiţia acesteia, un breviar al ideilor critice moderne, o schiţă de fenomenologie a ideii critice, aşa cum merge aceasta de la Sainte-Beuve la Starobinski. Nu toţi cei prin care s-a ilustrat ideea critică sînt prezenţi în această schiţă (lipsesc, de pildă, Taine, Thibaudet, Bachelard, Barthes etc), dar Martin îi aduce şi pe aceştia în discuţie ori de cîte ori reconstituie geneza ideilor critice. Dacă Thibaudet, bunăoară, nu s-a învrednicit de un capitol aparte, referirile la el fac, totuşi, de un capitol. Nu stau mai rău nici ceilalţi, cu singura condiţie ca ideile lor despre literatură şi despre critica literară să rezoneze cu ale lui Mircea Martin. Acesta şi e, de fapt, filtrul (selectiv sau deformator) prin care trece critica modernă în cartea lui Martin. Figura spiritului critic, aşa cum e ea definită în introducerea la ediţia a II-a (Geometrie şi fineţe, un elogiu al criticii franceze în loc de argument) şi cum e apoi demonstrată prin analizele şi interpretările concrete, e una dilematică, măcar în măsura în care e una conflictuală, de o dualitate ce poate lua cale dramatică; ea se constituie dintr-o relaţie tensionată, dintr-un “raport evident sau subiacent, dialogic şi uneori chiar polemic, între reflecţie şi spontaneitate, între distanţă şi intimitate, între luciditate şi sensibilitate”. Nu-i vorba de două tipologii critice aşezate sub sigla „spiritului de geometrie” şi a celui de „fineţe” (deşi sub aceste semne ele au existat, ba chiar mai persistă), cît de două valenţe care-şi dispută întotdeauna şi în toate cazurile prioritatea, operînd într-un dans de accente. Tocmai pornind de la acest balet interior al calităţilor, de la dubletul lor dialectic, poate Martin transla distincţia pascaliană asupra criticii, punînd mai întîi în opoziţie spiritul de geometrie cu spiritul de fineţe (“opoziţia între geometrie şi fineţe ar fi aceea între raţionament şi sentiment, între o propensiune asociativă şi una diferenţiatoare, între o voinţă totalizantă şi abstractizantă şi atenţia faţă de unicitate, între o confruntare cu reductibilul şi o alta cu ireductibilul”), dar pacificînd apoi cele două direcţii şi structuri de receptare sub semnul “hotărîtor” al adecvării (totuna cu “inteligenţa talentului critic”); ba chiar compatibilizîndu-le: “Încercarea de identificare cu un autor şi de reconstruire a traiectului sau a proiectului său creator cere nu doar fineţe, dar şi ‘geometrie’; după cum situarea şi interpretarea unei teorii, a unei concepţii de viaţă, presupun, la rîndul lor, multă fineţe, nu numai ‘geometrie’”. Armonizarea celor două calităţi (pe principiul subsidiarităţii uneia din ele, totuşi) constituie şi miezul criticii lui Martin: o adecvare făcută deopotrivă prin mijloace geometrice şi de fineţe, prin generalizare şi concretizare; o distanţare care îmbrăţişează, o identificare care îndepărtează. Adecvarea, identificarea şi distanţarea sînt, de altminteri, temele pe care Martin le urmăreşte cu o afinitate problematică ce trece dincolo de obiectivele studiilor. Şi le urmăreşte cu o fineţe disociativă atît de acută încît le surprinde, de regulă, disimulîndu-se una în alta. Cînd e vorba de clasicii criticii, Martin nu ezită nici să le dea în vileag contradicţiile (asta se întîmplă şi cu cei mai apropiaţi de noi, într-un permanent şi franc dialog de idee) sau căderile în desuetudine, dar nici să le marcheze punctele profetice, deschiderile spre modernitatea de după ei (aici însă mai cu precauţie, fără entuziasme „protocroniste”). Cartea e, în esenţă, un colocviu cu marii critici. Un colocviu din care rezultă atît mersul ideii critice, în acte distincte, dar legate unul de altul, cît şi conceptul de critică al lui Martin; o exegeză-dialog.

