Sorin Alexandrescu – schiță de portret (II)

Ana BLANDIANA

Căderea în sus

Una dintre întrebările care timp de decenii mi s-au pus atât în ţară cât şi  în străinătate, atât înainte de 89 cât şi după,a fost: De ce nu am ales libertatea?  De ce nu am rămas în străinătate? De ce nu am optat pentru exil? Şi, deşi eu însămi nu mi-am pus niciodată problema acestei opţiuni, întrebarea m-a obsedat nu sub forma îndoielii,ci a curiozităţii („cum ar fi fost dacă?”), iar obsesia m-a făcut să mă simt înrudită, într-un mod aproape patetic, cu cei care de-a lungul secolului trecut, înainte sau după război, au decis să-şi părăsească ţara, fără garanţia că se vor putea întoarce vreodată acasă. Pentru că accentul existenţial al noţiunii de exil nu se pune pe acţiunea de a pleca, ci pe imposibilitatea acţiunii de a te  întoarce. Printre cele mai sfâşietoare momente pe care le-am trăit în viaţă au fost cele în care – întorcându-mă acasă după  participarea la un festival de poezie la care ajunsesem aproape prin absurd –  am fost condusă la gară de prieteni din exil, de care m-am despărţit plângând, şi eu şi ei, nu numai pentru că nu ştiam dacă ne vom mai revedea vreodată, ci şi pentru că lor le era milă de mine că mă întorc şi mie mi-era milă de ei că n-o pot face.

Am făcut această introducere la un text închinat lui Sorin Alexandrescu pentru a explica de ce am ales să vorbesc despre el mai ales ca despre un gânditor al condiţiei exilului, pe care el însuşi a trăit-o ca pe o experienţă, în egală măsură intelectuală şi existenţială. Pentru că Sorin Alexandrescu este nu numai un important critic, eseist şi teoretician literar, ci şi unul dintre numele cele mai semnificative ale ultimului val al exilului intelectual românesc şi cel mai nuanţat şi subtil analist al acestuia, ba chiar a stării de exil ca parte a condiţiei umane.

Înainte de plecare, Sorin Alexandrescu a fost universitar, membru al catedrei de literatură universală a Universităţii din București, specialist în literatură americană, autor al unei serioase cărţi despre Faulkner. După 1969 a devenit profesor de semiotică şi literatură română al Universităţii din Amsterdam, director al institutului de cercetări al aceleiaşi universităţi şi al Asociaţiei Olandeze de Semiotică, dar şi fondator al unei Asociaţii Internaţionale de Studii Româneşti şi al unui International Journal of Romanian Studies şi al unui Comitet pentru apărarea Drepturilor Omului în România, organizator de dezbateri, simpozioane şi colocvii. Douăzeci de ani de activitate febrilă, în primul rând profesională, pentru a se integra (cu real succes!) într-o altă lume, într-o altă limbă, într-o altă cultură, şi apoi civică, pentru a putea sluji ţara şi cultura lăsate acasă.

          Imaginea omului singur stând nemişcat şi inactiv în spatele unei ferestre prin care priveşte lumea în mişcare – pe care avea să o contureze exilatului în studiul despre Cioran – nu i se potriveşte. Pentru că tânărul, care la Bucureşti privea spre Occident şi studia literatura americană, a devenit profesorul de la Amsterdam, a cărui privire întoarsă găsise de la distanţă unghiul potrivit studierii – cu dramatic interes şi obiectivitate dureroasă –  a culturii de care voise să se rupă. Un destin asemenea unei foi de hârtie îndoită în aşa fel încât marginea de început şi cea de sfârşit se  suprapun în cele din urmă perfect. După douăzeci de ani, după ce făcuse pentru cunoaşterea literaturii  române în Occident mai mult decât făcuse oricine în acest timp,Sorin Alexandrescu s-a întors acasă, pentru a-şi scrie – cu o lipsă de complezenţă la care îşi câştigase, prin iubire şi suferinţă , dreptul –  propriile cărţi despre şi în literatura română.

          Experienţa exilului trăită în realitate avea să devină instrumentul unei tulburătoare şi profunde meditaţii asupra stării de exil. Iar pe fundalul acestei meditaţii, proiectul intelectual avea să lunece spre încercarea  de analiză şi definire a rădăcinilor părăsite. Pentru că exilul este un non-loc, aplecarea asupra locului de plecare este o urmare logică, iar obsesia de a fi şi a  rămâne român (continuată de la Eliade) este legătura  dintre utopie şi realitate.

          Începând cu Paradoxul român, Sorin Alexandrescu intră – dar venind dinspre Occident şi adesea cu mai multă subtilitate –  în seria clasică de gânditori ai definiţiei poporul român, alături de Rădulescu-Motru, Drăghicescu, Ralea, Noica. Punând însă pe Eliade şi Cioran – marii exilaţi români obsedaţi atât de condiţia lor de exilaţi, cât şi de condiţia lor de români – alături de alţi mari exilaţi,de data aceasta spanioli, Ortega y Gasset şi Unamuno  –  obsedaţi la rândul lor de condiţia lor de exilaţi şi de condiţia lor de spanioli –  Sorin Alexandrescu împinge limitele discuţiei, le lărgeşte, iar consideraţiile asupra românităţii (sau „românismului”, termen folosit dramatic de Eliade şi comentat îndelung de nepotul său), oricât de severe, se înscriu pe harta universală. Pierderea identității naţionale este, în toate cazurile luate în discuţie, compensată pentru apatrid de intrarea in spaţiul universalităţii care, însă, în lipsa reperelor etnice, este perceput ca un vid.

          Întors la Bucureşti, Sorin Alexandrescu îşi întoarce din nou privirea spre Vest, dar nu pentru a-l idealiza, ci pentru a analiza până în pânzele albe pe cei ce l-au ales, printre care se află, desigur, şi el însuşi. Se află, dar nu de tot, pentru că el a avut curajul de a lua pentru a doua oară totul de la capăt, nu oricum, ci prin înţelegerea, lipsită de complezenţă, dar nu şi de durere, a drumului. Făcând din Eliade şi Cioran personaje ale meditaţiei sale, Sorin Alexandrescu îşi foloseşte amintirile ca pe nişte instrumente ştiinţifice, de lucru, fără să-şi folosească şi sentimentele. Pentru că, deşi îi admiră şi le descrie suferinţele, nu se fereşte să vorbească despre melancolia lui Cioran ca despre o stare de incertitudine izvorâtă din ambiguitate şi clasifică cele şase nivele ale  memorialisticii lui Eliade ca pe nişte probe iniţiatice pe care a fost obligat toată viaţa să le treacă, fără să ştie vreodată dacă va fi reuşit cu adevărat. Atât în cazul lui Eliade, cât şi în cel al lui Cioran (cât şi în cazul lui Ortega y Gasset, prezentat într-o amplă paranteză în Eliade, dinspre Portugalia), exilul este văzut ca o soluţie incertă între sfâşiere şi eliberare, o soluţie în care nici succesul, nici posteritatea nu sunt în stare să asigure salvarea din nefericire şi marginalitate. Pentru că ei sunt „ieşiţi din lume”, rupţi de publicul lor, spune Sorin Alexandrescu. Afirmaţie stranie, dacă ne gândim că este vorba de nişte nume ale culturii universale, că ruperea de lumea lor le-a asigurat căderea în sus în atenţia lumii largi, a restului lumii. Şi totuşi, nimic mai adevărat, iar Sorin Alexandrescu ştie din propria sa experienţă, pe care în general nu o comentează (deşi îmi amintesc cât m-a impresionat fraza „N-am putut să scriu nici dinăuntru, nici din afara perioadei postbelice”) cum poţi, integrat în centrul teoretic al lumii, să simţi că te afli la margine, pentru că singurul public care pentru tine contează se află în altă parte, în singurul acasă.

          (Îmi amintesc cum nimic nu m-a tulburat mai mult în întâlnirea cu Mircea Eliade – atunci în 1975, când ne-a invitat să-l vizităm, cum invita pe toţi bursierii români de la Iowa University – decât felul în care ştia pe dinafară toate menţionările numelui său în presa din România. El, care era tradus, comentat, recunoscut în toată lumea, doctor honoris causa a nenumărate universităţi, ne cita emoţionat, cu un zâmbet puţin jenat, dar nu lipsit de mândrie, câte două-trei rânduri dintr-o revistă de provincie care reuşiseră să scape cenzurii.)

