II. Poezie

BENKE András

Odă pentru șapte surori

prețul benzinei crește zilnic

se vede de la geam cu toate că nu-i acea

pompă care merită observată

mă gândesc că-i direct proporțională

să zicem cu o altă pompă

sau cu mutările

de pe o machetă să zicem

așa-mi închipui cel puțin

și adică de ce

pentru că prețul biletelor n-a crescut

să zicem că cineva a scrijelit pe muchia

scaunului game over

aici poate încă nu

deși au crezut adesea deja

dar atunci vântul a luat iar

o nouă direcție altceva afară pe geam

dacă a avut

iar ceilalți au adus fumul

sau ei înșiși sunt fumul

așa se zvonește cel puțin

și atunci le-o și trântesc în față

game over

go back motherfucker

dacă și unde

iar câinilor dați-le drumul

dacă nu mușcă împușcați-i se zice

transmiteți direct

palme și picioare străpunse

să zicem aici și acum

și dacă încă nu

neghina de grâu se zice

alegere și împărțire și diviziune

care nu-i bun nu trece

milostenie hoinară

dacă și pentru cine

ca materia dintr-o formă arsă

se isprăvesc

pân-la urmă

așa

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

BORBÉLY András

Trandafir climatic

Nu știm cum o să fie.

Parcă ar răsări nopți la rând luna akkazilor

deasupra parcelei năpădite de sorbestrea.

Visez că renaște cultivarea prin irigație

printre stâlpii de beton armat

ai culturii high tech.

Un soare negru e Deus otiosus-ul ei,

copia nouă, carboniferă a zeului-capital.

Din melancolia generațională

răsare utopia,

depresia agrară se propagă pe Insta,

tristețea feudală a straturilor vegetale.

Toată lumea așteaptă haosul,

conform visului meu o să fie feudalism.

Carnea slugilor, copiilor, femeilor hrană cerească,

preoți-economiști dau târcoale

în jurul grânarelor,

pruncul suveran se scaldă în sânge vegetal…

Mă trezesc.

Adulmec praf de grafit în cafea,

cei doi copii încă mai dorm,

mârâi din nou în soarele puternic al dimineții:

nu știm,

nu știm cum o să fie

cel mai nou timp străvechi între Devonian și Permian.

Va să vină din nou vremea lui Melchiade?

Țiganii reintră în circuitul sangvin?

Legea, migrația, violența devin una?
Băiatul din vecini

nu demult a venit acasă din legiunea străină

(anul trecut încă mai trăgea asupra copiilor din Mali?),

acum se ocupă de permacultură în grădina soacrei.

Poartă mereu haine militare.

Și atunci când sapă.

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

DEMÉNY Péter

Péter DEMÉNY s-a născut la 24 iulie 1972 la Cluj-Napoca. A studiat lasecţia maghiară-română a Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş–Bolyai”, obținând licența în 1995 și absolvind masteratul în 1997. Și-a dat doctoratul în 2014 cu o lucrare despre poezia lui Zsófia Balla. În prezent lucrează la revista literară Látó din Tg. Mureș, fiind redactorul rubricii de eseuri.

Romanul lui Vadkanragyogás – Splendidul mistreț (Lector, Tg. Mureș, 2017.) a apărut în română, în traducerea lui Kocsis Francisko, la editura Curtea Veche, București, 2020. Ultimul său volum: Villámvignetták – Portrete în povestiri. Proză scurtă. Idem, 2020.

A tradus opere de Ștefan Bănulescu, Daniel Bănulescu, Filip Florian, Andrei Gazsi, Traian Ștef, Pavel Șușară etc. Are un blog pe adevărul.ro.

În ultimul timp, majoritatea coperților volumelor sale sunt desenate de a doua sa soție, artistul plastic Noémi Eperjesi.

Carnet de condus

Încerc să fac rost de carnetul de condus

și îmi dau seama că pînă acum nu mă pîndise niciun pericol,

tot ce am încercat a fost cununat de succes,

am intrat la facultate,

m-am însurat,

s-a născut fata mea,

a crescut,

am divorțat,

toate au depins de mine,

și-acum, cînd trebuie să conduc o mașină,

de-abia acum realizez că nu e întotdeauna vreme de decizii bine cîntărite,

trebuie să te-arunci în viață,

nu ai timp de reflexii psihologice,

apeși pe una dintre pedale,

și se întîmplă ceva ce nu poți ști dinainte.

Fluture

Am trasat cu linii toată viața mea,

am desenat triunghiuri, dreptunghiuri, pătrate,

am asamblat conuri și piramide,

am găurit pereți să pun rafturi,

am făcut o ordine mai mult decît geometrică

și am tronat peste toate crezînd că trăiesc bine,

sau poate nici n-am crezut,

dar m-am convins singur,

era prea multă teamă în mine,

angoasă și suferință cotidiană.

Apoi a venit cineva cu o dezordine desăvîrșită,

fără liniar, fără compas,

fără dreptunghiuri și pătrate,

fără burghiuri și rafturi,

flușturatică și zîmbăreață,

zgomotoasă și dinamică

și-acum nu mai am nevoie de nimic din viața mea anterioară,

privesc fluturele și sunt fericit,

cît de simplu e,

nu am știut că nu e nimic complicat în asta.

***

FEKETE Vince

Este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei de la trecerea dintre milenii. Redactor-şef adjunct al revistei Székelyföld (Miercurea Ciuc).

A publicat volumele: poezii – Parázskönyv (Cartea de jar, Editura Erdélyi Híradó, Cluj-Napoca, 1995); Ütköző (Tampon, Editura Mentor, Tg. Mureş, 1996); A Jóisten a hintaszékből (Bunul Dumnezeu din balansoar, poeme alese şi versuri noi, Editura Erdélyi Híradó, Cluj-Napoca, 2002); Lesz maga jusszt isa (Fi-va propriul justit iar, parodii, satire, fabule, Editura Erdélyi Híradó, Cluj-Napoca, 2004); Védett vidék (Ţinut protejat, Editura Erdélyi Híradó-Ráció Kiadó, Cluj-Budapesta, 2010); Vak visszhang (Ecou orb, poeme alese şi poeme noi, Editura Sétatér, Cluj-Napoca, 2015); Szélhárfa (Harfă de vânt, 99+1 haiku-uri, Editura Gutenberg, Miercurea Ciuc, 2016); A világ újra (Lumea din nou, Selecţie poetică 1995-2015), Editura Pont, Budapesta, 2017; Vargaváros (Oraşul croitorilor), Editura Magvető, Budapesta, 2019.

Selecţia face parte din ultimul volum al poetului.

Oraşul cizmarilor. Început de veac

(Vargaváros. Századelő)

in memoriam Földi István

Şi-acum ei, eroii de odinioară, stau aici,

fără o patrie, înşelaţi, jefuiţi şi umiliţi,

într-un  fel de harababură sălbatică, în faţa porţilor

mijind în negura zorilor…

Săltăreţ şi scânteietor, din cazarma oraşului se revarsă

sunetul goarnei, între zidurile vechii clădiri se aud pro-poziţiile

scurte ale ofiţerului de serviciu, strigătul răsunător atenţie

al gărzii de la poartă. Case spoite cu albastru deschis, vopsite

cu alb imaculat, cu streşinile sărind în afară în dreapta şi stânga,

cu acoperişuri de şindrilă putredă, cu şarpante disproporţionat

de mari, cu ferestre minuscule cu tăblii de lemn.

În spatele uşilor care dau direct în stradă, lăsate deschise

de primăvara până toamna, printre gramofoane cu pâlnii

uriaşe, paturi nefăcute şi pături şi cizmele aşezate

pe bârne, papuci, gulere, accesoriile uneltelor

învechite, soarele răsare irepresibil şi strălucitor. Vântul,

trezit din când în când din aţipeală, rostogoleşte dintr-un

capăt în celălalt al străzii mirosul gunoaielor adunate în gurile

canalelor, al bucăţilor de piele, al pâinii şi tocăniţei de cartofi.

Pe coamele acoperişurilor de şindrilă, cu coşurile fumegând,

se înfioară cocoşii rotitori de tablă, ferăstraie muşcă

din scânduri geluite, rindelele netezesc, pocneşte strungul,

de undeva, de departe se-aude zăngănitul caracteristic al tablei

îndreptate cu ciocanul de lemn, bătăile uniforme de la masa

cizmarului. Încep să behăie oile, să ţipe purceii, porcii grohăie

pe întrecute, un viţel flămând mugeşte într-un grajd îndepărtat.

Cum este coborât cu mare iuţeală, lanţul fântânii zornăie,

ucenici, calfe se holbează cu ochii cârpiţi de somn,

se spală bolborosind, stropindu-se unul pe altul cu apa

proaspătă. Trenul de dimineaţă intră în gară, vânzătorul

de ziare duce în pas alergător ziarul proaspăt

spre zona pieţei, se hurducă fiacrele, apar de pe străzi,

încărcate cu marfă, cotigile pe două roţi ale cizmarilor,

le împing-trag ucenici încinşi cu şorţurile lor cu pieptar,

îmbrăcaţi cu pantaloni din stofă ţesută în casă, mânjiţi,

după ei vin apoi domnul maistru, ajutoarele şi stimata

jupâneasă. Spaţiul pieţei se animă, corturi, căruţe,

mărfuri, ţărani scrutători, tocmeli, târguieli, aldămaşuri.

Apoi piaţa se goleşte, de pe cuiele de susţinere dispar

cizmele, oalele, ghetele, micul ucenic deja dă fuga la Györffi

după carne cu şoric. La Binder azi se va da cep butoiului nou.

Bătrânul ajutor începe să împacheteze. Domnii maiştri

intră în cârciumă de parcă s-ar duce acasă,

fiecare la locul lui. Dar a doua zi, crăpatul zorilor

îi găseşte deja tot acolo, la locurile lor, somnoroşi,

cu sunetul viorii de aseară încă răsunându-le-n urechi.

