Cristina Drăghici debutează cu niște poeme destul de viscerale, în care tensiunea se leagă pe marginea sentimentului vidului. Proiecțiile din anticorp se arondează, generalist vorbind, în jurul preferinței pentru teme serioase, cum e aceea a morții, sunt niște exerciții articulate, oricum, pe un fond existențial destul de sobru. Aici e, paradoxal, zona ei de confort, de aici își livrează cu lejeritate confesiunile uneori dramatice.

Excepție de la o astfel de coloratură serioasă a poemelor fac câteva bântuite de niște amoruri fie consumate, fie în derulare, ale ritualurilor în cuplu (Pansamentul perfect vs. Vânam), dar indiferent de înclinația lor tematică, textele Cristinei Drăghici degajă un soi de entuziasm al confesiunii. Aproximările astea ale interiorului au loc, adică, printr-un regim discursiv care preferă elanul notației în defavoarea detaliilor propriu-zise ale crizei. Nu că duc lipsă de ele, dar poemele reacționează mai mult printr-o canalizare artefactă a scenariilor. Sondajul dramatic are loc aici musai prin ceremonial, textele au o componentă teatrală deloc de neglijat: „cetățile se dărâmau/ nu mă îngrijora nimic// ocroteam focul/ oamenii explodau ca artificiile// eu sărbătoream îmi ciocneam jumătate de inimă/ cu cealaltă jumătate de inimă// casele în care se păstra dragostea/ erau șterse de pe fața pământului// nu există hârtie care să poată înlocui/ pielea// cetățile continuă să se dărâme/

cineva stoarce deasupra mea prosoape ude// e liniște/ ca într-un țarc unde se aude doar creșterea ierbii// ca într-un țarc unde/ privesc dintre miei// cum femeia care naște prin mâini/ tocmai și le taie”, 00:00. Cam în felul ăsta funcționează o bună parte din visceralitatea acestor poeme, sub forma unei scheme intime destul de transparentă și concisă, dar mereu fidelă imaginației animate a poetei.

anticorp e un debut al avântului confesiv, înainte de orice, destul de echilibrat și fără excese prea multe, în ciuda unei astfel de politici poetice. O poeziei a moderației, chiar cu tot proiectu-i aluvionar ce-ar indica tocmai opusul.

_____________

* Cristina Drăghici, anticorp, Editura Charmides, Bistrița, 2019

***

Teritoriile poetice pe care și le arondează Cătălina Bălan în cutii merg mai degrabă în direcția unui discurs epurat de ornamente inutile, clar până în pragul amănuntului fotografic.

Reportajul hiperrealist și luciditatea acutizantă a filmelor pe care le transcrie sunt trăsăturile cele mai importante ale acestui debut, unul cu o vibrație ușor adolescentină, care se entuziasmează în mod egal în fața tuturor temelor pe care le consumă. Reprezentările ei poetice pornesc mereu din miezul unui cotidian personal ce se deschide spre exterior, mai ales în a doua secțiune a volumului („Orașul, iubirea și ce mai rămâne din ea”), ceva mai focusată pe amănuntele cadrului urban – un București boem suprapus cu hărțile cele mai intime ale poetei. Cu toate că nu sfârșesc niciodată în sentimentalisme și urmează o linie scurtă și clară de la un capăt la altul, textele Cătălinei Bălan lasă impresia unui miniaturism intim, premeditat cu o economie de mijloace, dar care „deconspiră” fondul delicat al celor mai multe dintre ele: „corăbiile mele sunt când deasupra/ când dedesubt/ și eu merg când săltat/ când agale/ printr-o arșiță mare/ și mi-e teamă să nu ating pe nimeni/ în acest oraș transpirat// durerea mea detașabilă e un pepene galben/ perfect rotund/ pe care îl scot din cap/ cum ai scoate fructul din coajă/ din intimitatea lui confortabilă” vs. „mică și caldă inima mea/ se înghesuie lângă tine seară de seară/ uneori inima mea se suprapune perfect peste tine/ atât cât să mai poți respira”. Cam aici e de găsit pulsul acestor poeme, care cultivă retorica intimistă a familiei cu un aer de simplitate ușor cochetă, ludică pe alocuri.

Aproape transparent, regimul ăsta poetic bifează la capitolul autenticitate cu o anume melancolie ludică a observației, dar ar putea beneficia de o selecție ceva mai generoasă a imaginarului.