          În limba română există două locuţiuni greu sau imposibil de tradus în alte limbi. Este vorba de expresiile mi-e dor şi mi-e urât. Sorin Alexandrescu le leagă prin încărcătura lor inenarabilă, misterioasă, de neeludat şi le transformă în caracteristici sufleteşti ale exilului românesc. O face vorbind despre Cioran, dar, în mod evident, ceea ce ştie despre asta nu a descoperit doar din textele lui Cioran, şi nu a descoperit doar din texte. După cum, decuparea celebrei exclamaţii a lui Unamuno „Mă doare Spania!” care este preluată, comentată, tradusă, se referă, desigur la Eliade, dar e gândită şi pentru el însuşi. Căci vorbind, pe urmele lui Eliade pe care îl citează, despre „elitele româneşti rupte între datoria de a fi alături de ţara lor şi dreptul de a gândi liber” sau despre faptul că „românii au cunoscut drama de a trăi  fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa lor”, Sorin Alexandrescu mărturiseşte cât de ancorat îi este scrisul modern şi gândirea contemporană în solul tuturor suferinţelor trecute, pe care, prin apartenenţa la exil, le-a descoperit şi le-a conservat. Ca urmare a unor nesfârşite frământări şi procese sufleteşti, Eliade are în perioada portugheză revelaţia soluţiei de „continuare a românismului în afara culturii române cu preţul părăsirii acesteia şi a ţării”. ”Or, exclamă  nepotul său, lucrul extraordinar este că exact aceasta este definiţia exilului!”

          Nu cred că Sorin Alexandrescu ar fi  scris Paradoxul român dacă n-ar fi trăit  douăzeci de ani departe de ţară. Încercarea nereuşită de a se rupe i-a întors privirile, transformând cultura română şi sufletul care i-a dat naştere, în temă esenţială a unei opere din ce în ce mai importante. Pe pilonul Paradoxului român s-au aglutinat în ultimii treizeci de ani de după întoarcere  La modernite a l’Est, Privind înapoi, modernitatea, Identitate în ruptură, Eliade dinspre Portugalia, ca tot atâtea trepte spre definirea corectă şi infinit nuanţată a felului nostru de a ne manifesta într-o lume care nu ne cunoaşte destul. Pentru că dincolo de subtilitatea analizei literare şi dincolo de ingeniozitatea ideilor şi a grilelor de definire, răsare mereu, neobosită şi dureroasă, aproape nevrotică, întrebarea: De ce nu a reuşit cultura română sa se impună? Pe această temă, ceea ce face eseurile lui Sorin Alexandrescu nu numai profunde şi originale, ci şi emoţionante este felul în care, fără ca ochiul critic să renunţe la severitate în analiza valorilor româneşti, concluziile  să fie tot atâtea argumente pentru o punere a lor cât mai corectă în lumină. Într-o lume în care „nu mai există un centru al Europei şi Europa însăşi nu mai este centrul lumii”, reconstruindu-ne din paradoxuri, Sorin Alexandrescu pledează pentru dreptul nostru la un loc cât mai central.

          Scris iniţial în limba franceză şi publicat pentru prima oară în primul număr al International Journal of Romanian Studies ca un fel de strălucitor argument al necesităţii revistei pe care a fondat-o, faimosul eseu Paradoxul român, de nu mai mult de zece pagini, avea să dea, republicat în română după întoarcerea acasă, titlul unui întreg volum. El reprezintă cea mai sintetică, riguroasă şi perspicace definiţie a culturii româneşti. Dacă aş fi ministrul culturii, l-aş introduce drept curs obligatoriu în toate facultăţile din România.  

 

Alexandru CĂLINESCU

Sorin. Sorin Alexandrescu

     A doua jumătate a anilor ’60 a fost, pentru critica literară românească, o perioadă fastă. Au reintrat în circulație nume care fuseseră interzise sau marginalizate, s-a afirmat  o generație de critici remarcabili, parte dintre ei grupați în jurul Gazetei literare (ulterior România literară), critici care vor susține primatul esteticului și vor impune – de multe ori împotriva directivelor oficiale – scara valorilor. Alături de ei, aparținând aceleiași generații, câteva nume făceau figură aparte, prin impresionanta „zestre” culturală și prin bătaia foarte lungă a preocupărilor: mă gândesc în primul rând la Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai Zamfir, toți cu întinse cunoștințe de lingvistică și de stilistică, interesați de poetică și de semiotică, mișcându-se cu dezinvoltură în mai multe literaturi, părând, în chip miraculos, „occidentali”, de parcă nu și-ar fi trăit adolescența și studenția în sinistra Românie comunistă a lui Gheorghiu-Dej (primii trei, de altfel, vor face – ai zice că fără efort – o frumoasă carieră academică în străinătate). Format la școala lui Tudor Vianu (al cărui discipol declarat a fost), Sorin Alexandrescu este prezent editorial mai întâi cu niște excelente analize literare și stilistice (în răspăr cu prăfuitele și aberant-ideologizatele comentarii de texte care ucideau interesul pentru literatură în loc să-l stimuleze) iar în 1969 cu excepționala monografie Faulkner, o reușită de vârf a structuralismului românesc. Sorin Alexandrescu a fost un promotor al noilor modalități de abordare a textului literar, îndeosebi a poeticii narative și a semioticii textuale. Am în bibliotecă, la loc de cinste, masiva (peste 700 de pagini) antologie Poetică și stilistică. Orientări moderne (ed. Univers), 1972, realizată în colaborare cu Mihai Nasta (alt intelectual de prim rang care a ales exilul). Deschizându-se cu două cuprinzătoare studii introductive, Mihai Nasta despre teoria limbajului și Sorin Alexandrescu despre poetica modernă, volumul reunea texte fundamentale semnate de mari lingviști, poeticieni, teoreticieni ai literaturii, semioticieni etc., de la Spitzer la Greimas, de la Jakobson la Todorov și Genette, de la Zumthor și Tînianov la Empson, Segre, Starobinski, Lotman etc., etc. Tânăr asistent și apoi lector la catedra de franceză de la Universitatea ieșeană (oricum, lector am rămas până în 1989), inițiasem un curs special de poetică narativă și recomandam, prioritar, studenților antologia Alexandrescu-Nasta, care – minune! – nu fusese scoasă din biblioteci deși unul dintre autori se afla, de câțiva ani, la Amsterdam. Studiile de poetică și de semiotică nu au fost, în România, un simplu fenomen de modă. Ele dădeau (mie și altora) posibilitatea de a rămâne în interiorul literaturii, de a abandona lectura deterministă rudimentară de tip marxist, de a oferi studenților ocazia să vadă cum e făcut textul literar. Ne construiam, în definitiv, un spațiu al libertății, o libertate relativă și limitată dar stimulatoare ca exercițiu intelectual și benefică pentru echilibrul nostru interior.

     Din acest spațiu care devenea tot mai vulnerabil dar pe care ne încăpățânam să-l apărăm, l-am urmărit apoi de departe pe Sorin Alexandrescu, i-am citit câteva din studiile publicate în volume colective (Sémiotique narrative et textuelle, spre exemplu), știam că face lucruri cu totul deosebite la Amsterdam, că a dat prestigiu „românisticii”, că e plin de energie și de idei. O energie parcă și mai debordantă după decembrie 1989, când a revenit în țară și, printre altele, s-a implicat activ în reconstruirea și dotarea Bibliotecii Universitare din București. A făcut, un timp, „naveta” Amsterdam-București pentru ca, la un moment dat, să devină profesor la Universitatea bucureșteană.

     L-am cunoscut personal în împrejurări, pentru mine, fericite. După ce multă vreme, îngrozitor de multă vreme, mi se refuzase orice tentativă de a călători în străinătate, în noiembrie 1991 soseam la Paris, pentru a lucra  (grație lui Mihai Zamfir) în cadrul departamentului de română de la INALCO. Aveam să fiu „parizian” șase ani, până în septembrie 1997, împlinindu-mi un vechi vis în care aproape că nu mai ajunsesem să cred. La începutul lui 1993 am luat legătura cu Ion Bogdan Lefter, despre care știam că se află la Amsterdam, ca lector de română. L-am anunțat că vreau să vin la Amsterdam (oraș pe care, evident, nu-l cunoșteam) și l-am rugat să-mi rezerve o cameră la un hotel. Extrem de generos, Bogdan mi-a spus că ne pune la dispoziție, mie și soției mele, garsoniera în care locuia, el urmând să se mute, pentru câteva zile, la niște prieteni. Am ajuns la Amsterdam pe 12 februarie și am început plimbările în aceeași seară, descoperind un oraș de care m-am îndrăgostit iremediabil. Notațiile telegrafice din agenda mea consemnează că luni, 15 februarie,  ne-am dus la Universitate, unde ne aștepta Bogdan ca să ne prezinte lui Sorin Alexandrescu. O întâlnire reconfortantă. Sorin a fost (așa cum este întotdeauna) de o naturalețe desăvârșită, stabilind imediat cu interlocutorul o relație de camaraderie francă: trecerea la persoana a doua singular și la folosirea în adresare a prenumelui se face în chipul cel mai firesc, e atent, prevenitor, se interesează de preocupările tale, de cărțile pe care le proiectezi etc.  Întâlnirea de la Universitate s-a prelungit la o cafenea, am petrecut – în acel scurt sejur la Amsterdam – o zi „plină”. L-am  reîntâlnit pe Sorin la Paris în două rânduri dacă nu mă înșel, a venit la niște colocvii organizate de INALCO, atunci l-am văzut la lucru „pe viu”: de o rigoare impecabilă a discursului, convingător în argumentație, propunând ipoteze înnoitoare.