Dulce-scumpă…

(Édes-kedves…)

Vine, nu vine, trebuie să vină, nu vine, ba vine, sigur vine,

doar întârzie, dar vine,

trebuie să vină, va veni, nu s-a mai întâmplat să nu vină,

aşa ceva nu s-a mai întâmplat

niciodată, atunci de ce-mi trece prin cap că acum nu va veni,

ce s-ar fi putut întâmpla

cu ea, s-a îmbolnăvit, da de unde, va veni, nu se îmbolnăvesc

aşa, tam-nisam, şi dacă da,

şi atunci e înlocuită de cineva, şi vine şi o aduce, o aduce, va

fi acolo, în mâna ei, voi

vedea de departe deja, o va flutura, o voi vedea de la cincizeci

de metri deja cum dă

colţul străzii, cum coboară din direcţia pârâului Borviz,

o va avea în mână,

şi-atunci mă voi scula de aici, mă voi ridica, dar încet, pe-ndelete,

fără grabă, de ce m-aş mai

grăbi acum, mă voi scula, voi coborî de aici, de pe placa lată de pe

împrejmuirea de piatră unde

aştept de ore întregi, mă voi da jos, voi sări, şi de parcă nici n-ar fi

atât de important, nici nu

voi porni spre cutia poştală, ci în spate, undeva în curte,

spre fundul grădinii,

dar între timp voi arunca priviri spre cutia poştală, pentru că ştiu

că deja-i înăuntru, pentru că

acum, de câteva clipe, a strecurat-o înăuntru poştăşiţa, naşa mea,

acum a pus-o înăuntru, numai că

nu vreau s-o scot imediat, să mă uit la ea imediat, să deschid revista,

să răsfoiesc Jóbarát¹,

bunul meu camarad, de m-aş şi grăbi s-o răsfoiesc, căci sigur e

acolo, chiar la început, va fi acolo,

tipărit totul cu litere mari, numele, titlul, poezia, prima mea poezie,

e despre Ardeal, despre ce altceva

ar putea fi vorba, Ţara Ardealului, despre ce ar putea glăsui, că are

obrajii scăldaţi în lacrimi, am găsit-o

într-un calendar dintre cele două războaie, într-o fotografie sepia,

cu guvernatorul în faţă,

şi a trebuit să descriu într-o poezie această senzaţie, sau ce e,

aceasta e a doua mea operă,

dar acum încă dau un ocol înspre grădină, în spate, în direcţia

nucului uriaş, spre adâncitura

unde se afla între cele două războaie buncărul, l-a săpat bunicul,

în forma literei L, acolo se ascundeau

când veneau avioanele, veneau nemţii, veneau ruşii, fremăta,

vuia coroana nucului, acolo

se ascundeau cu cei şase copii, printre ei şi cel mai mic, tata,

acesta-i locul meu preferat, acolo obişnuiesc

să mă retrag înainte de masă, când nu-i nimeni acasă, numai bunica,

mama, tata la fabrică, fabrica de şuruburi,

fabrica de izolatori, în oraş, ajung acasă numai după-amiază sau

seara, până atunci fac ce vreau,

poat’ să spună bunica ce vrea, de ea nu trebuie să ascult, iar astăzi

nu am nimic de făcut,

nu trebuie să culeg coacăzele negre, ca să se facă vin, pe care

tata îl bea până la ultimul strop

şi-şi pierde minţile, cum obişnuieşte să spună mama, nu trebuie

să culeg vişine, pentru că anul acesta

nu sunt, mere, nuci vor fi numai la toamnă, atunci se coc, iar acum

sunt fericit, naşa a plecat deja,

a băgat revista Jóbarát, e acolo

în cutia poştală, şi-n ea, sigur, e acolo poezia mea, prima, pentru că

cealaltă, de mai înainte, e

un poem epic, ca al lui Arany János sau al lui Petőfi, e precum cel

pe care l-am ascultat în primăvară

la căminul cultural la spectacolul Ansamblului Artistic Mureşul recitat

de Széllyes Sándor, îmbrăcat cu iţari secuieşti,

bunicul meu surd a râs de el, stătea în primul rând, s-a ales cu surzenia

asta în război, de la suflul unei explozii,

adică era tare de ureche, eşti surd, îi spunea bunica de câte ori

îi zice ceva şi bunicul

n-o auzea, pizda mă-tii, îi zicea atunci nervoasă, dar asta intra în

urechea bunicului, ai ajuns departe,

îi repeta bunicii în asemenea momente, dar acum şedea în primul rând

şi râdea plesnindu-şi genunchii,

dar râdea în hohote şi publicul din căminul cultural, era plin de săteni,

de cei ce veneau de la muncile de seară,

atunci m-am decis că voi scrie o poveste din asta sau ceva asemănător,

o vor reprezenta pe scenă, va fi un succes

imens de revelion, ce mai mândrie, se vor bucura tata, mama, bunica,

bunicul, vom fi cu toţii fericiţi,

dar acum încă mă îndrept spre buncăr, spre nuc, între timp rup câte-o

agrişă, mă uit dacă a început

să se coacă perele cu miez roşu, cum arată căpşunele la vecini, acolo

obişnuim să trecem când nu-s acasă nenea Anti

şi tanti Anna, să furăm căpşune, gardul are spărturi, se poate trece uşor,

mă uit dacă au şi măcriş, rup câteva

frunze, nici nu ştiu dacă e amiază sau după-amiază, un lucru e sigur,

părinţii încă n-au ajuns acasă, n-am nici o treabă de făcut,

abia acum începe ceva despre care în momentul acela încă nu ştiu

că începe, acum sau nu peste multă vreme,

acum ştiu, la distanţă de atâţia ani, că da, atunci începe, că atunci încep

să-mi născocesc prima oară un

sat, un oraş, îmi voi imagina apoi o patrie, una cum am, nu mai am sau

nu mai e aşa cum a fost, nici n-a fost,

dar putea să fie, dar nu va fi, frământ laolaltă lipsă, vis, dorinţă din ceva fost,

din ceva posibil, dar nedevenit vreodată şi niciodată

devenind, şi acesta va fi Ardealul meu, aceasta va fidulceascumpameapatrieardeleană,

împreună cu deceţi-escăldatăfaţa-nlacrimi,

şi-acesta va fi ţinutul apărat, ecoul şoptit, Patria mea

a fost odată, de va fi vreodată…

______

¹Camarad

Dulce Ardeal A, B, C

(Édes Erdély A, B, C)

lui Ferenczes István

A. La o aruncătură de piatră de biserica pelerinajelor, pe terasa

restaurantului,

un grup de turişti din Ungaria. Bărbaţi

şi femei,

de-a valma.

Beau bere, cafea, răcoritoare.

Şi vociferează. Dacă ar fi români,

ar vorbi, probabil,

mai reţinuţi. Aici. Pentru că e ţara lor,

patria lor, şi totuşi, nu se ştie niciodată

cu localnicii ăştia. „Ei” însă

sunt „acasă”. Această ţară e şi a lor.

A fost…

Cândva. Deci ei au venit aici acasă,

s-au întors. Pe toată terasa, dar şi împrejurul terasei,

poate şi-n apropierea bisericii se pot auzi

discuţiile lor în care supralicitează, depăşesc, întrec vocile

celorlalţi. Au vizitat, probabil, biserica Fecioarei din Şumuleu,

poate au urcat şi scările de lemn de la picioarele Mariei,

se vor fi rugat, poate-au şters cu batistele picioarele

Fecioarei şi, înainte de a urca pe jos

în şaua Şumuleului, s-au odihnit,

au strâns putere, cu o bere, două, şi-au împrospătat trupurile

cu o răcoritoare înainte de a urca pe calvarie.

B. Acuma fac socoteala consumaţiei. În lei,

cu voce ridicată; adună aproape ţipând, câte cafele,

câte beri, câte răcoritoare

au fost. O doamnă mai însufleţită

numără fugitiv sticlele de pe masă; că n-au consumat

decât atât.

Nu se potriveşte, nicicum nu se potriveşte cu numărul

de pe bon. E mai mare cu preţul a trei beri. Trebuie

chemată chelneriţa, ţipă o voce de femeie. Că doar nu

plătim mai mult

decât am băut, spune o voce baritonală; alţii

aprobă, ce dumnezeu. Careva dintre ei cheamă

chelneriţa şi încep să clarifice lucrurile. Cu voce ridicată,

ţipând,

băgându-se unii peste alţii şi atacând-o împreună pe chelneriţa

fragilă, intimidată.

C. Cum adică, noi am băut atât,

şi-aici

figurează totuşi cu atât mai mult? Şi una dintre doamne numără

încă o dată,

în faţa chelneriţei, sticlele aflate pe masă. Acolo se află

cu trei mai puţine

deoarece colega mea,

mai devreme, a luat de pe masă cele trei sticle goale. Trebuie

chemată şi colega,

ţipă o voce din grup. O cheamă şi

pe colegă. Spune şi ea

că a luat mai înainte cele trei sticle

de pe masă. Asta nu se poate, strigă din spate vreo trei voci

din grup, de-aici n-a luat nimeni nimic. Şi că ei

nu vor achita:

o sumă de circa o mie de forinţi, nu vor plăti preţul

celor trei sticle de bere. Ce credeţi voi? Chelneriţa subţire,

cu voce plângăreaţă, ca să pună capăt,

în sfârşit, disputei,

le spune, bine, plătiţi cât vreţi; şi intră

plângând în restaurant.

Grupul îşi adună catrafusele;

sunt satisfăcuţi, căci

au învins.

Lasă banii acolo, pe masă, suma exactă, minus preţul

celor trei sticle de bere, apoi

pornesc spre coasta muntelui Şumuleu,

ca să facă un pelerinaj acolo, la locul acela spiritual, care oferă

o adevărată revigorare, „acolo unde fiecare maghiar trebuie să ajungă

cel puţin o dată în viaţă”. La întoarcere

vor mai intra o dată

în biserică – pentru a-şi trage sufletul şi să mai spună o rugăciune.