O aplicaţie a acestui concept de „geometrie şi fineţe” se vede în Identificări, volum de studii consistente (închinate lui Blaga, Fundoianu, Călinescu, Vianu, Bogza), completate cu o suită de articole despre scriitori moderni (unii „simpatii” constante ale exegezei lui Martin: Blaga, Fundoianu, Călinescu, Vianu, Bogza, dar şi Labiş, A. E. Baconsky, M.R. Paraschivescu ş.a.). Studiile (toate nuclee de monografii, ceea ce unele vor şi deveni – cum e cazul celor despre Călinescu şi Fundoianu) privilegiază (şi, desigur, mai întîi identifică) linia de coerenţă interioară a viziunii, polemizînd – fie implicit, fie deschis – cu interpretările care fragmentează opera. Blaga, bunăoară, e „blagian” de la bun început, putînd fi „recunoscut chiar şi în eroare”. Deducerea coerenţei nu contestă „devenirea” poeziei, dar o subsumează unui principiu unitar. Contradicţiile – sau rupturile – sînt integrate în acest principiu organic al devenirii iar analizele argumentează mereu unitatea de teme, viziune şi atitudine, contragerea lor într-o „mască”. Aceeaşi unitate profundă între preocupări, teme, stil şi fire e pusă în valoare, bunăoară, şi în cazul lui Tudor Vianu (al criticilor în general), la care „idealul clasic mobilizează resursele omului şi rezolvă tensiunile operei”, fiind „prezent în toate momentele carierei” şi derivînd „dintr-o structură sufletească stabilă” ce poate fi recunoscută „în peceţile unui stil”. Pe scurt, „idealul clasic” e, în cazul său, „un mod de a fi” (iar apoi un mod de a gîndi şi de a scrie). Sobre, riguroase, concentrate pe argument şi pe nuanţele demonstraţiei, comentariile lui Martin nu-şi refuză bucuria cîte unei scăpărări de artă (cutare critic avea „un cap de veche statuie şi gesticulaţia decisă şi demnă a unui tribun”, cutare poetă e „frumoasă ca o dezamăgire” etc.). E vorba însă doar de adieri de artă, căci stilul lui Martin e riguros intelectual, pur stil de idee şi austeritate.