     Fiecare dintre cărțile pe care, în ultimele trei decenii,  le-a publicat Sorin Alexandrescu a fost un eveniment. Pe „piața ideilor”, puține cărți sunt la fel de ofertante ca Paradoxul român sau Privind înapoi, modernitatea. După ce odinioară fusese la noi un pionier al semioticii și al poeticii, a  avut inspirația să abordeze un alt domeniu, din  aceeași zonă a modernității, înființând Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI). Grație lui și Laurei Mesina, acest Centru și-a câștigat, în câțiva ani, o solidă reputație. Am fost de două ori în comisiile de doctorat ale unor tinere cercetătoare care se formaseră la CESI și am rămas impresionat de nivelul științific al lucrărilor și de anvergura tematicii abordate. Pe Sorin l-am revăzut și la câteva (prea puține, din păcate) colocvii, regăsindu-l același: amical și apropiat, dar fără nimic din acea familiaritate balcanică din care unii își fac un model de „socializare”, neschimbat, egal cu sine, păstrându-și nealterată curiozitatea intelectuală. Un spirit liber, fără complexe. Și dacă, dintr-un motiv sau altul, n-am avut prilejul să-mi exprim, cum aș fi dorit, admirația mea sinceră, o fac – din toată inima – acum.

Doina URICARIU

Sorin Alexandrescu, dinspre New York

Întoarcerea

În decembrie 1989, Sorin Alexandrescu a revenit în România, corespondent al unui ziar olandez, implicându-se activ în proiectul de salvare și reconstrucție a Bibliotecii Centrale Universitare care fusese incendiată. Când am lucrat în arhiva MS Regelui Mihai, la Versoix, am descoperit un interviu pe care Sorin Alexandrescu îl luase Regelui Mihai în 1989. În 1998, Președintele Emil Constantinescu și doamna Zoe Petre erau entuziasmați la gândul că Sorin Alexandrescu fusese numit consilier personal al Președintelui României pe probleme de cultură. În același an, Grupul pentru Dialog Social i-a acordat lui Sorin Alexandrescu premiul pentru sprijinul adus societății civile din Romania. În 2001, Profesorul universitar, semioticianul, criticul și teoreticianul literar, eseistul, lingvistul, traducătorul, cu un palmares academic internațional remarcabil, lua decizia de a se stabili în România, revenind și fizic acasă, căci nu părăsise niciodată lumea valorilor românești. Mai mult, în deceniile șederii în Olanda, aclimatizase aceste valori, creând „cu imense eforturi” Asociația Internațională de Studii Românești (AIER), Revista Internaționala de Studii Române (IJRS), publicată de AIER, Asociația olandeză de semiotică, Newsletter-ul despre Semiotica în Olanda (SeiN), Institutul de cercetări în semiotică, teoria literaturii și a artei, și bazele lor filozofice, al Universității din Amsterdam (ISELK), Asociația pentru apărarea drepturilor omului în Romania (Roemenië Comité), și revista despre Romania (Roemenië Bulletin).

În 2001, Sorin Alexandrescu este unul din fondatorii Centrului de Excelență în Studiul Imaginii  ce ține de Universitatea din București împreună cu Dan Grigorescu, Mihai Zamfir, Laura Mesina, Vlad Alexandrescu, Vasile Morar și Zoe Petre. În 2010, Sorin Alexandrescu este inițiatorul proiectului Cultura bate criza, reprezentat printr-un ciclu de conferințe  având drept țintă restaurarea ideii de valoare și parteneri de dialog personalități precum George Banu, Mihai Măniuţiu, Andrei Pleşu, Hayden White şi Solomon Marcus. Acestea sunt câteva exemple despre nevoia incurabilă a lui Sorin Alexandrescu de a construi proiecte sociale, civice, nu doar academice și căutarea unor „forme de mixaj” între proiectele private și cele publice, la care se referă într-un interviu, răspunzându-i lui Carmen Mușat.

Traversarea Oceanului. Biblioteca on line

În 1999, m-am mutat în America împreună cu toate cărțile mele, cu bibliotecile în care stăteau, cu tot ce era în casa mea din Alexandru Constantinescu, adus cu vaporul în casa mea din Brooklyn. Mii și mii de cărți. Câteva sunt ale lui Sorin Alexandrescu. Deși l-am întâlnit de puține ori pe profesorul Sorin Alexandrescu, cel mai adesea zărindu-l în sălile unor teatre, am păstrat acea legătură, care poate rămâne unilaterală o viață, cu scrierile lui Sorin Alexandrescu. Despre Mircea Eliade, cărți, studii, ediții precum Jurnalul portughez și alte scrieri (vol.1 și 2), articole și eseuri, mereu remarcabile, întotdeauna de referință, inconfundabile. Am păstrat în ultimii ani o legătură durabilă citindu-i de pildă toate textele publicate în „Observatorul cultural” pe care le-am strâns într-un fișier, sunt peste 430 de pagini despre care voi scrie, ca și cum ele ar fi o carte, ale cărei fragmente le-am citit on line, la New York. Postmodernitatea nu duce, în cazul lui Sorin Alexandrescu la dispariția criteriului aditiv și succesiunea textelor se adaugă celor scrise anterior și demonstrează și o creștere organică a Textului și Operei in progress, un stil de a problematiza, o arhitectură care dezvăluie în fiecare text, comentariu, eseu, reflecție despre pictură, despre Brâncuși, o schelă, un eșafodaj teoretic, o regie, o teorie, ce pregătește și se dizolvă paradoxal în construcția finalizată. Arătarea uneltelor teoretice e un mod de a asigura structura de rezistență, un mod de a fi al scrisului despre ceilalți, recunoscut ca atare: „Despre nimic nu mai poți scrie fără cunoașterea teoriei, adică a bibliografiei, dar si a poziției pe care o iei in cadrul acesteia.” (Nu numai în cultura română, ci si pentru ea. Interviu cu Sorin Alexandrescu luat de Raluca Alexandrescu, „Observatorul cultural”, nr. 53, 27.02.2001). Unul dintre cele mai memorabile portrete critice despre Sorin Alexandrescu a fost scris de Solomon Marcus, sub titlul Sorin Alexandrescu în oglinda Occidentului, evocând câteva fragmente ale identității acestuia, așa cum sunt percepute de alții: „Mai toate au, după cum s-a văzut, și după cum mi-am putut da seama, aerul de a-l considera pe Sorin Alexandrescu ca pe unul de pe la ei de-acasă, acest acasă (s.n.) putând să însemne de fiecare dată altceva: limba flamandă, semiotica lui Greimas, cultura olandeză. Știm oare să explicăm toate acestea? Știm să explicăm de ce a trebuit să vină Sorin Alexandrescu în Olanda, pentru ca această țară să aibă o asociație națională de semiotică și de ce a trebuit sa plece el din România pentru ca să apară o revistă internațională de studii românești?”

Am citit acest portret în care Solomon Marcus discută un numitor comun, anume ruptura, condiția fractală a omului de azi și cele patru posibile variante de înțelegere a tipologiei identității între care varianta a patra, d) „mereu acelaşi, dar nu şi mereu el însuși (un tip de identitate pe care Sorin Alexandrescu îl vede ca rezultat al unui act violent, conducând la o imagine falsă, tipică pentru societatea comunistă totalitară)”. Am înțeles din nou de ce atâția intelectuali au vrut și mai vor să plece din România. „Varianta c) e aceea în care se regăsește „mereu el însuși, dar nu mereu același (cu trăsături generale de continuitate la un nivel superior, dar cu discontinuități şi rupturi la un nivel inferior, ceea ce el numește o analiză pluralistă, o imagine de sine nuanțată, lucid afectuoasă)”. Acest mereu el însuși dar nu mereu același în cultură, corelat cu acest acasă în cultură și devenirea intelectuală m-au reconfortat citind, de la New York, textele dense, publicate de Sorin Alexandrescu în „Observatorul cultural” și din nou m-a impresionat punctul pe i interdisciplinar pus de Profesorul Solomon Marcus scriind despre Sorin Alexandrescu. Referindu-se la reconcilierea opoziției dintre identitate și devenire, Solomon Marcus ne trimite la „Ilya Prigogine, From Being to Becoming; Time and Complexity in the Physical Sciences, San Francisco, Freeman, 1980).” Căci nu există a fi fără a deveni.