Ex-teritoriu

(Exterritorium)

„Ce fel de lăuntrică destrămare”

Székely János, Învinşii

Cum vine sfârşitul săptămânii, de cum se face sâmbătă,

în fiecare săptămână, de la lună la lună, de la an la an, vai,

numai să nu se îmbolnăvească omul, vai, să nu cumva

să cadă omul la pat, pentru că atunci s-a sfârşit, atunci

îl ia naiba de foame, iese, pas, din circuit, viaţa lor nu-i

numai flori, nu-i un vis de fată, nu-i o petrecere de sâmbătă

seara, nu-i un galop de cavalerie uşoară, să pleci la sfârşit

de săptămână, s-ajungi acasă la mijlocul ei, până la sfârşitul

săptămânii să te descotoroseşti de mărfuri, să stai îndărătul

meselor de beton, să te uiţi la chipuri, la cei ce vin şi pleacă,

să-ţi oferi marfa, apoi s-o pasezi cuiva, vreunui pieţar, şi vai,

să porneşti din nou înapoi, nici nu s-a răcit încă scaunul

pe care ai stat în autobuz, de la săptămână la săptămână,

de la lună la lună, de ani întregi, vai, să cărăbăneşti produse

congelate, curcan, pui congelaţi, carne tocată, caşcaval,

fidea la pungă, vegeta, ţigări, peşte pane, scutece,

alteori cafea, detergent, saci-raschel, primăvara seminţe

de flori, de crăciun bomboane pentru pom, de paşti

iepuraşi de ciocolată, fiecare lucru în sezonul lui, când

cu ce se poate câştiga mai mult, mai bine, o, vai, vai,

haine pentru copii, lenjerie, pentru că astea aduc

cel mai mult la teşcherea, şi nici nu se strică pe drum,

nu se împuţesc, şi nici nu-s o marfă atât de grea

încât să-ţi rupă braţele, o, de câte ori şi-a schimbat

culoarea carnea tocată în timpul drumului de paişpe ore,

abia puteai scăpa de ea, pentru că oamenii sunt mofturoşi,

fac reclamaţii, nu le place, dar vine altul, o ia el, cineva

tot o duce până la urmă, o, să fii în relaţii bune cu şoferii

ca să ai un loc bun pe autobuz, la fel şi bagajele, oricâte

ai avea, să aibă întotdeauna loc, pentru că şoferul decide

cine unde-şi are locul, pen’ că-n autobuz există mereu

şi unghere de ascuns, el dispune şi de astea, o, cine s-ar

mai ocupa cu aşa ceva dac-ar fi de lucru acasă, treaba

dracului, numai cocoaşă-n spinare, pe vremea tovarăşului

Împuşcat măcar era, se găseau şi bani, nu mulţi, dar erau,

nu se putea găsi nimic pe-atunci, numai pe sub tejghea,

dar se putea obţine orice şi orice se putea aranja,

trebuia să ai grijă numai de gură, că putea să bată uşor,

dacă-ţi umbla, cea de sus pe cel de jos, vai, nu-i un vis

de fată călătoria, trambalarea, riscul la graniţă, taxa

şi ici, şi colo, nervii, teama că-ţi confiscă marfa,

sau îţi pune ştampila în paşaport şi n-o să mai poţi ieşi

luni întregi, apoi mersul la magazine cu discount, la piaţă,

alergătura, să fii la zi cu preţurile, ce şi unde-i mai ieftin,

cu ce se poate câştiga cel mai mult acasă, ce merită

şi ce nu, necontenita schimbare în forinţi, vai, dacă

omul nu-i atent, îl trag pe sfoară şi nu s-a ales cu nimic, o,

nu-i un vis de fată, nu-i o viaţă înfloritoare, nici nu prea merită,

dar n-ai ce face, doamne, nu ne lăudăm, nu ne văicărim,

nu ne plângem, numai că nu-i uşor, nu-i un vis de fată…

traducere şi prezentare de KOCSIS Francisko

***

GÁL Hunor

/carne/

pământuri trase pân-la genunchi sub tălpi. au schimbat

lunar șnurul nădragilor, iar petecul lor de pâmînt a scos

toți morții la iveală. într-o liniște apăsătoare au stat tăcuți

unul lângă celălalt. delicatețe risipită sub picioare.

au încercat să-și vorbească, dar continuarea

au povestit-o-n vise. ca un călugăr sfrijit

pus la îndoială și tulburat de un pumn de mătănii.

1.

proba spinării

  e frângerea.

iar a nopții e liniștea,

dacă lumina nu-mi atinge corpul dimineața.

  pentru că înăuntru e prea întuneric,

  pentru că cineva tocmai se spânzură.

  tencuiala căzută i se usucă pe cap,

și undeva tocmai se naște cineva.

membre mici, bisturiuri-n carne,

nu-i salvare,

nu se poate.

în cârciumi, grădini, cordoane ombilicale.

2.

îmi lepăd zdrențele,

căci seara locul lor stabilit,

  și aici apa dinlăuntrul corpurilor

  e atât de rece, încât peștii care viețuiesc

  în ea

   cresc

    deosebit

     de încet.

  aici neîncrederea e pură iubire,

nimic mai mult.

de aceea cunosc zgârciurile zilelor ce vin,

     poate și ei

3.

duhoarea, căci mirosuri

numai din mine se pot crea,

iar simțul mirosului nu merită simulat.

tații numai păcatele,

iar mamele

durerile facerii pot lăsa moștenire.

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

GYÖRGY Alida

Mama caracatiță

De când au dat-o afară

– ea spune așa: a demisionat -,

mama se trezește în fiecare dimineață la șase.

Îl trezește pe tata, cere cafea,

deschide televizorul și se uită la știri

într-o limbă necunoscută.

Înțelege, ea așa spune,

a mers într-o școală din aceea,

a fost o elevă fruntașă, dar

ce să faci, împrejurările.

Îmi rescrie fiecare compunere,

tanti învățătoare nu bănuiește nimic,

sunt pline de greșeli gramaticale.

Mama de la o vreme

vorbește greșit în fiecare limbă.

Deșiră toate bluzele tricotate ale familiei

într-un singur ghem,

pomenește din ce în ce mai rar fabrica de ață.

Mai bine zice întruna

că are trei inimi,

aidoma caracatițelor.

N-o credem multă vreme,

dar cu ocazia vizitelor mele bianuale

mă încolăcește cu tentaculele ei.

Atunci mă gândesc

că vrea să mă omoare,

dar ventuzele slăbesc

mereu în ultima clipă.

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

GYŐRFI Kata

eu și pielea mea

când căldura ei se adâncește destul,

rupe contactul cu toate suprafețele,

pielea mea într-un vis adânc,

moleculă de oxigen în fierbere.

amorțesc în membrana fierbinte,

pătura plutește,

și transpir tihnă în jurul meu.

respir regulat,

eu, eu și pielea mea ne deconectăm de toate,

și căldura va fi acea stare de bază,

de care nici nu ne mai pasă.

și până când cerul de afară, alb ca orezul se îmbibă

cu ceva întunecat de pe vârfurile blocurilor,

eu, eu și pielea mea ne alintăm reciproc,

totul e în ordine, totul e în ordine.

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

KEMENES Henriette

Kemenes Henriette (n. 1988, Oradea), poetă și traducătoare literară. Între 2017 și 2020, secretară de redacție a revistei culturale „Várad”. Actualmente redactor al revistei „Újvárad”. A publicat în numeroase reviste literare și antologii. Autoarea volumului de poeme Odú (Scorbură), apărut sub egida FISZ (editura Uniunii Tinerilor Scriitori Maghiari). Membră FISZ, Élő Várad Mozgalom (Mișcarea Oradea Vie) și a Uniunii Jurnaliștilor Maghiari din România. Laureată a Premiului Kinde Annamária. Selecții din poemele ei pot fi citite în limba română în reviste precum „Poesis internațional”, „Familia” sau „Mozaicul”.

De unde nici că se mai aude

„I want more applesauce. I want more seats reserved for heroes.

Dear Forgiveness, I saved a plate for you.

Quit milling around the yard and come inside.”

(Richard Siken)

Ce trivialitate ponosită, cum totul, ca un săpun,

îți scapă din strânsoarea corespondențelor.

Agitai o cutiuță de glucoză înainte

să-ți fi luxat glezna, asta știu sigur.

Stăteai la un capăt al patului, îmi interpretai cu gesticulații vehemente

faza în care canadianca, în timpul filmărilor, i-a dat un picior în mutră partenerului ei.

Dac-aș vrea, mi-aș mai putea asambla ceva din foșnetul distorsionat al chipurilor imaginare

din coronamentul plopilor negri ce se-ntind până-n dreptul geamului nostru de la șase.

Dar precum ritualul vesperal de curtare al broaștelor, sau ca pocnetele osoase

ale unor zaruri mărunte, ori, de ce nu, ca frânturile de meci ridicându-se

din radioul portabil a doi bătrâni, se amalgamează și astea irecognoscibil.

Așa se sting și sunetele, sucombând treptat, apoi dintr-odată.

Ca-ntr-o peliculă bollywood în care un tip înarmat,

de pe care curg apele, astupă gura victimei c-o cârpă.

Costuri reduse, adevărata dispnee lipsește,

zvâcnire a ridurilor din colțul ochilor, artere umflate până la oglindire.

Îmi lipsește să mă facă cineva să cred că s-ar putea întâmpla exact așa.

Mă aflu în laguna distragerilor, nu există liman,

iar eu nu te mai vreau. Dispare fără urmă,

pur și simplu se desprinde de mine, ca plânsul de prunci.

Sunt datoare cu recunoștință tuturor lucrurilor care nu au așteptări de la mine.

E seară, trecut de șapte, doi oameni îmi stau pe față. Pălăvrăgesc.

De sus par puncte

căderea în păcat a început cu prima diviziune celulară

de atunci toate amărăciunile se depun în brazdele

microscopice provocate cu această ocazie

în timpul mort dintre pornire și sosire

în spațiul ăsta nu mai există decizii reale

doar întâmplări

o mișcare uniformă în linie dreaptă

fiecare iluzie a previzibilității ei

e o fata morgana încețoșată a unui

punct b incert mâzgălit în plină proliferare

în spațiul dintre pornire și sosire

stă apatia asemeni apei grele acrindu-se

cu zilele în rufele întinse la uscat

parcarea unui tesco din birmingham cutii de carton

chestii adunate de prin tomberoane câteva bulendre mai groase

cu care cei din cartier și-au arătat mila față de el

un asistent social îl servește pe kane walker cu ceai fierbinte

filmând tremurul necontrolat al mâinilor sale degerate

I’m done now

I’m not gonna be here

This ain’t my life

câteva ore mai târziu îl găsesc în cotlonul lui obișnuit

heroină black mamba și pneumonie

o pomenește pe mamă-sa răposată după care o urmează

ăsta e timpul mort dintre pornire și sosire

aici n-ai voie să staționezi amice știi bine

o femeie nebună predică despre carnea sfinților

ciorile au confiscat ochiul funcțional al zeului nostru

Ogar

Subsolul compromisurilor noastre îl vor

inunda zăpezile topite, va-ncepe atunci în-

delungata migrare a locuitorilor orașului nostru

secret construit sub pat. Ceva s-a umezit înăuntru,

encefal poros, clanța ușii umflate

zdrăngăne până la toropeală. Niciodată

nimic nu m-a durut mai tare decât lipsa durerii.

