La debutul Antoniei Mihăilescu din note din secolul kitsch (Tracus Arte, 2020) cel mai bine funcționează simțul observației, canalizat cam tot timpul înspre cotidian. Exercițiile ei de tatonare a lumii din jur n-au nimic spectaculos, în sine, nici prin sferă de cuprindere, nici prin emisie – de regulă, o voce dură, dar care-și decantează angoasele cu calm, aproape tacticos (funcționează din plin aici un soi de miserupism al expresiei, nu știu cât asimilat, ori jucat, dar adoptat, oricum, ca atitudine poetică esențială). Ele reușesc, totuși, să lege în texte o anumită mitologie a derizoriului banal chiar și fără prea multe evenimente, ba mai mult, să facă din ea specialitatea acestor poeme.

Spectacolul platitudinii existențiale, între notații ce vizează exteriorul și altele care scrutează din aproape în aproape proximitatea interiorului (amintesc de textele Alexandrei Turcu, pe alocuri) e, altfel spus, zona de confort a poemelor Antoniei Mihăilescu, în care pune multă energie, totul pentru a da o poetică a monotoniei încordate: „la 19 ani știi totul. orașul nu e în toată firea nu-i merg rotițele rondul de flori clocește pui de zombi// vine un moment în care frica pune resturile pe categorii// parcurgi drumul de la bloc la liceu gândurile fac legături monstruoase se amestecă se împrăștie din nou ca fetițele florăresei din colț se împrăștie și zăpada soarele face joculețe pe geamuri// cauți cauți moartea cu lumânarea altă melodie se prăbușește peste oraș wish you were here// cine evită acum dureroasa lovitură cine mai caută poezia poezia”, moartea căutare avansată vs. „noaptea e o zi filtrată prin cafea. pe fereastră cerul naște stele de jar te pierzi în lenjeria mișcătoare// ecrane uriașe picioare de pitici care pregătesc morișca liniștea ca o băutură tare spaimele mici// câtă viață pot ele da trupului câtă viață poate cuprinde o casă care se lasă cu toți pereții// somnul nu vine nu ajungi la porțile lui înveți geografia tavanului tapetul a căzut ca o stea care cade”, nu cred că este insomnie. Directă, fără să se lanseze în metafore prea complexe, mizând mai degrabă pe un firesc al sensibilității contemporane – milenială, cu dramele adunate (și) din problematica identitară supusă logicii rețelelor sociale, dar depășindu-le, mereu, în favoarea unor filme tensionate dedicate micilor „eșecuri” ale vieții de zi cu zi –, poezia din note din secolul kitsch punctează, la tot pasul, mecanismele lumii din jur sub forma unor decupaje delicat-negative. E metoda de lucru cea mai ușor de recunoscut în volum această politică a construcțiilor fulgurante, alternate uneori în mod neașteptat, dar de fiecare dată „cu sânge rece” și fără reflecții melancolice. Între pliurile unor secvențe precum aceea care urmează, fondul convulsiv al acestor texte produce efectul final al vulnerabilităților demitizate care acaparează volumul la tot pasul: „ai dat pătura la o parte. ai privit noroiul lăsat de bocancii lui pe covor cearșaful apretat plin de pete în stare pură// în dimineața aia știai că nu se mai întoarce o bucurie futută nu-ți păsa erai ca după chef fumul lăsat de țigară se risipise ai netezit cearșaful o vreme// ai râs și ai plâns ca la admitere”. Zic demitizare pentru că deși ele „inundă” textele, Antonia Mihăilescu le redirecționează mereu în favoarea unor consemnări care nu fac caz de consistența lor inflamată, ci o lansează mai degrabă printr-un prozaism al sentimentelor și prin discurs tendențios, alunecând nu o dată spre (auto)ironie și malițiozitate.

Iese de aici o genealogie a convulsiei scrisă cu mult nerv, care vorbește despre un soi de oboseală mentală ce vine din exces lucid, despre monotonie ca lifestyle. Între coordonatele astea s-ar încadra destul de bine poezia Antoniei Mihăilescu, ale resorturilor interne întinse între frică și virulență, un combo de efect în textele din debutul ăsta. Fără iluminări sau momente de sclipire vizuală, aș zice că e unul reușit prin tehnică, prin modul în care leagă toată stenograma asta convulsivă a contemporaneității. Colajul stărilor care se derulează alert, prin suprapunerea secvențelor, uneori cu mici epifanii, ori enunțuri ultimative inserate ca niște breșe reflective – „oamenii au nevoie de stimulente gen morții din jur” vs. „răul a ajuns în grădină dai jos de pe tine spuma grețoasă a zilei” – e piesa de rezistență a acestui volum.

________________

* Antonia Mihăilescu, note din secolul kitsch, Editura Tracus Arte, București, 2020

***

Debutul lui Deniz Otay din Fotocrom Paradis e o fuziune rafinată a două componente esențiale. Pe de o parte, textele ei lucrează sub forma unor capsule afective extrem de lucide, aproape glaciale, detașate, oricum, care prelucrează elementul vizual.