În toate aceste articole publicate de Sorin Alexandrescu în „Observatorul cultural” impresionează perspectiva înaltă, de vultur, recomandată de Nietzsche și calmul cu care avansează argumentarea, nuanțele, contextualizarea. Capacitatea de a-și asuma valori atât de diverse este unică în peisajul românesc. Și recunoașterea șocului și rolului fecund pe care l-au avut în propria devenire, întâlnirea cu marile valori, fie că a fost o pictură, metoda lui A. J. Greimas, o pânză Colour Field de Mark Rothko, cărțile lui HaydenWhite. Și atâtea alte întâlniri care i-au dat „sentimentul unei modificări profunde” pe care ar fi fericit să-l poată comunica publicului. Sorin Alexandrescu reușește să transmită cu prisosință acest lucru. Nu numai autorul comentariilor se simte altul după întâlnirea cu opera. Cititorii se simt mai bogați în înțelegerea unor artiști și evenimente culturale, fie că e vorba de comentariul la o carte masivă dedicată lui Brâncuși, de o expoziție Brâncuși, la Bruxelles, unde Sorin Alexandrescu fotografiază fiecare lucrare, de pictura lui Ștefan Câlția, de colecția de Criști răstigniți, fără cruce a lui George Banu, de creația lui Ion Grigorescu, de instalațiile și inserțiile, strecurările și intruziunile realizate de Mircea Cantor, „vânătorul de imagini, „un maestru al semnelor contradictorii”, pe care le strecoară insidios, în Muzeul Vânătorii  și al Naturii din Paris, de o proză fantastică a Anei Blandiana, analizată într-un triptic. Ca să nu uit de felul în care a scris despre  copleșitorul spectacol de dans creat de Ali Moini, la Teatrul Odeon. Îl citesc de la New York pe Sorin Alexandrescu și textele lui îmi arată ștacheta cea mai înaltă a săriturii în înălțime a valorilor și discuțiilor despre valorile românești, în context internațional. Ele își asumă și  ultima generație, dacă mă gândesc la prefețele scrise pentru autori mai tineri sau la  comentariul atent, complex, nelipsit și de o scrutare de sine, despre cartea Adrianei Stan, Bastionul lingvistic, prezentată în eseul Recitind structuralismul, astăzi („Observatorul cultural”, nr. 921, din 11 mai 2018).

 Începutul unei cărți despre Brâncuși. Mari artiști români contemporani

Textele despre Brâncuși pot fi începutul unei cărți dedicate artistului din perspectiva „unor teorii estetice mai aproape de actualitate, de filozofie a modernității sau de explorare a vizualului cultural european”. Aș adăuga mai ales vizualul american marcat de ideea seriilor de creație din opera lui Brâncuși, mergând până la descărnarea formelor sculptate până a deveni o cutie sau o înșiruire de cutii, la Donald Judd. Pentru Brâncuși sculptura era ca apa, sublimarea din cartea Doinei Lemny fiind parte din acest proces de esențializare, eroziune și, abia în final, polisare manuală, fiind cunoscută povestea lui Noguchi, alungat din atelierul din Impasse Ronsin, prins de Brâncuși că polisează cu nu știu ce aparat electric. Brâncuși e interpretat în cadrul teoriilor despre sublim, de la Longin, Kant până la Lyotard, Michael Drolet, cu întoarcerea la Aristotel, Wittgenstein, și incursiuni în care se referă la prolificul filosof francez Jean-Luc Nancy, citat din traducerea cărții lui Le regard du portrait. Paris, Galilée, 2000 (Portrait, New-York, Fordham University Press, 2018. Nu Portret, cum apare în O.c.!)Acest slalom teoreticpregătește cititorii pentru viitoare întâlniri cu opera lui Brâncuși, mult mai pline de miez. Și poate trezi energii interpretative într-o viitoare generație de brâncușiologi, inclusiv români, care pot să cunoască arta secolelor XX și XXI, direct, din muzee, colecții și galerii, nu doar din cărți. N-aș pune lipsa de interes a lui Brâncuși pentru discuțiile de teoria artei și arta modernă pe seama francezei lui cu care și-a câștigat totuși! pe marii colecționari americani, în America existând circa 90% din creația vândută a artistului. Sculpturile lui au convins iar forța de persuasiune a artistului a creat, în sine, o mitologie. Fără traversarea Oceanului, creația lui Brâncuși nu ar fi atins spațiul cel mai potrivit să-l prețuiască, admire, aduleze, o lume care nu se consumă în cuvinte, lipsită de narcisismul ratiocinativ. O mulțime de artiști americani, dintre cei mai mari, îl citează pe sculptorul român și văd în opera lui și cea mai densă și prolifică maieutică a artei moderne și stăpânire a materialelor, fie vorba de marmură, lemn, bronz, fontă, piatră. Au învățat de la el cum să te joci cu ansamblurile sculpturale, cum să combini postamente, să creezi instalații noi, cum să faci sculptură ambientală în ansamblu, precum la Târgu-Jiu, cum să faci mobilă pornind de la sculptură și arhitectură și cum să sculptezi idei, dincolo de figurativ și abstract.

E limpede că mi-aș dori o carte, cât de mică, despre Brâncuși, scrisă de Sorin Alexandrescu, un Brâncuși așezat pe soclurile mai multor teorii, cum numai Sorin Alexandrescu știe să înalțe, să jongleze diferențele, alteritatea și să traseze cercuri concentrice cu diametre diferite de cercetare. Criticii de film pot descoperi o lecție de lectură unică, a filmului Adinei Pintilie care a primit Ursul de aur, la Berlin, în eseul Atinge-mă nu mă atinge: sens și prezență („Observatorul cultural”, nr 994 din 8 noiembrie 2019).

Eseul Lupta cu umbra despre spectacolul de dans prezentat de Ali Moini, la Teatrul Odeon („Observatorul cultural”, nr.974), l-am citit și ca o metaforă a dansului sau spectacolului receptării unei opere de artă, unei cărți. Receptarea poate fi și umbra, și Galateea, și un memento mori, şi o marionetă trasă de sfori, o luptă cu echilibrul și potrivirea contragreutăților teoretice, speculative.

În Sorin Alexandrescu locuiește un remarcabil interpret al artelor vizuale, un cunoscător al domeniului pe care-l consacră spectaculos și profund și prin portretele critice dedicate lui Ion Grigorescu, în Dincolo de real: Ion Grigorescu, pornind de catalogul Opera pictată 1963-2017, realizat de Erwin Kessler și Ștefan Câlția în Cele trei limbaje, pornind de la expozița Obiecte grăitoare din 2017. În final, comentariul introduce o serie de comparații cu pictura lui Victor Brauner și Marcel Iancu transmutându-ne în interpretările lui Gilbert Durand, Bachelard, Heidegger, André Breton (articolul Crise de l’objet, în volumul Le surréalisme et la peinture (Paris, Gallimard, 1965 [1928]). Se adaugă și comparația cu pictopoezia lui Victor Brauner, nuanțe noi pornind de la cartea lui Tzvetan Todorov, Introduction à la littérature fantastique, apoi The return of the real, volumul mai nou de Hal Foster. Comentariile romanului Huliganii de Mircea Eliade („Observatorul cultural”, nr. 879, 7 iulie 2017) transformă un eveniment editorial, publicarea romanului în italiană și lansarea cărții la Târgul de carte din Torino, într-un periplu analitic, în care observațiile călătoresc spre orizonturi largi, asemeni unui Ulise hermeneut care navighează neobosit, mai întâi ca să se întoarcă‚ apoi și să se apropie de un acasă, de un hic et nunc al textului, neatins sau pierdut din vedere înainte.

Textul intitulat Un miop neobișnuit, despre Romanului adolescentului miop de Mircea Eliade („Observatorul cultural”, nr. 818, 13 aprilie 2016), cu trimiteri la publicistica și memorialistica scriitorului e un demers excepțional care așează din nou acea generație sub semnul setei de cultură, al unei „extraordinare construcții a civilizației cărții”. Nu întâmplător anii ’70, după cei ai deceniului Blaga vs. Proletcultism s-au orientat spre generația lui Mircea Eliade, urmați de optzeciștii interesați de spațiul nord-american.