Noaptea, apa s-a infiltrat prin câteva crăpături,

privesc în jos, către mormanul de vase, de pe puntea

ghetei tale drepte zvârlite din picior neglijent.

Dincolo de geamătul de igrasie al pereților subțiri,

primăvara sosește-ntre colții unui ogar cu spinarea-harpă.

Când vorbesc de bătrâni, nu vorbesc de mama

Capul bunicii – un coridor de spital,

singura lui fereastră radiază-n alb.

Animale ruginii sar afară din capul ei

și se împrăștie, scâncind, de-a latul nopții.

Au formă de câine, deși-s ceva mai mici,

cutreieră toate drumurile, ne povestește,

până când un ins în halat îi prinde-n niște saci

și le dă drumul pe malul râului.

Dar de acolo încotro, în lipsa

vreunui estuar, nu știu.

Consecință a defrișărilor masive:

platforma pur și simplu se prăbușește

în lipsa rădăcinilor care să fixeze solul.

Chipul bunicii e alunecare de teren.

În breșele mimicii ei nedefinite mama

plantează flori, apoi i se pare că vede o grădină.

Sub scări se află un bazin colector închis,

aici ajunge apa de ploaie din jgheaburi, și-atâta lumină,

câtă-i permite breșa minusculă lăsată pentru găletușă.

Țin minte cum bărbații când prindeau pești

mai aruncau pe câte unu’ aici,

apoi familia îi hrănea cu anii,

copiii le dăduseră chiar și nume.

Dar carașii de vară, precum caii de mină,

orbesc până la venirea primăverii, uneori

rotocoalele lor anoste îmi dădeau senzația

că am pietre țesute sub piele, că mă scufund.

Îți aparține doar ce ai născut,

îți aparține doar pe ceea ce te pironesc.

Oasele bunicii sunt lemne plutitoare.

Asemeni mușchiului de pământ, mișcările

disonante ale involuției spongioase au năpădit-o.

Voiam să spun despre limitele toleranței

ceva nedeterminat de timp și spațiu.

Dacă-ncerc totuși s-o aproximez, ne aflăm undeva

la începutul anilor ’90, e vară, zăpușeală – peste patruzeci

de grade, crângul coboară deasupra lanului de porumb,

vântul poartă spre mine sunetele prășirii,

mișcările sănătoase ale unor femei sănătoase.

Amintirea nu are sex, asemeni copiilor din orfelinat.

Fibrele vieții se dezintegrează.

E dimineață, mama fumează, tușește,

de pe măgura spinării ei convulsive

bulgări grei se desprind și o iau la vale.

Peștele plutește la suprafața apei din pahar.

Traducere și prezentare de Mihók Tamás

***

LÁNG Orsolya

Vara unui crescător de struți

Lui Albert Camus și Németh Gábor

studentul francez la Medicină, spicuia actualitățile

lângă mine, în timp ce șoferul asculta muzica dată tare

uneori striga câte un răspuns fetei de lângă el

de unde aveți mașina asta bună, îl întrebă deodată francezul

poate lucrați la finanțe sau la asigurări

nici nu l-a auzit din prima, goneam pe autostradă

pe urmă, că e student la facultatea de Construcții

prietena lui învață dezvoltare IT, studentă și ea

francezul plesni din limbă admirativ, urmat

de o vocală a tăiată, apoi: pesemne părinții

sunt bogați, păi, cum ar veni

sosi răspunsul stingher și totuși oarecum mândru

toate astea în română, cu un accent moale, ușor dintr-o parte

pe parcurs acea plesnitură s-a auzit de mai multe ori

de fiecare dată referindu-se la relațiile locale,

diferențierile stridente, adică acele lucruri

care pentru un localnic chiar și cele incomode sunt obișnuite

pentru un străin sunt noutăți, dar comode în lipsa

implicării, ca de ex. situația economică, organizarea

politico-socială

obiceiurile culturale

s-a mirat și de faptul că minoritar fiind vorbesc

așa de bine limba pentru mine străină a țării

deși trebuie să admitem el vorbește mai bine

Marseille, pronunțat în așa fel, cum

n-ar fi putut nici unul dintre noi

a parcurs cu glas scăzut știrea scurtă despre cel mai nou atac

ce am înțeles din prima a fost un cuvânt: couteau

a doua oară: mort

cunoșteam această limbă, era străină, dar o cunoșteam bine

câmpul semantic s-a destrămat în jurul ei

am văzut din prima în bătaia nimicitoare a soarelui

coasta uscată și prăfuită, printre dune chiparoși negrii uriași

golful imens și lin înconjurat de arbori de mastic cenușii

unde omul e neînsemnat, apa grea și mută

focul ucigaș al soarelui

se revarsă în valuri

fiecare dimineață pe plajă parcă

ar fi prima dimineață a lumii

și fiecare seară de vară sărbătorește sfârșitul lumii

multiples coups și radicalisée

am mai putut desluși fiind mai atentă

câteva rânduri mai jos aflăm că făptașul a crescut acolo

e de-al locului, a doua generație

l-a împușcat un polițist, după ce

conform mai multor martori oculari, a strigat Allah Akbar

după ce am coborât, am mers împreună o bucată de drum

chiria și centrul se aflau în aceeași direcție

l-am mai întrebat de ce tocmai aici

de ce a ales tocmai această țară, să-și petreacă ani aici

din cauza facultății, spuse, mult mai ieftină decât oriunde

și nici nu se mai simte singur deja, deoarece francezii,

majoritatea arabi, și-au format încet

un mic cartier al lor

o fost o plăcere să sporovăiesc într-o limbă străină comună

și ca să pecetluiesc cu o referire fină și la locul ei

solidaritatea noastră înfiripată, totodată

legitimând și ulterior nedumerirea

față de mașina scumpă, cu care am putut călători ieftin

i-am arătat preț de-o clipă o dimensiune diferită, mai înaltă

a bunurilor ingurgitabile

și l-am menționat pe Camus

datorită lui cunosc cuvântul couteau, i-am spus

știe despre cine e vorba, spuse nu prea hotărât

cu toate că n-a citit nimic de el

nu-l interesează literatura, ridică din umeri

desigur, am dat zeloasă din cap, nu de aia, dar

mi-a venit într-un mod marginal în minte

m-a copleșit în așa hal faptul că primul francez

cu care vorbesc, nu cunoaște prototipul,

printre atâtea cópii și falsuri nu sclipește

cu o certitudine orbitoare lama de cuțit

originală în mâna unui trup întins pe-o plajă

pe urmă a virat spre cămine pe lângă zidul de piatră

degeaba m-am uitat după el, nu s-a întors

a început să telefoneze, cred

cum mi-a întors spatele a și uitat complet de mine

parcă nu ne-am fi întâlnit niciodată

deși, fără îndoială cei care călătoresc ocazional împreună,

nu împart nimic în afară de spațiul partajat de nevoie,

cu excepția în care călătoria însăși nu ia o turnură care

le pecetluiește soarta, făurind vieților paralele un sfârșit comun

ca prăbușirea podului din San Luis Rey

am mai stat în colțul străzii o vreme

cunoștința, la care am ajuns, a adus vorba

de un documentar despre struți, pe care l-a văzut nu demult pe un canal francez

știam de exemplu că, m-a întrebat, dansul nupțial poate să țină zile-ntregi

exemplarele care și-au găsit perechea se fugăresc fără odihnă

prin deșert fără apă și mâncare, până când le piere suflul

atunci masculul și femela se reped unul asupra celuilalt, se împreunează extatic

păzesc pe rând ouăle, femela ziua, masculul noaptea

în întuneric cocoșul negru e aproape invizibil

poate atunci și primejdiile care pândesc sunt mai multe

în noaptea acea am visat ouă de struț

păzesc în camera mea aceste ouă și dunele fierbinți de nisip

în lumina unor becuri puternice

împreună cu studentul francez la Medicină

și când ies din găoace, le deschidem ușile și le dăm drumul în zare

îi asmuțim asupra lumii pe acești dinozauri antropoceni

cu stâlpuri în loc de picioare

încredințându-le căile prosperității

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

LÖVÉTEI LÁZÁR László

Lövétei Lázár László s-a născut în 1972 la Lueta. Studiile liceale le-a urmat la Liceul „Tamási Áron” din Odorheiul Secuiesc. În 1998 a devenit licenţiat al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, secţia maghiară-română. Din 1998 a fost redactor al revistei culturale „Székelyföld” din Miercurea Ciuc, iar din 2010 ocupă funcţia de redactor-şef. Locuieşte la Sândominic.

A publicat: A névadás öröme (Bucuria botezului, Erdélyi Híradó, Cluj-Napoca, 1997, poezie), Távolságtartás (Distanţare, Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2000, poezie), Két szék között (Între două scaune, Kalligram, Bratislava, 2005, poezie), Zöld (Verde, Erdélyi Híradó, Cluj-Napoca, 2011, poezie), Alkalmi (Ocazional, Sétatér Kiadó, Cluj-Napoca, 2017), Miféle harag (Ce supărare, Editura Előretolt Helyőrség Akademia, Budapesta, 2019).

Volume de traduceri: Mircea Cărtărescu, Lulu (roman, Editura Gondolat, Budapesta, 2004); Filip Florian – Matei Florian, Kölyök utca (Băiuţeii, roman), Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2014); Alexandru Vakulovski: Hányinger utca (Pizdeţ, roman, Editura Sétatér, Cluj-Napoca, 2015), Doina Ioanid: Ideje, hogy fülbevalót hordj (E vremea să porţi cercei), Esitura Lector, Târgu-Mureş, 2019.