O carte de extrem impact (una din cele mai „fertile”, incitante şi articulate cărţi postbelice) e G. Călinescu şi „complexele” literaturii române. Ea e doar prima parte a unui proiect, rămas, din păcate, doar la atît. Chiar şi aşa, ea e o carte-memento. La prima ediţie, adevărata ei ţintă – patologia culturală românească – a fost eludată în comentarii (de nevoie; cartea însăşi a apărut cu mare dificultate), dar volumul lui Martin premerge prin analiza şi inventarierea „complexelor” culturale româneşti toate operele de deconstrucţie şi de-mitologizare de după 90. G. Călinescu e aici doar prisma prin care Martin diagnostichează „complexele constitutive” ale culturii române (şi nu doar ale literaturii). Deşi pare subiectul investigaţiei, Călinescu e, de fapt, victima acesteia, simplă materie de laborator pentru a dezvolta cultura complexelor. Martin îşi fixează mai întîi pacientul şi-şi explică metoda de cercetare. În bun critic “al profunzimilor” el dă, mai întîi, deoparte toată flora de contradicţii şi diversitate, descoperind dedesubt structura obsesională, coeziunea ireductibilă. Călinescu e, la prima vedere, “proteic”. El riscă astfel să scape expertizei – dacă aceasta nu e vigilentă şi nu-şi notează scrupulos toate leit-motivele ce traduc obsesii disimulate, dar de nedisimulat. Martin aplică însă “o lectură continuă” prin care „descoperă propoziţii ce sună ca nişte refrene, îndemnuri ce par să traducă obsesii”. Iar odată stabilită grila de obsesii nu e greu de văzut sub ele complexele care le-au stîrnit şi le întreţin. Aceste complexe, la rîndul lor, sînt fie făţişe, fie ascunse. Se-nţelege de la sine că atractive cu deosebire şi exponenţiale, „exemplare” sînt complexele care “se trădează”, nu cele care “se declară”. Complexele, aşadar, nu numai refulate, dar şi proiectate în reversul lor. Relevante cu adevărat sînt însă nu atît complexele în sine, cît “încercările de a le ascunde sau depăşi”. Pe acest material “mistificator” lucrează în primul rînd Martin, scoţînd de sub el cauza genuină şi eficientă a complexelor. E o metodică muncă de “deconstrucţie”. Ca orice psihanalist, Martin merge înapoi, de la “complexul de superioritate” la cel de “inferioritate”, făcîndu-i întreaga etiologie. Cartea lui Martin nu e una de psihologie a “poporului român” (văzută dinspre şi din literatură) şi nici una de “psihanaliză” a culturii române. Dar cîte ceva din fiecare e implicat în argumentaţie – discret, fără tapaj, cu riguroasă eficienţă şi maximă economie. Ea nu face nici paradă de metodologie, definind “complexele” ca un practician, nu ca un teoretician. Conceptul e aici un simplu instrument. Nu e vorba de simpla mutaţie în cultural a unor complexe din zona individualului. Şi nici de vreo inspiraţie din “complexele culturale” ale lui Bachelard, care sînt, la urma urmei, mai degrabă complexe ale creativităţii sau imaginarului. Chiar dacă Martin vorbeşte despre “complexele constitutive” (poate chiar structurale) ale culturii române, ele nu sînt decalcuri după psihologia “arhetipală”, ci concepte modulate la întretăierea psihologiei creative cu istoria, a literaturii cu ideologiile şi a culturii cu societatea. În mare, fireşte, un “patent” psihanalitic e de regăsit şi în conceptul de “complex cultural” folosit de Martin. Şi acesta, ca şi cel din psihanaliza pură, “se recunoaşte nu numai prin deformările produse, ci şi printr-o anume repetabilitate obsesională” şi poate fi identificat “atunci cînd în cuprinsul sau în urma judecăţii defavorabile apar exagerări, respectiv diminuări ale proporţiilor reale, restricţii ori generalizări abuzive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur şi simplu, răsturnarea planurilor ca atare şi, mai ales, a criteriilor”. Complexele listate de Martin sînt complexe de cultură mică, provincială şi retardată. În mare, ele sînt de două feluri: de specificare şi de integrare. Ceea ce înseamnă că unele din ele se nasc deodată cu însăşi cultura/literatura “naţională”. Sînt complexe de şi din naştere, la care se adaugă apoi complexele „devenirii”, complexele de parcurs. Martin pune mereu în evidenţă dialectica în care joacă, simultan, complexele de închidere şi cele de deschidere. Lucrurile sînt cu atît mai “complexe” cu cît cele două procese – al individuaţiei şi al integrării – sînt atît de inseparabile încît par unul singur. Nu numai că “abia contactul cu spiritul european ne-a revelat pe deplin nouă înşine”, dar Occidentul trece, iniţial, dincolo de rolul acesta de revelator: el e cel care ne spune cine sîntem. Aşa încît, “la început specificarea se confunda cu integrarea”. Dar treptat complexele se desprind şi se conflictualizează. Cele mai marcante complexe identificate şi analizate sînt cel al „originii umile”, al „existenţei periferice”, al „întîrzierii”, „discontinuităţii”, „ruralităţii”, al „începutului continuu”, al „imitaţiei”, al „absenţei capilor de serie”, al „lipsei de audienţă”, al „izolării provinciale”, pînă la „complexul în faţa criticii”. Fiecare din aceste complexe e urmărit în toată dialectica lui, de la primele simptome pînă la soluţiile de disimulare sau vindecare. Dialectica de fond a culturii române rezultă una a transformării complexelor de inferioritate în complexe de superioritate. Iar mecanismul acestor transformări e urmărit pe „cobaiul” Călinescu; dar cartea lui Martin e, de fapt, despre bolile culturii române, nu despre cele ale spiritului călinescian.

Înapoi la probleme de teorie revine Martin cu Dicţiunea ideilor, complementară la Critică şi profunzime. Eseurile abordează probleme situate la intersecţia poeticii cu estetica şi a criticii literare cu istoria, studiindu-le pe cazuri concrete (române şi străine; Călinescu şi Vianu, pentru prima categorie, Valéry, M. Raymond, R. Barthes, Picon, Bousono, pentru a doua). E continuarea dezbaterii de idei începută în cărţile precedente, dar şi o investigaţie asupra felului în care ideile sînt traduse într-un ethos: „Nu mă interesează numai ideile în sine, dar şi felul în care ele sînt trăite de o personalitate anume”. (Totuşi, linia centrală e cea dedicată „filiaţiei ideilor”, Martin urmărind în continuare peripeţiile ideii critice şi ale conceptului modern de critică). Ideile, stilul şi omul fac, la Martin, o unitate: „stilul angajează omul, mai precis autorul în întregime”. Tot o „unitate” trebuie să facă şi „ideea şi expresia”. Nu există idee fără arta de a o exprima. Stilul critic „se recunoaşte în primul rînd prin darul formulării exclusive”. Metodele „scientiste” care au invadat critica, acceptate ca perspective deschise, stimulatoare, conduc, totuşi, în viziunea lui Martin, la „reificarea operei”, la „dezinteresarea” de „palpitul” acesteia şi de „virtuţile evocatoare ale stilului critic” totodată; or, fără aceste două elemente nu există nici critică literară. Partizan al „criticii creatoare”, Martin propune criticii să fie o artă a „dicţiunii ideilor”; a ideilor asumate, trăite şi exprimate adecvat, adică precis (iar sugestivitatea limbajului critic e factor de precizie).