Sunt sute de trimiteri, interpretări, raportări la sute de teorii și autori amintiți, interogați, interpretați, în aceste articole. În această împărtășire iar nu risipire în informații, referințe și orizonturi ale receptării, Sorin Alexandrescu îmi apare ca risipitorul bogat și generos căruia dialogul cu ceilalți filosofi, teoreticieni ai discursului literar și vizual, comparatiști, semioticieni, hermeneuți și istorici și filosofi ai istoriei precum americanul White îi consolidează proiectul și monologul critic și imersiunile adânci în semnificații. Intelectualul adevărat, fie el un Ulise aflat în exil sau revenit acasă ori neclintit în locul venirii pe lume are în fața lui și în spatele lui o bibliotecă. Ce a citit și ce urmează să mai citească.

Stop cadru

Aleg din aceste texte, care mi-au îmbogățit și mintea și sufletul mai mult decât o mulțime de cărți un stop cadru cu Sorin Alexandrescu așezat pe un scaun în curtea Muzeului Naţional de Artă… privind Biblioteca Centrală Universitară din faţă, Și reproduc citatul în extenso: „am realizat brusc faptul că mă aflam exact pe linia care uneşte punctele centrale ale faţadelor lor, aşa cum probabil le-a gândit chiar Carol I. Este prezent el însuşi acolo, din păcate prin statuia ecvestră în varianta Florin Cadre, în locul originalului lui Mestrovici. Uitîndu-se la Palat, statuia ne privea, de sus, pe noi toţi cei adunaţi în curtea de onoare a acestuia, într‑un spaţiu pe care Regele Carol I nu apucase să-l vadă în viaţă. Mi-am dat seama atunci că acest vizavi părea să fi fost programat ca atare, deşi construcţia Palatului se terminase mult după cea a Bibliotecii, şi că el putea să fi avut un sens pe care nu-l bănuisem mai înainte. Aripile Palatului păreau să învăluie Biblioteca şi aceasta să înainteze timid spre centrul lui, curtea cu cele două intrări, cea din stînga, pentru Rege, a doua – pentru demnitari. Mă aflam într-o lume din care toţi aceştia alunecaseră dincolo de orizont, dar spaţiul construit de ei era acelaşi, neschimbat, şi noi trăiam în acesta în continuare. M-am întrebat atunci ce reprezintă el pentru noi, acum. Nucleul regal al pieţii este învecinat cu alte mărturii ale istoriei. În stînga Bibliotecii Centrale Universitare, zărim Ateneul, tot o construcţie regală, a cărei frescă istorică se termină la Marea Unire; în dreapta, era vechea clădire a Comitetului Central al Partidului Comunist, privit cu teamă în toată tinereţea mea, dar luat cu asalt de către cei care, în Decembrie 1989, şi‑au riscat viaţa pentru a fi liberi de comunism – clădirea, ea însăşi, fusese însă ridicată în stil modernist înainte de război. La întretăierea străzilor Boteanu şi Dem. I. Dobrescu se află încă vechea casă a Securităţii, arsă în timpul Revoluţiei şi lăsată dinadins aşa, plus o supraetajare modernă, spre aducere-aminte. Mai jos, tot spre dreapta, aripa Palatului este la cîţiva metri de Biserica Creţulescu, ridicată de un boier cu acest nume, ginere al lui Brâncoveanu. Puţin mai departe, vezi memorialul Revoluţiei – cu eroii ei necunoscuţi –, precum şi statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, democraţi exemplari, la rîndul lor, victime ale comunismului. În stînga mea, cealaltă aripă a Palatului se termină tot la cîţiva metri de Athenée Palace, reclădit de Duiliu Marcu în stil Art Deco. Mă aflam deci într-un loc saturat de istorie, dar, curios, era prima oară cînd conştientizam acest lucru, şi asta numai pentru că acum nu mai eram în trecere grăbită, ci eram aşezat, prima oară în viaţă, într-o blîndă lumină de apus, în curtea Palatului Muzeu, exact pe linia care-l leagă de Bibliotecă: axa acestui întreg spaţiu, chintesenţă a României moderne, dar şi axă a memoriei, a vieţii şi a morţii celor care au crezut în ceva şi a altora, cărora puţin le-a păsat de primii. Noi trăim, de fapt, în umbra dificil sesizabilă a vieţilor lor, şi semnele istoriei din piaţă sînt şi cicatricile nevăzute din carnea noastră.” („Observatorul cultural”, nr. 844, 13 octombrie  2016).

Aș tipări acest text pe o placă de bronz, cum sunt cele de la strada 41 din New York ce dă pe Fifth Avenue, unde e marea Bibliotecă Publică din New York. Sigur că îmi doresc să văd textele publicate în „Observatorul cultural”,  într-o nouă carte a lui Sorin Alexandrescu.

 Cu jumătate de secol în urmă. Plecarea profesorilor

Când am intrat la Facultatea de limbi romanice, în anul 1969, la secția franceză-română de la Universitatea din București, Sorin Alexandrescu a plecat  să predea limba și literatura română în Olanda. Studenți din anii mai mari se mândreau că le fusese dascăl acel tânăr profesor care le preda literatură comparată, pe care-l oprise la catedră Tudor Vianu, ceea ce însemna deja un blazon. Erau impresionați de stilul lui complex, cultivat și de dezinvoltura cu care trecea de la teorie la analiză, de la lingvistică la filosofie. Era un structuralist liber, versatil, avea nonșalanța unui comparatist modern și, în plus, aura de a fi nepotul lui Mircea Eliade. Destinul unui potențial Ulise, atribuit de Mircea Eliade oricărui exilat, avea să se confirme, prin plecarea în 1969, în Olanda, unde a predat limba și literatura română, la universitățile din Amsterdam și Groningen. În 1974 a decis că rămâne în Olanda, înființând după doar doi ani de la imigrare International Journal of Roumanian Studies. Energii intelectuale risipite sau cenzurate în România sunt fructificate rapid, în Occident. Dar ce știam eu despre Sorin Alexandrescu în 1969? Citisem cartea lui despre Faulkner care m-a făcut să citesc Faulkner și să-l recitesc după ce am citit și Logique du personnage: reflexions sur l’univers faulknerien, (1974). Citisem prin revistele literare texte scrise de Sorin Alexandrescu și trimiterile lui la diverși autori mă făcuseră să caut acei autori și cărțile lor și să vreau să-i citesc. Aveau ceva dintr-un misionarism al lecturilor, îmi ofereau seducția lecturilor, a căutării textului original sau a traducerilor, îmi aruncau în fața ochilor nume de autori și titluri de cărți ca pe niște ispite la care nu-mi propuneam să rezist. Un efect similar care a beneficiat și de prezența lor fizică, în lumea universitară și culturală l-au avut asupra mea, pe diferite paliere Mircea Martin și Adrian Marino. Să nu uit de revista Cahiers roumains d’etudes litéraires, pe care a întemeiat-o și condus-o Adrian Marino, între 1973 și 1980. Ultimii doi galvanizau lecturile mele de literatură universală și interesul meu pentru critica europeană și americană, legat nu doar de literatură, ci și de arte și media. Îmi aduc aminte impactul pe care l-a avut asupra mea, în 1969, cartea lui Marino, Modern, modernism, modernitate și, în 1973, Dicționar de idei literare, I. Tot în 1969, anul când am intrat la franceză, vara, Toma Pavel s-a expatriat în Franţa. Nici nu începusem facultatea și pierdusem doi profesori în care îmi pusesem mari speranțe, ca să mă formeze, Sorin Alexandrescu și Toma Pavel. Numele lor era rostit cu admirație, profesorul Mihai Pop ne vorbea despre ei, apoi și fiul lui, Mișko Pop. Toma Pavel absolvise strălucit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (în 1962) și împreună cu alţi colegi de generaţie, a fost unul dintre fondatorii Cercului de Poetică şi Stilistică din Bucureşti (1963), aflat sub îndrumarea lui Tudor Vianu, Mihai Pop şi Al. Rosetti, nume pe care Sorin Alexandrescu le amintește între primele modele ce au marcat devenirea sa înainte de întâlnirea cu A. J. Greimas și, mai târziu, cu istoricul și filosoful istoriei, americanul Hayden Whitepe care Sorin Alexandrescu îl adaugă triadei lui formative, marilor lui întâlniri și modele Vianu, Greimas, Hayden White.