A fost distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Bucuria botezului (1997), premiul Déry Tibor în 2005, premiul Radnóti în 2008, premiul József Attila în 2009, Marele premiu al Ligii Scriitorilor Maghiari din Transilvania în 2011, premiul pentru cea mai bună carte a Academiei Maghiare de Artă în 2017.

* * *

Tide

– fragment din Munca la negru –

În prima zi

Cum o fi fost prima zi

Nu reuşeşti să-ţi aminteşti nici dacă-ţi storci creierii cum o fi fost prima zi ca muncitor la negru

Nu-i vorba că ţi-ar fi fost teamă ori ceva de genul acesta

Speri cel puţin că nu te-ai temut

Nu s-a şters totul pentru că te-ai temut

Nu-ţi aminteşti aşa în general despre nici o prima zi

Nici de prima zi a copiilor tăi

Ceea ce nici nu-i de mirare

Pentru că n-ai vrut o naştere cu participarea tatălui

Cel puţin asta să le-o lăsăm femeilor ai spus justificându-te

Una dintre cele mai frumoase taine ale lumii

Cel puţin în asta să nu băgăm nasul

Să nu distrugem şi asta

Nu-ţi aminteşti de nici o primă zi

Deşi acuma ar prinde bine

În caietul tău de note figurează că aici ar veni bine o istorioară despre o geneză

Ce ai văzut-auzit în prima zi ca muncitor la negru

Oare Adam îşi amintea de prima sa zi

Îl furnica pielea de la atingerea lui Dumnezeu

Sau se uita numai prosteşte

Cu o ocazie

În comuna Plăieşii de Jos

La izvorul pârâului Tiszás,

În tabăra tuturor artelor Minimum Party ai perorat despre amintire

Ai ţinut jurnal

Poţi să şi citezi din el

Oare care muncitor necalificat a mai ţinut jurnal după descărcarea unui vagon de azbest ondulat

Este oare posibilă o (re)amintire literară „obiectivă” sau fiecare amintire se transformă

de îndată ce se transpune în literatură? ai întrebat la izvorul pârâului Tiszás în tabăra tuturor artelor Minimum Party

Mai-mai să te ia cu frig de la asemenea speculaţii pentru că nu-ţi aminteşti nicio primă zi

Nu-ţi aminteşti când ai cules prima ciupercă

Nu-ţi aminteşti când ai prins primul peşte

Copacul tău preferat e carpenul

Dar nu-ţi aminteşti când aţi tăiat împreună cu tatăl tău primul carpen cu joagărul

Nici de crăpi nu-ţi poţi aminti cum o fi fost prima zi ca muncitor la negru

Tide

Cine ştie de ce îţi vine în minte detergentul Tide

Dar asta încă la dus pe autobuz

Nu-ţi aminteşti cine a spus dar cineva a vrut să-i facă soţiei o surpriză cu Tide

Păcat că Tide-ul nu curăţă amintirile

Pumaadidas

Şireturi verzi-neon sau ciclam

Ceas cu cuarţ

Din astea în vin în minte

Sunt cam puţin pentru o istorie de geneză

Însă ca lume e şi asta un fel de lume.

Sândominic, 31 ianuarie 2019

Opt mii cinci sute cincizeci şi patru

(Nyolcezer-ötszázötvennégy)

– fragment din Munca la negru –

Citeşti în ziar

Vor să interzică tele-prezicerea pentru că mulţi oameni sunt păcăliţi

A fost o ocazie când şi tu

O dată de pildă

Cu totul şi cu totul precis

Numărând şi anii bisecţi

Cu opt mii cinci sute cincizeci şi patru de zile mai înainte şi tu te-ai păcălit

E adevărat că nu din pricina tele-prezicerii

„Du-te acasă că-mi dai ortul popii aici” urlă CS mai tare ca betonierele

N-ai mai văzut de atunci muncă făcută la viteza asta

Trebuie să ne grăbim betonaţi lângă poliţie în Szentendre

Permis de muncă nu are decât TP

Acasă porneşti televizorul

Dar nu mai ai putere să-l opreşti

Cu ani mai târziu te păcăleşti tot aşa la Dunaföldvár

Nu din pricina tele-prezicerii e adevărat

Ci e posibil

Să fi fost stricate scoicile din spaghete

Apoi şi acasă

Acasă ai nevoie deja de salvare

Organismul e în stare să producă simptome groaznice dacă de păcăleşte

Trebuie acţionat în grabă calciu în venă ca atunci la Szentendre beton în cofraje

Te uitai la televizorul lui BG

N-ai mai avut putere să-l opreşti

Atunci ai văzut prima oară tele-profet

Iar acuma citeşti că creştin-democraţii vor să interzică tele-profeţia

Deşi ei ar trebui să ştie cu adevărat dacă cineva ştie

Că şi aşa rămân pe din afară dulăii fermecătorii destrăbălaţii criminalii închinătorii la idoli şi cine iubeşte şi grăieşte minciuna

Cel puţin după Profeţiile lui Ioan

Speră că ai numărat bine

N-ai vrea să fii prins cu minciuna

Mai bine numeri din nou

Nu nu n-ai greşit a fost într-adevăr în urmă cu opt mii cinci sute cincizeci şi patru de zile.

Sândominic, 1 februarie 2019

Fiat voluntas tua…

A 22-a duminică din an

N-ai chef să te duci la lacul Omsk

Deşi vor avea gulaş şi beri şi karaoke şi numai luetieni

Eşti un pic mahmur

Aţi sărbătorit cea de-a 13-a zi

Numeri atent cât a trecut şi cât a mai rămas

Ai putea murmura şi cuvintele slujbei

Dar n-ai putere decât pentru un prânz duminical

Dacă vei continua tot aşa vei uita şi cuvintele ungureşti

Deşi maică-ta te-a învăţat Tatăl nostru şi în latină:

Pater noster – murmuri –, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum;

În timp ce cureţi legume deasupra ziarului de mică publicitate Expres

De vânzare sub preţ real bazin de polo nou de vânzare scenă peep show

adveniat regnum tuum;

Venituri nebuneşti pentru nebuni tânăr s-ar angaja pentru orice fel de muncă în expediţii călătorii de cercetare  (întâietate cele de căutare a patriei străbune)

Fiat voluntas tua, sicut in caelo et in terra.

Tratament cotul tenismenului operaţii pentru deformaţii halux degete în ciocan hernie operaţii plastice pentru urechi clăpăuge

consumaţie cu hidromasaj cu valuri împachetare corporală aromaterapie

Împletituri africane

Panem nostrum cotidianum da nobis hodie;

Dezlegări eficiente de deochi alungarea diavolului incocarea spiritelor ridicarea mesei prezicere cu globul de cristal chiromanţie cărţi reîncarnare Cezar primire la marele vrăjitor

Et dimitte nobis debita nostra…

Masaj extra „la patru mâini” pe dumneavoastră vă aşteaptă „vulvele pudice” euromasaj de la „Sziszi”

Et ne nos inducas in tentationem;

Biroul de plasare „Bestia”! Să vă trimitem doamna – sau vă duceţi dumneavoastră la ea?

Vreţi un fantastic extaz? Chemaţi Sextaz!

Te cheamă regina ta, fii ascultător!

Lesbi-show rubensian!

Sed libera nos a malo,

Maghiar ardelean elitist chip frumos îngrijit adulator al sexului solid înţelegător fără copii cu torace 90 alură suplă forme tari cunoştinţe de „limba franceză” înalt atletic natură veselă tip interesant serios inteligent temperamental sportiv accentuat reprezentativ ataşat muncii sale divorţat subţire doritor de afectivitate parola „Maşina nu-i lux, ci necesitate” parola „Have some fun” parola „Binecuvântat de Dumnezeu”

Asistenţă  lumea de dincolo! 06-20-9348-098

În ceea ce te priveşte chiar că ţi-ar prinde bine ceva asistenţă din altă lume

Pentru că le dai din ce în ce mai greu iertare greşiţilor tăi

Şi aşa ţi-am spart bietele tăbliţe de lut – ai cita –

Şi tot aşa voi vedea şi pământul făgăduinţei – ai cita –

Mai citeşti de vânzare 1 buc. statuie de bronz Lenin şi 1 buc. Marx

E adevărat că Marx e pe jumătate îngropat de cojile de ceapă

Amin.

Sândominic, 9 noiembrie 2018

Fântână adâncă

(Mély kút)

Au existat şi situaţii

În care proprietarului i s-a sculat

După ce i-am terminat casa

Ne zice

Să-i săpăm o fântână în curte

Ştiu că eşti sătul până-n gât

Dar mai ascultă-mă de data asta

Şi după aceea decizi

Dacă te mai întorci pentru o lună

E democraţie în definitiv

Deci omul ne spune să-i săpăm o fântână

Locul se afla pe o colină frumoasă

Săpăm

Săpăm fântâna

Dar apă n-am găsit mai mult

De câţiva stropi cu care să-ţi uzi faţa

Şi deodată un urlet

Am avut amic

Şi-amicul nu-i

În costişa aceea a fost o veche pivniţă de vin

Numai că nu ştia nimeni

Nici vechiul proprietar

Nici cel de-acum

Deşi e posibil

Ca vechiul proprietar să fi ştiut de ea

Numai că nu le-a spus noilor parveniţi

Îl văd în stare pe ungur de aşa ceva

Amicul n-a păţit nimic

Dar a urlat neîntrerupt

Până am reuşit cu greu să-l scoatem din pivniţă

Ne-a spus că

S-a uitat la licărul acela de lumină

Până i-a înţepenit grumazul

Poţi să spui liniştit

Laţica

Nu mă supăr:

Am căzut şi eu într-o astfel de fântână

Nici în patru ani n-am reuşit să ajung la ceva

Nici pâinea nu s-a ieftinit

Îţi dai seama

Că după asta a trebuit să căutăm şi intrarea pivniţei

Vezi dacă mormanul ăsta

De cărămidă ţigănească ar fi al meu

Din care s-au zidit

Cândva arcadele pivniţei

Acasă mi-aş putea ridica în roşu casa

Sau dacă am fi găsit nişte comori

Dar nimic

În pivniţă zăcea doar o roabă de lemn mâncat de cari

Sau de-ar fi fost măcar plină cu vin

Chiar aşa

Tu câte butelii de vin ai cumpărat pentru drum?