_________

* Cătălina Bălan, cutii, Editura Paralela 45, Pitești, 2019

***

Dintre toate debuturile din 2019, cel al Monicăi Stoica e, de departe, cel mai intelectualizat. Viziunile arhi-cerebrale din fetele visează electric construiesc o poezie extrem de provocatoare, aproape narcisistă, în care tensiunea vine din vortexul mental pe care îl pune la bătaie.

Volumul abundă în astfel de texte care funcționează ca niște capsule existențiale extrem de concentrate, textele Monicăi Stoica mizează pe luxurianța scenariilor – de regulă „recrutate” din recuzita postumană, a tehnologizării ca mod de viață – pentru a-și translata punctele de sensibilitate. Realitatea, așa cum e recompusă în aceste poeme seduse de reflexe digital-ermetice, lasă impresia unui studiu pe cât de manierist, pe atât de lucid, pe care poeta îl desfășoară cu o anume glacialitate & detașare a viziunii, chiar și-n poemele amoroase, „îmbibate” de sugestii ale extincției: „în miezul ruinei din grozăvești, era în anul 2013,// în același timp răpăia ploaia peste wonderland-ul din/ mintea mea/ și tăcerea se apuca cu ghearele de gâturile noastre,/ încercând să le aducă unul lângă altul, ca o mistică/ osteopată./ îmi spuneai atunci chestii incoerente despre id, eu și/ supraeu/ și cum triada asta freudiană pe face pe tine să fii exact/ așa cum pari,/ pe mine alta decât sunt, pentru că simulez panica și/ vreau să fiu gagică-ta/ pentru că intru cu bocanci de fermier texan furios în/ sufletul tău/ când găsesc fisuri în conștiința ta.// când ne-am văzut iar, după un car de ani, nici nu mai/ știam cum arăți,/ îmi cumpărasem o rochiță veselă cu volane, râdeam/ pe străzi ruinate/ și eram penibilă încercând să te fac să mă placi./ acum îți spun, din acest viitor nesperat, când ființa/ umană nu mai contează,/ încă sunt o tipă/ emotivă-tendențioasă-caducă-romantică.”, before / after 2100. always. E un sentiment care predomină în volum și care refuză orice tânguire existențială. Ba mai mult, poemele par că se lansează într-un soi de erotică a peisajelor postmodern-dezafectate (deopotrivă sentimentale și fizice), pe care o derulează like there’s no tomorrow, cu multă fantezie a amănuntelor glam și dark.

Funcționează din plin și destul de echilibrat o imagerie bogată, care produce mici scurtcircuite vizuale în poemele Monicăi Stoica (vizualul e, de altfel, compartimentul cel mai bine „reglementat” aici), dar care se materializează printr-un limbaj comun, deloc acaparat de mirajul tehnologic, al artificialului și vidului uman care face, totuși, carieră: „ai fost o găgăuță, un nor cirrus ce se destramă,/ spiritual și material/ și la ce-a folosit tot acest catehism al umanității?/ ai fost cursorul pâlpâitor al radarului cu tot cu emoția/ ta,/ în timp ce alții bombardează/ câmpiile verzi unde s-au plantat/ deunăzi flori artificiale.// (azi se întâmplă minunea, duhul rău al lumii e scuipat/ afară/ prin guri căscate de hale, de buncăre)// muștele drosophila scriu în procese-verbale că nu-și/ mai oferă trupul/ oamenilor de știință./ videogamerii leșină în fața monitoarelor./ chestionează orice propunere de realitate./ maimuțele maccacus refuză cooperarea.”. spleen / gradul zero. E meritul acestei poezii de a traduce o astfel de formă de sensibilitate fără complexe de superioritate, firesc și printr-o calibrare a secvențelor de acest gen cu altele ceva mai relaxate (vezi „galeria” de outkaști din finalul volumului, extrem de umană). Altfel spus: cam la orice nivel ar juca, fie că vorbește de petreceri pe fundalul urbanului alienant, de relații eșuate, ori de „contaminarea” digitală, Monicăi Stoica îi cam iese de fiecare dată, și foarte bine. Un debut percutant și incisiv, fără timorări de începător.

_____________

* Monica Stoica, fetele visează electric, Editura Charmides, Bistrița, 2019

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 35-36]