Întâlnirea cu Hayden White

E importantă această raportare la Hayden White, autorul unor cărți  ce au schimbat turnanta în abordarea istoriei, și istoriografiei, Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe (JHU Press, 1975), Tropics of Discourse: Essais in cultural criticism, Discourse and Historical Representation, (1987), The Fiction of Narrative: Essays on History, Literature, and Theory, 1957-2007 (2010, Ed. Robert Doran), Figural Realism: Studies in the Mimesis Effect (The Johns Hopkins University Press. 1999), The Practical Past. Evanston: Northwestern University Press. 2014. Plus studiile din „Critical Inquiry”, alte reviste sau volume tematice, care au îmbogățit viziunea și contextualizarea istorică a studiilor și comentariilor lui Sorin Alexandrescu, marcând diferența și distanța adeseori enormă față de interpretările reductive. Deși nu-mi fusese profesor, îl urmam, ca un învățăcel. Niciodată, indiferent de pierderile noastre din studenție, de un mit al prezenței și o realitate a absenței, nu am considerat plecarea profesorilor noștri definitivă, în plus îi urmam, îi urmăream, îi citeam, îi măsuram de departe, marcam creșterea lor în înălțime, ca pe niște semne aproape invizibile pe tocul unei uși imaginare. Distanța la care se aflau de noi, mă ambiționa, mobiliza, încercam, vorba vine, să le suflăm în ceafă, ca un pluton compact de învățăcei, continuând o cursă fără atâția înainte mergători, care luaseră sprintul cu un deceniu și ceva înaintea noastră. Prima carte a lui Toma Pavel, Fragmente despre cuvinte (1968), altă mascotă a studenților din acei ani, impusese un eseist strălucitor, liber, neconformist: lingvistica funcționa ca un pretext pentru a realiza o anatomie a conștiinței și a orizontului cultural și devenea hermeneutică și filosofie, à la Wittgenstein și la Heidegger. Când i-am editat doamnei Amelia Pavel toate cărțile sale, la grupul meu de edituri Universalia, am rememorat acel debut al fiului ei care a confirmat spusa că așchia nu sărise departe de trunchi, doar se mutase în vecinătatea istoriei artelor.

Virgil Nemoianu, a cărui carte Structuralismul, publicată în 1967, o citisem, cum aveam să citesc și alte cărți ce i-au urmat, rămăsese în America și avea să obțină un doctorat în literatură comparată la San Diego. Revista „Vatra” i-a dedicat un număr substanțial care a definit dimensiunile unei personalități spre care tindeam și care aveau să ne marcheze, în măsura în care plecarea lor în exil îi statornicea și mai mult într-un acasă-al nostru  spiritual, cultural, axiologic. Micro-Harmony. The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature(1977), The Taming of Romanticism. European Literature and the Age of Biedermeier (1984), Theory of the Secondary. Literature, Progress and Reaction (1989); The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Early 19th Century Europe(2006), Imperfection and Defeat. The Function of Aesthetic Imagination in Human Society (2006), Postmodernism and Cultural Identities. Conflicts and Coexistence (2010) era un alt raft de cărți citite în absența profesorului plecat, cărți care s-au publicat și în limba română după 1989. Aveam să-l revăd pe Profesorul Nemoianu, în America, la un proiect pe care l-am derulat la Biblioteca Congresului din Washington, acum cinci ani, când eram directorul ICR New York.

Biblioteca, o prezență modelatoare

Când și când veneau vești din exil de la profesorii pe care nu i-am avut, chiar și cărțile lor pe care le xeroxam și legam. Am transformat absența lor de la catedră într-o prezență modelatoare, citindu-le cărțile și urmărind parcursul lor în Occident. Devoram cărțile, continuam febrilitatea Criterion-iștilor, pe care am descoperit-o și în jurnalul lui Jeni Acterian, când l-am editat, traducând și părțile scrise în franceză, Jurnalul unei fete greu de mulțumit. Am trăit biografiile exilului și creativitatea lor în varii domenii ca o gură continuă de oxigen. Păstrând un contact cu profesorii pe care nu i-am avut, cu tot ceea ce au scris Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu dar și alți români în România și în exil. Am avut în acei ani o bibliotecă de xeroxuri impresionantă. În 1971, aflam că Toma Pavel își susținuse teza de doctorat la Universitatea din Paris sub îndrumarea lui A. J. Greimas. Apoi alte știri despre cărțile publicate de-a lungul anilor, despre universitățile unde preda, la Ottawa California (1986-1989) şi Princeton (1989-1999), apoi la Universitatea din Chicago. Citeam cărțile, publicate după ce îmi susținusem licența cu Profesorul Paul Miclău, cu o teză de 400 de pagini de semiotică și sintagmatica poeziei. Citeam cărțile publicate și cât reușeam din cărțile citate/citite de ei, în exilul care ni se părea împărăția normalității și afirmării de sine. Sufeream de adicție față de biblioteci și lecturi și, împreună cu prietenii mei trăiam prin corespondență realizările unor profesori și scriitori români din exil. Făceam tot posibilul să citim aceste cărți care trebuiau să ne hrănească, să ne elibereze de cursurile anoste despre literatura franceză și literatura română, cu puține excepții. Se crease un gol în facultățile de limbi străine, gol amplificat și prin politica de selecționare a noilor asistenți, pe care am trăit-o pe propria-mi piele când s-a ocupat postul meu la semiotică. Nu aveam cei trei ani de producție prevăzuți de lege. 

Alternative

Studentă în anul întâi și a doilea, mergeam la cursurile lui Grigore Moisil de matematică, la cursurile și seminariile de poetică matematică și semiotică, unde l-am descoperit pe uluitorul Solomon Marcus, o minte speculativă și pluridisciplinară unică, mergeam la filosofie, unde era cât pe ce să mă transfer, dacă n-ar fi fost marxismul. Urmăream cercetările și cărțile Profesorilor Doru Ogodescu și Eduard Pamfil de la Timișoara. Citeam teza de doctorat susținută de Doru Ogodescu la Institutul de Medicină din Timișoara în 1971 Modele lingvistico-matematice în Psihopatologie avându-l drept conducător științific pe Prof. dr. Eduard Pamfil, folosind aceste modele în lucrarea mea de licență.

Mă pasionau cursurile doamnei Profesor Maria Manoliu-Manea de gramatică comparată a limbilor romanice și structuralism. Și ea a plecat, dar mai târziu, așa că am apucat să-i fiu studentă, i-am fost studentă, a fost o remarcabilă profesoară, cu o carieră excepțională în domeniu, asistenta ei era Anca Giurescu, și ea a plecat cu soțul ei, istoricul Dinu Giurescu, ne-am regăsit în America, unde am reîntâlnit-o, după decenii și pe doamna Maria Manoliu-Manea. Nu știu câți au xeroxat, în 1973, când  mi-am susținut licența, cărțile lui Toma Pavel La syntaxe narrative des tragédies de Corneille, Paris, Klincksieck, 1976, apoi cartea prin care se desparte de principiile unei analize pur formale, The Poetics of Plot: the Case of English Renaissance Drama (Minneapolis, 1985), apoi Fictional Worlds (Cambridge, Mass., 1986), o carte nemaipomenită în hermeneutica literară, o fereastră ce nu trebuie să lipsească din arhitectura criticii interesate de literatura secolului XX și începutul veacului nostru. Am citit Le mirage linguistique (publicată la editura du Minuit, în 1988), o impresionantă privire critică și analiză asupra structuralismului, primită cu entuziasm de scriitorul, filosoful și jurnalistul Jean-François Revel, membru al Academiei Franceze ori filosoful, cercetătorul și jurnalistul Roger-Pol Droit, autorul mai multor cărți de succes despre felul în care filosofia Orientului e înțeleasă în Occident dar și despre felul în care e înțeleasă filosofia în viața de zi cu zi, de diferite generații.

Mi-am cumpărat-o sau am primit-o de la Paris, în acel lung periplu pe care l-am făcut în 1990, la editurile franceze, unde am fost introdusă de Francoise Verny, la Papesse des lettres atunci, de Constantin Tacou marele editor care a creat Editions de l’Herne, de Julia Kristeva, căreia i-am tradus un roman, Le Vieil Homme et les loups, urma să-i traduc și Les samourais, roman publicat de Kristeva, tot la Fayard, în 1990, în care pot fi recunoscuți în diversele personaje Julia Kristeva, studentă și analist, Philippe Sollers,  Roland Barthes, Claude Lévi-Strauss, Jacques Lacan, Émile Benveniste, Jacques Derrida, Michel Foucault, Tzvetan Todorov, Lucien Goldmann, Jean-Paul Sartre, Marcelin Pleynet, Francis Ponge, Antoinette Fouque, jurnalul și grupul Tel Quel, probabil și Gilles Deleuze și Georges Bataille, în această seducție pe care o exercită scrisul asupra teoreticienilor literaturii, structuraliști, hermeneuți, semioticieni. Cu Philippe Sollers m-am întâlnit tot la Pont Royal. Cu marele editor Vladimir Dimitrievici, care a construit editura L’Âge d’Homme, un imperiu al cărților interzise, al literaturii gulagului din Europa de Est, fondat în 1966, încă din vremea în care editurile franceze erau controlate de stânga, m-am văzut cu el și în Elveția, la Lausanne. Am adus în România vreo 400 de titluri ce puteau fi traduse și publicate de edituri, fără a plăti copyright, precum Dictionnaire des symboles Mythes, rêves, coutumes, gestes formes, figures, couleurs, nombres de Alain Gheerbrant și Jean Chevalier, publicat la Robert Laffont.