Tricou nespălat

(Mosatlan póló)

„Timp de o lună

Am purtat un tricou nespălat

Şi iată că n-am murit” –

Relatează în paginile ziarului

Un tânăr despre experienţele sale inedite

Şi recomandă tuturor

„Să şi facem ceva pentru mediu

Nu numai să vorbim”

Cine-ar fi crezut că la Balatonszárszó vei fi şi tu

O minte strălucită de muncitor la negru

Nici tu pat nici tu saltea

Ai dormit o săptămână pe-un sul de vată de sticlă

Trei bucăţi de lemn prefabricat

Două aşezate în unghi drept

Iar una orizontal în chip de acoperiş

Şi-i gata baraca pentru muncitori

Nu are nimic deosebit

Dar nici nu-i necesar

Constaţi până la urmă

Că se poate dormi chiar şi o săptămână

Pe un sul de vată de sticlă

Mâinile şi picioarele îţi zac pe-alături

Dar cui îi pasă

Dimineaţa te-ai dus agale până la Balaton

Ca să te stropeşti pe faţă

Dar nici prin cap nu ţi-ar fi trecut să-ţi speli tricoul

Atunci ai crezut să te reţine jena

Sau n-ai vrut să te dai de gol

Acum însă citeşti

Că ai protejat şi tu mediul.

prezentare şi traducere de KOCSIS Francisko

***

MARKÓ Béla

MARKÓ Béla s-a născut la 8 septembrie 1951 la Tîrgu Secuiesc. A studiat în oraşul natal, urmând apoi Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, secţia maghiară-franceză (1970-1974). Între 1974-1976 a fost profesor de franceză la şcoala generală din Sântana de Mureş, din 1976 devenind redactor la revista Igaz Szó din Târgu-Mureş, unde îl prind evenimentele din 1989, când revista îşi schimbă titlul în Látó, devenind redactor-şef al acesteia, funcţie deţinută până în 2005. Între 1990-2016 a fost senator în Parlamentul României. Între 1993-2011 a fost preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România, iar între 2004-2007 şi 2009-2012 a deţinut funcţia de vicepremier în Guvernul României. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru onorific al Academiei de Literatură şi Artă Széchenyi. Preşedinte al Filialei Mureş a USR. I s-au tradus volume de poeme în limbile română, engleză şi franceză. A semnat şi o serie de volume de versuri pentru copii.

A debutat în colecţia Forrás a Editurii Kriterion în anul 1974 cu volumul A szavak városában (În oraşul cuvintelor). După volumul de debut a mai publicat peste douăzeci de volume de poezie, numeroase cărţi de publicistică, dialoguri, eseuri. În limba română i-au apărut: Ruleta maghiară (traducere de Anamaria Pop), Erotica grădinii (traducere de Paul Drumaru), Badminton, Poezii oportune şi inoportune 2008-2015 (traducere de Kocsis Francisko, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016), Iartă-ne, Ginsberg (traducere de Kocsis Francisko, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2020).

A fost distins cu prestigioase premii: Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor Târgu-Mureş, 1974; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor Târgu-Mureş, 1982; Premiul Füst Milán, 1990; Premiul Déry Tibor, 1991; Premiul József Attila, 1994; Premiul Bethlen Gábor, 1996; Premiul pentru poezie al revistei Irodalmi Jelen, 2010; Premiul revistei Alföld, 2012; Premiul revistei Székelyföld, 2013; Premiul revistei Bárka, 2013; Premiul de excelenţă Mozgó Világ, 2015; Premiul revistei Kortárs, 2016. A primit diverse ordine şi decoraţii.

* * *

Ochiul magic

(Varázsszem)

Mama l-a repezit de mai multe ori,

dă-l mai încet, a şuşotit nervoasă,

nu poate dormi copilul,

în sfârşit, tata a dat mai încet revoluţia,

aşa că răpăitul sălbatic al puştilor

a devenit un ţârâit îndepărtat de greier,

ca afară, într-o calmă seară de vară,

în iarbă, măruntele, nepericuloasele

mitraliere ale greierilor,

dar şi uruitul tancurilor era numai

ca în tufişuri pufnitul aricilor

ori leneşa împăunare a porumbeilor

deasupra burlanului de la streaşină,

iar pocnetul coctailurilor Molotov

semăna mai curând cu sfârâitul chibritului

când cineva şi-aprinde o ţigară în întuneric,

ori poate clipea ochiul magic al radioului

Popular de fabricaţie românească,

această privire când şi când limpezită, verde

strălucitor, ca apoi să se tulbure iar

undeva în interiorul aparatului,

îl bruiază, se enerva tata, şi într-adevăr

pârâia destul de mult, am auzit şi eu că

bruiază continuu lupta de eliberare,

a trecut de-atunci foarte mult timp, dar

toată lumea ştie despre ce vorbesc

dacă spun răpăit de puşcă,

însă dacă spun ochi magic,

încet-încet nu mai ştie nimeni,

radioul se afla pe noptiera de lângă patul meu,

tata şi-a adus din bucătărie un taburet

şi a răsucit toată seara butoanele,

m-am întors ostentativ spre perete,

fir-ar să fie, dă-l mai încet, ce naiba,

a trecut prin mintea mamei, dar n-a spus nimic,

căci ea nu înjura niciodată,

însă cu atât mai abitir tata, e adevărat că şi el

la modul simplu, că Dumnezeu aşa şi pe dincolo,

deci la noi, în dosul ferestrelor cu perdelele trase,

ajungea numai câte o frântură de propoziţie,

câte-un pămătuf de fum din depărtarea

care urla din toţi bojocii,

atât putea face radioul Popular,

apoi l-am schimbat mai târziu cu un altul,

marca Bucureşti, un aparat

care prindea tot mapamondul, pe care,

şi îndărătul perdelelor trase,

ochiul magic s-a luminat timp îndelungat,

dar atunci chiar şi cu volumul dat la maxim

de dincolo nu mai auzeam decât cântec de greier

eventual pufnit de arici sau, foarte rar,

şi cum prinde bufniţa vreun şoricel,

după întunecare, pentru că şi acolo sus

se trag perdelele.

Sală de aşteptare

(Váróterem)

Stăteam în capătul de jos al centrului,

acolo unde se afla odinioară autogara,

dar acum tocmai ăsta era necazul, că nu vedeam

nici un autobuz prin apropiere,

şi-n zadar am căutat şi sala de aşteptare,

şi colac peste toate, ne-am întâlnit numai din întâmplare,

ceea ce e cu totul straniu, dacă mă gândesc

că ea e mama mea, sau şi mai precis:

ea a fost mama, şi continuu mă frământam

că ar trebui să-i spun cumva

că acesta e numai un vis,

însă în clipele acelea nu mă deranja deloc

ceea ce revine mereu în visul meu,

că în mod evident nu vom ajunge la ţintă,

pentru că vom reuşi să cumpărăm bilet,

atunci o să ne dispară valiza, şi dacă totuşi

vom reuşi să dăm de ea, nici aşa nu vom ajunge

la timp la autobuz, dar de data aceasta m-a absorbit

cu totul dacă să aduc totuşi vorba

despre moartea ei, deoarece a murit

de foarte mulţi ani, deşi aveam o oarecare

nesiguranţă (incertitudine), dacă visul e într-adevăr vis,

respectiv are sens să iau drept vis

ceea ce se desfăşoară într-un fel sau altul în noi

şi dacă avem sau nu voie să facem vreo diferenţă

după izvorul viziunii, deci între imagine

şi imaginaţie, căci nu făceam decât să adăstăm

îndelung cu mama în centru, şi viaţa noastră nu avea

nici o semnificaţie nici înainte, nici după aceea,

nu era important decât faptul

că ne aflăm aici, vorbim şi fireşte

că n-am scos nici un cuvânt despre moartea ei,

şi cred că aşa erau toate la locul lor.

Despre existenţă

(A létről)

În semiîntuneric, zăresc cu colţul ochiului

că s-a ghemuit cineva sub una dintre ferestrele

fabricii părăsite, poate-şi face nevoile,

însă-i posibil şi să fie vreun bolnav, dar am şi trecut

mai departe, dar încă presimt totuşi,

pentru că totul nu-i decât senzaţie,

că ghemotocul acela nici nu-i cineva,

ci doar ceva: o tufă gârbovită,

ştim că de la József Attila încoace tufele

se ghemuiesc, cine ştie cum a prins rădăcini, singuratică,

acolo unde nu-s decât pietre şi fiare, de-a valma,

abia de vezi câte-un fir da iarbă de jur-împrejur,

dar, repet, sigur îmi imaginez numai

că aşteaptă nemişcat înnoptarea,

sau poate s-a uşurat, într-adevăr, nu am habar

care-i diferenţa dintre o tufă de măceş

ce-şi ridică poala fustei roz

sau vreun homeless ce se ghemuieşte

la baza zidului, dar nu-i bărbat, e mai degrabă

o femeie zdrenţăroasă, sau cine ştie, şi din grădina noastră

tufa de merişor japonez sau de ploaie-de-aur

privesc peste gard doar ca orice om

ce-şi face treaba, adică nevoile, l-am citat

din nou pe József Attila, şi omul se luptă cu sine

şi-n sine însuşi îşi pierde necontenit privirea,

ar putea să i se aşeze pe cap o vrabie, nici n-ar

băga de seamă până nu-şi face treaba: apoi învie iar.