Tema recurentă a lui Fundoianu, migrînd din carte în carte, îşi strînge toate piesele în monografia apărută în seria Introducere în opera lui; premisele „negative” ale cărţii („Fundoianu e un autor nepreţuit cum se cuvine” pentru că „e necunoscut”) o vor impulsiona spre o turnură ofensivă, atît în reevaluare, cît şi în interpretare. Situaţia specială a lui Fundoianu, cu toate „contradicţiile” sale (deopotrivă „tradiţionalist” şi „avangardist”, deopotrivă revendicat de două literaturi) e abordată ca unitate (a „unei personalităţi”) identificabilă „în continuitatea inconfundabilă a unui stil”. Pe fir cronologic, investigaţia operei se opreşte mai întîi la nivelul devenirii conceptuale a acesteia, la „ideologia” estetică şi culturală a autorului, cu evidenţiarea „maiorescianismului” de fond al atitudinilor critice ale lui Fundoianu. Tot în devenire cronologică e studiată şi poezia, aparent peisagistică, dar, de fapt, definindu-l pe Fundoianu ca pe „un poet al singurătăţilor spirituale”, cu o poetică a „de-poetizării peisajului”. Coerenţa lăuntrică a poeziei lui Fundoianu, atunci cînd aceasta trece de la universul campestru la cel citadin, e dată de „teroarea care creşte din peisajul universal”; o teroare care vine din decor, indiferent de scenografia acestuia. Analizele şi interpretările dezmint cu totul „tradiţionalismul” poetului, precum şi „avangardismul” acestuia; Fundoianu rezultă un poet modern, situat valoric „după” Arghezi, Bacovia şi Blaga, dar „înaintea” lui Maniu, Pillat sau Vinea. Analizînd deopotrivă ideea şi concretul, Martin desface viziunea în componente şi evoluţia în nuanţe şi momente, reunindu-le apoi sub tutela „unităţii”, pe principiul coerenţei care-şi asumă contradicţiile.

Singura critică adună eseuri şi intervenţii publicistice despre „condiţia criticii” şi verifică această condiţie pe cîteva cazuri de critici contemporani „exponenţiali” (Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu şi Gheorghe Grigurcu în primul rînd). Eseul titular, central, desface într-un „triptic de singurătăţi” condiţia ca atare a criticii. Critica singură vorbeşte despre „singurătatea” criticii sau a lecturii, ca act de „trăire izolatoare” a operei. În această „trăire”, criticul dialoghează, de fapt, cu „conştiinţa operei”, „inconfundabilă cu cea care a generat-o”. Singură critica pune în valoare responsabilitatea criticii profesioniste (în deosebire de capriciile celei diletante). Eseul are vădite implicaţii conjuncturale, fiind scris într-o perioadă de ofensivă împotriva criticii literare, a spiritului critic şi a instituţiei criticii ca atare. E, în fond, un eseu militant. Singura critică, în fine, o defineşte pe aceasta ca disciplină: „Critica e una singură, indiferent de formele ei”. Nici speciile critice nu pot fi ierarhizate, întrucît „important este cum scrii, nu despre ce sau despre cine”. Nu temele, subiectele sau metodele garantează „superioritatea unui critic”; şi nici profesarea foiletonisticii sau, dimpotrivă, a tomului. Spiritul critic e garantat doar de talent şi de personalitate, pe firul inclement al responsabilităţii faţă de valori. Martin trece în revistă toate prejudecăţile momentului (prejudecăţi recurente altminteri), respingîndu-le pe principiul echilibrului critic şi al raţionalităţii empatice. Portretele critice de aici seamănă, în parcurs şi profunzime, rigoare şi dialectică a distincţiilor, cu cele dedicate marilor critici francezi. Martin descrie „sistemul” criticilor abordaţi sau îi reduce la sistem (în cazul celor care ostentează că n-au, cum e, bunăoară, Grigurcu). Descrierea lui e, însă, dialog critic, nu expunere neutră; dialog de concepte şi de concepţie, confruntare de atitudini interpretative şi axiologice; dialog, în cele din urmă, între conştiinţe critice. Principiile critice asumate de Martin încă din tinereţe, pe fondul unei empatii cu opera care-l duce spre critica de identificare, sînt păstrate de-a lungul întregii sale acţiuni; ce li se mai aduce nu sînt modificări, ci doar nuanţări.

_______

(reprodus din vol. Fișe, schițe și portrete, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018)

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 58-64]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.