Destinul lui Ulise

Au apărut în articole și cărți, diverse cronologii mai mult sau mai puțin elaborate ale exilului literar postbelic, parte dintr-un exil mai larg care a marcat multe profesii și a mutat supraviețuirea și continuitatea valorilor din România pe alte meridiane. Și accepția modernității, a sincronizării și multiculturalismului. Între Ulysses/Odysseus și Ulysses de James Joyce e un întreg spațiu cultural, care evoluează. Leopold Bloom e doar unul din chipurile modernismului literar. Când a văzut destinul lui Ulise pecetluind exilul, Mircea Eliade nu cred că s-a referit la Leopold Bloom și la romanul lui Joyce. Dar nu ar fi exclus să dezvoltăm această alternativă și să ne gândim cum ar fi dacă nu am urmări personajul lui Homer, ci pe cel al lui Joyce.

Cartea lui Matei Călinescu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (Editura pentru Literaturǎ, 1969) luase Premiul Uniunii Scriitorilor și s-a tradus destul de repede în mai multe limbi. Devenise lectura de căpătâi în zorii tinereții noastre, de la Ioan Petre Culianu, Nene, cum îi spuneam până la toți șaizeciștii dar mai ales șaptezeciștii cu care ne învârteam. Era exclus să n-o fi citit, ca și cum ai fi fost lipsit de cartea de identitate. Cum era exclus să te consideri filolog, comparatist dacă nu citiseși cartea lui Sorin Alexandrescu despre Faulkner, și Faulkner, călăuzit de ea. Am avut norocul în această plecare a atâtor profesori să-l mai prind la Facultatea de Franceză pe Matei Călinescu. Îl văzusem înainte să fiu studentă la cenaclul Uniunii Scriitorilor, în compania lui Nichita Stănescu, publicase un volumul de poezii Versuri, în 1970, la editura Eminescu și altul la Cartea Românească, Umbre de apă, în 1972, unde a stat cartea mea de debut Vindecările șapte ani la cenzură. Am avut norocul să-mi fie profesor, ne-a predat un an Teoria literaturii. Și literatură comparată. A plecat apoi cu o bursă Fulbright  și a rămas în America, unde a fost visiting professor, între 1973-1975, apoi associate professor în 1976 și full professor din 1978 la Indiana University, la Bloomington. A fost profesorul care mi-a dăruit cu prisosință  nu doar un curs excepțional, ci și un mod de a fi. Five Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernisme (Indiana University Press, 1977), mi-a amintit idei pe care le enunțase la curs, pe care le împărtășea cu eșafodajul din Teoria literaturii a lui Wellek și Warren, care s-a tradus în română, în 1967, și s-a publicat la EPLU, cu o prefață de Sorin Alexandrescu. Apoi am citit Exploring Postmodernism (o co-editare împreună cu D.W. Fokkema). Și toate cărțile publicate ulterior, inclusiv memorialistica și Amintirile în dialog scrise împreună cu Ion Vianu. Cu Matei și soția lui Adriana, ne-am revăzut la Festivalul internațional de literatură de la Constanța pus sub semnul lui Ovidiu, marele poet exilat la Pontus Euxinus. Apoi m-am revăzut doar cu Adriana la Bloomington și am pus la cale un Premiu Matei Călinescu oferit de Institutul Cultural Român din New York și Modern Language Association, cu un juriu ales de MLA. Nu mai eram în România, de unde am plecat pentru a mă stabili în America, în 1999. Așa că nu am ajuns la multe evenimente, conferințe, lansări de cărți avându-i drept protagoniști pe profesorii ce au plecat din România și au revenit în România. Eram în America, așa că doar am citit un interviu al Ioanei Pârvulescu avându-l ca interlocutor pe Toma Pavel. Tocmai ținuse o conferință, în care a spus pe șleau „Nouă ne place lumea asta păcătoasă a cărții.” În ea am învățat să trăim de la profesorii noștri care au plecat, transmițându-ne păcatul, de fapt ideea salvării și supraviețuirii prin cultură. În marile cărți sunt cuprinse deopotrivă ideea de exil și aceea de acasă, de plecare în lume și întoarcere. Destinul lui Ulise e nu doar al aventurierului  însetat de trecerea granițelor, și confruntarea identității sale cu alteritatea. E și destinul cărturarului care acumulează, se integrează și construiește poduri între lumi și teritorii ale cunoașterii. Mai târziu, abia în 1984,  avea să plece la Paris Alexandru Sincu, ale cărui seminare îi puneau în mare dificultate pe iubitorii de învățat pe dinafară, speriații de maieutică, semiotică, teorie literară, un dascăl socratic pe care am încercat să-l pun în dificultate de nevorbire, aducând la seminar câteva kilograme de cireșe pietroase, din cele mari, de care era plin cireșul din curtea casei noastre de pe Alexandru Constantinescu, de lângă Mănăstirea Cașin și Arcul de Triumf.  Ispita nu dăunează învățăturii care poate fi gustoasă și mustoasă ca aceste cireșe. Noi le mâncăm pe ele, nu ele ne mănâncă pe noi. Din păcate nu am găsit romanul lui Alexandru Sincu, La câinele fidel dar poate îmi face vreun prieten un xerox sau primesc un fișier și mi-l printez.

Ioan Petru Culianu cu care eu și fostul meu soț Paul Drogeanu eram prieteni, Nene cum îi spuneam noi, a cerut azil politic când era la Perugia în iulie1972. Paul l-a vizitat la Universitatea Catolică din Milano și Nene l-a sfătuit să rămână, ceea ce nu s-a întâmplat. Despre Culianu, căruia i-am citit toate cărțile am vorbit cu urmașa lui Mircea Eliade la catedra de istoria religiilor de la Divinity School, Wendy Doniger. Ea a obținut această poziție care i-ar fi revenit lui Culianu, dacă nu ar fi fost ucis. Cu Gelu Ionescu, (n. 1937), asistent apoi lector la Catedra de literatura comparată şi teorie literară a Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, din 1963 pînă în 1982, critic si istoric literar, eseist, jurnalist, redactor la Radio Europa Liberă (1983-1995), m-am revăzut în 1990, la Munchen, după mineriada din iunie, care m-a făcut să mai rămân în Germania, la sfatul Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, care mi l-au dat telefonic, de la Paris. Ne-am întâlnit în apartamentul prietenului meu Victor Eskenasy, istoricul și melomanul de neînlocuit care ne-a părăsit nu de mult. Ne văzusem cu Gelu cu puțin timp înainte de plecarea lui în exil, eram în curtea Bibliotecii Academiei, unde citeam presa literară interbelică și lucram la cărțile pe care i le-am dedicat lui Emil Botta, Apocrife despre Emil Botta, ediția Scrieri 3 a prozei și publicisticii marelui poet și volumul Emil Botta interpretat de... Cărțile mele vor apărea în 1984, la un an după ce Gelu Ionescu a plecat din țară cu soția lui, Alexandra Filotti. Își luase doctoratul în 1973, în literatura comparata. A fost Senior Program Editor la Radio Europa Libera, vreme de doisprezece ani, comentator politic și realizator al programului Actualitatea culturală românească. Din 1995 a fost lector de literatura şi limba română la Institutul de Romanistică al Universităţii din Heidelberg pînă în 2002, cînd s-a pensionat. I-am citit cărțile, Romanul lecturii (1976), Orizontul traducerii (1981), Les débuts littéraires roumains d’Eugène Ionesco. 1926-1940 (Carl Winter Verlag, Heidelberg, 1989), versiunea prescurtată a volumului Anatomia unei negații  care s-a publicat la Minerva (1991), volumul fiind respins de cenzură din 1973 până în 1989. Apoi cărțile de memorialistică, publicate la Polirom, Copacul din cîmpie (2003) și Covorul cu scorpioni (2006). Nu i-am citit studiile din volumele Ionesco – Situations et perspectives (Belfond, 1980) și E. Ionesco, Hugoliade (Gallimard, 1982), la care Gelu Ionescu a colaborat.

După acest ocol dat unor profesori pe care i-am avut la catedră sau m-au format prin cărțile lor, cred că singurul dintre ei care a împlinit pe de-a-ntregul destinul lui Ulise este Sorin Alexandrescu. E un câștig enorm pentru mediul academic, pentru universitate, pentru artiști și lumea culturală. Întoarcerea lui acasă e însă mereu sinonimă cu aducerea lumii valorilor acasă. Prezența lui e o șansă enormă, un dar pe care l-am primit  în ultimele două decenii. Încerc să mă bucur de această șansă și acest dar, citindu-l pe Sorin Alexandrescu și de la New York.