Vară transilvană

(Erdélyi nyár)

Aşa-i întotdeauna vara pe la noi,

se pot vedea urmele viitoarei ierni

chiar în timp ce ne dezvelim statuile

în bătaia fierbinte a soarelui

şi ne ştergem frunţile de sudoare

cu batiste impecabil călcate,

da, dragă Petőfi Sándor,

mă adresez astfel şi nu cu Sandule

sau Săndrel, nu-mi permit familiarităţi,

nu mai are sens la această vârstă,

e prea mare diferenţa dintre noi,

ar fi de parcă aş vrea să fiu pe placul

tinerilor de demult şi de azi,

deci ştiu că n-ai iubit

Carpaţii aspri, te irita

sălbaticul peisaj cu brazi,

şi totuşi de aici ţi se trage unul

dintre cele mai importante versuri,

care spune că zăpada acoperi deja vârful piscului,

de parcă priveliştea, panorama

copleşitoare a Transsylvaniei

te-ar fi făcut brusc prezicător,

dar şi poemul celălalt

cu armăsarii fornăitori, e tot o prezicere,

cel puţin în ceea ce priveşte moartea,

pentru că nu s-a transformat în triumf,

ci într-o înfrângere şi atunci

şi de atâtea ori şi ulterior;

şi când tu te-ai confruntat cu mult înainte

prezisa ta moarte pe un şes nepotrivit

pentru bătălie, dar bun de măcel,

aproape ori departe albea felia munţilor,

ştiu, ai o problemă cu Carpaţii aspri,

de aceea ai lăsat scris că nu-ţi plac

şi că te simţi acasă pe şesul larg,

dar indiferent în ce fel de pământ te-au îngropat

– prin asta să înţelegi că te-au călcat –

sub copitele armăsarilor înspăimântaţi,

atunci locul acela ţi-a devenit casă,

acolo ai petrecut deja mult mai mult timp

decât pe pustă ori pe câmpie,

vezi, prin asta ne deosebim,

că la voi prezentul e copleşitor,

cu greu poate ochiul cuprinde

şesul părelnic nemărginit,

la noi însă, trebuie să formulez astfel,

adică la noi sau la voi,

deci noi trebuie să facem

iar şi iar diferenţa

între o parte şi partea desprinsă între timp

din patria noastră comună,

ca să putem vedea, în sfârşit, întregul

măcar în imaginaţie,

pentru că acolo e tot timpul numai prezent,

dar aici se vede-n orice clipă viitorul,

sus pe vârful piscului, încă-i departe,

peste două mii de metri de-a lungul verii,

apoi apare şi mai jos la sfârşitul lui septembrie,

n-ar fi trebuit să te uiţi în sus, dragă Petőfi Sándor,

n-ar fi trebuit să zăreşti drapelul

alb al zeilor fluturând în răstimpuri,

pentru că nu era semnul capitulării,

noi aşa trăim în continuu pe aici,

o singură patrie avem, şi totuşi două,

dar cine înţelege asta, tu poate ai înţeles,

în vara noastră e prezentă iarna,

de la noi nu pleacă de tot niciodată,

nici în canicula cea mai mare,

n-o topeşte aerul fierbinte

din nările armăsarilor fornăitori,

admir şi eu câmpia nesfârşită

unde vara e într-adevăr vară,

dar tare mă tem că adevărul adevărat

e la noi, de-acuma eşti aici şi tu,

e aici trecutul şi-i aici şi viitorul,

ca zăpada pe vârful piscului.

________

*Versul şi expresiile scrise cu litere cursive sunt „împrumutate” de la Petőfi, poezia fiind o evocare a marelui dispărut la Albeşti.

Gramatică păgână

(Istentelen gramatika)

Deci noi nu suntem din ăia. Adică de care?

Păi, din ăştia. Adică aici. Şi nicidecum acolo.

Nu ne putem duce acolo. Căci nu vom fi noi.

Nu-i posibil ca aici, şi totuşi mereu acolo.

Dar nu aşa, ci astfel. Dar noi. Dar noi? Da, noi!

Spun, nici acolo, nici de-acolo, nici atunci.

Mai curând de-aproape. Dacă e tot ce-avem pe lume.

Ne uităm de-aici acolo. Acum nu există atunci.

Să stabilim aici, cum acolo. Un fel de trecere

prin fisura dintre propoziţii. În prăpastia care

pulsează neîncetat. Se zbate vântul. Se linişteşte.

Un batic invizibil în gura unui monstru.

Există înaltele valuri. Scila şi Caribda.

Nu se aud mugete de valuri. Nici bubuit de stânci.

Deoarece tocmai s-au stins, şi încă n-au reînceput.

De-o vreme, aştept liniştea aceea colosală.

Mai devreme ori mai târziu, va trebui să trec pe-acolo.

Ori pe-aici. Din numărul plural. Dar nu singur. Însă

vom fi egali. Atotputernic fiecare. Şi totuşi,

nu înţelegem ceva. Gândul ne fuge alandala.

Adevăru-i că niciunde. Gândul trece dincolo.

Şi pe aceeaşi cale revine. Lâna de aur devine

un pumn de clisă. Merită? Întreb dincolo.

Voi să răspundeţi aici! Sunetul nu face saltul

dintr-o propoziţie în alta. Eroii cei noi.

Mituri noi. Supuşi noi. E de-a dreptul imposibil

să te înţelegi cu ei. E un gol. Dar numai dacă tu.

Din ăsta în ăla. Agent infiltrat în paradis.

Poate un Mesia pe veci incurabil. Deoarece tot el

şi pe Iuda. După toate semnele. Iar într-un final

îl demaşti pe Dumnezeu. Că nu există. Sau totuşi.

Dar tace. Nu poate vorbi între două propoziţii.

prezentare şi traducere de KOCSIS Francisko

***

OZSVÁTH Zsuzsa

Unu mai

Mă doare să iubesc acest câine cu privire tomnatică.

Cum se uită împrejur, se duce lângă scaun,

Mă miroase în tăcere, fără întrebări, nu vrea răspunsuri,

Numai se uită cu privirea lui nudă.

Ce poți să faci cu lăcomia,

Cu fața-n flăcări până-n fundul ochilor.

Acest câine nici să doarmă n-ar trebui lăsat.

Nici să plece n-ar trebui lăsat.

A roade betonul în urma câinelui,

A scurma cu unghiile însângerate după el,

A te crampona de picioarele lui,

Ca un balast nedorit.

Mă doare să iubesc acest câine cu privire tomnatică.

A-nveli corpul cu căldura lui în loc de plapumă,

Să se-nfiltreze-n pori, să se amestece

Cu celelalte umori, altminteri mă doare,

Cum această privire tomnatică, acest câine înfometat iubește.

Cum devine stăpânul meu pe zi ce trece.

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

SÁRKÁNY Tímea

cânt

Îmi creez o zonă. Din cuvinte

evident. Din cuvinte durabile.

Hervay Gizella

timpul s-a bulucit din mine, număr zilele ca pe frunze.

le rup una câte una, frunzele mici de prun îmi acoperă

treptat tot corpul. halal pădure, nici să te rătăcești nu poți

în ea. rădăcinile par să crească din carnea mea, împărțim

fiecare aport de oxigen, copacii devin vineți, răzbesc

prin întuneric ca niște vene umflate. e zona aceasta, care-i fix

la fel de necunoscută, ca suprafața negilor mei, mă surprinde mereu,

dar știu că e totuși acolo.

păi să vorbim despre lirica eului, a cărei

temă, cu cât vorbim mai mult despre ea,

devine tot mai străină, se pierde în narative, mi-am făcut-o,

mi-am făcut-o din nou, cât timp rămâne pentru

vindecare, scriu ca să mă ascund,

cu fiecare rând acopăr o fâșie din mine,

pot să-mi număr negii, să-mi notez,

numerele dispar până mâine, memoria e insuficientă

pentru enumerări, tristețea o absoarbe lăuntric, nu vreau

niciodată, dar numai despre asta pot să vorbesc. trenurile fug,

le leagă o veșnică singurătate, se ascund prin trei orașe,

ești egoist, și nu vrei să recunoști, că nu-ți găsești

liniștea nicăieri.

e imposibil să cazi la pace cu trei orașe.

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

Szűcs László

Szűcs László (n. 1965, Oradea), poet și ziarist. În anii ’80, membru organizator al Cenaclului literar „Ady Endre” din Oradea. Între 1990 și 2002, reporter, redactor, redactor-șef al cotidianului „Bihari Napló”. Între 2002 și 2016, redactor-șef al săptămânalului „Erdélyi Riport”; din 2002 până în 2020, redactor-șef fondator, director-manager al revistei „Várad”; actualmente, redactor-șef al revistei „Újvárad”. Volume publicate: Hátam mögött észak (În spatele meu e nordul, poezii, 1996), Időkút (Fântâna timpului, proză, 2000), Bolondok a parton (Nebuni pe mal, poezii, 2008), Gazoskönyv (Carte cu buruieni, publicistică, 2011).

Advent

Cum vine ăla antropoid? – mă-ntrebi

din tramvai, de la geamul din spate,

urmărind cum se retrage-n goană,

pășind pe propriile urme, orașul.

Și cum te fixează de-acolo – cu stâlpii lui

zgâindu-se la tine cu luminile lor portocalii,

cu zorzoanele lui de curcubeu căzând de pe fațadele

părăsite, pe lângă care trecuse odinioară și Ady.

Secesiune. Azi fără spirit și fără viziune.

Numai îngheț și cunoștințe lipsite de mister.

Evadare, goană nebună, traseu circular fără

terminus. Alo, controlu’! Ești robul propriei

tale fidelități. O simți și tu –

e de parcă, într-o noapte de toamnă,

nimicul te-ar fi blestemat în fața geamului

deschis. Deși ai spune ceva, doar o mână de pasageri

clandestini se holbează-n față, reflexii mijindu-se.

Pe ici, pe colo, lumina telefoanelor te scrutează albăstrui.

E frig și ți-au rămas în urechi tonuri de apel străine.

Cum vine aia sosire?

O întrebare asemeni cașcavalului ras,

și în timp ce minutele se scurg,

în loc de bătăile inimii

bâzâie doar un ventilator cu baterii.

Simți că asta nu e sosire,

pașii cu care te-ai promenat s-au consumat.

Umbli, întrucât pari să umbli, s-a rătăcit și tramvaiul.

Știm că mai ațipește și el. Și până o face fără tablete,

se decojesc de pe el în somn

reclamele fabricii de salam.

Ăsta ești tu acum. Poezia așteaptă să te ajungi din urmă.

Umbra îți ține de cald: iernezi.