Rulajul imaginilor, de obicei niște decupaje izolate cu un aer straniu, pe care Deniz Otay le înșiră într-o serie de episoade difuze, traduce poemele sub forma unei alchimii senzoriale. E mult detaliu fragil și multă trăire intensă (chiar dacă tradusă prin epurare sentimentală) în poemele astea, care vorbesc cu o vulnerabilitate asumată despre o recuzită existențială care asimilează relații mai mult sau mai puțin eșuate, petreceri și momente urbane și, cel puțin în primul grupaj al volumului – „Melancolie și celebrări” –, despre sentimentul izolării mentale ca rod al „moștenirii genetice”. Scenele urbane, reflexele „noii comunități”, ori secvențele orașului, ale cadrelor externe surprinse în glamour-ul lor decadent-fucsia, se consumă în Fotocrom Paradis printr-o anumită politică a spațiilor mentale „dezafectate” – ca într-o depanare de peisaje industriale rulate pe film incandescent. Între pusee de autoanaliză, filme de tipul „săraca fată bogată” și captarea undelor alienante, textele lui Deniz Otay ritualizează multă „suferință milenială și haos”, un motiv pe marginea căruia discursul lor rece, calculat, „brodează” cu premeditare: „Ăsta e firul de intrare în rețea:/ te invit aici, în spatele blocului,/ este șansa ta, după-amiaza ta,/ câștigă-ne respectul și haide în rețea,/ te așteaptă fetițele arginturi-vii/ (cine n-a pierdut niciodată distracțiile/ n-o să le mai piardă nici de-acum)/ uite firul de intrare în viața năucitoare și/ liberă/ ține-te de el,/ rețeaua te va înălța la cer/ prin norul sonor care ne poartă departe,/ ne ia în brațele lui fermecate/ și ne desparte ca viața pe grinduri.// Din pat, dimineața,/ cerul, cât se vede din el pe fereastră,/ nu mai e o gaură în asfalt,/ cum se vede în sus, printre blocuri,/ dar nici speranță.// Un ecran uriaș pe care poți/ numai să vezi libertatea,/ să visezi libertatea,/ cum se mișcă norul pe ea/ de la stânga la dreapta.”, O întindere tot mai mare de apă. Episoadele de genul ăsta surprind cel mai bine felul în care poemele din Fotocrom Paradis echivalează cu o sondare identitară extrem de atent pusă în scenă, pe un fond vizual magnetic prin luxurianța diapozitivelor.

În al doilea rând, însă, și derivată tocmai din proiecțiile vizuale ale poemelor de genul celor de mai sus (de o muzicalitate decadentă de necontestat), fizionomia lor are ceva dintr-o transă meditativă, un aer reflexiv, dar de o consistență deloc încărcat, care trimite cu gândul spre o sensibilitate light chiar și-atunci când vorbește de mici „dezastre” umane. „Bagajul” emoțional se consumă mereu în poeme printr-o ușoară impersonalitate și cu o voce care trimite spre o mecanică stilizată a micilor fire de tensiune care traversează debutul ăsta. Mereu fără note inflamatorii, chiar și-atunci când tranșează probleme de importanță ceva mai serioasă, cum se întâmplă în Mood: litoral: „Au fost și zile în care am existat/ doar pentru corp./ Nu doar prin corp, ci pentru el,/ pentru delectarea lui hedonistă.// Pe plajă cu aproape-prieteni/ la conversații light/ despre diete și posturi/ care împrospătează,/ las soarele și briza/ să-și facă treaba lor –/ organică mântuire și spre paradis.// În momentul ăsta,/ tot ce sunt/ am puterea să dizolv.// Ce altceva mai însemn/ decât un ansamblu prezent/ la sfârâiala organelor sale,/ lăsat în seama divinei materii/ și a compușilor ei neîncetat mișcători”. Mi se pare foarte reușit felul în care senzațiile și stările țâșnesc în poemele astea printr-o acalmie generalizată. Deja din al doilea ciclu, „Spre zona liberă”, devine tot mai clar cum poemele lui Deniz Otay sunt, mai presus de orice poză cool sau filtru electric, o încercare de tatonare a libertății interioare, o narațiune despre limite și distanțe pe care poeta o desfășoară cu o gravitate liniștită.

Dincolo de ea, flancat de ritmuri electrizante și cu o ținută extravagant-minimalistă, proiectul poetic din Fotocrom Paradis e mai degrabă o suită de efecte încercate – variațiuni pe o temă –, decât un repertoriu clasic de angoase. Numai bine, pentru că glisarea asta a „bucăților” existențiale, swipe-ul lor alert, e unealta de maximă precizie a lui Deniz Otay.

__________________

* Deniz Otay, Fotocrom Paradis, OMG Publishing, Alba Iulia, 2020

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 50-51]