Mircea MUTHU

 „Identitate în ruptură”

     Principiul continuității în discontinuitate este prezent, în general, atît în universul teoriei cît și în legitimarea sa analitică adeseori cu finalități sintetizatoare. Lectura studiilor semiotice și cultural-mentalitare semnate de-a lungul deceniilor de Sorin Alexandrescu certifică plasarea interpretului pe poziția de outsider a teoreticianului dar și în tandem cu aceea de insider  în ipostaza analistului propriu-zis – perspective teoretizate și aplicate în epocă de etnologul și lingvistul Mihai Pop (1907-2000). „Interesul meu pentru semiotică – va mărturisi în Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice (2000) – mă făcea să văd travaliul intelectual ca o activitate esențialmente interpretativă, nu cumulativă, iar cultura, drept neîncetată producție și distrugere de sens (subl. ns.) și nu sens solidificat, sens senin constituit în erudiție.” De altfel, propensiunea pentru optica structuralistă din vasta exegeză consacrată operei faulkneriene scoate în prim plan  observații și exemplificări antologice privind coabitarea „producției” cu „distrugerea de sens”, așa cum aproximasem în recenzia de tinerețe a volumului  din Echinoxul anilor 1969/ 1970 (nr.1-2 și 7-8). De pildă, ”Șarpele din finalul nuvelei Ursul reprezintă o suprapunere a unei imagini totemice, prin care sacralitatea sa este încă un obiect de adorație, și a unei imagini biblice care semnificădescompunerea sacralității, alungarea omului din Eden. Ike, salutînd șarpele, marchează simbolic dispariția Edenului a copilăriei sale, azi corupt, alterat de prezența Răului” (William Faulkner, 1969, p. 309). Incluzînd, pe de o parte, numeroase tabele genealogice, configurative, geografice ș.a. în această „exegeză naratologică de proporții” și, în același timp, „discurs asupra metodei structuraliste” (Adriana Stan, în Bastionul lingvistic, 2017) intervenția autorului, de astă dată confesivă, re-afirmă de-a dreptul metaforic necesitatea înțelegerii faptului cultural ca un sistem de relații, la fel cum procedase Mircea Florian în 1945 („Arta nu este  esență, arta este o relație”). Astfel, spațiul Yoknapatawpha are „fascinația unei jungle primordiale în care luxurianța vegetalului înăbușă în urma noastră potecile tăiate în van” de exercițiul critic sau chiar hermeneutic.  Asistăm parcă la un ecou dezamăgit  dacă nu chiar și la o renunțare după afirmația sentențioasă din Analiza de text și critica organică (1965), care ar fi fost menită să crească firesc din „construcția arhitectonică„ a textului ficțional. Acum însă, spre sfîrșitul monografiei despre proza lui Faulkner, exegetului „această mirifică lume pare a se organiza în nenumărate moduri posibile, în funcție de chiar deplasarea privirii noastre stupefiate” într-un fel  și de coabitarea  productivității constructive cu distrugerea de sens. Așadar, „la fiecare pas,  noi poteci par a zvîcni în toate direcțiile, degajînd necontenitele geometrii secrete ale peisajului.” Iată de ce, conchide de astă dată teoreticianul, „a căuta organizarea lăuntrică a operei, cu dorința expresă de a-i păstra neatinsă complexitatea, demersul acesta structural voit cît mai exact, nu poate evita exasperarea criticii  în fața  potențării blagiene a misterului, ca unic rezultat al oricărei abordări explicative”. Mărturisind, într-un interviu din 1994, că „nu se poate scrie despre o lume literară un discurs de tip absolut logic” Sorin Alexandrescu a opinat, într-o primă și fructuoasă fază a evoluției sale, pentru structuralismul moderat folosind un  limbaj adesea metacritic dar și cu deschideri comparatiste prin care se detașează în cultura noastră, nu doar literară din anii 60-70 ai veacului trecut, și datorită unei activități laborioase de profil, concretizată în Studii de poetică și stilistică (1966) sau în antologia Poetică și stilistică (1972), la care se adaugă volume în colaborare precum Analize literare și stilistice (1967), Romanul realist în secolul al XIX-lea (1971), antologia  Poetică și stilistică. Orientări moderne (1972) sau în edițiile îngrijite din seria de opere ale lui Tudor Vianu și prefețele traducerilor din Wellek  și Warren. După primii ani din deceniul al șaptelea renunțarea la structuralismul prelungit de altfel în deconstrucția post-structuralismului este înlocuită cu situarea teoreticianului pe un alt palier, cel cultural-mentalitar care schițează o altă „identitate în ruptură” în Paradoxul român (1998). Este vorba, mai exact, despre decalajul secular în spațiul cultural românesc dintre modernismul estetic autohton și modernitatea ca înnoire firească și necesară în plan literar și social. Publicat ulterior, volumul Privind înapoi, modernitatea (1999) schițează  premisele acestor clivaje pornind de la întrebarea „De ce se complace cultura română în același canon estetic de vreo 120 de ani?” Astfel, canonul estetic reprezentat de binomul Maiorescu și Junimea „s-a permanentizat în secolul XX datorită supremației generațiilor următoare de maiorescieni”, de aceea „societatea românească interbelică a fost dominată – crede autorul – de modernismul estetic, nu de modernitatea socială” (subl. ns.) și asta pentru că esteticul ar fi fost „singura graniță de apărare a democrației în fața terorii de dreapta și de stânga.” Desigur, „acest clivaj ar putea să fie denumit generic paradoxul inadecvării” (Monica Spiridon, în Dicț. Gen. al Lit. Romîne), dar problema care rămîne este aceea, totuși, și a sensurilor mai nuanțate atribuite, de la Avangardism încoace, Esteticului și Modernității, ceea ce ar nuanța, probabil, înțelegerea „paradoxului român”. Este, în primul rînd, Estetica: considerată, se știe, drept un subdomeniu al filosofiei și cu variante nu doar terminologice precum esteticitatea (Antonio Banfi), estetismul sau estezicul semiologic (Jean Molino). Astăzi  Estetica, în grafia lui Terry Eagleton sau Mario Perniola  este ridicată la rangul de ideologie, mai mult, chiar la  „esența ideologiei” datorită determinărilor categoriale axiomatizate în timp – tragicul, absurdul, frumosul, comicul ș.a. – de fapt un sistem mereu regenerativ prin artă dar, în același timp, aluvionat fiind de viața socială. Esteticul ca „summa fenomenalităților individualizante” (Grigore Smeu) este de fapt extensiv, în sensul că nu se referă doar la stratul ontologic al operei, ci la o dimensiune complexă ce străbate întreaga viață, similară politicului,economicului ș.a. Altfel spus, în lumea contemporană „esteticul își asumă relativizarea post-modernă a culturii”, conducînd chiar la „estetizarea generalizată a existenței” (Gianni Vattimo) și  prin  numeroase alternative la esteticul eminamente literar: Estetica științifică sau matematică (cu un important aport românesc), analitică, de școală anglo-saxonă și americană, industrială, născută pe tărîm american, informațională și, mai recent,cibernetică, ultimele fiind expresii ale societății post-industriale. Deja în perioada interbelică Al. Dima pleda pentru un Estetic al civilizației  aproximat, în aceeași epocă,  de Eugeniu Sperantia. A devenit astfel evidentă  redimensionarea esteticului într-un spectru mai larg decît cel literar. Este ceea ce Max Bense numea macroesteticaintrînd, în timpi diferiți și în grade diferite, în freatica Modernității sociale, atîta cât aceasta pare că există și înarealul autohton postbelic. Este cert, pe de altă parte, că modernizarea reală – politică, socială și culturală – este firavă și asta datorită întoarcerilor noastre repetate pînă la sațiu spre romantism, la Junimea, de asemenea spre perioada interbelică, așa cum le desprindem din comentariile concludente ale lui Sorin Alexandrescu. Să nu uităm însă și de situarea volens-nolens a României  în siajul istorico-geografic al sud-estului european cu identități multiple în aceeași țară și confruntat cu două modele occidentale, înainte și după 1848, cel francez și apoi cel german mai alesprin filieră austriacă. În spațiul românesc de pildă satul tradițional întemeiat pe unitatea de neam avea asemănări  structurale cu zadruga  slavilor sudici. Într-un atare context specificarea clivajelor în modernizările noastre mentalitare, politice și culturale necesită, după opinia mea, și consultarea  studiilor de balcanologie post-bizantină și contemporană.

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 63-75]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.