Simptome

Apare din nimic poemul, ca o mișcare stângace,

Apare, ca din pădure îndoirea arborilor tineri,

ca vocile umane-ndepărtate din diminețile de iarnă,

poemul apare și se așază în liniște lângă tine.

Nu mai vrea nimic, dar îți șoptește

despre cum n-avem putere nici să mergem,

și despre cum ochii noștri, la capătul străzii

pustii, sesizează doar luminescența.

Apar din nimic zorii, vibrează

în lumină acoperișurile scorojite, apare

și-ntrebarea subit din esența-mi,

în timp ce răspunsurile vuiesc în vid.

Rămâne doar vibrația poemului, ca

pașii moilor tale tălpi goale, se-ndepărtează

pe pietonale-nșelătoare de jăratic mocnit.

Rămânem, e povestea neterminată

dintr-o iubire neîncepută.

Rămânem, iată, boabe pe ciorchine de strugure,

cerșetori ai patimii gata să ne-alunge.

Schimbare de ton

sub poza în care cânți

E timpul să te caut în cântece,

numai așa mai pot reduce

amestecul de frică și durere.

Și nu cântecul, ci pe tine în el,

în vis, deasupra chipului tău m-aplec,

lumina ne-absoarbe umbrele.

Cântecul spune adevărul, subtil,

asemeni fluturelui șușotind mut

al tainelor noastre farmec volatil.

Iar când liniștea începe să rezoneze

cu ceea ce-mi dictează dorința,

Încep să-ți simt prezentă ființa.

N-am alte cuvinte

În fața casei – tulburare, mare zarvă,

Vântul ațintește-o pasăre de creangă.

Te strig, ferestrele-s proptite cu sfori.

Curtea-i pustie, nu privi-napoi.

Pustie-i și strada, orașul e mut,

Piața-ntr-un plic mare-a-ncăput.

Iar dacă mă-ntrebi de singurătate,

ei bine, e cu inima-mi la cerșit, departe.

Incomensurabilă boltă cerească

să depășești taina printr-o înțelegere

pornind de la relativitate să iei în considerare o pierdere

și să-ți amintești că a existat un moment

când ți s-a ivit

posibilitatea sosirii

apoi doar așteptarea

splendoarea răbdării

tranziția

dintre vicisitudinile treziei

și iluziile cu partenere

pe care le provoacă somnul

Miercuri fără vorbe

e-o dimineață de toamnă gri-ardezie

netoată și rece

poporul doarme încă-n depărtări

ori se-ascunde îndărătul aburilor de ceai

inboxul totuși nu ți-e gol

între două invitații

câteva mailuri nedorite

ți-a trimis un prieten niște versuri

cel ce-și varsă în rime soarta –

neghioaba

dar tu o aștepți aștepți o zvâcnire

la geam

acolo unde fumul țigării

evadează în zări

o pisică sură sare-năuntru

din privirea ei vorbește conserva uleioasă de pește

tăcem chitic

ne înțelegem

eu trebuie să exist iar ea să mai insiste

de data asta strachina e goală

se stinge în noi așteptarea

Prezentare și traducere de MIHÓK Tamás

***

VASS Csaba

Când ești singur

Parafrază András László

Atunci ești singur când ești singur. Nu atunci

când închid ușa după tine, și vezi înfiorător de departe

în hăul imens, iar distanța dintre mobilele tale crește.

Deoarece când ușa o-nchid, și distanța dintre mobilele tale

crește înfiorător, nu ești încă singur nici pe departe.

Atunci ești singur când ești singur. Nu atunci, când

stai cu juma de bere fix în mijlocul festivalului. Ești mic, tăcut și ridicol.

Deoarece când ești mic, tăcut și ridicol în mijlocul festivalului, nu ești încă singur nici

pe departe.

Atunci ești singur când ești singur. Nu atunci când simți o acreală acidă

în gură. Stai pe-o bancă și ți-e frică să și scuipi. Deoarece atunci când simți

o acreală acidă în gură, și ți-e frică să scuipi, și nici nu poți să scuipi, e numai rușine,

jenă, dar nu ești singur.

Atunci ești singur când ești singur. Când dimineți la rând, simți cum

vor să-ți taie ochiul cu-n șiș, și în gura ta s-au aciuat mamifere.

Deoarece atunci ești singur când ești singur. Când poziția simetrică a magneților de pe frigider

e importantă, când vuietul frigiderului pornit urlă în așa hal

în locuința ta cu două camere, că-ți vine s-o iei la sănătoasa.

Abia atunci ești singur.

Deoarece atunci ești singur când ești singur. Când ai pete roz și

albe pe dosul mâinii. Când de trei zile

mănânci la bufetul din colț. Când mâna-ți miroase a muștar,

limba-ți ulei de pește și niște brazi ți se năzare.

E ceață și rouă.

E iarbă și ciulini.

Abia atunci ești singur.

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

***

VISKY Zsolt

Save!

Tu în lume ne-ai trimis, Doamne,

dar noi am rămas în fața ecranelor acasă,

așa că a venit lumea la noi

– pe ecranele și în casele noastre – ,

ș-acum nu știm care-i treaba,

adică eu nu văd care-i treaba,

cum aș vedea care-i treaba, de ce, de ce atât,

ce știu eu ce văd ei, dacă se uită-n jur de aici,

cum e când totul devine deodată străin –

de unde aș ști cum e: să fi refugiat.

*

Citesc, Doamne, evocările Tale

spune-mi ceva mai precis, nu-mi aduc aminte, vezi,

am fost un venetic bineînțeles, în Egipt,

mi-ai putea arăta o depărtare mai clară,

ceva de care corpul meu să-și amintească,

c-am fost venetic în Budapesta, să zicem,

sau oriunde, Pata Rât, Berlin,

cer cu stele, Marianum, Calea Moților șaptezeci,

adu-mi aminte, Doamne, nu vezi, cum uit

că și eu, eu însumi venetic am fost,

că am fost și că sunt văduv și orfan –

neajutorat – acesta-i tiparul comun, cred,

dar de ce îi pomenești împreună, Doamne, de parcă

veneticul, văduvul și orfanul pe o cale ar merge,

trioul Tău preferat, se duc ținându-se de mână,

spre un apus nesigur și frumos,

arată un semn că ai promis, Doamne,

până nu uită cei trei sfinți ai Tăi,

că-i faci dreptate,

că-l iubești, îl veghezi și-l sprijini,

că-i dai pâine și îi dai haine,

că-l judeci pe cel ce îl ocărește,

sunt vorbele Tale, Doamne, fă ceva cu ele,

și dacă nimeni în calea lor snopul nu-și uită,

dacă ne scuturăm măslinii și adunăm recolta,

și nu rămâne nimic pe lume în urma noastră,

revarsă lor snopii și recolta măslinilor Tăi,

revarsă-ne nouă, Doamne, să-mi aduci aminte,

că sunt orfan, văduv și venetic în fața Ta,

nu fi mut, Doamne, de vezi lacrimile mele,

spune ceva cumva, ceva oricum,

acoperă-mi glasul cu glasul Tău.

*

Aud. N-aud. Aud. N-aud.

N-aud, n-aud, auzi, Doamne, cred

în cei sfinți, în clubul sfinților Tăi,

dar nu știu, dacă știi, sfinții Tăi nu știu

că pământul ce-l locuiesc moștenire l-au primit,

vorbește-le, Doamne, dacă tot sunt fără speranță,

fi parte a suspinelor, chinurilor facerii,

pentru că nu-ți știu părerea despre asta,

auzi cum suspină împreună făpturile Tale,

împreună, de parcă corpul fiecăruia

unul după celălalt s-ar regla,

răbufnește un suspin din corp,

același suspin,

același suspin,

suspinul ierbii, suspinul câinelui,

suspinul pământului, suspinul mării,

suspinul sării și suspinul părului,

suspinul veneticului, văduvului și orfanului,

suspinul stelelor și suspinul mai-marilor înfricoșați –

cine pune, Doamne, la unison toate astea,

cine are așa ureche centrată pe suspine,

atâtea suspine asurzitoare cine ascultă și notează,

le păzește ca pe niște unicate, să nu piară nici unul,

treabă bună, ce mai, îmi amintește de Tine, Doamne,

dar ce rost are, vezi bine, aici nimeni nu-nțelege,

ce-o să fie cu suspinele, atât arată-mi, Doamne,

ce-o să fie dacă se contopesc într-un singur acord,

o să vii, asta o să fie, ce-o să fie, Doamne, mai vii

pe aici, o să vii, dacă

tragem draperiile mai aproape,

venetic ne-ai mai fi, să te primim,

deși bine știi că nu te-am primi,

despuiat ai mai fi, haine să-ți dăm,

deși bine știi că nu te-am îmbrăca,

bolnav ai mai fi, vizite să-ți facem,

deși bine știi că nu te-am vizita,

în celulă ai mai fi, la tine să mergem,

deși bine știi, mai degrabă am sta acasă,

sau nici nu știu ce-am face, de ce trebuie, Doamne, să stăm

mereu în gardă, să fim atenți, cine

ar fi cel mai mic dintre noi, și de ce nu

ni te arăți mai curând, sau să ne explici simplu

cum trebuie să privești, să fii prezent,

cum trebuie privit în exterior,

cum să vedem lumea și să ne așezăm lângă ea,

suspinând împreună cu ea, să devenim una cu ea,

a spune ceva sau nu a spune nimic,

e vreun cuvânt, Doamne, care ar alina măcar ceva –

nu știu cum să mă rog, uite,

am rămas fără cuvinte, doar umbra lor mă leagănă,

să se roage Duhul în locul meu, Doamne,

să se roage cum poate, cum mi-ai promis,

suspinând într-un mod de nedescris,

eu o să murmur în urma lui, amin,

salvez cum pot, Ctrl-S, Ctrl-S,

apăs pe save,

să fie odată amin,

tu urmezi, Doamne,

Ctrl-S

amin

save!

traducere de Fülöp ZSIGMOND,

din Pământ fără adresă,antologie de poezie metamodernă transilvană tânără,

publicat la editurile Erdélyi Híradó din Cluj-Napoca

și Fiatal Írók Szövetsége din Budapesta, în anul 2020

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 80-105]